Exprim mulțumirile cele mai calde pentru cuvintele domnului dr. Unger [Nota 40]. Vă rog să mă credeți că sunt foarte fericit să pot vorbi din nou prietenilor din Stuttgart.
Ultima dată când am putut vorbi aici, cu ocazia Congresului Școlii Waldorf, am putut examina în fața dumneavoastră câteva lucruri cu privire la relațiile de natură karmică din sânul omenirii și al evoluției ei. Astăzi aș vrea, în continuarea acelei conferințe, să pornesc de la lucruri care vă sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, pentru ca după aceea să trec la alte lucruri, necunoscute.
Noi știm, desigur, că omul, când trece prin poarta morții, trebuie mai întâi să treacă prin fenomenul de dispersare a trupului său eteric în Cosmos, după ce, în momentul morții, și-a abandonat trupul fizic. Dar acum nu această primă etapă de după moarte, abandonarea sau, propriu zis, dispersarea trupului eteric în Cosmos, este aceea pe care vrem s-o examinăm astăzi, ci etapa care urmează. Și o putem înțelege cel mai bine dacă ne îndreptăm privirea asupra vieții umane pământești, așa cum se desfășoară ea între naștere și moarte. Această viață pământească a omului parcurge două etape, net distincte una de alta: starea de veghe și starea de somn. Dumneavoastră știți, din diferitele considerații antroposofice, că starea de veghe ia naștere atunci când cele patru elemente constitutive esențiale ale omului actual – trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul – sunt integrate una în alta, stimulându-se și susținându-se reciproc în activitatea lor; și știți că somnul se instalează când trupul fizic și trupul eteric rămân pe pat, ducând oarecum provizoriu o existență vegetală, în timp ce trupul astral și organizarea Eului trăiesc independent în lumea spirituală, separate de trupurile fizic și eteric. Dar dumneavoastră știți, din experiența obișnuită a vieții, că atunci când omul își privește viața cu ajutorul amintirii, el falsifică, în realitate, într-un anumit sens, această amintire. Căci atunci când ne îndreptăm privirea în urmă, în conștiența obișnuită, asupra cursului vieții noastre pământești, această viziune retrospectivă ne apare ca un curent permanent, continuu; un eveniment urmează după altul și, de cele mai multe ori, nu suntem atenți la faptul că nu avem absolut deloc de-a face cu un asemenea curent continuu al amintirilor, că acest curs al amintirilor este întrerupt în permanență de nopți; așa încât ar trebui să vedem de fapt amintirea astfel: zi, noapte, zi, noapte; întotdeauna, ca să spunem așa, o zonă clară, urmată de o zonă întunecată, aceasta din nou urmată de una clară, și așa mai departe. În cea mai mare măsură, cu excepția viselor ce răsar la suprafață, urcând din somnul nocturn, partea vieții noastre pământești pe care o petrecem în stare de somn rămâne inconștientă; și așa se desfășoară, de regulă, cam o treime din viața pământească, dacă omul nu este chiar un mare somnoros. Putem calcula exact timpul consacrat somnului – chiar când avem în vedere timpul mai lung pe care îl petrece copilul dormind, și obținem aproximativ o treime din timpul vieții trăite pe Pământ.
Ne putem întreba, în primă instanță: Ce fac organizarea Eului și trupul astral în timpul somnului? Ele se află, desigur, în lumea spirituală. Dar ele nu percep nimic în această lume spirituală, ele rămân, cum spuneam, cu excepția viselor, inconștiente. Așa cum este el acum constituit pe Pământ, în conștiența sa obișnuită, omul ar fi, într-un fel sau altul, zăpăcit, dacă ar percepe în permanență ceva în timpul somnului: ori, pe de o parte, conștiența sa ar apărea în timpul zilei ca atinsă de neputință, el ar fi într-un fel de stare de paralizie a conștienței, dacă ar fi un om predispus mai curând spre elementul ahrimanic, sau ar avea o conștiență confuză, în care gândurile și impresiile s-ar încurca, dacă el ar fi un om predispus mai curând spre elementul luciferic.
În general, omul este ferit, de către entitatea pe care o numim „Păzitorul Pragului”, să perceapă în timpul nopții lumea spirituală care îl înconjoară. Numai după ce a trecut prin poarta morții și a trăit primele zile ce urmează după moarte, în timpul cărora și-a abandonat trupul eteric, el intră într-un domeniu al existenței în care timpul se desfășoară în sens invers, începând cu ziua morții, pentru a trece la precedenta, și așa mai departe, căci noi ne trăim astfel încă o dată existența, dar mergând de data aceasta de la moarte spre naștere. Dar nu trăim în felul acesta zilele, ci nopțile. De aceea, perioada în care ne trăim viața în mod retrospectiv durează aproximativ o treime din timpul vieții noastre. La un om care moare la vârsta de șaizeci de ani, această parcurgere în sens invers a vieții durează aproximativ douăzeci de ani. Această viață se desfășoară, așadar, de trei ori mai rapid decât viața pământească. Și atunci noi parcurgem această viață dintre moarte și o nouă naștere în așa fel încât privirea se îndreaptă asupra nopților, în care, firește, în mod inconștient, am dat naștere unor imagini care, într-un fel, sunt copiile negative ale vieții.
Dacă omul nu ar fi ferit de către „Păzitorul Pragului”, atunci el trăi în fiecare noapte – dar într-un fel care i-ar fi insuportabil, cu consecințele pe care tocmai le-am descris – ar trăi în așa fel încât, dacă a făcut rău cuiva, ar trebui să se pună lăuntric în locul acelui om, să se cufunde în ceea ce a simțit și a trăit acel om prin răul pe care i l-a pricinuit. În timpul somnului, omul se cufundă într-adevăr în omul căruia el i-a făcut un rău sau altul. Numai că noi nu simțim acest lucru în timpul somnului, pentru motivul indicat. Dar după moarte, în intervalul de timp despre care am vorbit, îl simțim, și încă foarte, foarte intens. Ne trăim viața pământească în sens invers și viețuim în toate cazurile trăirile de compensare a ceea ce am făcut, sau am omis să facem. Ce se află la baza acestor trăiri compensatoare?
Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să facem apel la o experiență cosmică. Vă amintiți, desigur, că eu am arătat adesea cum, în cursul evoluției pământești, Luna, care inițial făcea parte din evoluția pământească, s-a separat de Pământ. Am descris aici nu demult faptul că Luna a părăsit Pământul și și-a format o existență independentă. Dar am arătat, de asemenea, că la un anumit timp după această separare a Lunii fizice de Pământ, au urmat-o străvechii Învățătorii originari ai omenirii, care, atâta timp cât erau pe Pământ, nu erau încarnați într-un trup fizic, ci numai într-un trup eteric. De aceea, ei exercitau asupra oamenilor o influență pe baza imaginilor, a inspirației. Și minunatele învățături care, într-un veșmânt mai curând poetic, sunt conținute în legendele popoarelor, își au originea într-o înțelepciune originară grandioasă, maiestuoasă, pe care o comunicau Învățătorii originari ai omenirii. Dar, datorită naturii lor, acești Învățători originari s-au putut retrage pe Lună, și de atunci ei trăiesc acolo.
Când omul trece prin poarta morții, el trăiește în realitate ce este Cosmosul, în așa fel încât el se extinde din ce în ce mai mult. Mai întâi el se extinde pătrunzând în sfera Lunii. Dar când omul pătrunde în sfera Lunii, intră în legătură cu entitățile care sunt acum acești mari Învățători originari. Acești mari Învățători originari mențin oarecum o stare naiv-instinctivă, o stare de inocență a neamului omenesc. Acești Învățători originari erau prezenți pe Pământ înainte ca oamenii să fi căzut în starea de a putea comite răul. De aceea, ei sunt cei care primesc ceea ce este înscris în Cronica Akasha în timpul nopților pe care noi le petrecem pe Pământ; ei le impregnează cu propria lor entitate și, în prima treime, cu ocazia retrospectivei pe care o parcurgem când trecem prin viața de după moarte, ei ne fac să le trăim mai intens decât evenimentele de aici, de pe Pământ. Cel a cărui privire poate ajunge la ceea ce trăiește un defunct în timpul primelor decenii după moarte, acela știe că experiențele pământești sunt destul de puternice, că ele ne lovesc și ne mână, dar ceea ce este trăit acum prin puterea magică a Învățătorilor care și-au stabilit sediul lor pe Lună acționează cu mult mai puternic, depășește cu mult în intensitate experiențele trăite pe Pământ. Și noi trăim acest lucru cu adevărat. Să spunem, de exemplu, că dumneavoastră ați dat o palmă unui om; când aveți trăirea retrospectivă a acestui fapt nu simțiți satisfacția, mânia sau ura care au provocat palma, ci dumneavoastră pătrundeți în ființa celuilalt, simțiți ce a suferit el, și ceea ce i-a zguduit inima. Dumneavoastră simțiți exact ceea ce a trăit el. Participarea la evenimentele pe care le trăiește un defunct are deja ceva, nu putem spune zguduitor, dar ceva care ne atinge în mod profund.
Vedeți dumneavoastră, aș vrea să vă dau un exemplu în acest sens. Majoritatea dintre dumneavoastră își amintesc că printre personajele misteriilor mele [Nota 41] am descris figura lui Strader. Această figură a lui Strader, ca majoritatea personajelor misteriilor mele, este inspirată din realitate. A existat o personalitate [Nota 42] care a trăit aproape exact ca personajul Strader descris în misteriile mele. Vă puteți imagina, de asemenea, că simțeam un mare interes pentru această personalitate, așa cum era ea în existența sa pământească. Ei bine, ea a murit în 1912. Începând de atunci, interesul meu s-a legat de ceea ce a trăit ea după moarte. Tot ce trăise pe Pământ această personalitate, care devenise în cele din urmă un scriitor teologic-raționalist, a apărut sub o formă mult mai intensă când ea a trăit efectul produs de cărțile sale, de raționalismul său teologic, și așa mai departe. După ce am trăit câtva timp ceea ce simțea el însuși, nu mi-a mai fost posibil să duc mai departe în misterii personajul Strader: el moare în dramă, pentru că interesul pentru viața sa a dispărut, a fost șters de interesul pe care îl aveam față de ceea ce trăia el după moarte.
Mai intervine încă un mic fapt secundar: Câțiva prieteni au avut un interes viu pentru lucrările postume ale omului care fusese modelul lui Strader, s-au consacrat acestor lucrări și au vrut să-mi comunice rezultatul cercetării lor. Eu nu aveam nici un interes pentru aceste lucruri. Am fost obligat să nu țin seama de ele, să nu le dau atenție, pentru simplul motiv că interesul pe care îl purtăm unui defunct este mult mai pasionant și șterge tot restul. Eu vreau numai să arăt aici că, în timpul acestei parcurgeri în sens invers a vieții, omul trăiește mult mai puternic, mult mai intens decât trăiește el pe Pământ. În comparație cu o asemenea experiență, viața pământească este aproape ca un vis. Dar aceasta este tocmai trăirea, copia negativă, trăirea consecințelor în ființa celuilalt a ceea ce am făcut noi, sau am omis să facem. Totuși, de aceea, nu avem voie să descriem această trăire ca pe un lucru pur și simplu înspăimântător. Dar, oricum, omul trebuie să perceapă care din faptele, gândurile, sentimentele sale au fost juste și care au fost nejuste.
Dar vă puteți imagina că aici se formează primul germene al karmei. Căci atunci când omul vede cum se întâmplă lucrurile între moarte și o nouă naștere, el le judecă altfel. Poate v-am relatat deja cum, cândva, cu mulți ani în urmă, am cunoscut o doamnă care ascultase o discuție purtată în prezența ei despre viețile pământești succesive. Ea a spus că după ce a gustat o dată din existență, nu ar vrea să mai aibă alte existențe pământești, și a izbucnit violent împotriva posibilității de a reveni mereu pe Pământ. Am fost nevoit să-i spun: Ei bine, dumneavoastră puteți judeca astfel pe Pământ; dar nu acest lucru este important, ceea ce este important este judecata pe care o emitem între moarte și o nouă naștere. Cât timp a mai fost aici, ea a admis acest lucru, dar, plecând într-o călătorie, mi-a scris într-o ilustrată că ea nu acceptă totuși ideea vieților pământești succesive!
Când omul are după moarte această trăire intensă, el ia o hotărâre pe care o putem exprima cam așa: Făcând un lucru sau altul, ai devenit imperfect, o ființă umană de mai mică valoare; și trebuie să compensezi acest fapt! Prin aceasta, ia naștere intenția karmică. Și, în lumea spirituală, în viața dintre moarte și o nouă naștere, intențiile sunt realități. Exact așa cum aici, jos, arsura pe care dumneavoastră v-o faceți punând un deget pe flacără este o realitate, tot astfel în lumea spirituală, dacă concepeți o intenție, aceasta este o realitate, ea se realizează. Și dumneavoastră sigur o concepeți!
Dar toate aceste lucruri le trăiește omul în sfera Lunii. Trecând apoi prin sferele următoare, sfera lui Mercur și sfera lui Venus, el ajunge, încetul cu încetul, la punctul în care trebuie să pătrundă în sfera Soarelui. Sferele lui Mercur și Venus sunt pentru el locuri de tranziție pentru a ajunge în sfera Soarelui. Însă acolo nu putem pătrunde dacă suntem încărcați cu toată povara, cu toată greutatea răului care apăsa asupra sufletului în timp ce traversam sfera Lunii. Dar în Cosmos este prevăzut faptul că atunci când părăsim sfera Lunii răul rămâne acolo. El ne așteaptă în această sferă până când ne întoarcem; atunci, noi traversăm din nou sfera Lunii. Dar, o dată cu răul, noi abandonăm o bună parte din noi înșine, căci omul este una cu faptele sale. Dacă am săvârșit unele fapte rele aici, pe Pământ, valoarea mea este diminuată; și, traversând sfera Lunii în modul descris, eu abandonez o parte din mine însumi, eu las în urmă o parte din mine însumi. Un om care ar fi un ticălos înrăit cum nu s-a mai văzut, care nu ar fi făcut niciodată o faptă bună, ar rămâne cu totul în sfera Lunii. Desigur că asta nu se întâmplă niciodată; oamenii își continuă drumul lor.
Pătrundem atunci, ca om mai mult sau mai puțin complet sau incomplet, mai întâi în sfera lui Mercur. Iar în sfera lui Mercur noi facem, între moarte și o nouă naștere, o experiență deosebită; ceva care ne pregătește pentru existența solară. Vedeți dumneavoastră, aici, în viața pământească fizică, noi ne îmbolnăvim, într-un fel sau altul. Dar noi trebuie să ajungem în sfera Soarelui cu un suflet și un spirit perfect sănătoase. De aceea, în sfera lui Mercur suntem eliberați de tot ceea ce sufletul mai poartă în sine ca boală. De aceea se întâmplă și faptul că adevărata medicină nu poate fi însușită decât atunci când percepem cum defuncții sunt eliberați de bolile lor în sfera lui Mercur. Putem vedea astfel ce avem de făcut pe Pământ pentru oameni, pentru a-i vindeca de bolile lor. De aceea, pe vremea când existau Misteriile și clarvederea instinctivă, medicina era considerată întotdeauna ceva care este revelat din sfera lui Mercur, prin Misterii. Căci, vedeți dumneavoastră: Ce este un Zeu pentru oamenii de astăzi? Un Zeu este o ființă pe care nu o putem vedea niciodată pe Pământ. Dar pentru oamenii unui trecut îndepărtat, înzestrați cu o clarvedere instinctivă, nu așa stăteau lucrurile. Mercur își avea Misteriile sale. Existau Misteriile lui Mercur, dumneavoastră puteți citi asta în cartea mea Știința ocultă. Ei bine, primul dintre toți marii preoți ai Misteriilor lui Mercur a fost Mercur însuși. Și asta se realiza în felul următor: venea pe lume un om al cărui spirit, printr-un proces suprauman, era eliberat, pentru a căuta pe o altă cale o posibilitate de a se încarna. Corpul său era prezent: acest corp era folosit de Zeul Mercur pentru a se încarna pe Pământ, adică pentru a se manifesta în Misterii. În vechile Misterii, chiar Zeii erau Învățătorii. Tot așa și Zeii Greciei, ei toți erau prezenți pe Pământ. Și acest Zeu Mercur i-a învățat pe oameni medicina. Hippocrate a mai păstrat o tradiție ulterioară în acest sens.
Apoi, omul ajunge în sfera lui Venus. În sfera lui Venus, el percepe absolut clar cât este de imperfect; dar această ființă imperfectă este pregătită tocmai în sfera lui Venus pentru existența pe Soare, unde zăbovim cel mai mult. Ajungem acolo de două ori, dar nu e nevoie să vorbim decât despre o singură ședere pe Soare. În existența solară rămânem cel mai mult timp. În această existența solară ne aflăm mai întâi împreună cu sufletele cu care avem ceva în comun din punct de vedere karmic și care se află acum în lumea spirituală, ca defuncți, cum suntem noi înșine; dar ne aflăm împreună și cu entitățile Ierarhiilor superioare, împreună cu Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, împreună cu entitățile Exusiai, Kyriotetes, și așa mai departe. Ce se întâmplă aici? Prin faptul că devine conștient de imperfecțiunea sa, omul elaborează, în colaborare cu entitățile Ierarhiilor superioare, modelul, arhetipul următoarei sale vieți pământești, și anume în așa fel încât în prima jumătate a existenței sale solare el elaborează mai mult arhetipul corporalității sale fizice, iar în a doua jumătate mai mult arhetipul existenței sale pământești morale. Această muncă efectuată în timpul existenței sale solare nu este în realitate ceva atât de uniform cum pare când trebuie s-o descriem; este infinit mai bogată, mai grandioasă, și mai măreață decât tot ceea ce poate trăi omul pe Pământ. Pe Pământ, omul nu trăiește în mod nemijlocit decât ceea ce se află între limitele pielii sale, și nu ceea ce se află în jurul său. În timpul existenței sale solare se întâmplă exact invers: omul trăiește atunci tot ceea ce se află în Cosmos. Așa cum noi spunem aici: Acesta este stomacul meu – așa spunem atunci: Aici, afară, se află Venus al meu; așa cum spunem aici: Aceasta este inima mea –, așa spunem acolo: Acesta este Soarele meu. – Ființele Universului devin organele noastre. Noi înșine devenim asemeni Universului, și omul care stă aici, pe Pământ – dar conceput în spirit –, care este doar umplut cu substanță pământească, este atunci lumea noastră. Și această lume lăuntrică a omului este într-adevăr mult mai vastă, mult mai grandioasă decât este aici, pe Pământ, Cosmosul din afara omului. Tot ceea ce cuprinde omul în sine, îi rămâne inconștient omului pe Pământ. Dar acest tot este cu mult mai vast decât ceea ce vede omul aici, pe Pământ. Și tot ceea ce poartă el în sine aici pe Pământ i se revelează în timpul existenței solare. Iar din ceea ce este aici lumea sa, el își elaborează forma pe care o va lua ființa sa fizică și morală în următoarea existență pământească. Acum se elaborează, de asemenea, și karma. După ce, în primele decenii de după moarte, am învățat cum trebuie să lucrăm, vom lucra aici la constituirea acestei karme. Aș putea spune: Ultima șlefuire are loc abia atunci când regăsim ceea ce era rău în noi, în momentul în care traversăm pentru a doua oară sfera Lunii, și atunci adăugăm la planul nostru, la elaborarea arhetipului, și puterea de a coborî pe Pământ, într-o nouă existență pământească, aruncându-ne în această karmă.
Dar, pentru a vedea mai exact cum este elaborată karma, trebuie să ținem seama de ceea ce urmează. Ce sunt, în realitate, astrele? Fizicienii vorbesc despre aștri ca și cum ar fi vorba de globuri de gaz incandescent, sau de ceva de acest fel. Dar nu așa stau lucrurile. Imaginați-vă, de exemplu, că v-ați afla pe Venus. Pământul v-ar apărea atunci cam așa cum vă apare Venus acum și dumneavoastră ați descrie Pământul așa cum descrieți acum planeta Venus, și ați trece cu vederea faptul că aici, pe Pământ, care este scena unde trăiesc oamenii, se află atâtea și atâtea suflete umane. Exact așa există suflete acolo unde strălucește orice alt astru. Se află suflete pe Lună: sufletele marilor Învățători originari, și acestea sunt întru câtva amestecate cu sufletele Îngerilor. Pe Mercur: sufletele Arhanghelilor, împreună cu care viețuim când traversăm sfera Arhanghelilor – Zeul Mercur este o ființă arhanghelică. Apoi, pe Venus, Arhaii. În timp ce suntem pe Soare – Exusiai, Dynamis, Kyriotetes: mai ales împreună cu aceste entități ne modelăm noi karma. Lumina ce radiază din aștri trebuie văzută drept semnul exterior al coloniilor de spirite care se află în Cosmos. Noi trebuie să știm că în direcția unde vedem un astru se află o colonie de spirite.
După ce a trecut prin existența solară, omul ajunge în sfera lui Marte, în sfera lui Jupiter, în sfera lui Saturn. Așadar el a început deja să lucreze la karma sa în sfera Soarelui. Dar el mai are nevoie – prin aceasta va regăsi apoi, când va traversa din nou sfera Lunii, ceea ce a lăsat acolo ca rău –, el are nevoie, pentru a-și elabora karma, de spiritele care trăiesc pe Marte, de spiritele care trăiesc pe Jupiter, de spiritele care trăiesc pe Saturn. Și mai ales când e vorba de a elabora destine umane foarte caracteristice, atunci ultima șlefuire la elaborarea acestor corelații karmice are loc tocmai în sfera lui Marte, sau în sfera lui Jupiter, sau în sfera lui Saturn. Desigur, această muncă la elaborarea karmei mai poate fi continuată când omul revine în sfera lui Venus și, de asemenea, în sfera lui Mercur. Între moarte și o nouă naștere, el lucrează la karma sa împreună cu entitățile sistemului planetar. Și este extraordinar de interesant să urmărim cum este elaborată karma.
Astăzi a venit vremea – cum spuneam deja odată – când trebuie să vorbim într-un mod mai deschis, mai liber, nevoalat, despre unele realități spirituale. Congresul de Crăciun de la Goetheanum a avut loc pentru a inaugura acest suflu esoteric care în prezent trebuie să străbată întreaga Societate Antroposofică. De aceea, când am vorbit ultima dată în fața dumneavoastră, am început să clarific tot felul de corelații karmice. Nu trebuie să credem că ne amestecăm oarecum în mod brutal în viața umană când ne străduim, tocmai referitor la niște fenomene umane interesante, să vorbim de corelații karmice. Astfel lumea devine transparentă, luminoasă, și prin aceasta ea nu devine deloc mai săracă, ci mai bogată, mai grandioasă.
Așadar aș vrea să vă vorbesc astăzi despre o individualitate care, înzestrată cu o fire extraordinar de deschisă, se încarnase aproximativ în secolul al 2-lea al erei creștine în actuala Italie, așadar, în Roma acelei epoci, când a fost martoră la toate persecuțiile, care au mers până la martirizare, împotriva acelora care au vrut să se impună treptat drept creștini în Imperiul Roman; o individualitate care a suferit, de asemenea, din cauza unor crude nedreptăți, din cauza corupției, a perversităților care se manifestau pe atunci din abundență în Imperiul Roman. Binele și răul se revărsaseră din plin asupra simțirii acestei individualități. Și dacă privim, cu ajutorul mijloacelor de cercetare spirituală datorită cărora putem recunoaște asemenea lucruri, găsim această individualitate ca și cum ar fi fost, aș putea spune, antrenată în frământările vieții care, în acea epocă, în a doua jumătate a secolului al 2-lea al erei creștine, putea fi trăită în Imperiul Roman în momentul în care se răspândea creștinismul. Și tocmai în acest caz, când ne îndreptăm privirea spirituală asupra acestei individualități în felul pe care l-am arătat ultima dată pentru alte individualități umane, explorând viețile lor succesive, întâlnim ceva profund zguduitor.
Tocmai la această individualitate, care și-a încheiat viața la o vârstă înaintată, constatăm că ea a ajuns, după ce a văzut atât de mult un înalt spirit de sacrificiu în sânul creștinismului care, aș putea spune, atunci începea să răsară, dar și infinit de mult rău în Imperiul Roman de odinioară, constatăm că ea a ajuns să-și formeze un fel de judecată și întrebarea: Unde este, așadar, calea de mijloc? Nu există în lume decât binele extrem și răul extrem? – Putem urmări în mod clar, cu ajutorul conștienței imaginative și inspirate, această individualitate care, în secolul al 11-lea al erei creștine, s-a născut din nou ca femeie. Prin experiențele trăite ca personalitate feminină a fost compensat, slăbit, pe de o parte, caracterul aspru, colțuros, pe care îl primise această personalitate în timpul vieții sale la Roma, la o vârstă înaintată, care a făcut loc unei contemplări lăuntrice meditative asupra binelui și răului. Apoi, această personalitate a revenit în secolul al 18-lea în persoana poetului german Friedrich Schiller [Nota 43]. Și acum încercați să pătrundeți sensul vieții lui Schiller, așa cum se relevă ea: în primul rând, o concepție echilibrată despre viață; vedeți cum apoi el are nevoie de Goethe pentru a se debarasa de tot ceea ce îi adusese convingerea că nu există decât bine, că nu există decât rău. Citiți dramele sale, și le veți înțelege dacă vă îndreptați în acest fel privirea în urmă asupra vieții sale pământești precedente. Dar cărei împrejurări trebuie să-i atribuim acest aspect? Noi trebuie să atribuim acest aspect faptului că Schiller, în sufletul căruia era încă viu ceea ce suferise el în timpul vieții sale romane, și după ce a trecut printr-o încarnare feminină în Evul Mediu, și-a elaborat apoi karma sa, între moarte și o nouă naștere, în special în sfera lui Saturn.
Pentru a cunoaște caracteristica și natura deosebită a sferei lui Saturn este necesară cunoașterea inițiatică pe care ne-am cucerit-o la o vârstă înaintată. Căci, vedeți dumneavoastră, puteți pune întrebarea următoare: Cum cunoaștem, în principiu, ceea ce trăiește pe aștri, și așa mai departe? Ei bine, v-am descris deja: Când omul se înalță la conștiența imaginativă, el își contemplă întreaga viață într-un vast tablou; dar el o vede împărțită în perioade. Dacă ajunge la Inspirație și revine la starea de conștiență golită, astfel încât poate șterge acest tablou, atunci, din fiecare perioadă emană o lumină. În loc să-și contemple propria existență între naștere și anul al șaptelea al vieții, el percepe în acest loc al tabloului vieții ceea ce s-a întâmplat pe Lună: atunci pătrunde cu privirea în evenimentele de pe Lună. – În perioada a doua a vieții strălucește oarecum prin tot ceea ce s-a întâmplat între schimbarea dinților și pubertate, existența de pe Mercur. Perioada vieții școlare din acest tablou, văzută retrospectiv, ne conduce tocmai la existența pe Mercur. Gândiți-vă din ce bogăție spirituală îi era atribuită fiecărei planete funcția ei în epoca înțelepciunii instinctive care existase pe Pământ! Statisticile ne învață că omul se bucură de cea mai bună sănătate nu în anii de la naștere până la schimbarea dinților, nici în anii care urmează după pubertate, ci tocmai în perioada școlarității, fiindcă aceasta este perioada în care influența lui Mercur intervine cel mai mult în om și, de asemenea, în existența pământească. – În perioada următoare, între pubertate și aproximativ douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani, vedem procesele și entitățile de pe Venus. Aceasta este, iarăși, o dovadă de bogăție spirituală, faptul că sfera sexualității, când începe să acționeze, este atribuită sferei lui Venus. – Între douăzeci și unu și patruzeci și doi de ani intervine existența de pe Soare; între patruzeci și doi și patruzeci și nouă, existența de pe Marte; între patruzeci și nouă și cincizeci și șase, existența de pe Jupiter; și între cincizeci și șase și șaizeci și trei de ani, existența de pe Saturn. Și, de fapt, nici chiar în calitate de inițiat nu putem vedea toate corelațiile în care este implicat Saturn, în viața dintre moarte și o nouă naștere, decât dacă am depășit vârsta de șaizeci și trei de ani. Mai înainte, putem afla pe căile cele mai diverse despre această existență, dar putem vedea corelațiile prin contemplare proprie numai după ce am depășit vârsta de șaizeci și trei de ani. Dumneavoastră veți înțelege astfel de ce eu vorbesc abia acum despre ceea ce este legat de existența de pe Saturn.
Așadar, Schiller și-a elaborat karma în mod special în această sferă a lui Saturn. Contemplarea acestei existențe de pe Saturn în felul pe care tocmai l-am schițat ne dă o impresie, aș putea spune, zguduitoare în cel mai înalt grad, fiindcă este atât de diferită de ceea ce se poate trăi pe Pământ. Pe Saturn, în conștiența ființelor care se află acolo, este prezent numai trecutul, și absolut deloc prezentul. Dar trecutul este prezent sub o formă grandioasă. Vedeți dumneavoastră, dacă trebuie să compar aceasta cu ceva care s-ar putea întâmpla pe Pământ – firește, acest lucru nu se întâmplă, dar îl putem presupune ca ipoteză –, ar trebui să spun: Imaginați-vă că nu ați avea nici o idee despre aspectul dumneavoastră exterior, că ați ști numai că existați. Acționați, faceți ceva: dumneavoastră nu vedeți ce faceți decât după ce aceasta s-a întâmplat. Imaginați-vă că mergeți: nu vă vedeți proprii pași, nici mișcările; dar, imediat după aceea, aceste mișcări se transformă într-un om de zăpadă, și dumneavoastră urmăriți întreaga mișcare când vă uitați înapoi și vedeți ce ați făcut. Așa este viața acestor spirite deosebite de pe Saturn. Ele nu percep niciodată ce au făcut prin propria lor decizie imediată, prezentă, ci ele văd ce au făcut abia după ce aceasta s-a produs. Este dificil pentru conștiența obișnuită să-și reprezinte acest lucru, dar aceasta este situația. Într-o asemenea existență se află și individualitățile care modelează karma împreună cu o astfel de individualitate ca aceea a lui Schiller. Asemenea individualități dobândesc atunci o minunată viziune asupra evenimentelor trecute. Astfel încât sufletul lui Schiller, înainte de a se naște, în 1759, a stat de fapt în lumea spirituală având parte de o retrospectivă grandioasă asupra întregului trecut care era legat de propria sa karmă. Cu ocazia integrării pe Pământ, aceasta se transformă într-o reacție: facultatea de a concepe, de a concepe cu entuziasm idealuri de viitor. Și astfel, idealurile de viitor ale lui Schiller au luat naștere prin munca de elaborare a karmei sale în cadrul existenței de pe Saturn.
Să luăm o altă viață, care s-a situat cândva în cursul unei existențe pământești în Grecia, și care a avut atunci multe contacte cu arta plastică greacă, dar și cu filosofia platoniciană, care, într-o existență de tânăr, și-a asimilat cu un uriaș entuziasm îndeosebi arta plastică, pe care o putea contempla totodată și în mod spiritual, iar ceea ce era contemplat astfel în mod spiritual putea fi transpus, la rândul său, cu un extraordinar simț artistic, în opere de artă: După ce a trecut prin alte încarnări, putem urmări această individualitate elaborându-și karma în sfera lui Jupiter. Ființele jupiteriene au o altă natură decât entitățile saturniene. Ele nu sunt nici ca oamenii pământești. Când omul de pe Pământ vrea să devină înțelept, el trebuie să treacă printr-o evoluție lăuntrică, să lupte, să se bată lăuntric, să învingă obstacole, într-un cuvânt, de-a lungul unor perioade de timp consacrate dezvoltării sale, omul pământesc se ridică până la o înțelepciune de proporții modeste. În cazul ființelor jupiteriene, este altfel; ele nu se nasc deloc ca oamenii pământești, ci se plăsmuiesc din Cosmos. Așa cum vedem luând formă un nor, așa se plăsmuiesc ființele jupiteriene într-un mod eteric-astral din Cosmos. Ele nu mor, ele se întrepătrund în mod reciproc, și de aceea au loc. Dar ele sunt, ca să spunem așa, înțelepciune realizată. Ele se nasc înzestrate cu înțelepciune și nu pot fi altfel decât înțelepte. Exact așa cum noi avem o circulație sanguină, ele au înțelepciune. Aceasta este natura lor, așa sunt făcute aceste ființe jupiteriene. Și prin ele poate lua formă karma. Acea individualitate care a avut în Grecia antică una din viețile sale pământești cele mai importante a traversat sfera lui Jupiter, a fost atinsă de tot ceea ce este înțelepciune jupiteriană, și-a modelat karma și s-a născut din nou în secolul al 18-lea ca Goethe [Nota 44]. De aici provine la Goethe această minunată îmbinare dintre elenism și înțelepciune.
Eu nu cred că atunci când studiem astfel istoria, înțelegând ce se întâmplă pe Pământ în lumina Misteriilor și a tainelor Cosmosului, nu cred că istoria pământească își pierde din valoare. Profesorii cu spirit arid vor putea să vină și să spună: Dar este mult mai viu să-l luăm pe omul Goethe așa cum s-a manifestat el, decât să-l facem să se înalțe într-o sferă superioară! – În vremuri mai bune ale evoluției omenirii, când mai exista o clarvedere instinctivă, oamenii vorbeau deschis și despre felul în care Cerul se manifestă aici, pe Pământ, prin faptele oamenilor, prin existența umană. Noi trebuie să ne întoarcem la această concepție, trebuie să părăsim acest abstractism care ne face să credem că am fi asemeni unor râme care se târăsc pe solul pământesc și, privind în sus, nu văd decât ceea ce astronomii și astrofizicienii spun despre aștri. Va trebui neapărat să fie înțeleasă pe deplin lupta greu încercată ce se dă în sânul civilizației noastre, a culturii noastre, între oamenii care luptă pentru spirit, pentru înțelegerea Cosmosului în legitatea lui spirituală, și acei oameni care nu vor să știe nimic despre aceasta; care se limitează pe Pământ nu numai la știința naturii, ci și la ceea ce oamenii numesc la Universitate știința spiritului: ei studiază și în acest caz documente, așadar ceea ce nu este decât fizic-sensibil. În decursul evoluției pământești va interveni, desigur, o decizie. Sau declinul nostru spiritual se va adânci tot mai mult, și o boală despre care vorbesc deja de ani de zile, despre care eu am vorbit și în conferințele publice, se va răspândi tot mai mult – o boală care nu apare încă prea mult în cărțile de medicină, dar care apare cu atât mai mult în viață: „dementia professoralis” –, sau omul va trebui să accepte să se deschidă cu entuziasm față de cunoașterea realităților suprasensibile. Prin aceasta, el pătrunde și legătura dintre Cosmos și viața umană.
Aș vrea să vă expun și un al treilea exemplu, ceva mai complicat. Avem de-a face cu o individualitate care era încarnată într-o viață anterioară în India, în timp ce India era deja în declin, și care în cursul acestei vieți pământești a învățat tot ceea ce își putea asimila având o vedere fizică extraordinar de slabă. Trebuie să ținem seama de asemenea detalii. Și detaliile sunt de cele mai multe ori –v-am atras atenția asupra acestui fapt –, cele cu ajutorul cărora pot fi pătrunse corelațiile. Această individualitate a mai traversat apoi și alte existențe pământești, dar care au fost mai puțin determinante decât ceea ce a fost depus în această individualitate ca predispoziții tocmai prin faptul că în India, din cauza vederii slabe, ea a văzut cu o privire superficială florile de lotus, le-a văzut mai curând în ceață, dar aspira să le vadă în deplină claritate, și prin faptul că, în general, ea a cunoscut viața așa cum o poate face un om cu o privire care trece pe deasupra lucrurilor, care nu pătrunde în lucruri. Această individualitate și-a modelat apoi karma într un mod complicat. Mai întâi a fost elaborat în sfera lui Marte tot ceea ce făcea din această personalitate un fel de cocoș de luptă pe tărâm spiritual. Apoi, această personalitate și-a elaborat mult karma în sfera lui Mercur, ea a dobândit acolo un spirit glumeț, satiric. Și, imaginați-vă în spatele acestor lucruri o lume neeuropeană: individualitatea tinde să se reîncarneze în Europa, dar ea trece prin sfera lui Marte: luptă; prin sfera lui Mercur: gândire și simțire tranșante și critice. După ce a dezvoltat apoi calități deosebite în sfera lui Venus – aceasta este o karmă deosebit de complicată – și a trecut cu privirea pe deasupra fizicului, dar s-a pătruns foarte viguros de spiritualitate, această personalitate devine în secolul al 19-lea Heinrich Heine [Nota 45]. Încercați acum să aprofundundați în mod just înțelegerea pe care o dobândim pentru fiecare strofă compusă de Heinrich Heine, până în limbaj, în structură, în cuvinte, atunci când știm: toate acestea au luat naștere, propriu-zis, în sfera lui Mercur, în sfera lui Venus, în sfera lui Marte. Totul își are rădăcinile în Cosmos; iar aici, pe Pământ, este trăit. Și când îndreptăm o asemenea privire retrospectivă asupra acestui tablou al vieții: contemplăm sfera Lunii, sfera lui Mercur; de la pubertate la douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani, sfera lui Venus; de la douăzeci și unu la patruzeci și doi de ani, sfera Soarelui, apoi sfera lui Marte, apoi cea a lui Jupiter, cea a lui Saturn – eu nu pot studia anii următori, și aici vedem ceva, dar eu nu pot vorbi despre aceasta –, vedem că aceste sfere au de a face cu karma. Conștiența obișnuită nu știe că toate acestea sunt prezente în om: sfera lui Mercur, sfera Lunii, și așa mai departe. Totuși, karma este produsă de ceea ce este astfel prezent în om; omul este condus spre modul în care își viețuiește karma sa. Așadar dacă în aceste sfere Heinrich Heine și-a plăsmuit karma prin intermediul ființelor care locuiesc pe Venus, Mercur, Marte, aceleași ființe ale lui Venus, Mercur și Marte sunt cele care acționează prin intermediul corporalității sale pământești pentru a-l ajuta să-și împlinească această karmă. Astfel este situat omul – tocmai prin karma sa – prin întreaga sa entitate în sânul Cosmosului, și trăiește aici, pe Pământ, ceea ce este Cosmosul. Desigur, unul într-un fel, altul în alt fel.
Trebuie să observăm aceste lucruri cu un spirit liber, cuprinzător. Dacă vă spun că Goethe a transformat în sfera lui Jupiter ceea ce a primit ca predispoziție în Grecia antică într-o înțelepciune instinctivă, acest lucru reiese din tot ce a creat el, datorită ființelor care sunt active acolo, dar la un altul lucrurile se desfășoară altfel. Astfel, a existat o anumită individualitate care trăia pe vremea când cultura mexicană intrase într-o mare decadență; mai existau încă ecourile acestei culturi și cultul Misteriilor mai era încă practicat. Această individualitate lua parte în mod intens la tot ceea ce avea magic, decadent, această perioadă a Misteriilor din Mexic, ea știa foarte exact cum trebuie să te comporți față de natura vie a lui Quetzalkoatl, a lui Tetzkatlipoka, a lui Taotl [Nota 46]. De obicei, istoricii care se ocupă de civilizație și cultură nu le mai știu decât numele. Dar despre toți acești Zei, Quetzalkoatl, Tetzkatlipoka, Taotl, oamenii aveau niște reprezentări foarte vii, ei aveau legături cu niște entități suprapământești. Acest lucru l-a perceput individualitatea despre care vă vorbesc eu, care s-a născut din nou relativ curând, fără o încarnare intermediară, și a trăit în secolul al 19 lea în persoana orientată spre magic-ocultism Eliphas Lévi [Nota 47], după ce trecuse, între moarte și o nouă naștere, prin sfera lui Jupiter. În vechiul Mexic, ea dobândise elemente vrăjitorești, magice, perimate. Acestea au fost transformate în sfera lui Jupiter în așa fel încât această caracteristică, această înțelepciune primitivă – o înțelepciune de un gen inferior – a devenit ceea ce găsim în cărțile lui Eliphas Lévi. Același lucru care la Goethe, la trecerea prin sfera lui Jupiter, a dat naștere acestui foc olimpian, acestei înțelepciuni copleșitoare, datorită vieții sale pământești precedente, a produs la Eliphas Lévi o vorbărie care aduce, într-o oarecare măsură, a șarlatanie și care se exprimă prin tot felul de formule magice. Determinant pentru ceea ce fac astrele din karma noastră sunt totuși viețile pământești. Astrele – adică ființele care se află acolo unde astrele indică prezența acestor entități – transformă în karmă ceea ce aici, pe Pământ, este predispus spre această karmă.
Vedeți dumneavoastră, în acest fel suntem înclinați să aprofundăm din ce în ce mai mult antroposofia. Și va trebui să acceptăm, desigur, că multe lucruri sună paradoxal și surprinzător. Dar aceste lucruri paradoxale, surprinzătoare constituie tocmai adevărul. Căci viața umană are rădăcini mai adânci și mai complexe decât se crede de obicei. Pentru a o înțelege, nu trebuie să rămânem cu gândurile noastre pe Pământ, ci trebuie să ne luăm avânt spre depărtările Cosmosului. Și cum pe Pământ uităm prea ușor spiritul pentru a nu privi decât materia, lucrurile stau invers imediat ce ajungem, cu ajutorul unei cunoașteri imaginative, la cerul înstelat. Atunci uităm absolut sigur materia și contemplăm încetul cu încetul spiritele, așa cum, la urma urmei, au făcut-o în timpurile străvechi, primitive, sărmanii păstori, așa cum se mai întâmpla încă în Evul Mediu, când pe sfera cerească nu se desenau pur și simplu niște semne exterioare, ci imagini, fiindcă, de fapt, aceste figuri erau contemplate prin cunoașterea imaginativă. Așa cum am spus adesea, prin antroposofie simțirea devine mai profundă. Căci, gândiți-vă numai: când încercăm să ne întemeiem cunoașterea pe care am descris-o, privirea se îndreaptă asupra destinului unui om. Câte nu vedem atunci! Începem într-adevăr să contemplăm cu o sfântă sfială destinul oricărui om. Căci ce acționează în destinul fiecărui om? Înțelepciunea atotcuprinzătoare a aștrilor! O înțelepciune a aștrilor absolut atotcuprinzătoare! Pe nici o cale nu contemplăm cu o privire atât de emoționantă, atingând atât de profund sufletul, acțiunea Zeilor în Univers, decât atunci când o percepem în destinul omului, în această justiție universală atotcuprinzătoare care unduiește prin veșnicie, care este propriu-zis, în existență, activitate și gândire a Zeilor care urzește în spatele ființei umane. Acest lucru voiam să vi-l spun astăzi cu privire la karmă.
