Ieri, din cauză că am sosit cu întârziere, nu v-am putut spune cuvintele pe care doream să vi le spun și care erau în acord cu ceea ce a devenit Societatea Antroposofică începând de la Congresul de Crăciun de la Goetheanum. Aș vrea, de asemenea, să vorbesc în mod succint – prietenii noștri au putut afla, în esență, din Foaia de comunicări pentru membri, ce a însemnat acel Congres de Crăciun –, dar aș vrea să vă vorbesc în mod succint despre aspectul cel mai important și apoi să vă prezint în continuare niște considerații care au o legătură mai curând lăuntrică cu ceea ce trebuia să însemne pentru Societatea Antroposofică acest Congres de Crăciun.
Acest Congres de Crăciun trebuia să fie o înnoire, am putea spune, o întemeiere a Societății Antroposofice. Până la acest Congres de Crăciun, eu puteam face întotdeauna o distincție între Mișcarea antroposofică și Societatea Antroposofică. Aceasta din urmă trebuia să fie oarecum proiecția pe Pământ a ceea ce exista într-un anumit curent al vieții spirituale, în lumile spirituale. Ceea ce este transmis aici, pe Pământ, ceea ce este comunicat drept înțelepciune antroposofică, trebuia să fie tocmai reflectarea a ceea ce, conform fazei actuale a evoluției omenirii, se revarsă din lumile spirituale. Astfel, Societății Antroposofice îi revenea într-un fel sarcina de a administra ceea ce se revărsa, drept învățătură antroposofică, prin Mișcarea antroposofică.
De-a lungul timpului, aceasta nu s-a constituit în așa fel încât să poată fi legată de o autentică, de o adevărată cultivare a antroposofiei. De aceea s-a impus necesitatea ca eu însumi, care până acum – fără nici o legătură oficială cu Societatea Antroposofică – eram învățătorul care transmiteam antroposofia, a trebuit, împreună cu Comitetul director de la Dornach, să-mi asum conducerea Societății Antroposofice. Dar, datorită acestui fapt, mișcarea și Societatea Antroposofică au devenit una și, începând de la acest Congres de Crăciun, trebuie să prevaleze tocmai situația opusă: Nu mai trebuie să facem distincție între Mișcarea antroposofică și Societatea Antroposofică, cele două trebuie să fie una. Iar cei care sunt alături de mine în Comitetul director de la Goetheanum trebuie să fie considerați ca un fel de Comitet director esoteric. Astfel încât ceea ce se întâmplă prin acest Comitet director să poată fi caracterizat drept înfăptuirea antroposofiei, pe când mai înainte ceea ce era învățat în cadrul antroposofiei putea fi numai administrat.
Dar asta înseamnă în același timp că întreaga Societate Antroposofică trebuie să fie situată, încetul cu încetul, pe o altă bază, o bază care să permită esoterismului să se reverse în mod nemijlocit prin Societatea Antroposofică, iar prin atitudinea de spirit corespunzătoare din partea celor care vor să fie antroposofi va trebui continuat ceea ce va constitui adevărata esență a Societății Antroposofice. De aceea, va trebui să facem distincție între Societatea Antroposofică Generală, pe de o parte, care va fi în viitor o societate absolut publică, astfel încât ciclurile, așa cum au fost anunțate atunci, la Crăciun [Nota 48]– cu acele clauze corespunzătoare care constituie un fel de limitare ideal-spirituală –, vor fi la dispoziția oricui și, pe de altă parte, Școala întemeiată, începând de atunci, în sânul acestei Societăți Antroposofice Generale și care este concepută a fi constituită treptat din trei clase. Până în prezent a putut fi întemeiată numai prima clasă. Cel care vrea să devină membru al acestei Școli trebuie să poată face față altor obligații decât cei care sunt numai membri ai Societății Antroposofice. Poate deveni membru al Societății Antroposofice acela care se interesează de antroposofie și care îi acceptă învățătura; el nu își asumă nici o altă obligație decât aceea de a se comporta așa cum o face de la sine orice om onest din motive de ordin moral.
Prin aceasta sunt eliminate în mod radical multe lucruri care, în acești ultimi ani, au adus prejudicii Societății Antroposofice și care pregătesc multe ore dificile unor membri, din cauză că au luat ființă tot felul de inițiative [Nota 49], bazându-se pe așa-numita voință bună, dar care nu au putut deveni, totuși, ceea ce se spunea despre ele și care, propriu-zis, au făcut ca Mișcarea antroposofică să devieze spre alte curente secundare. În viitor, Mișcarea antroposofică va fi, în mod uman, ceea ce se revarsă prin Societatea Antroposofică.
Cu cât se va înțelege mai bine acest lucru, cu atât mai mult se va putea dezvolta Mișcarea antroposofică. Datorită faptului că atunci, la Crăciunul trecut, a domnit acel impuls printre cei care erau reuniți la Goetheanum, a devenit posibil ca de la acel Crăciun să introducem în Mișcarea antroposofică o dispoziție absolut diferită. Și, spre profunda mea satisfacție, pot remarca faptul că, în diferitele locuri unde m-am putut afla până acum, această dispoziție a fost întâmpinată pretutindeni în mod călduros. Da, avem voie să spunem: Ceea ce a fost întreprins la Crăciun a fost, într-un anumit sens, o cutezanță. Căci exista o anumită eventualitate: și anume aceea că – prin implicarea în mod direct în conducerea Societății Antroposofice a persoanei care realiza reprezentanța bunurilor spirituale – acele puteri care conduc din lumea spirituală Mișcarea antroposofică ar fi putut să se retragă. Îmi este permis să spun că nu s-a întâmplat așa, ci s-a întâmplat contrariul: Aceste puteri spirituale vin cu un mai mare har, cu o supremă bunăvoință, în întâmpinarea a ceea ce se revarsă prin Mișcarea antroposofică. Într-un anumit sens, a fost luat un angajament față de lumea spirituală. Acest angajament va fi ținut cu o fidelitate nestrămutată și vom vedea că în viitor lucrurile se vor realiza conform angajamentului făcut față de lumea spirituală. Astfel încât nu numai Mișcării antroposofice, ci și Societății Antroposofice îi revine o responsabilitate față de Comitetul director.
În schimb, celor care vor să devină membri ai Școlii trebuie să le cerem să se conducă în viață ca adevărați reprezentanți ai Mișcării antroposofice și să acționeze în acord cu Comitetul director esoteric de la Goetheanum din Dornach. Așadar prin aceasta spunem că acela care vrea să fie membru al acestei Școli trebuie să se străduiască să reprezinte antroposofia în lume prin propria sa personalitate. Consecința acestui fapt este că, firește, conducerea acestei Școli, în cazul în care este de părere că unul din membri nu se comportă ca reprezentant al Mișcării antroposofice, trebuie să-și rezerve dreptul să poată arăta că omul respectiv nu mai poate fi membru al Școlii. Să nu spuneți că aceasta este o lezare a libertății umane. Ci aceasta înseamnă că între membrii Școlii și conducerea Școlii există, ca să spunem așa, o legătură bazată pe un acord liber; în sensul că și conducerea trebuie să fie liberă să-i poată spune unui membru ceea ce are să-i spună. De aceea, dacă ea consideră că nu i-o poate spune verbal cuiva, trebuie să i-o poată arăta.
În întreaga înțelegere a suflului esoteric care va străbate în viitor Mișcarea antroposofică va consta elementul prielnic, dezvoltarea rodnică a cauzei antroposofice. Și vom avea grijă ca nimic birocratic, nici un element administrativ exterior să nu atingă Societatea Antroposofică, ci totul să se bazeze numai pe grija față de cultivarea relațiilor umane în cadrul Societății. Bineînțeles, Comitetul director de la Goetheanum va trebui, de asemenea, să administreze tot felul de lucruri; dar nu aceasta va fi esențialul. Esențialul va fi ca acest Comitet director să facă un lucru sau altul din propria sa inițiativă. Și ceea ce face el, ceea ce a început deja să facă în multiple feluri, tocmai aceasta va fi conținutul Societății Antroposofice.
Numai aceste câteva cuvinte voiam să vi le transmit, pentru a vă vorbi în continuare despre ceea ce se poate vorbi de acum înainte, și care este de natură să poată deveni conținutul Mișcării antroposofice. Aș vrea să spun ceva care este legat de însăși karma Societății Antroposofice.
Dacă ne îndreptăm astăzi atenția asupra felului în care se situează în lume Societatea Antroposofică, drept încarnare a Mișcării antroposofice, vedem că în această Societate Antroposofică se reunesc un anumit număr de oameni. Cel a cărui privire este atentă observă că în lume există și alți oameni – și se găsesc pretutindeni astfel de oameni – care, conform karmei lor, au și ei condițiile preliminare pentru a se apropia de Societatea Antroposofică. Dar ei întâlnesc mai întâi niște obstacole și astfel ei nu găsesc imediat, în adevăratul sens, drumul care duce la aceasta; dar îl vor găsi, cu siguranță, ori în această încarnare, ori în încarnarea următoare. Și trebuie să luăm în considerare faptul că acei oameni care, prin karma lor, se apropie de Mișcarea antroposofică, sunt predestinați pentru această mișcare.
Tot ceea ce se întâmplă aici, în lumea fizic-sensibilă, a fost pregătit în lumea spirituală. Nimic nu se întâmplă aici, în lumea fizică, fără să fi trecut printr-o pregătire în lumea spirituală. Și tocmai acesta este faptul semnificativ. Ceea ce se întâmplă aici, pe Pământ, o dată cu secolul 20, această afluență a unui anumit număr de personalități spre Societatea Antroposofică, a fost pregătit în prima jumătate a secolului al 19-lea prin faptul că sufletele acelor oameni care sunt astăzi încarnați și care vin în număr mare spre Societate s-au reunit în lumea spirituală, înainte de a coborî în lumea fizic-sensibilă. În acea epocă a fost celebrat în lumea spirituală, de către un număr de suflete care acționau împreună, un fel de cult, un cult care era o pregătire pentru a răspunde acelor aspirații care apăreau în acele suflete care, trăind acum în trup fizic, se îndreaptă spre Societatea Antroposofică. Și cel care are darul de a recunoaște aceste suflete care trăiesc în trup, acela discerne cum, în timpul primei jumătăți a secolului al 19-lea, ele au colaborat împreună cu el atunci când în lumile suprasensibile luau naștere puternice Imaginațiuni cosmice, Imaginațiuni ce reprezintă ceea ce aș putea numi noul creștinism. Acolo erau reunite – ca acum, în trupuri fizice, pe Pământ – sufletele celor care voiau, pe baza a ceea ce aș putea numi substanțialitate cosmică și forțe cosmice, să introducă în realitate ceea ce, prezentat în imagini puternice, avea o semnificație cosmică și care era preludiul învățământului, al activității antroposofice ce urma să se realizeze pe Pământ. Aș putea spune: marea majoritate a antroposofilor care sunt reuniți aici ar putea, dacă ar percepe această stare de lucruri, să-și spună unul altuia: Da, noi ne cunoaștem, noi am fost împreună, și am avut împreună, în cadrul unui cult suprasensibil, mărețe Imaginațiuni cosmice!
Dar toate aceste suflete care se adunaseră în prima jumătate a secolului al 19-lea pentru a pregăti împreună ceea ce trebuia să devină pe Pământ Mișcarea antroposofică pregăteau, în fond, ceea ce eu am numit întotdeauna curentul lui Mihael, care a apărut în ultima treime a secolului al 19-lea și constituie cea mai importantă intervenție a spiritului în recentul curs al evoluției omenirii. Curentul lui Mihael: A pregăti calea pentru acțiunea sa pământesc-cerească – aceasta era sarcina sufletelor care erau reunite acolo.
Aceste suflete fuseseră predispuse să se întâlnească prin ceea ce se întâmplase cu ele pe parcursul unei perioade foarte, foarte lungi de timp – de-a lungul secolelor și, pentru multe dintre ele, de-a lungul mileniilor. Și, în cadrul acestor suflete se pot distinge, în esență, două grupuri. Un grup este cel al sufletelor care, în primele secole creștine, au făcut experiența acelui creștinism care era răspândit în acea epocă în Europa de Sud și, în parte, și în Europa Centrală. Această formă a creștinismului oferea privirii credincioșilor săi un Christos considerat ca Marele Trimis ceresc coborât din Soare pe Pământ pentru a continua să acționeze printre oameni. Cu mai multă sau mai puțină înțelegere, creștinii acestor prime secole vedeau în El pe „Marele Zeu Solar”.
Dar în aceste prime secole ale erei creștine nu mai exista ceea ce era odinioară clarvederea instinctivă a omenirii. Nu se mai vedea în Soare marea împărăție spirituală în centrul căreia a trăit cândva Christos. În locul vechii concepții, bazate pe clarvederea instinctivă, despre coborârea lui Christos pe Pământ, în timpul acestor prime secole s-a instaurat ceea ce nu mai era decât o simplă tradiție, o tradiție care spunea despre Christos că El a coborât pe Pământ și s-a unit în trup fizic cu Iisus din Nazareth. Mulțimea acestor creștini nu mai avea decât reprezentarea unei entități, a lui Christos Iisus care a trăit odată în Palestina, în legătură cu natura și esența căruia au început să apară dispute în conciliile ecumenice, pentru a se ști dacă era Dumnezeu sau Dumnezeu și om totodată, sau ceva asemănător. Masa oamenilor dispunea, din ce în ce mai mult, numai de ceea ce era dictat de Roma.
Dar în această masă de creștini mai trăiau unii care erau considerați tot mai mult eretici. Ei mai aveau, prin tradiție, amintirea vie a lui Christos ca Ființă Solară, amintirea despre o ființă care fusese cândva străină Pământului, o ființă solară care a coborât pe Pământ în această lume fizic-sensibilă. Aceste suflete, pe parcursul secolelor și până în secolele 7, 8 ale erei creștine, au ajuns tot mai mult în situația de a-și spune: Creștinismul de astăzi, la drept vorbind, nu-L mai înțelege pe Christos! – Aceste suflete „eretice” au devenit, am putea spune, sătule de creștinism. Și au existat, pur și simplu, suflete care au trecut pragul morții în timpul primelor secole creștine, în secolele 7, 8, și care ajunseseră să fie sătule de creștinism. Pentru aceste suflete, indiferent că ele au avut sau nu o încarnare intermediară – a fost determinantă încarnarea pe care au avut-o în primele secole creștine. – Începând din secolele 8, 9, aceste suflete s-au pregătit în lumea spirituală pentru marea, puternica acțiune la care eu am făcut aluzie adineaori, când spuneam: Un fel de cult suprasensibil a avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea. Aceste suflete au luat parte la acest cult. – Ele formează unul din grupurile de suflete care au venit spre Societatea Antroposofică.
Celelalte suflete sunt cele care și-au trăit ultima lor încarnare determinantă în ultimele secole precreștine – nu în primele secole creștine – și care mai aveau încă facultatea, în cadrul Misteriilor vechiului păgânism precreștin, de a pătrunde cu privirea clarvăzătoare în lumea spirituală. Acestea erau acele suflete care, în vechile Misterii, avuseseră cunoștință despre felul în care Christos trebuia să coboare cândva pe Pământ. Aceste suflete nu și-au petrecut pe Pământ primele timpuri ale evoluției creștine, ele se aflau în acea epocă în suprasensibil și ele au ajuns abia mai târziu, după secolul al 7-lea al erei creștine, la o încarnare determinantă. Acestea sunt sufletele care, într-un fel, au contemplat din punct de vedere suprasensibil intrarea lui Christos în civilizația și cultura pământească. Ele erau într-o așteptare plină de dor a creștinismului. Dar ele erau, în același timp, cele care, printr-o activitate intensă, voiau să acționeze pentru a aduce în lume un autentic creștinism cosmic, spiritual.
Acest al doilea grup s-a unit cu celelalte suflete cu ocazia cultului suprasensibil care a avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea. Astfel a avut loc marea ceremonie cosmic-spirituală, care a durat mai multe decenii, și care a constituit un eveniment spiritual în acea lume care se află în imediata vecinătate a lumii fizice. Sufletele care au coborât atunci erau fie suflete sătule de creștinism, fie suflete aflate într-o așteptare plină de dor a creștinismului, și ele au acționat împreună în lumea spirituală pentru a-și pregăti următoarea încarnare pământească. Apoi ele s-au încarnat, spre sfârșitul secolului al 19-lea, pregătite, când coborau pe Pământ, să ajungă în Societatea Antroposofică.
Toate acestea au fost pregătite pe parcursul secolelor. Aici, pe Pământ, se instaurase încetul cu încetul un creștinism care considera Evangheliile ca și cum ele ar vorbi numai despre o ființă – Iisus din Nazareth – care, din niște înalturi abstracte, trebuia să-l vestească pe Christos. Nu mai exista nici o presimțire despre o lume stelară ca expresie a spiritualului și având legătură cu această lumea spirituală, și de aceea nu se mai putea înțelege nici ce înseamnă: Christos, ca Erou Solar Divin, a coborât în Iisus pentru a împărtăși soarta oamenilor. – Pentru aceia care, în zilele noastre, consideră istoria așa cum este ea relatată de obicei, faptele esențiale nu sunt prezente. Înainte de toate, nu există o înțelegere justă pentru aceste suflete „eretice”; în majoritatea lor, ele nu se recunosc pe ele însele, acele suflete eretice care coboară pe Pământ, în preajma secolului 20, fiind fie „sătule de creștinism”, fie „însetate după creștinism”. Prin secolele 7, 8 au dispărut, încetul cu încetul, tradițiile despre Christos care mai trăiau printre sufletele „eretice” pe cale de a deveni „sătule de creștinism”. Aceste tradiții nu s au mai păstrat decât în cercuri restrânse, care au continuat să le cultive până la mijlocul Evului Mediu, până în secolul al 12-lea. Existau pe atunci cercuri restrânse de învățători binecuvântați de Dumnezeu, aș putea spune, care au mai păstrat ceva din cunoștințele vechilor timpuri despre creștinismul spiritual, despre creștinismul cosmologic. Printre ei erau unii care au primit aceste comunicări ale vechilor timpuri ce au trezit în ei un fel de inspirație; astfel că ei mai puteau trăi în interiorul lor un reflex, slab sau puternic, totuși un reflex a ceea ce putea fi contemplat în primele secole creștine – încă sub influența unei puternice Inspirații despre coborârea Zeului Solar spre Misteriul de pe Golgotha.
Astfel, existau în special două curente. Pe de o parte, acel curent provenit în mod direct din mișcările eretice ale primelor secole creștine. Aceste suflete mai erau stimulate de ceea ce trăia în vechiul platonism grec. Ele erau astfel constituite încât, atunci când, prin comunicările provenind din vechile timpuri, sufletul ajungea să se deschidă lăuntric, ele puteau, oricum, sub influența unei inspirații, ce-i drept, slabe, totuși prezente, să contemple coborârea lui Christos și acțiunea sa pe Pământ. Acesta era curentul platonician. Celălalt curent era destinat altui scop. Din el făceau parte mai ales acele suflete care avuseseră ultima lor încarnare determinantă în timpurile precreștine și care vedeau pe atunci în creștinism ceva de viitor. Acesta era curentul care trebuia să pregătească intelectul în vederea acelei perioade pe care eu am desemnat-o întotdeauna ca perioada care urma să înceapă în prima jumătate a secolului al 15-lea. Atunci trebuia să vină epoca sufletului conștienței, epoca în care trebuia să fie format intelectul uman. Acest curent era pregătit de aristotelicieni, în opoziție cu platonicienii – dar într-o opoziție armonioasă. Și cei care au perpetuat învățătura aristotelică până în secolul al 12-lea își trăiseră încarnarea lor determinantă în vechile timpuri ale păgânismului, mai ales în Grecia. – Și apoi a venit – la mijlocul Evului Mediu, în secolele 12 și 13 – marea, minunata confruntare, aș putea spune, dintre platonicieni și aristotelicieni. Și printre acești platonicieni și aristotelicieni se aflau și conducătorii celor care, formând cele două grupuri de suflete pe care le am caracterizat, au făcut să apară Mișcarea antroposofică.
În preajma secolului al 12-lea s-a format, ca printr-o necesitate lăuntrică, o anumită școală, în care trăia mai ales ecoul vechii viziuni platoniciene. Aceasta a fost marea, splendida Școală de la Chartres. Ea avea mari reprezentanți care încă mai posedau cunoștințe despre tainele creștinismului primar; ei îi aveau pe acei reprezentanți în inima și sufletul cărora strălucea, datorită acestor cunoștințe, ceea ce le permitea să perceapă corelațiile spirituale în sânul cărora se situa creștinismul. În această Școală de la Chartres din Franța, acolo unde se înalță splendida Catedrală din Chartres, realizată cu atâta grandoare până în detalii, s-a adunat, s-a concentrat, ceea ce cu puțin timp mai înainte era foarte răspândit, dar în cercuri restrânse. Dacă vrem să-l numim pe unul dintre cei care poate fi legat de această Școală de la Chartres, care a înflorit în special la sfârșitul secolul al 11-lea și în secolul al 12-lea, trebuie să-l amintim pe Pedro de Compostella [Nota 50], care, prin viziuni inspirate ale propriului său suflet, ale propriei sale inimi, a reînnoit vechiul creștinism spiritual. Și, alături de el mai vedem o întreagă pleiadă de făpturi minunate care au fost învățători la Chartres. În acest secol al 12 lea, accente foarte deosebite răsunau în această Școală de la Chartres, cu privire la creștinism. Îi vedem aici, de exemplu, pe Bernardus de Chartres, Bernardus Sylvestris, John Salisbury; era mai ales, marele Alanus ab Insulis (alain de I'Ile) [Nota 51]. Învățători magnifici! Ca și cum Platon însuși, interpretând creștinismul, ar fi acționat personal printre aceste spirite, așa vorbeau ele în cadrul Școlii de la Chartres. Ele transmiteau învățături despre substanța spirituală a creștinismului. Scrierile care provin de la ele par, poate, acelora dintre contemporanii noștri care le citesc, foarte abstracte; dar acest lucru este din cauza coloraturii abstracte a sufletelor oamenilor de astăzi. Scrierile acestor mari personalități descriu lumea spirituală marcând-o în întregime cu amprenta lui Christos. Și aș vrea acum, dragii mei prieteni, să evoc în fața sufletelor dumneavoastră felul în care, în special Bernardus Sylvestris și Alanus ab Insulis își învățau discipolii inițiați. Oricât de paradoxal ar părea omului de astăzi – dar asemenea viziuni erau oferite odinioară discipolilor de la Chartres.
Acolo se spunea: Creștinismul va trece printr-o înnoire. Când Kali Yuga, era întunecată, va trece și va începe o eră nouă, el va putea fi din nou înțeles în conținutul său spiritual. – Dar acest timp s-a încheiat pentru noi, omenirea actuală, în anul 1899; de aceea, astăzi are loc o cotitură, o răscruce care trebuia să aibă loc o dată cu sfârșitul erei Kali-Yuga. Impulsul puternic care s-a manifestat cu două decenii în urmă prin intervenția lui Mihael a fost vestit în secolul al 12-lea în această Școală de la Chartres, în special de către Bernardus Sylvestris și Alanus ab Insulis. Dar acești oameni nu-i învățau pe alții după metoda aristotelică, ei nu-i învățau pe alții pe baza intelectului. Ei învățau în întregime cu ajutorul puternicelor imagini pe care le desfășurau în fața auditorilor lor – imagini în care apărea în mod perceptibil ceea ce constituia conținutul spiritual al creștinismului. Iar unele din aceste învățături erau profetice. Și una din ele aș vrea s-o evoc în mod succint în fața sufletelor dumneavoastră
Alanus ab Insulis spunea, în fața unui mic cerc de discipoli inițiați: Astăzi, noi privim lumea în așa fel încât îi recunoaștem Pământului o poziție centrală, noi judecăm toate lucrurile pornind de la Pământ. Dacă numai această concepție pământească ce ne inspiră imaginile, Imaginațiunile, ar trebui să rodnicească secolele din viitor, atunci omenirea nu ar putea progresa. Noi trebuie să legăm o alianță cu aristotelicienii; ei introduc în omenire intelectul, care trebuie să fie apoi spiritualizat și în secolul 20 trebuie să radieze printre oameni într-un mod spiritual. Dacă noi considerăm în prezent Pământul drept centrul Cosmosului și planetele rotindu-se în jurul Pământului, dacă descriem întregul cer înstelat așa cum se prezintă în primă instanță ochiului fizic, ca și cum s-ar roti în jurul Pământului, atunci cineva totuși va veni și va spune: Să punem odată Soarele din punct de vedere spațial în centrul sistemului cosmic! Dar atunci când va veni omul care va plasa Soarele, din punct de vedere spațial, în centrul Universului, viziunea despre lume se va goli de substanța sa. Oamenii nu vor mai putea face altceva decât să calculeze orbitele planetelor, nu vor mai putea decât să indice amplasamentul corpurilor cerești. Oamenii vor vorbi despre corpurile cerești doar ca despre niște gaze sau despre niște corpuri fizice care ard și licăresc arzând; ei nu vor mai cunoaște din bolta înstelată decât aspectul său matematic-mecanic. Dar această concepție pustie despre lume care se va răspândi astfel, ea are ceva valabil – ceva sărăcăcios – dar are, totuși, ceva: noi privim Universul pornind de la Pământ; cel care va veni va privi lumea pornind de la Soare. Va fi ca cineva care indică numai „direcția”, direcția spre un drum de o semnificație grandioasă, cu evenimente minunate, cu entități minunate. Dar el nu indică direcția decât în mod abstract – în acest fel se făcea aluzie la concepția coperniciană despre lume, cu aspectul ei pustiu, cu abstractismul ei, dar totuși o direcție; căci mai întâi, spunea Alanus ab Insulis, trebuie să dispară tot ceea ce ne reprezentăm prin Imaginațiunile noastre; aceasta trebuie să dispară, și imaginea lumii trebuie să devină oarecum cu totul abstractă, să nu mai fie decât aproape ca o bornă kilometrică pe un drum jalonat de monumente magnifice. Căci în lumea spirituală se va găsi cineva care va folosi această bornă, și care, pentru a înnoi lumea, nu va avea nimic altceva decât o direcție, pentru a putea, cu ajutorul puterii intelectului, să întemeieze noua spiritualitate, deci care nu va dispune de nimic altceva decât de această bornă. Dar acesta va fi, așa cum spunea Alanus ab Insulis, Sfântul Mihael. Pentru el trebuie să fie liber câmpul; el trebuie să arunce pe drum noi semințe. Și pentru aceasta nu e nevoie de nimic altceva decât de o linie, o linie matematică.
Ceva ca o vrajă trecea prin Școala de la Chartres când Alanus ab Insulis dădea, unui mic număr de discipoli, această învățătură. Dar atunci era ca și cum lumea eterică înconjurătoare ar fi fost cuprinsă de valurile acestei puternice învățături mihaelice.
Astfel s-a răspândit asupra vestului Europei și în sudul Italiei ceva care dădea acestei lumi atmosfera ei spirituală. Existau mai mulți care au perceput-o, în al căror suflet se înălța ca o puternică Inspirație, și a căror privire putea încă pătrunde în lumea spirituală.
Dar în evoluția lumii, cei care sunt inițiați în marile mistere ale existenței, așa cum erau, până la un anumit grad, Alanus ab Insulis și Bernardus Sylvestris, știau că între anumite limite nu se poate face decât un lucru sau altul. Un om ca Alanus ab Insulis își spunea: Noi, platonicienii, trebuie să trecem prin poarta morții, noi trebuie să trăim mai întâi numai în lumea spirituală. Noi trebuie să ne îndreptăm privirea din lumea spirituală în jos, și să lăsăm lumea fizică în grija altora, a celor care dezvoltă intelectul în maniera aristotelicienilor. Acesta trebuie să fie cultivat de acum înainte. La o vârstă înaintată, Alanus ab Insulis a îmbrăcat și haina Ordinului Cistercienilor [Nota 52], el devine cistercian. În Ordinul Cistercienilor existau multe asemenea învățături. Dar tocmai aceia dintre cistercieni care posedau concepțiile cele mai profunde își spuneau: De acum înainte, noi putem acționa numai din lumea spirituală, noi trebuie să lăsăm câmpul liber aristotelicienilor.
Acești aristotelicieni au devenit, în esență, dominicani [Nota 53]. Și astfel, lor le-a revenit, în secolul al 13-lea, misiunea de a conduce spiritualitatea europeană. Dar, aș putea spune, ceva a mai rămas și a intervenit în mod semnificativ în viața spirituală a Europei tocmai de la aceste spirite: Pedro de Compostella, Alanus ab Insulis, Bernardus de Chartres, Jean Salisbury, și de la acel poet inspirat [Nota 54] de Școala de la Chartres, care a scris importantul poem despre cele șapte arte liberale. Ceea ce se întâmpla în Școala de la Chartres avea o influență atât de mare, încât această influență a ajuns, de exemplu, până la Universitatea din Orléans, unde în a doua jumătate a secolului al 12-lea s-au răspândit, sub formă de învățături, multe lucruri care se revărsau în imagini grandioase, puternice, ca niște cuvinte de argint, din gura lui Bernardus Sylvestris, Alanus ab Insulis, adresate discipolilor de la Chartres. Aș putea spune că atmosfera spirituală era atât de îmbibată de aceste învățături, încât într-o zi un om, un italian care se întorcea din Spania, unde fusese trimis ca ambasador, a aflat pe drumul de întoarcere în țara sa natală că guelfii fuseseră alungați; el a avut, pe lângă aceasta, o ușoară insolație și, ajuns în apropiere de Florența într-o stare în care trupul său eteric era detașat, a perceput ceea ce mai plutea oarecum în eteric emanând din Școala de la Chartres. Atins ușor de acest suflu eteric, el a avut un fel de intuiție, o intuiție așa cum se întâmpla să apară la mulți oameni în primele secole creștine. El a văzut mai întâi lumea pământească desfășurată în fața ochilor săi, așa cum îl înconjoară ea pe om, și care nu este guvernată, așa s-a spus mai târziu, de legi naturale, ci este guvernată de marea Slujitoare a divinului Demiurg, Natura, care în primele secole creștine era urmașa Proserpinei. Pe atunci nu existau legi abstracte ale naturii; inițiații contemplau sub formă de entități ceea ce acționa în natură ca putere divină atotcuprinzătoare. În Misteriile grecești, Proserpina era reprezentată ca puterea care stăpânește natura, împărțindu-și timpul între lumea de sus și lumea de jos. Urmașa ei, în primele secole ale erei creștine, a fost Zeița Natura.
După ce acea personalitate care, din cauza insolației și sub influența a ceea ce plutea în aer ca emanând de la învățăturile cultivate în Școala de la Chartres, putuse contempla viața și urzirea Zeiței Natura și lăsase să acționeze asupra sa această intuiție, ea a contemplat acțiunea elementelor: pământ, apă, aer, foc, așa cum erau percepute în vechile Misterii: activitatea puternică a elementelor. Apoi, ea a perceput tainele sufletului uman, a trăit cele șapte puteri despre care se știa că sunt marii Învățători cerești ai neamului omenesc. Aceste lucruri erau cunoscute în primele secole ale erei creștine. În această epocă nu se vorbea despre asemenea învățături abstracte cum se face astăzi, când îi învățăm pe alții pe baza unor concepte și idei. În aceste prime secole se vorbea despre învățătura primită din lumea spirituală prin intermediul Zeițelor Dialectica, Retorica, Gramatica, Aritmetica, Geometria, Astrologia sau Astronomia și Muzica. Aceste șapte arte nu erau reprezentate sub o formă abstractă, ca mai târziu: omul le vedea în fața sa, nu pot spune sub o formă corporală, dar sub formă sufletească. Omul se lăsa instruit de aceste figuri cerești. Mai târziu, ele nu au mai apărut oamenilor ca Zeițe vii: Dialectica, Retorica, și așa mai departe, într-o viziune izolată, ci sub forme abstracte, ca învățături abstract-teoretice.
Personalitatea despre care vă vorbesc mai putea lăsa să acționeze asupra ei toate acestea. Ea a fost apoi introdusă în lumea planetelor, care i-a dezvăluit totodată tainele sufletului uman. Și în lumea astrelor, după ce traversase marele ocean al lumilor, ea a fost condusă de Ovidiu, care, după ce trecuse prin poarta morții, devenise îndrumătorul sufletelor în lumea spirituală. Această personalitate, Brunetto Latini, a devenit profesorul lui Dante [Nota 55]. Și ceea ce a învățat Dante de la Brunetto Latini, a redactat apoi sub o formă poetică în «Divina Comedia». Așadar, marele poem «Divina Comedia» este un ultim reflex a ceea ce continua să trăiască din platonism în anumite centre izolate și care, provenind din gura lui Bernardus Sylvestris în cadrul Școlii de la Chartres în secolul al 12-lea, mai era încă predat de niște oameni care fuseseră stimulați prin vechile învățături în așa fel încât tainele creștinismului li s-au descoperit ca în niște Inspirații deosebite, pe care ei le-au putut apoi transmite discipolilor lor prin cuvinte.
Ceea ce a putut introduce în Ordinul Cistercienilor Alanus ab Insulis a fost transmis apoi dominicanilor, care cultivau mai ales intelectul, continuându-l pe Aristotel. Dar a existat o perioadă intermediară: Școala de la Chartres înflorea în secolul al 12-lea, iar Ordinul Dominicanilor a început să acționeze puternic în favoarea scolasticii, în sensul aristotelismului, în secolul al 13-lea. Cei care, ca mari învățători ai Școlii de la Chartres, s-au ridicat în lumea spirituală trecând prin poarta morții, au rămas acolo încă o vreme împreună cu dominicanii care coborau spre naștere și care, apoi, după coborârea lor, au întemeiat aici, pe Pământ, aristotelismul. De aceea, trebuie să avem în vedere o perioadă intermediară în care, ca într-un mare conciliu ceresc, ultimii mari învățători de la Chartres, după ce trecuseră prin poarta morții, s-au întrunit cu cei care, deveniți mai târziu dominicani, trebuiau să cultive aristotelismul, s-au întrunit înainte ca aceștia din urmă să fi coborât. Atunci a fost încheiat marele „acord ceresc”. Cei care urcaseră în lumea spirituală, sub conducerea lui Alanus ab Insulis, le-au spus aristotelicienilor, care coborau: Timpul nostru nu este acum pe Pământ, noi trebuie să acționăm mai întâi din lumea spirituală. Și nu putem deloc coborî pe Pământ în viitorul apropiat, pentru vreo încarnare. Este sarcina voastră acum să cultivați intelectul în această epocă ce se deschide, epoca sufletului conștienței.
Atunci, marii scolastici au coborât și au realizat ceea ce fusese convenit cu ultimii mari platonicieni ai Școlii de la Chartres. Multe lucruri importante s-au întâmplat atunci. Unul dintre cei care coborâse printre primii a primit, de exemplu, un mesaj de la un altul, care rămăsese mai mult timp în preajma lui Alanus ab Insulis în lumea spirituală, adică în preajma individualității spirituale care fusese Alanus ab Insulis. Cel care a coborât mai târziu a colaborat cu cel mai în vârstă, și astfel a început pe Pământ pregătirea epocii intelectualiste, care și-a avut începutul său în sânul Ordinului Dominicanilor. Tocmai cel care rămăsese puțin mai mult timp în preajma lui Alanus ab Insulis în lumea spirituală a îmbrăcat mai întâi haina Ordinului Cistercienilor și a schimbat-o mai târziu cu cea a Ordinului Dominicanilor. Așadar, în acest fel acționau de acum înainte pe Pământ cei care fuseseră odinioară sub influența a ceea ce apăruse prin Aristotel, în timp ce sus „vegheau”, oarecum, dar în legătură cu aristotelicienii care acționau pe Pământ, platonicienii, care aparținuseră Școlii de la Chartres. Lumea spirituală și lumea fizică mergeau mână în mână. Era ca și cum aristotelicienii și platonicienii și-ar fi dat mâna pe parcursul secolelor 13, 14, 15. Apoi, mulți dintre cei care coborâseră pentru a introduce aristotelismul în Europa i-au întâlnit din nou pe ceilalți în viața de dincolo.
Evoluția ulterioară a avut loc în așa fel încât cei care conduseseră Școala de la Chartres, precum și cei care aveau în Ordinul Dominicanilor poziții conducătoare, s-au situat în fruntea celor care au pregătit în prima jumătate a secolului al 19-lea ceea ce trebuia să devină curentul antroposofic de mai târziu, participând la acest puternic cult suprasensibil care se desfășura în imaginile despre care am vorbit. Mai întâi, cei care lucraseră mai mult sau mai puțin ca aristotelicieni au trebuit să coboare din nou; căci, sub influența intelectualismului, încă nu venise timpul care să permită să se aprofundeze din nou spiritualitatea. Dar a existat un acord inviolabil care acționează mai departe. Și, conform acestui acord, din ceea ce este Mișcarea antroposofică trebuie să emane ceva care urmează să își găsească împlinirea înainte de sfârșitul acestui secol. Căci asupra Societății Antroposofice planează un destin: destinul ca mulți dintre cei care sunt astăzi în Societatea Antroposofică să coboare din nou pe Pământ înainte de sfârșitul secolului 20, dar uniți fie cu cei care au fost conducători în cadrul Școlii de la Chartres, fie discipoli la Chartres. Astfel încât, înainte ca acest secol 20 să se încheie, platonicienii de la Chartres și aristotelicienii care le-au urmat vor trebui să acționeze împreună, dacă vrem ca civilizația să nu ajungă cu totul la decadență.
În viitor, Societatea Antroposofică trebuie să îndrăznească în deplină conștiență acest lucru: să înțeleagă ceva din propria ei karmă. Căci există multe lucruri în sânul evoluției spirituale a omenirii care, mai ales astăzi, nu pot apărea la suprafața existenței. Multe lucruri se manifestă astăzi pe plan exterior; dar dacă celor percepute pe plan exterior le putem recunoaște simptomele, semnificația lăuntrică, atunci se vor dezvălui unele aspecte din ceea ce acționează în mod spiritual de a lungul secolelor. Poate îmi este îngăduit să schițez câteva dintre aceste aspecte. Și de ce nu aș putea s-o fac acum, când un suflu esoteric trebuie să străbată Societatea Antroposofică? Aș vrea să vă prezint câteva aspecte care vă pot arăta cum o privire îndreptată asupra a ceea ce se află în jurul nostru ne va permite să discernem multe corelații.
Dacă eu însumi, pregătind Mișcarea antroposofică, am avut un destin deosebit, aceasta s-a arătat într-o relație foarte ciudată cu Ordinul Cistercienilor, care se află în legătură tocmai cu Alanus ab Insulis. Precizez, pentru cei cărora le place mult să creeze legende, că, în ceea ce privește propria mea individualitate, eu nu am nimic de-a face cu Alanus ab Insulis. Aș vrea numai să evit ca în jurul celor pe care le expun în mod esoteric să se formeze legende. Aceste lucruri trebuie să fie descrise pe baza realităților esoterice. Într-un fel absolut remarcabil, destinul meu mi-a permis să pot întrevedea prin evenimentele exterioare ce anume puteau să mă învețe niște relații cum erau cele despre care tocmai am vorbit. Poate unii dintre dumneavoastră cunosc articolele din «Goetheanum» Cursul vieții mele. Acolo a trebuit să povestesc cum, în tinerețe, eu nu am frecventat un liceu, ci o școală reală, și că mi-am însușit formația dată în licee abia mai târziu. Eu însumi trebuie să consider acest fapt drept o împrejurare ciudată a karmei mele. Căci, în orașul în care mi-am petrecut tinerețea, liceul nu era decât la câțiva pași de școala reală și a atârnat de un fir de păr ca eu să intru nu la această școală reală, ci la liceu. Dar dacă aș fi intrat atunci, în acel oraș, la liceu, aș fi devenit preot al Ordinului Cistercienilor. Acest lucru este în afară de orice îndoială. Căci acesta era un liceu în care nu predau decât cistercieni. Eu eram în mod profund atras spre toți acești preoți, care chiar erau, majoritatea dintre ei, oameni excepțional de erudiți. Am citit multe din scrierile acestor patres, ele mă impresionau în mod profund; și îi iubeam pe acești patres. Și, propriu-zis, dacă am mers doar pe lângă Ordinul Cistercienilor, asta s-a întâmplat pentru că nu m-am dus la liceu. Karma m-a condus pe o cale diferită; dar acest Ordin al Cistercienilor nu s-a îndepărtat de drumul meu. Eu am relatat și acest lucru. Am avut întotdeauna o natură sociabilă, și am povestit în Cursul vieții mele și faptul că mai târziu am putut stabili relații, în casa Mariei Eugenia delle Grazie [Nota 56], cu aproape toți teologii de acolo. Ei aparțineau aproape toți Ordinului Cistercienilor. Mi s-a oferit atunci, ca să spunem așa, perspectiva de a reveni la acest Ordin. Și, din punct de vedere personal, acest lucru îmi era foarte evident, și a apărut perspectiva ca, trecând prin curentul Ordinului Cistercienilor, să mă întorc în urmă și să pătrund în viața spirituală până la Școala de la Chartres. Căci Alanus ab Insulis era cistercian. Și se întâmplă un lucru ciudat: Atunci când, mai târziu, am scris prima din dramele-misterii, Poarta inițierii, nu am putut, din necesități estetice, să fac altfel decât să le aduc pe femei pe scenă într-un costum compus dintr-o tunică lungă și din ceea ce s-ar numi o stola. Dacă dumneavoastră vă reprezentați acest costum, o tunică alb-gălbuie, la care se adaugă o stola neagră și o centură neagră – atunci aveți haina Ordinului Cistercienilor. Nu m am gândit în acel moment decât la necesități de ordin estetic; dar acest costum era foarte asemănător rasei Ordinului Cistercienilor. Aveți aici o indicație asupra corelațiilor care i se revelează celui care poate urmări în simptomele ce apar în lumea exterioară semnificația lor spirituală lăuntrică.
Am început, la Crăciun, să dezvăluim tot mai mult aceste corelații lăuntrice. Ele trebuie să apară la lumina zilei, căci omenirea așteaptă să cunoască realitatea lăuntrică, după ce, timp de multe secole, nu a aflat decât ceea ce este exterior, și civilizația se află astăzi într-o situație îngrozitoare. Din multitudinea de lucruri care trebuie să se întâmple, trebuie să punem accentul, pe de o parte, pe felul în care a acționat Școala de la Chartres, să vedem cum inițiații acestei școli au trecut prin poarta morții, au întâlnit în lumea spirituală sufletele celor care au purtat mai târziu rasa Ordinului Dominican pentru a răspândi aristotelismul, cu intelectualismul său, pentru a pregăti intens epoca sufletului conștienței. Și astfel avem, aș putea spune, acționând mai departe în Societatea Antroposofică, aristotelismul, dar astăzi sub o formă spiritualizată și așteptând o spiritualizare încă și mai mare. Apoi vor veni, la sfârșitul secolului 20, mulți dintre cei care sunt prezenți astăzi aici, dar uniți cu personalitățile care au fost învățătorii Școlii de la Chartres. Spre acest țel tinde mișcarea: să unească în sânul ei cele două curente: aristotelismul, prezent în sufletele care, mai ales în vechea lume păgână, erau în așteptarea creștinismului, care au trăit cu dorul după creștinism, până când au putut vesti creștinismul ca dominicani, slujindu-se de puterea intelectului; ele vor fi unite cu sufletele care au mai putut trăi creștinismul pe planul fizic și ai căror conducători cei mai eminenți erau reuniți în cadrul Școlii de la Chartres. Acestea din urmă nu au mai avut de atunci nici o încarnare, deși în contactele mele cu Ordinul Cistercienilor am putut întâlni mereu încorporări ale unor suflete care aparținuseră Școlii de la Chartres. Căci în Ordinul Cistercienilor puteai întâlni multe personalități care nu erau o reîncarnare a unui discipol de la Chartres, dar care aveau momente în viață când, timp de câteva ore, sau zile, erau însuflețite de o asemenea individualitate aparținând Școlii de la Chartres. Așadar, încorporări, nu încarnări. Și au fost scrise lucruri minunate, despre care ne putem întreba: Cine este autorul? Autorul nu era acel pater care făcea parte pe atunci din Ordinul Cistercienilor și purta rasa galben-pal, cu stola neagră și centura neagră; ci, în acest caz, scriitorul era acea personalitate care, pentru câteva ore, sau zile, sau săptămâni, trăise în sufletul unui asemenea frate al Ordinului Cistercienilor. Multe dintre aceste lucruri au avut o influență mai târziu, într-un articol sau altul, într-o scriere sau alta, puțin cunoscută în cadrul literaturii. Eu însumi am avut o discuție remarcabilă [Nota 57], pe care am relatat o de asemenea în Cursul vieții mele, cu un membru al Ordinului Cistercienilor, un om extraordinar de erudit. Noi părăsisem o societate și vorbeam de problema-Christos. Eu i-am expus în legătură cu acest subiect ideile mele, care erau, în esență, aceleași cu cele pe care le-am exprimat întotdeauna. În timp ce vorbeam, el a devenit neliniștit, și a spus: Poate că putem ajunge la asemenea idei; dar noi nu ne permitem să gândim așa ceva – el a vorbit în mod asemănător și despre alte probleme de christologie. Atunci – momentul este foarte viu prezent în sufletul meu –, ne-am oprit, în Viena, acolo unde Schottenring și Burgring se întâlnesc, de o parte aveam Hofburg, de alta, Hôtel de France și Biserica Votivă, și acest om mi-a spus: „Aș vrea să veniți cu mine. Vă voi arăta o carte din biblioteca mea; acolo se află ceva ciudat, care se leagă de ceea ce tocmai mi-ați spus”. L-am urmat. Mi-a dat o carte despre druzi*. Prin legătura dintre conversația noastră și conținutul acestei cărți eu am aflat că acest om profund erudit era, într-un mod absolut ciudat, ca absent din el însuși în timp ce, vorbind despre christologie, ajunsesem să vorbesc despre viețile succesive; iar când și-a revenit, el nu-și putea aminti decât un lucru: că el are o carte despre druzi, în care scrie ceva despre reîncarnare. El știa acest lucru numai din acea carte. El era atât de erudit, încât se spunea despre el – era consilier imperial la Universitatea din Viena –, se spunea: Domnul consilier imperial N. N. cunoaște lumea întreagă și încă trei sate pe deasupra – atât era de erudit; dar când se afla în corpul său, nu știa nimic, știa numai că într-o carte despre druzi se află ceva referitor la viețile succesive. Aceasta este deosebirea dintre ceea ce au oamenii în conștiența lor și ceea ce se revarsă în sufletele umane din lumea spirituală. Și acum urmează lucrul remarcabil, faptul că eu am ținut cândva o conferință la Viena, la care era prezentă aceeași personalitate și, după conferință, ea a făcut o remarcă pe care nu o puteam înțelege altfel decât admițând că în acel moment omul acesta avea o înțelegere deplină a unui om din prezent și a relației omului respectiv cu încarnarea sa precedentă. Și ceea ce spunea el despre legătura dintre două vieți pământești era ceva just, nu era eronat. Dar el nu înțelegea acest lucru; doar îl spunea.
* Druzi = membri ai unei populații de aproximativ 250.000 de oameni, care credeau în reîncarnare și în metempsihoză. La origine, ei formau o sectă religioasă și trăiau în Siria, Liban și Israel. Mai multe principii din doctrina lor sunt împrumutate din mesianism, gnosticism și neoplaonicism. Au fost persecutați de musulmani și s-au refugiat în Siria în anul 1 017. (n.t.rom)
Prin aceasta vreau doar să vă arăt cum se prelungesc în prezent niște mișcări spirituale. Dar ceea ce astăzi nu este vizibil decât ca prin niște ferestre mici, în viitor trebuie să devină una prin acea unire dintre conducătorii Școlii de la Chartres și conducătorii scolasticii, atunci când, la sfârșitul secolului 20, va interveni înnoirea spirituală care va conduce și elementul intelectual în sânul elementului spiritual. Dar, pentru ca să se producă aceasta, oamenii de la sfârșitul secolului 20 nu au voie să rateze! Cum astăzi totul depinde de voința liberă, pentru ca acest lucru să aibă loc – și anume, pentru ca cele două grupări să poată coborî împreună pe Pământ în secolul 20 spre a spiritualiza cultura –, pentru aceasta Societatea Antroposofică trebuie să știe să cultive antroposofia în sens just și cu abnegație.
Acest lucru voiam să vi-l spun astăzi: voiam să vă arăt ce strâns legat este curentul antroposofic de profundul mister al epocii care a început o dată cu apariția lui Christos prin Misteriul de pe Golgotha și care s-a dezvoltat apoi așa cum v-am arătat. Vom continua aceste considerații în conferința următoare.
