Mi-am permis ieri să expun pentru prietenii noștri care erau prezenți câteva lucruri cu privire la karma Societății Antroposofice. Aș vrea să analizez astăzi ceea ce are legătură cu aceste lucruri, și voi face în așa fel încât această expunere să poată fi înțeleasă și în mod independent.
Tot ceea ce va trebui să fie realizat în momentul prezent al evoluției omenirii pentru a pregăti evenimentele spirituale ale unui viitor mai apropiat sau mai îndepărtat are legătură cu ceea ce am numit adesea, în fața prietenilor noștri antroposofi, evenimentul mihaelic; și tocmai astăzi aș vrea să vorbesc despre unele aspecte ale acestui eveniment mihaelic, care sunt legate de Mișcarea antroposofică.
Când vorbim despre un fenomen cum este evenimentul mihaelic, trebuie să pornim neapărat de la reprezentarea că lumea este construită oarecum „pe etape”. Când observăm evoluția lumii numai cu ajutorul acelor puteri de care dispune omul între naștere și moarte, vedem cum a evoluat omenirea pe Pământ, cum vechile popoare au provenit din niște popoare încă și mai vechi; cum apoi, încetul cu încetul, după ceea ce s-a întâmplat în Orient prin intermediul populațiilor hinduse [Nota 58], persane, arabe și chaldeo-egiptene, s-a constituit populația greco-romană, apoi cum, din această greco-romanitate a apărut Evul Mediu, și cum, în sfârșit, a luat naștere timpul nostru prezent, cu toate dezordinile sale, dar și cu ceea ce a adus el măreț în domeniul tehnicii. Dar, atât „dedesubtul”, aș putea spune, cât și „deasupra” acestei suprafețe pe care noi o cuprindem cu privirea în acest mers înainte al popoarelor, vedem împlinindu-se niște evoluții, niște evoluții prin care nu trec oamenii, dar pe care le traversează entitățile spirituale, însă niște entități spirituale care se află într-o anumită legătură cu evoluția omenirii.
Regnul Angeloilor, al Îngerilor, în sens creștin, are de-a face în mod nemijlocit cu evoluția omului individual. Acest regn cuprinde acele entități care îl conduc pe omul individual, în măsura în care el are nevoie de o asemenea călăuzire, de un astfel de îndrumător, dintr-o viață pământească în alta; ei sunt ocrotitorii omului pretutindeni acolo unde el are nevoie de această ocrotire. Ei sunt, așadar, legați în mod nemijlocit de evoluția omenirii, deși rămân suprasensibili pentru ochii pământești.
Dar în domeniul spiritual imediat învecinat își desfășoară activitatea acele entități pe care noi le desemnăm drept Ierarhia Arhangeloilor, a Arhanghelilor. Acești Arhangheli au de-a face cu multe lucruri care joacă, de asemenea, un rol în evoluția omenirii – nu în privința omului individual, ci în privința relațiilor dintre oameni. Așa se întâmplă, de exemplu, după cum am indicat adesea în conferințele antroposofice, cu evoluția popoarelor, care se află sub domnia unor Arhangheli. Dar așa se întâmplă și cu anumite perioade ale evoluției pământești, care primesc cu precădere impulsurile determinante ale anumitor entități arhanghelice. De exemplu, în cele trei secole care au precedat ultima treime a secolului al 19-lea, așadar, în secolele 19, 18, 17 și o parte a secolului al 16-lea, noi trebuie să ne reprezentăm lumea civilizată, în esență, sub domnia acelei entități arhanghelice denumită, de creștinii care pot vorbi despre asemenea lucruri, Gabriel. Astfel încât această perioadă a fost epoca lui Gabriel.
Această epocă a lui Gabriel are pentru ansamblul evoluției recente a omenirii o mare importanță. Căci, în fond, după Misteriul de pe Golgotha, oamenii de pe Pământ simțeau că înalta Entitate Solară Christos, prin Misteriul de pe Golgotha, a coborât din Soare pe Pământ, a îmbrăcat un corp în trupul lui Iisus, s-a legat de destinul Pământului. Dar, prin faptul că Ființa Christos a rămas astfel unită cu Pământul – pe parcursul întregului șir de domnii arhanghelice de la Misteriul de pe Golgotha până la domnia lui Gabriel –, Impulsul Christic nu a putut cuprinde încă propriu-zis interiorul fizic și eteric al omenirii. Acest lucru a devenit posibil abia sub impulsul lui Gabriel, care a intervenit cu aproximativ trei secole înainte de ultima treime a secolului al 19-lea. Astfel încât numai de atunci există o omenire care poate fi pătrunsă lăuntric de Impulsul Christic – chiar dacă aceasta nu s-a realizat încă până în prezent – prin forțele eredității. Căci Gabriel stăpânește în sânul omenirii tot ceea ce reprezintă forțele fizice ale eredității. Acesta este în special Spiritul suprasensibil legat de succesiunea generațiilor, care, aș putea spune, este marele și vastul Spirit ocrotitor al mamelor, în măsura în care aceste mame aduc copii pe lume. Gabriel are de-a face cu nașterile, el are de-a face cu dezvoltarea embrionară a omului. Puterile gabrielice sunt prezente în orice element spiritual care se află la originea reproducerii fizice; astfel încât, propriu-zis, numai de la această ultimă domnie a lui Gabriel reproducerea fizică pe Pământ a intrat în legătură cu Impulsul Christic.
Apoi începe, de la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului trecut, domnia lui Mihael [Nota 59]. Ea este diferită de domnia lui Gabriel. Pe când, în timpul celor trei secole precedente, domnia arhanghelică trebuia căutată în impulsurile spirituale care însuflețesc fizicul, noi trebuie acum să discernem în tot ceea ce se revarsă de atunci asupra omenirii, ca domnie a lui Mihael, prezența Arhanghelului care are de-a face în mod special cu însușirile umane ce țin de rațiune, așadar, cu tot ceea ce se referă la evoluția legată de rațiune, la evoluția spirituală a omenirii, la cultura spirituală. Iar pentru studiul ansamblului omenirii pământești este de cea mai mare importanță faptul că domnia lui Gabriel, care, aș putea spune, acționează în mod spiritual asupra a ceea ce este mai fizic, este înlocuită de domnia lui Mihael, care are de-a face de fapt cu tot ceea ce numim spiritual în cultură. Așadar, dacă vrem să căutăm divinitatea arhanghelică ce veghează asupra reproducerii fizice, atunci ne înălțăm privirea spre Arhanghelul Gabriel; dacă vrem să ne înălțăm privirea spre acel Spirit care, în actuala epocă de civilizație, are de-a face cu dezvoltarea științelor, cu dezvoltarea artelor, și așa mai departe, atunci ne înălțăm privirea spre entitatea arhanghelică pe care o desemnăm, conform tradiției creștine, cu numele de Mihael. – Pentru acele culturi care, de-a lungul timpului, sunt întotdeauna determinante, se succed șapte domnii arhanghelice; astfel încât domnia lui Mihael este precedată de alte șase domnii arhanghelice. Și dacă, pornind de la Gabriel, ne întoarcem în trecut și urmărim succesiunea acestor domnii, atunci ajungem iarăși la o epocă în care Mihael și-a exercitat influența sa pe Pământ. În așa fel încât fiecare asemenea domnie a unui Arhanghel este o repetare a aceleiași domnii din trecut, și evoluția Arhanghelului însuși se săvârșește o dată cu această înaintare. După un anumit timp, după aproximativ două milenii, același Arhanghel ajunge întotdeauna la domnie în cadrul civilizației dominante.
Dar aceste domnii, care durează aproximativ trei secole și ceva, sunt în mod fundamental diferite unele de altele; nu întotdeauna tot atât de puternic diferite cum este o domnie a lui Mihael față de o domnie a lui Gabriel, dar, cu toate acestea, esențial diferite unele de altele. Și aici, putem spune: De fiecare dată când domnește Gabriel se pregătește pentru viitorul apropiat o perioadă în care popoarele se separă, se diferențiază, o epocă în care popoarele devin mai naționaliste. Și am putea întreba: Cum se face că în prezent, când totuși a început epoca lui Mihael, pe Pământ apare un element naționalist atât de puternic? Ei bine, acest lucru a fost pregătit din punct de vedere spiritual cu mult timp înainte, apoi continuă să acționeze, descrește, dar urmările dureroase sunt perceptibile încă multă vreme, și uneori sunt mai rele decât în epoca respectivă. Căci impulsul lui Mihael înlocuiește numai încetul cu încetul ceea ce, în mare măsură, a lăsat în urma ei domnia lui Gabriel. Dar întotdeauna la începutul unei epoci mihaelice începe să se manifeste în omenirea de pe Pământ o năzuință de a depăși diferențierile dintre popoare și de a se răspândi, printre diferitele popoare care locuiesc în acea perioadă pe Pământ, ceea ce s-a manifestat într-o anumită epocă precis determinată drept cultura cea mai înaltă, drept conținutul spiritual cel mai înalt. Domnia lui Mihael se caracterizează întotdeauna prin răspândirea unui principiu cosmopolit, prin răspândirea unui nivel spiritual foarte înalt pe Pământ printre popoarele – oricare ar fi limba lor – care pot accesa acest nivel spiritual. De aceea, printre cei șapte Arhangheli care își trimit impulsurile lor în sânul evoluției omenirii, Mihael este întotdeauna acela care aduce omenirii impulsul cosmopolitismului – și, în același timp, impulsul de a răspândi printre oameni cuceririle cele mai prețioase ale unei epoci.
Dacă mergem înapoi pe firul evoluției omenirii și ne întrebăm: Care este epoca mihaelică cea mai apropiată care a precedat-o pe a noastră? – atunci ajungem la epoca ce s-a încheiat cu acea acțiune cosmopolită a campaniilor lui Alexandru [Nota 60] în direcția Asiei, întemeiate pe viața spirituală cea mai de preț a Greciei de atunci. Vedem cum se manifestă acolo, întemeiată pe evoluția trecută a civilizației, o dorință imperioasă de a transmite cultura spirituală la care a ajuns Grecia – această mică Grecie – popoarelor orientale, de a o transmite până în Egipt, de a o răspândi sub o formă cosmopolită printre toate popoarele care erau accesibile atunci pentru această cultură. S-a petrecut acest fapt de o semnificație extraordinară, faptul că în cadrul acestei epoci mihaelice are loc răspândirea cosmopolită a ceea ce fusese cucerit pentru omenire prin elenism. Și atunci când în nordul Africii înflorește orașul Alexandria [Nota 61], această înflorire este, într-un anumit sens, încununarea epocii mihaelice de atunci.
Aceasta a fost epoca mihaelică precedentă. Apoi conduc alți șase Arhangheli. Iar în ultima treime a secolului al 19-lea, la sfârșitul anilor ‘70, a început o nouă epocă mihaelică. Dar niciodată, în întreaga evoluție pământească, nu am avut între două epoci mihaelice succesive o deosebire atât de mare ca aceea dintre epoca lui Alexandru și epoca în care trăim noi în prezent, începând cu sfârșitul anilor ‘70 ai secolului trecut. Căci între cele două epoci mihaelice se situează evenimentul care a dat evoluției pământești sensul ei adevărat: Misteriul de pe Golgotha!
Trebuie să reflectăm la ceea ce trebuie să administreze de fapt Mihael în întregul Cosmos spiritual: El își asumă administrarea a ceea ce este spiritual, dar care culminează apoi în înțelegerea pe care o dezvoltă omul pe baza intelectului. Mihael nu este spiritul care cultivă puterea intelectului, ci el vrea ca tot ceea ce dă el ca spiritualitate să lumineze omenirii sub formă de idei, sub formă de gânduri – dar sub forma unor gânduri și idei care pot sesiza spiritualul. Mihael vrea ca omul să fie o ființă liberă, vrea ca omul să înțeleagă, prin noțiunile și ideile sale, ceea ce se revelează din lumile spirituale.
Să examinăm o dată această epocă mihaelică așa cum era ea pe vremea lui Alexandru. Am spus adesea că în epoca noastră oamenii sunt foarte, foarte inteligenți, ceea ce înseamnă că ei au noțiuni, idei, reprezentări, sunt înzestrați cu intelect, ei au o putere a intelectului pe care au dobândit-o personal. Dar și oamenii din timpul lui Alexandru erau inteligenți. Însă, dacă i-am fi întrebat atunci: De unde aveți voi noțiunile voastre, ideile voastre? – ei nu ar fi putut spune: Noi ni le-am cucerit prin noi înșine. – Căci ei primeau revelații spirituale – și, o dată cu ele, ideile, în așa fel încât ideile nu erau considerate ca fiind formate de omul însuși, ci drept ceva care este revelat oamenilor o dată cu spiritualitatea. Și această Inteligență cerească – în opoziție cu inteligența pământească actuală – era pe atunci, în epoca lui Alexandru, administrată de Mihael. Dintre toți Arhanghelii care locuiesc pe Soare, el era cel mai important. El era acel spirit care, de pe Soare, trimitea nu numai razele solare fizic-eterice, dar care prin aceste raze fizic-eterice trimitea pe Pământ puterea intelectuală inspiratoare. Căci în acele vremuri oamenii știau că tot ceea ce desfășoară ei pe Pământ ca putere a inteligenței este un dar al Cerului, un dar al Soarelui, trimis aici jos din Soare. Și spiritul care realizează în mod direct acest lucru, care trimite pe cale spirituală pe Pământ puterea intelectului, este Mihael! – Acest lucru exista, de asemenea, în vechile Misterii solare, ca învățătură inițiatică minunată: faptul că Mihael locuiește pe Soare, că acolo el administrează Inteligența cosmică și că această Inteligență cosmică, atunci când îi inspiră pe oameni, este un dar al lui Mihael.
Dar a venit acea epocă în care trebuia să fie pregătită din ce în ce mai mult facultatea omului de a-și dezvolta intelectul prin puterea proprie a sufletului; nu numai de a primi Inteligența cosmică revelată, ci de a deveni inteligent prin propria sa putere. Acest lucru a fost atunci pregătit prin aristotelism, prin acea concepție filosofică deosebită despre lume care apare în perioada de declin a elenismului, care a dat apoi impulsul campaniilor lui Alexandru spre Asia și Africa. Aristotelismul purta în sine, aș putea spune, detașarea, desprinderea inteligenței pământești de Inteligența cosmică. În ceea ce s-a numit mai târziu logica lui Aristotel [Nota 62] se manifestă detașarea acelui schelet al gândurilor, care în toate secolele următoare a devenit inteligența umană. Și trebuie să considerați că ultima acțiune, ca să spunem așa, care a fost atinsă de impulsul mihaelic este această întemeiere a inteligenței pământesc-umane și întipărirea amprentei culturii grecești, prin campaniile lui Alexandru, popoarelor predispuse la cosmopolitism. Aceasta este o acțiune unitară.
Apoi, epocii lui Mihael i-a urmat epoca lui Orifiel, domnia Arhanghelului Orifiel. A avut loc Misteriul de pe Golgotha. Acele suflete umane care participaseră în mod conștient, sub domnia lui Mihael, pe vremea lui Alexandru, la acțiunile despre care tocmai am vorbit, aceste suflete se găseau la începutul erei creștine grupate pe Soare, în jurul entității arhanghelice a lui Mihael, care îi cedase atunci domnia lui Orifiel pe Pământ, dar care, din sfera Soarelui, asista, împreună cu sufletele umane care puteau să-l slujească, la plecarea lui Christos de pe Soare.
Și acesta este, de asemenea, unul dintre evenimentele pe care noi trebuie să le luăm în considerare: faptul că acelor suflete umane care sunt legate de Mișcarea antroposofică li se înfățișează următorul aspect: Noi suntem uniți cu Mihael pe Soare; Christos, care până atunci își trimisese din Soare impulsurile Sale pe Pământ, părăsește acum Soarele, pentru a se lega de evoluția pământească! – Ei bine, gândiți-vă numai la acest eveniment cosmic-suprapământesc important, la acest eveniment deosebit pe care îl percepeau acele suflete umane care, pe atunci, erau adunate în jurul lui Mihael ca slujitori angelici, după ce el și-a încheiat domnia sa pe Pământ, și care au asistat într-un fel, în sânul regiunii solare, la plecarea lui Christos, care părăsea Soarele pentru a-și uni destinul cu destinul omenirii de pe Pământ. „El pleacă!” – aceasta era marea trăire.
Într-adevăr, sufletele umane își primesc direcțiile lor nu numai pe Pământ, ele le primesc și în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere. Așa a fost în special pentru acele suflete care au trăit în epoca lui Alexandru. Un impuls grandios, puternic, a radiat din acest moment cosmic al istoriei lumii în care aceste suflete au văzut cum Christos se îndepărta de Soare. Iar pentru ele faptul era clar: Acum, Inteligența cosmică trece, încetul cu încetul, din Cosmos pe Pământ. Iar Mihael și cei care îl înconjurau au văzut într-un fel cum, încetul cu încetul, Inteligența care mai înainte se revărsa din Cosmos a coborât pe Pământ.
Mihael și ai săi – fie că se aflau sus, în lumea spirituală, fie că erau încarnați pentru o scurtă viață pe Pământ – au văzut cum ajungeau în domeniul pământesc, în secolul al 8-lea al erei creștine, razele vieții inteligente; ei știau: aici, jos, inteligența va continua să se desfășoare! Și se poate observa cum pe Pământ își fac apariția primii gânditori. Ceilalți, care mai înainte se manifestaseră ca mari entități, erau deținători de gânduri inspirate. Numai începând din secolul al 8-lea al erei creștine au apărut oameni care gândeau prin ei înșiși. Iar în sânul corului Arhanghelilor din regiunea solară a răsunat, venind de la entitatea lui Mihael, puternicul cuvânt: „Ceea ce era puterea împărăției mele, ceea ce a fost administrat de mine de aici, nu se mai află aici; aceasta trebuie să se reverse pe Pământ, ea trebuie să continue să se reverse, să unduiască, să se tălăzuiască!”
Acesta era, începând din secolul al 8-lea, aspectul Pământului văzut din Soare. Aceasta era marea taină, faptul că puterile care sunt îndeosebi puterile lui Mihael au coborât din Cer pe Pământ. Aceasta era și marea taină care era comunicată câtorva inițiați, în școli de felul acelora despre care am vorbit ieri, marea Școală de la Chartres, de exemplu. Aș putea spune: Înainte, atunci când omul voia să știe ce este inteligența, el trebuia să-și ridice privirea prin intermediul Misteriilor spre Soare. Acum, inteligența nu era încă atât de vizibilă pe Pământ, dar s-a știut, încetul cu încetul, că se dezvoltă pe Pământ oameni care gândesc prin ei înșiși, care au o inteligență personală. Unul dintre aceia care, în cadrul civilizației europene, au putut face, aș putea spune, ca în sufletul lor să țâșnească prima scânteie a gândirii personale a fost Scotus Erigena [Nota 63], amintit de mine adesea. Dar îl precedaseră deja câțiva, înzestrați cu o gândire personală, o gândire care nu era numai inspirată, revelată de sus. Și această gândire personală se răspândea tot mai mult.
Dar exista în evoluția pământească o posibilitate de a pune această gândire personală în slujba unei misiuni deosebite. Căci, gândiți-vă: această gândire personală era suma impulsurilor coborâte din Cer pe Pământ din regiunea lui Mihael. Mihael era chemat să lase mai întâi această inteligență pământească să-și continue evoluția. El nu era încă legat de ea; el nu trebuia să ajungă la aceasta decât în anul 1879. Jos, pe Pământ, această gândire pământească s-a dezvoltat mai întâi în așa fel încât Mihael nu-și putea asuma stăpânirea ei. El încă nu putea da impulsuri oamenilor care gândeau prin propriile lor puteri, fiindcă domnia sa, timpul său încă nu venise.
Acest lucru, care domnea ca o taină profundă în evoluția omenirii de pe Pământ, era cunoscut într-un număr foarte restrâns de Misterii orientale. Și astfel, în cele câteva Misterii orientale, unii discipoli au putut fi inițiați în această mare taină de către oamenii predispuși și formați în sensul unei spiritualități profunde. Și, printr-o împrejurare care este greu de înțeles pentru rațiunea pământească obișnuită, această taină, care era bine cunoscută în anumite Misterii orientale, a ajuns până la acea curte princiară despre care am vorbit la Goetheanum și în alte locuri. Tocmai în secolul al 8-lea și la începutul secolul al 9-lea această curte princiară a dominat în Asia, sub stăpânirea lui Harun al Rashid. Harun al Rashid apăruse în sânul culturii arabismului, în sânul culturii marcate de mahomedanism. Taina despre care tocmai am vorbit a ajuns până la consilierii săi inițiați sau, cel puțin, cunoscători până la un anumit punct. Și, tocmai fiindcă această curte de la Bagdad, al cărei suveran era Harun al Rashid, fusese atinsă de această taină, tocmai de aceea era ea atât de strălucitoare. Tot ceea ce exista în Orient ca înțelepciune, artă, religiozitate profundă, era prezent, se concentra – firește, având coloratura mahomedanismului – la curtea lui Harun al Rashid. În timp ce în Europa, la curtea lui Carol cel Mare, care era contemporan cu Harun al Rashid, oamenii se ocupau cu adunarea primelor elemente ale unei gramatici, unde totul era încă pe jumătate barbar, Bagdadul era reședința, strălucitoarea pepinieră a vieții spirituale a Orientului și a Asiei de Sud-Vest. Harun al Rashid îi adunase în jurul său pe aceia care cunoșteau marile tradiții ale Misteriilor din Orient. Și el avea în apropierea sa mai ales un consilier care, în niște vremuri mai vechi, fusese un inițiat, dar care mai acționa încă pe baza acestor impulsuri spirituale din încarnări anterioare și care devenise organizatorul a tot ceea ce era cultivat la curtea lui Harun al Rashid ca geometrie, chimie și fizică, muzică, arhitectură și alte arte, și în special o strălucitoare artă poetică. În această adunare de înțelepți, a cărei strălucire se răspândea până departe, era prezent, mai mult sau mai puțin conștient, un anumit sentiment: Inteligența de pe Pământ, care a coborât din Cer pe Pământ, trebuie să fie pusă în slujba spiritului mahomedan!
Gândiți-vă numai, de pe vremea lui Mahomed, de pe vremea primilor califi, arabismul fusese transplantat din Asia prin Africa de Nord până în Europa. Acolo, el s-a răspândit prin războaie. Dar împreună cu cei care, prin campanii războinice, l-au adus până în Spania – Franța a fost afectată și ea și, din punct de vedere spiritual, tot vestul Europei –, împreună cu aceștia au venit personalități eminente. Și campaniile regilor Franței împotriva maurilor, împotriva arabismului, vă sunt bine cunoscute tuturor. Dar acesta nu este decât aspectul exterior, care se desfășoară pe plan istoric, mult mai important este întotdeauna mersul curenților spirituali din lăuntrul evoluției omenirii.
Apoi, Harun al Rashid, precum și eminentul său consilier, au trecut prin poarta morții. Dar, după ce au trecut prin moarte și în timp ce se aflau în existența dintre moarte și o nouă naștere, ei și-au urmărit într-un fel specific scopul lor, acela de a introduce în lumea europeană modul de gândire arab cu ajutorul principiului inteligenței care se răspândea în Europa. Astfel, după ce Harun al Rashid a trecut prin poarta morții, vedem cum, din Asia, din Bagdad, trecând prin Africa, prin Spania, prin vestul Europei, până în Anglia, în timp ce el traversa lumile spirituale, lumile stelare, sufletul său își menținea neabătut privirea asupra Bagdadului, asupra Asiei de Sud-Vest, asupra Greciei, Romei, până în Spania, Franța, ba chiar până în Anglia. În această viață dintre moarte și o nouă naștere atenția sa era îndreptată în permanență asupra sudului și vestului Europei. Apoi, Harun al Rashid a reapărut într-o încarnare următoare ca Lord Bacon, Baco de Verulam. Baco însuși este Harun al Rashid, care, în intervalul dintre moarte și o nouă naștere, a acționat exact așa cum tocmai v-am arătat. Celălalt, înțeleptul său consilier, a ales un alt drum, care, pornind din Bagdad, trece peste Marea Neagră și Rusia până în Europa Centrală. Aceste două individualități au urmat căi diferite: Harun al Rashid, până la următorul său scop pământesc, ca Lord Bacon, Baco de Verulam; înțeleptul său consilier nu și-a întors privirea, pe parcursul vieții dintre moarte și o nouă naștere, de la ceea ce își putea primi tot mai mult influența și amprenta Orientului și a reapărut ca marele pedagog și autor al «Pansophiei»: Amos Comenius. Și din colaborarea acestor individualități care acționaseră odinioară la curtea de la Bagdad a luat naștere atunci în Europa ceea ce s-a dezvoltat – mai mult sau mai puțin alături de creștinism – sub forma unui arabism îmbătrânit, dar, aș putea spune, sub influența Inteligenței din Soare care scăpase de sub influența lui Mihael.
Expansiunea fizic-exterioară prin intermediul războaielor a fost respinsă de regii franci și de ceilalți europeni. Vedem cum aceste campanii războinice ale arabilor, care au năvălit inițial cu o atât de mare forță, și răspândirea culturii mahomedane se frâng în vest, nu pot pătrunde mai departe; vedem mahomedanismul dispărând pentru Europa Occidentală. Dar în timp ce el pierdea ceea ce avea ca forme exterioare, ceea ce se baza pe cultura exterioară, arabismul mai nou dă naștere tocmai științelor moderne ale naturii și ceea ce a întemeiat pentru lume Amos Comenius în sens pedagogic. Și astfel, în secolul al 17-lea s-a răspândit inteligența pământească, ocupată într-un fel de arabism.
Ne-am îndreptat astfel atenția asupra solului în care trebuie să semănăm sămânța antroposofică. Trebuie într-adevăr să-l observăm în mod just, în interioritatea sa spirituală.
Dar în timp ce din Asia venea această continuare spirituală a strălucitoarei curți de la Bagdad, în Europa se dezvolta și se răspândea creștinismul. Însă, aș putea spune, aristotelismul se răspândea în Europa întâlnind cele mai mari dificultăți. În timp ce, datorită marilor acțiuni ale lui Alexandru, aristotelismul fusese transportat în Asia sub forma științelor naturii și, de asemenea, prin tot ceea ce, provenind din elenism, se dezvoltase în mod intens și a fost apoi ocupat de arabism, în sânul culturii creștine care se năștea în Europa aristotelismul s-a răspândit la început numai sub forma unei ușoare infuzii. Și el s-a unit cu platonismul, care își avea în realitate rădăcinile în vechile Misterii grecești; s-a unit în felul pe care l-am descris în prima conferință.
Dar vedem la început mai întâi cum aristotelismul se răspândește absolut discret în Europa, în timp ce platonismul pătrunde pretutindeni în școli. Și una dintre cele mai importante a fost tocmai această Școală de la Chartres din secolul al 12-lea, în cadrul căreia și-au desfășurat activitatea marile spirite pe care le-am numit ieri: Bernardus Sylvestris, Bernardus de Chartres, Jean de Salisbury, dar mai ales Alanus ab Insulis. În cadrul acestei Școli de la Chartres se mai vorbea încă altfel decât în ceea ce s-a răspândit ca ecou al arabismului. În Școala de la Chartres trăia un creștinism autentic, dar un creștinism autentic în lumina vechilor Misterii, așa cum se mai putea încă manifesta această înțelepciune a Misteriilor.
Atunci a avut loc un lucru important: Marii învățători de la Chartres, care erau foarte îndepărtați de arabism, dar care, prin platonismul lor, se adânceau profund în tainele creștinismului, au trecut prin poarta morții. Atunci, la începutul secolului al 13-lea, pe durata unui timp foarte scurt, s-a ținut un fel de mare conciliu ceresc. Când cei mai buni dintre învățători, și în primul rând Alanus ab Insulis, au murit, adică atunci când se aflau dincolo, în lumea spirituală, ei s-au întrunit pentru un act cosmic important împreună cu cei care, fiind încă în lumea spirituală, se pregăteau să coboare pe Pământ și să reprezinte acolo aristotelismul sub o formă nouă. Și printre cei care trebuiau să coboare pe Pământ se aflau tocmai oameni care participaseră din adâncul sufletului, cu o intensă și viguroasă putere lăuntrică, la activitatea impulsului mihaelic din epoca lui Alexandru. Ne este permis să ne formăm reprezentarea ce corespunde adevărului, anume că, la această răscruce dintre secolele 12 și 13, suflete venind din centre inițiatice creștine cum era Școala de la Chartres, și care tocmai intraseră în lumea spirituală, au întâlnit alte suflete, care se pregăteau să coboare și care în regiunile spirituale păstraseră nu platonismul, ci aristotelismul, eficacitatea lăuntrică a inteligenței, care provenea din vechea epocă mihaelică. Erau acolo, de asemenea, aceia care spuneau: Noi ne aflam în preajma lui Mihael atunci când am observat, împreună cu el, cum curentul Inteligenței se revarsă din Cer pe Pământ, eram uniți cu el și în acea mare acțiune universală care a fost realizată încă din timpul în care Mihael administra Inteligența, atunci când Inteligența era administrată din Cosmos. – Atunci, învățătorii de la Chartres au transmis administrarea spirituală a problemelor pământești aristotelicienilor. Așadar, celor care trebuiau acum să coboare pe Pământ și care erau în stare să-și asume administrarea vieții intelectuale, a inteligenței personale pe Pământ, ei erau cei cărora învățătorii de la Chartres, platonicienii – care, propriu-zis, nu puteau sta încă decât sub influența Inteligenței administrate „din Cer” –, le-au transmis administrarea vieții spirituale de pe Pământ.
Acele spirite în sufletele cărora exista un ecou al impulsul mihaelic al precedentei epoci mihaelice au intrat în Ordinul Dominicanilor. Și a apărut, provenind în principal din Ordinul Dominicanilor, scolastica; acea scolastică a luptat cu îndârjire, dar și cu măreție, pentru a răspunde la întrebarea: Cum stau lucrurile cu gândirea intelectuală? Aceasta era într-adevăr marea întrebare, care apoi, în secolul al 13-lea, se afla în profunzimea sufletelor întemeietorilor scolasticii – întrebarea arzătoare: Ce se întâmplă cu domnia lui Mihael?
Existau acolo oameni, cei care s-au numit mai târziu nominaliști, care spuneau: Noțiunile și ideile nu sunt decât simple nume, care nu au nici o realitate. Ei erau influențați de Ahriman; căci de fapt ei voiau să izgonească de pe Pământ orice domnie mihaelică. Pretinzând că ideile nu sunt decât nume, că nu ar fi reale, ei urmăreau într-adevăr să nu lase ca domnia mihaelică să-și exercite acțiunea sa pe Pământ. Spiritele ahrimanice le-au spus atunci celor care aveau urechi pentru aceasta: Inteligența cosmică a scăpat din mâinile lui Mihael, ea se află aici, pe Pământ, noi nu vrem să-l lăsăm pe Mihael să ajungă să domnească din nou asupra inteligenței! – Dar tocmai în aceasta a constat acel important conciliu ceresc, care a fost un plan tocmai în legătură cu felul în care trebuia să se continue elaborarea impulsurilor lui Mihael. Nominaliștilor li s-au opus realiștii dominicani, care spuneau: Ideile, gândurile, sunt o realitate care trăiește în lucruri și nu sunt simple nume.
Când înțelegem aceasta, ajungem uneori să ne amintim unele lucruri într-un fel remarcabil și minunat. În ultimii mei ani petrecuți la Viena am făcut cunoștință, printre alții, cu un preot al Ordinului, Vincenz Knauer [Nota 64], autor al lucrării de filosofie pe care adesea am recomandat-o antroposofilor: «Probleme principale ale filosofiei». În secolul al 19-lea, el mai era încă implicat în această ceartă dintre nominaliști și realiști: el încerca să arate în mod clar oamenilor cât este de absurd să vorbim de nominalism și, pentru a demonstra acest lucru, el a ales un exemplu foarte bun – care se află și în cărțile sale –, dar eu îmi amintesc cu o profundă satisfacție că odată mergeam cu el prin Viena, pe Innere-Währinger-Strae, și vorbeam despre nominaliști și realiști, și atunci, cu întregul său entuziasm cumpătat, care avea ceva remarcabil – aș putea spune: ceva dintr-o filosofie sinceră, în timp ce alți filosofi deveniseră, mai mult sau mai puțin, nesinceri –, el a spus: Eu îi fac întotdeauna pe studenții mei să înțeleagă clar că ideile care trăiesc în lucruri au o realitate și în acest scop le orientez privirea spre un miel și un lup. În legătură cu aceste două creaturi, mielul și lupul, nominaliștii ar zice: Mielul este făcut din mușchi, oase, din materie; lupul este făcut din mușchi, oase, materie. Ceea ce există ca formă, ca idee de miel, care s-a concretizat în carnea mielului, aceasta nu este decât un nume. „Miel” este un nume, el nu este, ca idee, ceva real. La fel stau lucrurile și cu lupul: nici el nu este, ca idee, ceva real, ci numai un nume. Dar îi putem respinge ușor pe nominaliști, spunea bunul Knauer, este suficient să explicăm: Dați-i să mănânce unui lup, căruia i-ați fi oprit orice altă hrană, dați-i, un anumit timp, numai carne de miel: dacă „ideea” de miel nu ar avea nici o realitate, dacă ea nu ar fi nimic, nu ar fi decât un nume, și dacă materia ar fi totul în miel, atunci lupul ar trebui, încetul cu încetul, să devină miel. Dar el nu devine! Dimpotrivă, el este întotdeauna realitatea „lup”! În ceea ce avem noi în fața noastră ca miel, ideea miel a atras oarecum materia și i-a dat o formă, și la fel este și cu lupul: ideea lup a atras materia care se află în lup, și i-a dat formă.
În fond, în jurul acestei probleme se purta cearta dintre nominaliști și realiști: este vorba de realitatea care poate fi sesizată prin inteligență.
Astfel că, la timpul potrivit, dominicanii trebuiau să pregătească următoarea domnie a lui Mihael. Și, în timp ce platonicienii, învățătorii de la Chartres, de exemplu, au rămas în lumea spirituală, conform deciziei luate la conciliul ceresc care avusese loc la începutul secolului al 13-lea, și nu au avut încarnări determinante, aristotelicienii trebuiau să lucreze la problemele pământești referitoare la inteligență. Și în această scolastică – ea numai în epoca modernă a fost deformată, caricaturizată, ahrimanizată de Roma – își are izvorul orice aspirație a inteligenței moderne, în măsura în care ea nu a fost „ocupată” de arabism.
Vedem astfel revărsându-se în acest moment în Europa Centrală și de Vest cele două curente: pe de o parte, cel de care sunt legați Bacon și Amos Comenius și, pe de altă parte, curentul scolastic, adică introducerea în evoluția spirituală a civilizației a ceea ce era și este aristotelismul creștin, care trebuia să pregătească noua epocă a lui Mihael. Atunci când, în timpul domniei Arhanghelilor precedenți, scolasticii voiau să-și ridice privirea spre domeniul spiritual, ei trebuiau să își spună: Aici se află Mihael, a cărui domnie noi trebuie să o așteptăm. Trebuie să pregătim lucrurile în așa fel încât Mihael să poată prelua din nou pe Pământ, la momentul potrivit, domnia asupra inteligenței cosmice, după ce, conform condițiilor evoluției cosmice, i-a scăpat de sub control. – Astfel s-a dezvoltat un curent care a fost condus apoi pe o cale secundară falsă numai prin ultramontanismul catolicismului [Nota 65], dar care s-a menținut în sine și care a dus mai departe ceea ce fusese întemeiat în secolul al 13 lea.
S-a format, așadar, pe de o parte, un curent care lucra în mod direct la administrarea inteligenței pământești pe baza aristotelismului. În acest curent trăia, de asemenea, ceea ce am menționat ieri în legătură cu un om care rămăsese ceva mai mult timp în preajma lui Alanus ab Insulis în lumea spirituală și care a coborât pe Pământ în persoana unui tânăr dominican; el aducea unui alt dominican mai în vârstă, care coborâse pe Pământ înaintea lui, un mesaj de la Alanus ab Insulis. În viața spirituală europeană se manifesta atunci acea voință intensă de a sesiza în mod viguros gândurile. Atunci, deasupra vieții pământești avea loc, de asemenea, tot ceea ce apoi, la începutul secolului al 19-lea, s-a revărsat într-o importantă, într-o vastă manifestare în lumea spirituală, în cadrul căreia ceea ce trebuia mai târziu să devină pe Pământ antroposofie se desfășura în niște Imaginațiuni grandioase. În prima jumătate a secolului al 19-lea, deja întru câtva de la sfârșitul secolului al 18-lea, toți cei care, ca platonicieni, fuseseră sub conducerea învățătorilor de la Chartres, care se aflau în prezent între moarte și o nouă naștere, și, de asemeni, cei care au întemeiat în Europa aristotelismul și care trecuseră și ei de multă vreme prin poarta morții, s-au adunat în regiunile cerești pentru a celebra un cult suprasensibil în cadrul căruia a fost reprezentat, în Imaginațiuni grandioase, reale, ceea ce urma să fie întemeiat din nou, în secolul 20, în cadrul noului creștinism, în mod spiritual, după ce noua epocă a lui Mihael începuse în ultima treime a secolului al 19-lea.
Din această taină s-a întrezărit câte ceva. Sus, în lumea spirituală, se făcea pregătirea, în Imaginațiuni cosmice grandioase, pentru acea creație bazată pe inteligență, dar cu totul spirituală, care trebuia să apară apoi ca antroposofie. Ceea ce a emanat din această taină însă a făcut o anumită impresie asupra lui Goethe. Aș putea spune: aceasta i s-a revelat lui Goethe sub formă de imagini miniaturale. Goethe nu a cunoscut deloc marile, puternicele imagini care se desfășurau acolo sus; el a elaborat aceste imagini miniaturale în «Basmul despre Șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin» [Nota 66]. O viziune minunată! Avem deci toate curentele pe care le-am descris, succedându-se în așa fel încât conduc la acele Imaginațiuni puternice care se desfășurau sus, în lumea spirituală, sub conducerea lui Alanus ab Insulis și a altora; și suntem în fața unui fapt grandios din care au emanat, au iradiat în afară anumite elemente și l-au putut entuziasma pe Goethe, inspirându-l, la răscrucea dintre secolele 18 și 19, în basmul său spiritual «Despre Șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin». Aceasta a fost, ca să spunem așa, o primă manifestare a ceea ce s-a desfășurat în puternice Imaginațiuni în lumea spirituală, la începutul secolului al 19-lea, și chiar de la sfârșitul secolului al 18-lea. Dumneavoastră nu veți fi, așadar, surprinși să constatați că, datorită acestui cult suprasensibil care a avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea, prima mea dramă-misteriu, Poarta inițierii [Nota 67], care voia să redea sub formă de dramă ceea ce se întâmpla la începutului secolului al 19 lea, a devenit prin structura ei exterioară întru câtva asemănătoare cu ceea ce a reprezentat Goethe în «Basmul despre Șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin». Căci antroposofia, din planul imaginativ în care a trăit în primele timpuri, în regiunile suprasensibile, trebuia să coboare spre domeniul pământesc. Căci atunci s-a întâmplat ceva în regiunile suprapământești. Un mare număr de suflete care, în cele mai diferite epoci, fuseseră atinse de creștinism, s au unit cu niște suflete care fuseseră mai puțin atinse de creștinism, care trăiseră pe Pământ în momentul în care avea loc Misteriul de pe Golgotha, și puțin mai înainte. Aceste două grupuri de suflete s-au întrunit în regiunile suprapământești pentru a pregăti antroposofia. Existau aici individualitățile pe care le-am descris, care se aflau în anturajul lui Alanus ab Insulis, și cele care, în sânul curentului dominican, întemeiaseră în Europa aristotelismul, și ele s-au întrunit, de asemenea, cu marele profesor al lui Dante, Brunetto Latini. Și în această mare cohortă de suflete se afla un mare număr dintre cele care, astăzi, după ce au coborât din nou pe Pământ, se adună în Societatea Antroposofică. Sufletele care astăzi simt imboldul de a se reuni în Societatea Antroposofică erau împreună la începutul secolului al 19-lea în regiunile suprasensibile, pentru a celebra acel cult care se manifesta în grandioasele Imaginațiuni despre care v-am vorbit.
Acest lucru este și el legat de karma Mișcării antroposofice. Este un lucru pe care ajungem să-l sesizăm dacă examinăm această Mișcare antroposofică nu dintr-un punct de vedere raționalist, în forma sa pământească exterioară, ci dacă studiem firele care ne conduc în regiunile spirituale. Vedem atunci cum, ca să spunem așa, această Mișcare antroposofică, propriu-zis, coboară din lumile spirituale. Ei bine, la sfârșitul secolului al 18-lea și la începutul secolului al 19-lea noi avem Mișcarea antroposofică, aș putea spune, „cerească”: de aici a emanat ceva pe care Goethe l-a reprodus în imagini miniaturale în «Basmul despre Șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin». Dar apoi a trebuit să coboare când, în ultima treime a secolului al 19-lea, Mihael, coborând acum din Soare pe Pământ, vrea să ia în stăpânire inteligența pământească a oamenilor.
Începând de la Misteriul de pe Golgotha, Christos s-a unit cu omenirea pământească. Omenirea pământească nu L-a putut înțelege la început în mod exterior. Domnia lui Mihael a administrat ultima fază a Inteligenței cosmice în epoca lui Alexandru. O dată cu secolul al 8-lea al erei creștine, Inteligența cosmică a căzut complet în sfera Pământului. Cei care erau uniți cu Mihael au început atunci, conform acordurilor încheiate cu platonicienii, să pregătească această inteligență pământească, prin realismul scolastic, în așa fel încât Mihael să se poată uni din nou cu ea, atunci când, la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea, el își inaugurează domnia în cadrul civilizației care își urmează cursul.
De aceea, acum se pune problema ca Societatea Antroposofică să-și asume sarcina sa lăuntrică, această sarcină care constă în a face în așa fel încât gândirea umană să nu-i poată fi disputată lui Mihael. Aici nu putem fi fataliști. Nu putem decât să spunem: Oamenii trebuie să colaboreze cu Zeii, cu Mihael însuși. Mihael aprinde în sufletele oamenilor entuziasmul, pentru ca prin aceasta să apară pe Pământ o spiritualitate care s-a născut pe baza inteligenței personale a omului, pentru ca noi să putem gândi și să fim în același timp și oameni spirituali; căci asta înseamnă, în primul rând, domnia lui Mihael. Și pentru asta trebuie să se ducă lupta în sânul Mișcării antroposofice. Atunci, cei care acționează astăzi pentru Mișcarea antroposofică vor apărea din nou deja la sfârșitul secolului 20 și vor fi uniți, pe Pământ, cu cei care au fost învățătorii de la Chartres. Căci acesta este acordul încheiat la acel conciliu ceresc din secolul al 13-lea, faptul că ei vor apărea împreună, aristotelicienii și platonicienii, și vor lucra pentru ca Mișcarea antroposofică să fie din ce în ce mai înfloritoare în secolul 20, pentru ca la sfârșitul secolului, prin asocierea platonicienilor și a aristotelicienilor, antroposofia să atingă o anumită culminație în cadrul civilizației pământești. Dacă se va putea acționa așa cum a fost prevăzut, cum a predestinat Mihael, Europa și civilizația modernă vor scăpa de declin. Dar în nici un alt fel! Această ridicare a omenirii din starea de declin este legată de înțelegerea lui Mihael.
Prin această expunere, dragii mei prieteni, v-am condus la înțelegerea tainei lui Mihael, care domnește chiar în prezent asupra omenirii care gândește și aspiră la înțelepciunea spirituală. Faptul că prin aceasta – prin antroposofie – în evoluția spirituală a Pământului trebuie să fie introdus ceva ce multora li se pare paradoxal, dumneavoastră o puteți înțelege, căci tot felul de puteri demonic-ahrimanice fac în așa fel încât oamenii să fie posedați de ele. Astfel că în unele trupuri umane puterile ahrimanice jubilează deja, fiindcă Mihael nu ar mai fi în stare să-și păstreze Inteligența cosmică după ce aceasta a căzut pe Pământ. Și această jubilare era deosebit de puternică la mijlocul secolului al 19-lea, când Ahriman credea deja că Mihael nu ar mai putea regăsi Inteligența sa odinioară cosmică, după ce ea și-a găsit drumul din Cer spre Pământ. Este vorba de ceva grandios, de ceva gigantic! De aceea nici nu este de mirare că cei care se află în inima acestei lupte trebuie să facă niște experiențe ciudate.
Propriu-zis, despre nici o Mișcare spirituală nu s-a vorbit vreodată într-un fel atât de ciudat ca despre Mișcarea antroposofică. Și, tocmai din felul curios în care se vorbește despre Mișcarea antroposofică, dumneavoastră vedeți că spiritele cele mai luminate ale timpului prezent nu pot înțelege caracterul ei spiritual, nici legătura ei cu Misteriul de pe Golgotha. Căci va spune cineva că el a văzut un om care să fie totodată și alb și negru? Eu nu cred că dumneavoastră l-ați considera rațional pe cel care v-ar spune așa ceva. Dar astăzi oamenii au dreptul să scrie despre Mișcarea antroposofică lucruri de acest fel. Astfel, de exemplu, în cartea sa «Marele secret», Maurice Maeterlinck [Nota 68] își permite să dezvolte despre mine, în măsura în care mă tratează drept purtător al Mișcării antroposofice, o logică cu totul asemănătoare cu aceea a cuiva care ar spune că el a văzut un om negru și alb, european și maur. Poate fi una, dar nu amândouă în același timp. Maeterlinck spune, totuși: „Ceea ce citim în Vede, spune Rudolf Steiner, unul dintre cei mai erudiți, dar, de asemenea, unul dintre cei mai încâlciți dintre ocultiștii contemporani...” Dacă cineva ar spune că a văzut un om în același timp european și maur, l-am declara nebun, Maeterlinck își permite să pună alături „unul dintre cei mai erudiți și cei mai încâlciți...” Și el spune, în continuare: „Rudolf Steiner, care, atunci când nu se rătăcește în viziuni poate verosimile, dar de neverificat, ale preistoriei, în divagații astrale despre viața pe alte astre, este un spirit foarte clar și pătrunzător, el a clarificat extraordinar de bine sensul acestei instanțe” – este vorba de osirificare – „și al acestei identificări a sufletului cu Dumnezeu.” (p. 80). Așadar, asta înseamnă: Când nu vorbește de antroposofie, este un spirit clar și pătrunzător. Acest lucru își poate permite Maeterlinck să-l spună. El poate spune încă și mai mult, lucruri absolut ciudate, căci el găsește că e posibil să spună ceea ce urmează: „Steiner a utilizat metodele sale intuitive, care sunt un fel de psihometrie transcendentală, pentru a reconstitui istoria atlanților, și pentru a ne arăta ce se întâmplă pe Soare, pe Lună și în alte lumi. El ne descrie metamorfozele succesive ale unor entități care devin oameni, și o face cu o atât de mare siguranță, încât ne întrebăm, după ce l-am urmărit cu interes în introducerea sa, în care el se arată un spirit foarte echilibrat, logic și cuprinzător, dacă nu cumva el devine dintr-o dată nebun, dacă avem de-a face cu un șarlatan sau cu un vizionar autentic.” (p. 167) Gândiți-vă ce înseamnă aceasta: Maeterlinck afirmă că atunci când scriu cărți, introducerile sunt întotdeauna scrise în așa fel încât el trebuie să-și spună că el are de-a face cu un spirit „foarte echilibrat, logic și cuprinzător”. Dar când continuă lectura cărților mele, atunci el nu știe dacă nu am devenit dintr-o dată nebun, sau dacă eu sunt un șarlatan sau un vizionar autentic. Dar eu nu am scris numai diferite cărți. Pentru fiecare carte, eu scriu întotdeauna mai întâi o introducere. Așadar, eu am scris o carte, Maeterlinck îi citește introducerea: Sunt atunci pentru el un spirit „foarte echilibrat, logic și cuprinzător”; apoi, el citește mai departe și mă găsește atunci astfel încât el spune: Nu știu dacă Rudolf Steiner nu a devenit dintr-o dată nebun sau dacă el trebuie considerat un șarlatan sau un vizionar. Apoi, lucrurile continuă... Eu scriu o a doua carte: aici sunt din nou pentru Maeterlinck, când citește introducerea, un spirit „echilibrat, logic și cuprinzător”; apoi el citește mai departe conținutul cărții și acum el mă găsește din nou în așa fel încât el nu știe dacă sunt nebun, sau șarlatan, sau vizionar. Și așa mai departe. Dar gândiți-vă că oamenii ajung să spună: Când citesc cărțile tale, începând cu începutul, îmi pari foarte inteligent, echilibrat și logic; apoi devii dintr-o dată nebun! Ce ciudați pot fi oamenii, atunci când se apucă să scrie sunt mai întâi logici, apoi, continuând, devin dintr-o dată nebuni; la următoarea carte, se schimbă din nou, ei sunt iarăși logici la început, apoi devin iarăși nebuni! Și continuă în acest ritm. Desigur, în lume există „ritmuri”.
Dar din acest exemplu dumneavoastră puteți vedea cum primesc spiritele cele mai luminate ale prezentului ceea ce trebuie să fie întemeiat în lume ca epoca lui Mihael, ceea ce trebuie să fie întreprins pentru ca Mihael că poată regăsi în sânul omenirii pământești Inteligența cosmică, ce a coborât pe Pământ odinioară, conform ordinii lumii, în mod îndreptățit, în secolul al 8-lea. Întreaga tradiție referitoare la Mihael trebuie să fie revizuită. Mihael, zdrobind balaurul sub picioarele sale: Contemplăm cu îndreptățire această imagine, care îl zugrăvește pe Mihael-Luptătorul reprezentând spiritul cosmic împotriva puterilor ahrimanice pe care le are sub picioare.
Dar mai mult decât orice altă luptă, această luptă se desfășoară în inima umană. Aici, în această inimă umană este ea ancorată, este ancorată începând cu ultima treime a secolului al 19-lea. Și trebuie să devină decisiv ceea ce vor face inimile umane în cursul secolului 20 din această situație a lui Mihael în lume. În cursul acestui secol 20, când se va fi scurs primul secol de la sfârșitul erei Kali-Yuga, omenirea se va afla fie în fața mormântului întregii civilizații, fie în zorii acelei ere în care – în sufletele oamenilor ce unesc, în inimile lor, inteligența cu spiritualitatea – lupta lui Mihael se desfășoară în favoarea impulsului mihaelic.
