Rudolf Steiner a devenit conducătorul deschizător de drum în domeniul esoterismului, prin care Eul omului trebuia să dobândească libertatea.1
În calitatea sa de întâiul om de ştiinţă modern pentru dimensiunea suprasensibilă, Rudolf Steiner s-a bazat cu totul pe sine insuşi. Mereu instruia numai ceea ce putea da din experienţa proprie şi pentru ce putea să îşi asume responsabilitatea. Cu o privire aflată mult înaintea timpului său, el cunoscuse faptul că trecerea de la secolul al XIX-lea la al XX-lea nu reprezintă doar un secol nou, ci o perioadă cu totul nouă, în care omenirea se va vedea confruntată cu răsturnări sociale de dimensiuni nebănuite. Odată cu conştienţa individuală tot mai puternică urma să înceapă o grozavă luptă pentru libertate; prin modul de gândire agnostic-pragmatic care devenea tot mai dominant asupra vieţii din partea ştiinţelor mecanic-materialiste, urma să fie realizate într-adevăr mari progrese tehnico-economice, dar în acelaşi timp urma să se piardă ultimele resturi ale cunoaşterii, de moştenire străveche, privitoare la corelaţia cu lumea creativ-spirituală drept fundament şi ţel adevărat al întregii existenţe. Consecinţa inevitabilă a acestui lucru urma să fie o pustiire spirituală mondială şi sentimentul lipsei de sens a vieţii.
Din înţelegerea acestui fapt a dobândit Rudolf Steiner convingerea că acest proces istoric necesar pentru progresul general poate fi întâmpinat doar cu un singur lucru: printr-o concepţie nouă despre lume şi viaţă care îşi are rădăcinile în conştienţa individuală modernă, dar care este iarăşi orientată după dimensiunea creativ-spirituală. Și astfel el a dezvoltat, din propria sa experienţă de cunoaştere despre determinarea vieţii şi a lumii din perspectiva suprasenzorială, ştiinţa modernă despre spirit, „Antroposofia”, şi a trăit şi a instruit conform spiritului noului timp, conform principiului: libertate prin spiritul modern al ştiinţei, şi în domeniul suprasenzorialului, al esoterismului. Cu această intenţie fundamentală el a provocat în acelaşi timp un punct de cotitură în cadrul istoriei mişcării oculte. Căci conţinutul ei de înţelepciune provenea din alte surse de conştienţă. El îşi avea originea în aşa-numita înţelepciune primordială, care îi fusese revelată omenirii în zilele lumii primordiale, şi care făcuse posibilă pentru ea o stăpânire foarte extinsă a forţelor materiale ale existenţei. Atâta timp cât omul mai acţiona încă fără responsabilitate proprie, în deplină concordanţă cu intenţiile lumilor spirituale, această înţelepciune forma un conţinut general de cunoaştere. Dar când, pe drumul către formarea personalităţii, a apărut egoismul şi legătura firească cu lumile spirituale a dispărut tot mai mult şi mai mult, cunoaşterea suprasenzorială care oferea putere trebuia protejată de abuz. A fost retrasă în misterii. De acolo ea a mai determinat însă viaţa culturală publică o lungă perioadă de timp, până la începuturile perioadei creştine. De-abia când, prin creştinism şi intelectualismul care îşi făcea apariţia, conştienţa culturală aflată în progres s-a orientat tot mai mult numai după cunoaşterea legilor materiale ale lumii, vechile misterii au pierdut treptat poziţia lor dominantă şi au fost distruse în final ca instituţii publice. De atunci a putut fi cultivată vechea înţelepciune a misteriilor numai în cercuri restrânse, secrete. Acolo fusese protejată cu stricteţe până când, în secolul al XIX-lea, semnele timpului au cerut să fie creat un pol spiritual contrar faţă de gândirea culturală exclusiv materialist-agnostică.
Deşi aceste două încercări duseseră la mişcări care au atras atenţia, ele au trebuit totuşi să fie considerate în sens mai profund drept eşecuri, mai ales pentru că gândirea din ştiinţele naturii, care determina cultura, a respins calea mediumnică, considerând-o neştiinţifică. Acest lucru era îndreptăţit în măsura în care calea mediumnică însemna nu doar o întoarcere la trepte de conştienţă anterioare, ci şi o limitare a dreptului de liberă autodeterminare. Pe de altă parte, mediumnismul era singura metodă existentă de până atunci, pentru cercetare suprasenzorială.2
1 Marie Steiner, Cuvânt înainte la Rudolf Steiner, Die Stufen der höheren Erkenntnis (Treptele cunoaşterii superioare), GA 12.
2 Lucru prezentat în detaliu în Die okkulte Bewegung im 19. Jahrhundert und ihre Beziehung zur Weltkultur (Mişcarea ocultă din secolul al XIX-lea şi relaţia ei cu cultura lumii), GA 254. Vezi şi Spirituelle Seelenlehre und Weltbetrachtung (Psihologie spirituală şi privire asupra lumii), GA 52.
În timp ce se mai stătea încă în mişcarea ocultă de la sfârşitul secolului al xIx-lea în faţa acestei dileme, problema fusese rezolvată prin Rudolf Steiner pe calea sa spirituală cu totul individuală. Fiind legat de suprasenzorial nu prin învăţăturile tradiţionale păstrate în societăţile secrete, ci în mod cu totul firesc încă din copilărie prin trăirea sa proprie, precum şi stăpânind modul de gândire mecanic-materialist pe baza educaţiei sale din ştiinţele naturii, el dobândise cunoaşterea decisivă a faptului că fiinţa şi cunoaşterea suprasenzorială vor putea să se lase legate doar atunci în mod vindecător de conştienţa culturală modernă, când metoda va putea să ofere la fel de multă siguranţă şi independenţă precum este cazul cu cercetarea modernă a naturii. Pe baza acestei cunoaşteri, el şi-a pus ca primă sarcină să dezvolte o metodă pentru cercetare suprasenzorială care să fie bazată cu totul pe principii din ştiinţele naturii. Pe calea unei autoeducaţii severe, de la gândirea plină de senzorial la gândirea liberă de senzorial, el a găsit siguranţa de cunoaştere necesară privitoare la spiritual ca atare. În acelaşi timp el a descoperit libertatea ca trăire reală şi ca purtătoare a aspectului moral propriu-zis. Astfel gândirea lipsită de senzorial a devenit pentru el punctul de pornire pentru o legătură clară din punct de vedere ştiinţific cu lumea suprasenzorială şi cu o ştiinţă a libertăţii, ca fundament al unui „individualism etic”.
Trăirea formării consecvente a fiinţei Eu-lui a condus mai departe la cunoaşterea reprezentantului macrocosmic al Eu-ităţii, a Spiritului christic, a cărui natură se revelează în adevărata libertate şi iubire. Cu acestea, Rudolf Steiner îşi făcuse şi un drum înspre înţelegerea, ce corespundea cu timpul său, a celor două idealuri mai mari creştine, libertatea şi iubirea, aşa cum se află prezentate tot mereu de către el mai târziu, drept impulsurile fundamentale ale evenimenului central al dezvoltării omenirii – Misteriul de pe Golgotha – şi ale sarcinii celei mai profunde a omenirii, care are legătură cu acesta: de a configura Pământul în aşa fel, încât să devină un cosmos al libertăţii şi iubirii (Düsseldorf, 18 aprilie 1909, [GA 110]). Asupra acestui raport dintre Eul uman şi Eul cosmic indică afirmaţia ulterioară, că individualismul etic al Filosofiei libertăţii este deja construit pe impulsul christic, chiar dacă acest lucru nu este exprimat acolo direct (Dornach, 24 mai 1920, [GA 74]), precum şi cealaltă afirmaţie, că în prezent nu există nicio altă cale „de a comunica înţelepciunea originară a iniţierii, decât dacă menţii comunitatea cu Christos” (Stuttgart, 7 martie 1920, [GA 197]).
Pe baza acestei comunităţi cu „emanciparea conştienţei umane superioare de cătuşele oricărei autorităţi”3, realizată prin intermediul gândirii lipsite de senzorialitate, Rudolf Steiner îşi cucerise premisa pentru o eliberare sănătoasă a esoterismului din epoca legării lui de cercuri speciale. Dacă înainte se putea înainta până la lumea realităţilor spirituale doar într-o stare de conştienţă estompată şi sub îndrumarea unui conducător spiritual a cărui autoritate trebuia să fie recunoscută necondiţionat, în ziua de astăzi oricine se străduieşte cu seriozitate poate să facă acest lucru cu o conştienţă clară şi în răspundere de sine liberă, datorită acţiunii de pionierat a lui Rudolf Steiner.
3 Scrisoare către Rosa Mayreder din 14 decembrie 1893, în Briefe II (Scrisori II), Dornach, 1953 (GA 39).
Singura cerinţă legată de acest lucru, pe care o are de formulat însă fiecare faţă de sine însuşi, este activitatea sufletesc-spirituală. Ea este de nelipsit nu numai pentru progresul individual, ci, în aceeaşi măsură, pentru progresul general, chiar mergând până într-acolo încât civilizaţia trebuie să dispară dacă nu este dispus fiecare în parte, prin noile cunoştinţe despre spirit, să îi dea un nou impuls civilizaţiei. Acest lucru a fost exprimat de Rudolf Steiner deja cu mai mult de şase decenii în urmă (Dornach, 2 iulie 1920, [GA 198]).
Tocmai prin această voinţă a fiecăruia, care este de activat din perspectiva răspunderii sociale comune, se şi distinge în mod fundamental ştiinţa spiritului orientată antroposofic de vechea înţelepciune păstrată în mişcarea ocultă. Căci din reprezentările acesteia, care au reieşit din revelaţiile unei epoci a omenirii care îşi mai avea încă rădăcina în conştienţa de grup, nu mai pot să vină niciun fel de impulsuri sociale susţinătoare. Pe de altă parte, fără o cunoaştere iniţiatică nu se poate dezvolta nicio gândire socială. De aceea se înţelege antroposofia, din necesitate socială, ca instrument al unor noi revelaţii ale spiritului, care se bazează pe conştienţa personalităţii. A face inteligibile pentru omenire aceste noi revelaţii, aşa cum au început ele îndeosebi de la încheierea perioadei Kali Yuga în anul 1899, şi prin acestea de a desluşi în mod nou sensul evenimentului celui mai mare pentru omenire, al Misteriului de pe Golgotha, devenise o sarcină a istoriei culturii, pe care Rudolf Steiner şi-a asumat-o şi despre care spunea cândva: „Cine nu înţelege antroposofia în acest sens, acela nu o înţelege deloc” (Dornach, 20 decembrie 1918, [GA 186]). De aceea el a apelat, în perioada în care începuse să îşi prezinte teoriile sale sociale, la capacitatea de diferenţiere în propriile rânduri, prin faptul că atrăgea atenţia:
„Unde se vorbeşte oare într-un mod devenit cu totul modern, aşa încât este adaptat la realitate, despre întrebările arzătoare ale prezentului? Din ritualurile şi regulile uneia sau alteia dintre comunităţile masonice sau confesionale nu veţi putea afla aceste lucruri. Aici ar fi de dorit să intervină o capacitate de diferenţiere!” (Dornach, 15 decembrie 1918, [GA 186].)
În acelaşi context a evidenţiat faptul că acest curent spiritual reprezentat de el nu a fost niciodată dependent de un altul şi că de aceea el nici nu este îndatorat faţă de nimeni să ţină sub tăcere ceva despre care el însuşi consideră că trebuie să fie spus în prezent:
„O regulă a tăcerii nu există la acela care nu este îndatorat faţă de nimeni cu privire la bunul său spiritual. Acest lucru oferă deja baza pentru diferenţierea acestei mişcări faţă de alte mişcări. Căci cine ar afirma vreodată că ceea ce este prezentat în cadrul ştiinţei spiritului orientată antroposofic este prezentat altfel decât în sensul cuvintelor ce se află în Teosofia mea şi faţă de care eu îmi asum răspunderea pur personal, acela se poate că nu cunoaşte situaţia şi adesea nu a participat, ci vede lucrurile din afară, dar el prezintă neadevărul, din răutate sau poate că nu din răutate. Dar cine a fost deseori la noi şi spune ceva diferit, de exemplu că ar constata vreun trecut sau vreo corelaţie a acestei mişcări spirituale cu o alta, în condiţiile în care cunoaşte situaţia de aici, acela minte. Acesta e lucrul despre care e vorba. Fie va spune neadevărul din necunoaşterea situaţiei, fie se va minţi în cunoştinţă de cauză. Aşa este de considerat şi întreaga opoziţie faţă de această mişcare.
De aceea trebuie să subliniez tot mereu: Eu am de ţinut sub tăcere doar acele lucruri despre care ştiu că încă nu pot să fie comunicate omenirii de astăzi, din cauza lipsei ei de maturitate. Dar nu am de ţinut sub tăcere nimic din vreun motiv oarecare, pentru că ar fi fost luat vreun angajament sau ceva asemănător faţă de cineva. Niciodată nu s-a revărsat în această mişcare ceva care să fi venit dintr-o altă parte. Această mişcare nu a fost niciodată dependentă din punct de vedere spiritual de o alta; corelaţiile au fost doar exterioare.” (Dornach, 15 decembrie 1918, [GA 186].)
Pe baza acestei afirmaţii se pune întrebarea de ce Rudolf Steiner s-a afiliat atunci în general la alte mişcări, dacă se simţea totuşi obligat să respingă atât practica veche de ţinere sub tăcere, precum şi vechea metodă de cercetare? Această contradicţie se rezolvă doar atunci când se ţine cont de cele două legi principale ale vieţii esoterice, pe care Rudolf Steiner se străduia să le respecte mereu cât mai mult posibil. Sunt cele două cerinţe: pentru veridicitate absolută şi pentru menţinerea continuităţii. Aceste două legi le punea Rudolf Steiner tot mereu în faţa sufletului elevilor săi esoterici.4 El însuşi urma regula veridicităţii necondiţionate, prin faptul că instruia doar despre acele lucruri pe care le cunoscuse drept adevărate prin propria cercetare, precum şi regula continuităţii, prin faptul că nu punea pur şi simplu ceva cu totul nou, mai desăvârşit în locul a ceva nedesăvârşit, ci peste tot se lega de ceva ce exista deja şi încerca să transforme în ceva mai desăvârşit. Pentru el, acest lucru însemna să facă viu gândul christic cel mai profund, cel al învierii, în domeniul reprezentărilor. El afirma că, dacă se vieţuieşte în sine trăirea vie în continuare a prezentului şi astfel se împlineşte cuvântul lui Christos de a se lega nu numai de trupuri cu sângele, ci de suflete cu spiritul, atunci acest lucru poate deveni o cale spre cunoaşterea Misteriului de pe Golgotha (Berlin, 24 aprilie 1917, [GA 175]).
4 Transmis de Adolf Arenson, care aparţinea de cercul de lucru esoteric, într-o scrisoare către Albert Steffen din 24 decembrie 1926.
Multe lucruri ar putea fi câştigate, potrivit convingerii lui Rudolf Steiner, dacă cei care trăiesc ulterior s-ar orienta după cei răposaţi, pentru a menţine astfel continuitatea în dezvoltare. El însuşi, atunci când a scris despre Goethe, spunea că a făcut abstracţie cu totul de propria sa părere şi că a încercat să exprime doar gândurile care puteau să provină din Goethe; el a scris o teorie a cunoaşterii din concepţia despre lume a lui Goethe, nu a sa proprie. Tot ca şi în lumea de gânduri a lui Goethe s-a cufundat şi în cea a lui Nietzsche şi a lui Haeckel, deoarece la cunoaşterea reală se poate ajunge doar atunci când nu vrei să fie reprezentat în mod absolut propriul punct de vedere, ci te cufunzi în curenţi spirituali străini. şi de-abia după ce se străduise timp de două decenii să acţioneze dintr-o astfel de înţelegere, pentru a-şi dobândi într-o anumită măsură mai întâi îndreptăţirea de a avea voie să acţioneze asupra celor vii, el a luat poziţie pentru răspândirea în public a ştiinţei spiritului. Căci acum nu mai putea să afirme nimeni în mod îndreptăţit că „acest ocultist vorbeşte despre lumea spirituală pentru că nu cunoaşte cuceririle timpului din domeniul filosofiei şi al ştiinţelor naturii”.5
5 Vezi schiţa autobiografică din 1907 din Briefwechsel und Dokumente 1901-1925 (Corespondenţă şi documente 1901-1925), GA 262; de asemenea, conferinţa de la Zürich, 3 decembrie 1916, [GA 168].
Acest drum al lui Rudolf Steiner, atât de neîntâlnit pentru gândirea şi simţirea obişnuită, nu a putut fi înţeles deloc de către oponenţi, şi numai foarte greu chiar de prieteni ai concepţiei sale despre lume din perspectiva ştiinţei spiritului. Pentru că era conştient de această greutate, el s-a străduit din când în când, mai mereu, să îi lămurească cel puţin pe prietenii săi antroposofi asupra faptului că niciodată curentul spiritual reprezentat de el nu a fost dependent de un altul, şi că anumite corelaţii au fost doar exterioare. El admite într-adevăr că diferenţierea este îngreunată de procesele istorice. Dar chiar dacă, din perspectivă exterioară, ar fi fost poate mai deştept să fie fondată Societatea Antroposofică fără vreo altă relaţie cu alte societăţi, totuşi relaţiile au fost îndreptăţite din punctul de vedere al sorții (Dornach, 15 decembrie 1918, [GA 186]).
Această observaţie clarifica faptul că afilierea de atunci la alte societăţi era îndreptăţită în relaţia de tensiune a polarităţii libertate şi iubire, în forma ei valabilă pentru viaţa esoterică, şi veridicitate şi continuitate. Strădania pentru adevăr şi cunoaştere are nevoie de libertate, dar în acelaşi timp ceea ce este cunoscut drept adevărat trebuie să se unească frăţeşte cu ceea ce există deja în lume. Este de la sine înţeles că nici măcar forţa puternică a lui Rudolf Steiner nu putea să echilibreze mereu polul unei vieţi de cunoaştere veridice libere, faţă de polul continuităţii ca aspect fratern. Acest lucru nu a fost posibil în mod obiectiv datorită faptului că la polul continuităţii participă lumea şi tocmai aceasta a fost respectată de el, pe baza idealului său de libertate şi iubire, într-o măsură ce trece mult peste normal. Cu toate acestea, a cultiva aspectul fratern în detrimentul veridicităţii nu era posibil pentru el. Atunci când acest lucru a devenit o problemă pentru el în Societatea Teosofică, s-a ajuns la separare.
Doar atunci când nu se ţine seama de comportamentul subtil al lui Rudolf Steiner faţă de cei doi poli ai vieţii esoterice acest lucru poate duce la neînţelegeri şi la judecăţi greşite faţă de independenţa sa spirituală. Dar dincolo de tot acest gen de judecăţi ale zilei se va întări tot mai mult semnificaţia istorică a faptei sale de cultură, care constă tocmai în faptul de a fi creat, cu metoda sa pentru cercetarea realităţilor suprasenzoriale, o ştiinţă prin care a devenit posibilă libertatea şi în domeniul esoterismului.
Aici s-ar putea obiecta faptul că Rudolf Steiner ar fi practicat însă şi el ţinerea secretă prin şcoala sa Esoterică. Această obiecţie nu ar fi însă îndreptăţită. Căci pentru Rudolf Steiner nu a fost vorba niciodată, nici măcar în şcoala Esoterică, de ţinerea secretă în sensul obişnuit. Pentru el conta mereu păstrarea spiritului cu adevărat ştiinţific, care în viaţa educaţională publică de la sine înţeles condiţionează faptul că o ştiinţă serioasă poate fi transmisă doar treptat. De exemplu, nimeni nu poate să fie învăţat geometria superioară, dacă nu cunoaşte fundamentele. În timp ce acest lucru este clar pentru oricine din perspectiva geometriei, domneşte cu privire la cunoştinţele suprasenzoriale credinţa larg răspândită că în acest domeniu s-ar putea înţelege şi judeca totul fără a avea vreo premisă.
Doar în sensul acestei instruiri treptate condiţionate obiectiv s-a structurat activitatea de instruire a lui Rudolf Steiner de la cea lipsită de orice premisă, publică, la cea care presupunea premise. Rădăcină comună aveau toate treptele de învăţare în ceea ce a desemnat el, înaintea începutului public al activităţii sale pentru o ştiinţă a dimensiunii suprasenzoriale, drept o „faptă de inaugurare”:
„Eu vreau să construiesc pe forţa care îmi face posibil să aduc «elevi spirituali» pe calea dezvoltării. Doar acest lucru va trebui să însemne fapta mea de inaugurare.”6
6 Scrisoare din 16 august 1902 către reprezentantul de atunci al teosofilor germani, Wilhelm Hübbe-Schleiden (în Briefe II – Scrisori II), până acum doar în ediţia Dornach, 1953).
Școala Esoterică a slujit acestui scop în mod deosebit, deoarece aici elevii erau instruiţi conform predispoziţiilor şi necesităţilor lor individuale. Dar la noua fondare a Școlii Esoterice, în forma „Școala Superioară Liberă pentru Știinţa Spiritului” din anul 1924, a fost instituit acum şi învăţământul esoteric în mod strict metodic şi general, valabil. În orice caz, acest lucru a putut fi realizat doar pentru prima clasă. Cedarea forţelor fizice în toamna anului 1924 a făcut imposibil ca Rudolf Steiner să îşi desăvârşească ultima sa operă larg fundamentată.
