Această parte cuprinde scrisori şi documente din anii 1906 şi 1907, care luminează fundalurile desprinderii de şcoala Esoterică a lui Annie Besant; de asemenea, notiţe de la ore esoterice din anul 1912/13, atunci când s-a făcut încă o dată referire la aceste fundaluri, în contextul separării de Societatea Teosofică. Pentru noua ediţie din 1996 a fost verificat din nou materialul de arhivă utilizat pentru această secţiune. Cu aceasta au putut fi extinse observaţiile şi a rezultat corectarea unei date: scrisoarea numerotată în prima ediţie cu „XI” este acum în poziţia „IV”, lucru care a atras o modificare corespunzătoare pentru următoarele scrisori.
Cât de puternic se obligase Rudolf Steiner faţă de cele două reguli principale ale vieţii esoterice, veridicitate şi continuitate, reiese deosebit de limpede din motivele mai profunde care l-au determinat să desprindă din E.S.T. prima sa secţie esoterică. Faptul că la doar trei ani de apartenenţă a fost din nou desfăcută legătura arată că, cu toată disponibilitatea pentru colaborare, nu era nicidecum dispus să realizeze concesii în chestiuni spirituale. Deasupra tuturor lucrurilor stătea pentru el mereu regula veridicităţii absolute, fără de care orice strădanie esoterică trebuie să devină lipsită de obiect şi fără de care nu este nici posibilă o adevărată fraternitate. Lapidar a fost exprimat acest lucru de către el în timpul celei mai puternice controverse cu Annie Besant. Pe atunci el formula ca „ideal” al său faptul că a inaugurat şi respectat cu stricteţe o mişcare teosofic-ocultă care „vrea să fie fondată numai şi numai pe veridicitate şi adevăr”. Chiar dacă nu va rămâne nicio piatră din ceea ce s-a putut dezvolta până atunci, idealul său ar fi totuşi atins dacă s-ar putea spune că acolo s-a tins către o mişcare ocultă orientată cu totul şi cu totul după veridicitate. Avertizând, a arătat în acelaşi timp asupra faptului că ocultismul, dacă nu este realizat corect, poate să submineze forţele de judecată, în loc să le formeze (Berlin, 20 iunie 1912, [GA 133]). Acest lucru apăruse pe atunci în T.S. nu numai prin comportamentul modificat al lui Annie Besant în conducerea Societăţii, ci şi prin faptul că ea a constituit din nou şcoala Esoterică şi a pus membrii să depună un angajament de ascultare.1
1 Angajamentul suna: „Eu mă oblig să sprijin în faţa lumii Societatea Teosofică şi în mod deosebit să mă supun necondiţionat şi neîntârziat ordinelor conducerii Secţiunii Esoterice în tot ce priveşte raportul meu cu mişcarea teosofică; să lucrez cu ea în direcţia pe care o va determina ea, pentru a pregăti venirea Învăţătorului lumii şi a-i acorda Societăţii orice sprijin care îmi este posibil, prin timp, bani şi muncă.” Citat din articolul „O nouă sclavie spirituală”, din „Mitteilungen für die Mitglieder der Anthroposophischen (Theosophischen) Gesellschaft” (Comunicări pentru membrii Societăţii Antroposofice/Teosofice), aprilie 1914.
Tendinţa către această dezvoltare se arătase deja pentru Rudolf Steiner atunci când a desfăşurat în anul 1907 desprinderea de şcoala Esoterică. Ea a avut loc pe baza unei convenţii personale între el şi Annie Besant, cu ocazia prezenţei ei la Congresul teosofic de la München în zilele de Rusalii din anul 1907. Faptul desprinderii ca atare a fost menţionat de Rudolf Steiner în diverse rânduri, de exemplu şi în Cursul vieţii mele (capitolul 32).2 Cu toate acestea, temeiurile propriu-zise devin vizibile de-abia din documentele corespunzătoare ale acestui volum. Ele clarifică faptul că el considera că nu mai pot fi tolerate anumite acţiuni ale unor personalităţi conducătoare din T.S. Mai târziu le-a caracterizat drept „începutul sfârşitului” Societăţii Teosofice (Dornach, 15 iunie 1923, [GA 258]).
2 Vezi p. 22 şi urm.
Era vorba acolo despre incidente în legătură cu Maeştrii, care aveau de la început o semnificaţie fundamentală în T.S. şi în Esoteric School. Desemnarea de „Maeştri” – din englezescul „Master” pentru cuvântul sanscrit „Mahatma”, ceea ce înseamnă literal „mare suflet” şi în India este un titlu de onoare general valabil pentru personalităţi înalt dezvoltate spiritual – dobândise în T.S. o semnificaţie deosebită atunci când în anul 1879 a fost mutat sediul principal din America în India şi a devenit cunoscut faptul că fondarea Societăţii şi învăţăturile teosofice îşi au originea la Mahatma tibetani care aveau cunoştinţe şi capacităţi supraomeneşti, care se aflau în legătură cu H.P. Blavatsky. În primii ani ai existenţei Societăţii, se pare că Mahatma – care trăiau de altfel în cea mai mare izolare – au apărut adesea: parţial în figură astrală, parţial într-una materializată, parţial într-una fizică. Dădeau învăţături şi însărcinări, lăsau uneori şi obiecte, mai ales scrisori, aşa-numitele scrisori ale Maeştrilor. După o înşelătorie la care a fost supusă H.P. Blavatsky cu scrisori ale Maeştrilor falsificate, ei s-au retras de la Societate şi au devenit capul „interior” al şcolii Esoterice; prin capul „exterior” s-a denumit H.P. Blavatsky, mai târziu succesoarea ei, Annie Besant.
Către Europa a pătruns prima veste despre Mahatma prin scrierile de senzaţie ale jurnalistului englez care locuia în India, Alfred Percy Sinnett. Blavatsky îi intermediase o corespondenţă cu unul din învăţătorii ei tibetani, în care acesta răspundea la diferitele întrebări. Ca rezultat al acestei corespondenţe, Sinnett a publicat în 1881 scrierea sa The occult World (Lumea ocultă), cu un număr de scrisori ale Maeştrilor (în germană Die okkulte Welt, Leipzig, f.a.).3 În 1883 a urmat Esoteric Buddhism (Budism esoteric) (în germană Die esoterische Lehre oder Geheimbuddhismus, Leipzig, 1884). Aceste două scrieri ale lui Sinnet au adus prima reprezentare sistematică a imaginii teosofice despre lume. În 1885 a urmat scrierea multcitită a lui Mabel Collins, Light on the Path (Lumină pe cărare) (în germană Licht auf dem Weg, a 2-a ediţie germană cu observaţii şi explicaţii, Leipzig, 1888), în care este, de asemenea, vorba mult despre Maeştri şi despre care Rudolf Steiner a scris o exegeză. Și în lucrarea principală teosofică propriu-zisă, Secret Doctrine (Doctrina secretă) (1888, în germană Die Geheimlehre, Leipzig, f.a.) de H.P. Blavatsky se găseşte exprimat în prefaţă faptul că este vorba de învăţături ale Maeştrilor, cu rezerva că răspunderea pentru modul redării, cu siguranţă adesea deficitar, este numai şi numai a redactoarei.
3 O seamă de scrisori ale Maeştrilor către Sinnett şi altele au fost publicate în 1923 de Trevor Barker sub formă de carte. Acum se află şi în traducerea germană a lui Norbert Lauppert: Die Mahatma-Briefe (Scrisorile de la Mahatma), 3 volume, Editura Adyar, Graz, 1977/1980. Originalele se află astăzi la British Museum din Londra.
În timp ce publicaţiile lui Sinnett erau afectate de o simplificare jurnalistică ce cu siguranţă avea efect de senzaţie, Blavatsky se străduia să sublinieze multiplele şi complicatele corelaţii din ierarhia adepţilor, unde totuşi toţi marii adepţi şi iniţiaţii cunoscuţi istoric, precum crengile unui copac, îşi aveau punctul de pornire la un prim mare conducător al omenirii timpurii, la acel iniţiat numit „Mahaguru”. Către acesta indică şi însemnarea scrisă a lui Rudolf Steiner despre ierarhia adepţilor (p. 151), precum şi următoarea notiţă pe care şi-a făcut-o Marie Steiner la detalii care i-au fost date în particular:
„Când individualitatea lui Mahaguru s-a încarnat ca Buddha, învăţăturile acestuia duseseră la neînţelegeri şi la scindări; el dăduse prea mult. Încă o dată a trebuit să se încarneze Buddha ca Shankarasharya. Și de el au fost formaţi apoi învăţătorii tibetani, Mahatmas,4 care au predat parţial către public învăţăturile teosofiei, pentru a le da prin ele diferitelor religii din nou conţinutul esoteric, ce se află în aceeaşi măsură la baza tuturor, şi pentru a ridica nivelul spiritual scăzut al omenirii” (1903, fără dată).
4 Eventual ar trebui să se numească „Mathams” (şcoli filosofice fondate de Shankarasharya).
Cu aceşti Mahatmas tibetani sunt desemnaţi îndeosebi cei doi care erau consideraţi învăţători de către H.P. Blavatsky. Despre ei este vorba şi atunci când se spune despre conducerea şcolii Esoterice prin Maeştri. Ei sunt cunoscuţi de mult timp în literatura teosofică sub numele de „KH” (Kuthumi) şi „M” (Morya). De asemenea, portretele lor, – istoria apariţiei cărora este înfăţişată în Die okkulte Welt (Lumea ocultă) de A.P. Sinnett – au fost desenate după schiţele lui H.P. Blavatsky de către un teosof german, Hermann Schmiechen. Acesta s-a afiliat mai târziu la Secţiunea germană şi a desenat copii şi pentru Rudolf Steiner, care erau arătate în orele esoterice în perioada de început. Marie Steiner îşi aducea aminte că aceste imagini jucau un rol mare şi exercitau un efect mare: „Eu însămi am trăit cum unii îşi pierdeau glasul când le priveau şi o vreme erau cu totul absenţi şi derutaţi. Dar imaginile erau arătate înainte foarte tainic sau la ore esoterice; acum sunt de altfel multiplu tipărite.”5
5 Într-o scrisoare din 29 septembrie 1948.
Deoarece istoria T.S. fusese determinată prin raportul ei cu Maeştrii, se poate citi astăzi din acest lucru că ea trebuia să eşueze tocmai datorită dezvoltării greşite a acestui raport. Căci datorită faptului că ea a fost înţeleasă iniţial ca o fundaţie a Maeştrilor structurată în trei secţiuni, dintre care pe a treia o conduceau ei înşişi, pentru credibilitatea învăţăturilor şi pentru măsuri din cadrul Societăţii se făcea mereu referire la întâlnirile care aveau loc cu Maeştrii şi la instruirile şi însărcinările primite de la ei. O astfel de referire la autorităţi invizibile, care este anacronică pentru conştienţa modernă, a trebuit în mod inevitabil să ducă la neînţelegeri şi situaţii neplăcute. S-au dezvoltat din aceasta două mari scandaluri, care au subminat eficienţa şi semnificaţia ulterioară a Societăţii Teosofice în ochii persoanelor capabile de judecată şi critică.
Primul scandal a luat naştere la începutul anilor optzeci din secolul al XIX-lea. Atunci a fost etichetată H.P. Blavatsky în public drept impostoare, prin presupusa descoperire a unor scrisori falsificate ale Maeştrilor. Conform prezentărilor lui Rudolf Steiner, nu a fost însă ea înşelătoarea, ci ea însăşi devenise victima unei înşelătorii. El arată odată cum ea a fost înşelată prin faptul că „puterile sublime”, care stătuseră la punctul de pornire al mişcării teosofice, ar fi fost „falsificate”, căci ocultiştii care îşi urmăresc interesele lor speciale ar putea „să ia figura acelora care au dat înainte impulsurile propriu-zise” (Helsingfors, 11 aprilie 1912, [GA 158]). Acest lucru este probabil valabil şi cu privire la autorii scrisorilor Maeştrilor. Din acest motiv nici nu este o reală contradicţie dacă Rudolf Steiner vorbeşte o dată despre aceste scrisori ca despre documente culturale de înaltă semnificaţie (Berlin, 21 iunie 1909), iar altă dată le denumeşte un rezultat al unei înşelătorii (Dornach, 12 iunie 1923, [GA 258]). Odată se face referire tocmai la scrisorile iniţiale şi autentice ale Maeştrilor, aşa cum au fost publicate de Sinnett, altă dată la cele falsificate.
Dar de ce a putut să fie în acest fel înşelată o personalitate precum H.P. Blavatsky, care se afla în ocultismul practic? Rudolf Steiner, care a iluminat adesea enigma Blavatsky, explică odată că ar trebui înţeles în contextul epocii motivul pentru care Maeştrii au trebuit să se servească tocmai de Blavatsky drept instrument, pentru a reuşi să realizeze „minunea culturală” a revelaţiilor oculte atât de necesare pentru noul timp. Blavatsky ar fi avut tocmai o astfel de „mărime a sufletului” şi o dăruire nereţinută către intenţiile Maeştrilor, cum nu ar fi putut să o producă niciodată mărimile ştiinţifice din ultima treime a secolului al XIX-lea, datorită rezervelor pornind din caracterul lor doct; în schimb, ei îi lipsea o astfel de şcolire ştiinţifică a gândirii, lucru ce ar fi făcut posibil ca ea să nu se refere mereu la Maeştri, ci să răspundă personal pentru ceea ce reprezenta. (Berlin, 5 mai 1909, [GA 284]; Helsingfors, 11 aprilie 1912, [GA 158]; Dornach, 11 octombrie 1915, [GA 254].)
Pentru T.S., scandalul privitor la scrisorile falsificate ale Maeştrilor a avut drept efect că marea masă a membrilor s-a văzut pusă în faţa alternativei: fie să creadă în continuare în autorităţi invizibile, fie să le considere înşelătorie. Discuţiile despre acest lucru din cadrul Societăţii şi din cadrul publicului interesat de aceasta au fost nenumărate. Mulţi membri au părăsit atunci Societatea, deoarece nu mai puteau crede că Blavatsky era o trimisă a unor Maeştri adevăraţi. Ea a trebuit să pună la dispoziţie postul ei în cadrul Societăţii şi să părăsească sediul central din India. Ea a cerut să fie apărată din partea Societăţii, pentru ca Maeştrii să poată rămâne în legătură cu aceasta; dacă ea însăşi trebuia să părăsească Societatea, şi Maeştrii urmau să meargă cu ea. Se pare că nu a fost apărată de Societate în măsura aşteptată, căci deşi a fost rugată curând oficial să-şi reia postul în Societate, ea a rămas în Europa şi nu s-a mai întors niciodată în India.
Aceasta a fost în jurul anilor 1885/86. În 1887 ea a fondat la Londra propria revistă „Lucifer”6 şi în corelaţie cu aceasta „Loja Blavatsky”, ai cărei membri o considerau învăţătorul lor spiritual şi primeau de la ea instruire esoterică. Din aceasta a luat naştere în 1888 – în acest an a apărut şi Geheimlehre (Doctrina secretă) a ei – „Esoteric Section of Theosophical Society” (Secţiunea esoterică a Societăţii Teosofice) cu obligaţia de a rămâne fideli faţă de Maeştri, indiferent ce s-ar întâmpla. Iniţial, şcoala Esoterică era inclusă în Societate. Dar curând au apărut antagonisme cu privire la conducere, care au dus la faptul că Blavatsky a reformat Secţiunea Esoterică în „Eastern School of Theosophy” (şcoala Orientală de Teosofie) (în general, prescurtată E.S.T. sau E.S.). Acest lucru a fost în anul 1889 şi acum şcoala stătea doar sub conducerea ei. În anul reformării a apărut în acelaşi timp scrierea lui Blavatsky Schlüssel zur Theosophie – eine Auseinandersetzung in Fragen und Antworten über Ethik, Wissenschaft und Philosophie, zu deren Studium die Theosophische Gesellschaft begründet worden ist (Cheia teosofiei – o confruntare în întrebări şi răspunsuri despre etică, ştiinţă şi filosofie, pentru al căror studiu a fost fondată Societatea Teosofică) şi în care într-un capitol („Die theosophischen Mahatmas”) este luată poziţie cu privire la chestiuni referitoare la Maeştri.7 Maeştrii încetaseră relaţia lor nemijlocită cu Societatea şi deveniseră acum „The inner Head” (capul interior) al şcolii Esoterice, în timp ce Blavatsky – iar după moartea acesteia Annie Besant – conduceau personal şcoala în calitate de „The outer Head” (cap exterior). Societatea devenise o societate de administrare democratică. Astfel se ajunsese totuşi, printr-un scandal înscenat de oponenţi ai chestiunii teosofice căreia îi căzuse victimă H.P. Blavatsky, la o nouă configurare şi o consolidare interioară.
6 Și Rudolf Steiner a numit prima sa revistă teosofică „Lucifer”, pentru că numele sugera principiul autonomiei: „De aceea a numit Blavatsky prima ei revistă aşa şi de aceea se numeşte a noastră aşa, pentru a documenta acest principiu” (Stuttgart, 29 aprilie 1906, [GA 97]).
7 Conform unui schimb de scrisori existent în arhiva de la Rudolf Steiner-Nachlaßverwaltung (Administraţia moştenirii lui Rudolf Steiner), între Rudolf Steiner şi editorul din Leipzig, Max Altmann, „noua, singura ediţie autorizată” din Germania a fost tradusă şi editată de Rudolf Steiner. Este remarcabil faptul că acest lucru a avut loc în anul 1907, an în care Rudolf Steiner s-a văzut pus în situaţia, prin întâmplările din Adyar cu privire la Maeştri, de a se separa de şcoala Esoterică a Societăţii de Teosofie.
Aceasta era situaţia atunci când Rudolf Steiner s-a legat, după trecerea dintre secole, de Societatea Teosofică şi de şcoala Esoterică a acesteia; ea stă şi la baza prezentării sale, de exemplu, în scrisoarea din 2 ianuarie 1905 către Amalie Wagner, despre opoziţia dintre Mişcare şi Societate, respectiv dintre şcoală Esoterică şi Societate.
La al doilea scandal din Societate, care a luat naştere de asemenea în legătură cu Maeştrii, s-a ajuns în 1906/07. În mai 1906, C.W. Leadbeater, care era un scriitor teosofic proeminent datorită propriilor sale cercetări clarvăzătoare, fusese acuzat de anumite greşeli morale şi, drept urmare, a trebuit să se retragă din T.S. În ianuarie 1907 a devenit cunoscut faptul că la patul de suferinţă al preşedintelui-fondator H.S. Olcott din Adyar ar fi apărut de mai multe ori Maeştrii K.H. şi M. şi i-ar fi confirmat dorinţa acestuia de a o desemna pe Annie Besant drept succesoarea sa şi i-ar fi sugerat, de asemenea, să clarifice chestiunea Leadbeater, care ar fi fost încheiată prea grăbit. Drept urmare, Olcott a lăsat să ajungă o comunicare corespunzătoare la secretarii generali.
După moartea lui Olcott la 17 februarie 1907, până la alegerea noului preşedinte stabilită pentru luna mai, a ocupat funcţia vicepreşedintele A.P. Sinnett, care şi-a făcut cunoscută, împreună cu mulţi alţi englezi, îndoiala sa asupra faptului că Maeştrii care apăruseră erau realmente cei care au spus că sunt. Acest lucru a dus iarăşi la mari discuţii în Societate. Deoarece chestiunea ajunsese nu numai în presa teosofică, ci chiar în cea publică, Rudolf Steiner s-a văzut pus în situaţia de a lua poziţie şi în public privitor la aceasta în revista sa „Lucifer-Gnosis”, vezi „Zur bevorstehenden Präsidentenwahl der Theosophischen Gesellschaft” (Referitor la viitoarea alegere de preşedinte al Societăţii Teosofice). În acelaşi sens îi mai scrisese şi personal lui Olcott, iar după moartea acestuia către diferite foruri. Într-o scrisoare către George Mead din 6 martie 1907 se spune la sfârşit „desigur consider cu totul imposibil ca preşedintele Societăţii noastre să poată fi capul unei şcoli esoterice”. Deosebit de liber şi de limpede s-a exprimat într-o scrisoare către rusoaica Anna Minsloff din 26 martie 1907. Pe baza acestui fapt, când Annie Besant a venit în mai 1907 – în timp ce alegerea preşedintelui mai era încă în plină desfăşurare – să participe la Congresul teosofic de la München, el a încheiat convenţia de a desprinde cercul său de lucru esoteric din legătura de până atunci cu Esoteric School. În prima oră esoterică pe care a ţinut-o încă la München după congres (1 iunie 1907), el a caracterizat această desprindere ca o modificare drastică. Remarca din final, că prin aceasta este dat un răspuns la întrebările pe care probabil unii şi le-au pus „ca urmare a ultimelor evenimente”, se pare că indică asupra procedurilor discutabile de la moartea lui Olcott. Începând din acest moment, Rudolf Steiner a mai vorbit doar de Maeştrii Occidentului.
Și Annie Besant s-a exprimat atunci referitor la structurarea şcolii Esoterice într-o şcoală orientală şi una occidentală, îndrumată de Rudolf Steiner. După ce se întorsese de la München la Londra, ea i-a scris despre asta unui teosof german de frunte la trecerea dintre secole, Wilhelm Hübbe-Schleiden. Se pare că el o abordase cu o întrebare referitoare la aceasta – deoarece aparţinea şi el de prima secţie esoterică a lui Rudolf Steiner – şi a primit la aceasta, cu data de 7 iunie 1907, următorul răspuns:
„Dragă dr. Hübbe-Schleiden, şcolirea ocultă a dr-ului Steiner este foarte diferită de a noastră. El nu cunoaşte calea orientală, de aceea nici nu poate să o instruiască. El instruieşte calea christic-rosicruciană, care pentru unii oameni este un ajutor, dar este diferită de a noastră. El are propria lui şcoală şi poartă şi răspunderea el însuşi pentru asta. Eu îl consider un învăţător foarte bun în direcţia sa proprie şi un bărbat cu reale cunoaşteri. El şi eu lucrăm în deplină prietenie şi armonie, dar în direcţie diferită.
Mereu a dvs., Annie Besant”.8
8 Facsimil al originalului, în engleză, în Emil Bock, Rudolf Steiner. Studien zu seinem Lebenswerk (Rudolf Steiner. Studii despre lucrarea vieţii sale), Stuttgart, 1961.
Dincolo de aceasta, ea a orientat oficial membrii E.S.T. într-una din aşa-numitele Esoteric Papers „Membership in the E.S.” (1908). În aceasta se spune că acum există în Germania o şcoală, al cărei cap este „bunul ei coleg, dr. Steiner”. Că ea a discutat anul trecut (1907) cu el despre faptul că ar fi mai bine „dacă elevii lui formează o organizaţie distinctă sub răspunderea lui, în loc să rămână o parte doar nominală a E.S.T. dar să privească la el drept cap al lor.” Adevărul era că iniţiativa pentru acest fapt pornise totuşi de la Rudolf Steiner, şi anume din motivele prezentate şi în mod esenţial altfel dispuse.
Aceste motive au dus de altfel apoi şi la separarea de Societatea Teosofică. Piatra care a pus în mişcare această despărţire a fost cazul Leadbeater. În timp ce Annie Besant mai era în 1906 printre cei care îl judecaseră cel mai sever pe Leadbeater, prin faptul că a cerut: „Societatea Teosofică ar trebui să îndepărteze de la sine toate învăţăturile care murdăreau şi înjoseau”,9 după ce a fost aleasă preşedintă a T.S. a organizat readmiterea lui într-un fel care a întâmpinat adesea critică şi respingere. Printre alţii, George Mead a părăsit atunci Societatea. Rudolf Steiner clarificase în profunzime poziţia sa faţă de cazul Leadbeater deja în 1906 într-o scrisoare (p. 271) către Annie Besant. Când a fost solicitat într-o scrisoare din 1 octombrie 1908 să angajeze Secţiunea germană pentru readmiterea lui Leadbeater, el a refuzat acest lucru în scrisoarea sa de la începutul lui noiembrie (p. 275). După aceasta, A. Besant scrie la 23 noiembrie din Adyar: „... Ceea ce scrieţi dvs. este în consonanţă cu aceasta, aşa încât, dacă nu voi auzi de la dvs. contrariul, voi considera votul dvs. a fi în favoarea cererii.” Deoarece şedinţa decisivă a Consiliului general începea în Adyar pe 27 decembrie 1908, iar vaporul poştal către Madras făcea trei săptămâni, Rudolf Steiner a insistat, într-o telegramă de la mijlocul lui decembrie, pe abţinerea sa de la vot.
9 Scrisoare-circulară a E.S. din 9 iunie 1906 din Simla, India. Aici se scrie: „Judge a alunecat pe această cărare periculoasă a ocultismului, Leadbeater a alunecat, foarte probabil voi aluneca şi eu ... Dacă va fi să vină ziua căderii mele, le cer acelora care mă iubesc să nu ezite să condamne greşeala mea, să nu o înfrumuseţeze sau să spună că negrul ar fi alb; ci să îmi uşureze karma grea, aşa cum eu încerc să o uşurez pe cea a prietenului şi fratelui meu, prin faptul că ei numesc negrul negru, prin faptul că ei vestesc puritatea de nezdruncinat a idealului şi prin faptul că declară că decăderea unuia lasă nezdruncinată încrederea lor în Maeştrii purităţii şi ai bunătăţii.”
Întreaga problematică legată de acest lucru a fost prezentată de Edouard Schuré în scrisoarea sa din 1 mai 1913 către preşedintele Societăţii Teosofice din franţa, prin care motiva retragerea sa, rezumată după cum urmează:
„... Personalitatea remarcabilă a preşedintei, doamna Annie Besant, nobilul ei trecut păreau să ofere garanţie pentru faptul că S.T. va menţine calea largă a toleranţei, a nepărtinirii şi a veridicităţii, care constituie o parte esenţială a programului ei.
Din păcate, a ieşit altfel. Motivul iniţial al acestei devieri constă în legătura strânsă dintre doamna Besant şi domnul Leadbeater, un ocultist învăţat, dar o natură tulbure, de o moralitate îndoielnică. După ce domnul Leadbeater a fost condamnat de Consiliul general al S.T., doamna Besant a anunţat în public condamnarea ei faţă de mijloacele de educare care i se reproşau. Formularea judecăţii ei asupra teosofului recunoscut drept nedemn a fost chiar una dintre cele mai severe. Printr-o transformare incredibilă, subită, ea a declarat la scurt timp după aceea intenţia ei de a-l lăsa pe domnul Leadbeater să intre iarăşi în S.T. şi a reuşit, chiar dacă nu cu totul fără efort, să câştige majoritatea voturilor colegilor ei pentru această hotărâre. Pretextul pe care l-a găsit pentru această revocare au fost mila şi iertarea. Adevăratul motiv era că preşedinta avea nevoie de Leadbeater pentru cercetările ei oculte şi că această conlucrare i se părea necesară pentru a-şi păstra reputaţia. Celor care au urmărit cuvintele şi faptele ei începând din acea zi le este clar că Mrs. Besant a căzut pradă sugestiei dezastruoase a colaboratorului ei periculos, că putea să vadă, să gândească, să acţioneze doar în mrejele stăpânirii lui absolute.
Personalitatea care vorbeşte acum din gura ei nu mai este autorul înţelepciunii străvechi, ci vizionarul îndoielnic, sugestionarul priceput, care nu are voie să se mai arate nici la Londra, nici la Paris, nici în America, dar care, ascuns într-o casă cu grădină în Adyar, dirijează de acolo S.T. prin preşedinta ei.
Urmările dezastruoase ale acestei influenţe aveau să se arate curând la lumina zilei prin afacerea Alcyone şi fondarea Ordinului Steaua Orientului.
Printr-o stranie coincidenţă am avut ocazia să surprind motivul tainic al mişcării şi, ca să zic aşa, arcul psihologic al acestei întreprinderi jalnice. Eu încep cu faptul că în acel moment nu vorbea încă nimeni despre un nou Învăţător care trebuia să vină din India, nici de o apropiată încarnare a lui Christos, şi că probabil nimeni nu se gândea la asta. Nu fusese încă descoperit Alcyone. Era 1908. Tocmai publicasem traducerea cărţii de dr. Rudolf Steiner: Creștinismul ca fapt mistic. Această carte îndreptase atenţia publicului european asupra învierii esoterismului occidental în lucrarea grozavă şi în fapta teosofului german. În timpul unei şederi în Stuttgart m-am întâlnit cu aproximativ zece teosofi englezi, olandezi, francezi şi elveţieni. A fost formulată următoarea întrebare: «Cele două şcoli, cea din Adyar şi cea a dr-ului Steiner, vor putea merge ele împreună?» Noi eram toţi de părere că s-ar putea ajunge la o înţelegere, în ciuda diferenţei dintre punctele de vedere şi că acest lucru era în cea mai mare măsură de dorit, în interesul mai înalt al teosofiei, care nu reprezintă un curent particularistic sau naţional, ci un curent universal al omenirii actuale. Un singur întrebător din grup a protestat. Era un teosof olandez, foarte inteligent, cu raţiune sceptică şi batjocoritoare, un prieten intim al lui Leadbeater şi al Adyar-ului. El a declarat explicit că cele două şcoli niciodată nu se vor putea înţelege şi a dat drept motiv faptul că «singură India posedă transmiterea şi că în Occident niciodată nu a existat un esoterism ştiinţific.»
Această afirmaţie decisă10 m-a uimit. Urma să înţeleg sensul şi dimensiunea ei curând după aceea, când, ca o bombă sau, mai degrabă, ca un foc de artificii, a explodat afacerea Alcyone. Căci această afacere nu este în realitate nimic altceva decât răspunsul Adyar-ului la renaşterea esoterismului creştin în Occident, iar eu sunt convins că fără acesta din urmă noi nu am fi auzit niciodată despre viitorul profet Krishnamurti ...”
10 În ediţia germană tradusă imprecis prin „decisivă”.
În timp ce Annie Besant mai declarase în 1907 faţă de Rudolf Steiner că privitor la creştinism ea nu era competentă şi că de aceea mişcarea, în măsura în care în ea urma să se reverse creştinismul, o cedează în favoarea lui, la trecerea dintre anii 1909/10 a fost proclamat de ea şi de Leadbeater faptul că se poate lua în considerare reapariţia în curând a lui Christos şi că drept purtător al lui era desemnat Iddu Krishnamurti. Pentru a pregăti acest eveniment, a fost fondat în ianuarie 1911 „Ordinul Steaua Orientului”.11 Despre Christos se vorbea ca despre o entitate Bodhisattva, un învăţător al lumii ca şi alţi mari învăţători spirituali, în timp ce Rudolf Steiner instruia deja dintotdeauna că prin Christos este de înţeles o entitate cosmică, care s-a întrupat doar o singură dată. Deoarece el se simţea obligat să îşi apere concepţia sa despre Christos faţă de credinţa confuză a lui Annie Besant, care mergea împotriva oricărui simţământ occidental, acest lucru a condus în continuare la faptul că în martie 1913 Secţiunea germană, care avea pe atunci 2.400 de membri, a fost exclusă oficial din T.S., după ce, ca urmare a acestei proceduri care fusese previzibilă, de Crăciun 1912 fusese fondată Societatea Antroposofică independentă.
11 Iddu Krishnamurti (1895-1986) a dizolvat în anul 1929 „Ordinul Steaua Orientului” şi s-a distanţat cu totul de rolul care i-a fost impus, precum şi de Societatea Teosofică. El a trăit până în 1986 la Londra, ca scriitor filosofic.
