La prima Adunare generală a Secţiunii germane din octombrie 1903, Rudolf Steiner a schiţat viitorul său program de instruire în munca de „cercetare ocultă a istoriei”, atunci când a fost numită acea parte a învăţăturii ei despre marii conducători spirituali ai omenirii. Căci, conform aspectelor marii trinităţi trup, suflet, spirit, este arătat prin cercetarea ocultă a istoriei cum existenţa corporală a omenirii este determinată prin marile forţe naturale cosmice; ce rol joacă elementul personal în istorie; cum intervine spiritul general al universului în soarta oamenilor, prin faptul că viaţa acestora se revarsă în Sinea superioară a unui mare conducător al omenirii şi astfel îi comunică întregii omeniri:
„Căci aceasta este calea pe care o ia această viaţă superioară: ea curge în Sinele superioare ale spiritelor conducătoare, iar acestea o comunică fraţilor lor. De la întrupare la întrupare se dezvoltă Sinele superioare ale oamenilor şi acolo învaţă tot mai mult şi mai mult să facă din Sinea lor proprie misionarul planului dumnezeiesc al cosmosului. Prin cercetarea ocultă a istoriei se va cunoaşte felul în care se dezvoltă un conducător al omenirii la acea înălţime de la care poate să preia o misiune dumnezeiască. Se va recunoaşte felul în care Buddha, Zarathustra, Christos au ajuns la misiunile lor.”107
107 Autoreferat „Okkulte Geschichtsforschung” (Cercetarea ocultă a istoriei), în „Luzifer-Gnosis”, GA 34.
La următoarea Adunare generală, din octombrie 1904, tema conducătorilor omenirii a fost dusă mai departe, prin faptul că s-a indicat în repetate rânduri asupra faptului că pentru înţelegerea acestora ar trebui făcută distincţia între Maeştri ai trecutului, ai prezentului şi ai viitorului.
După asemenea observaţii făcute în cadrul conferinţelor din 7 octombrie [GA 92] şi 24 octombrie 1904 [GA 90a], pe 28 octombrie [GA 92] a fost prezentat în detaliu acest aspect, cu motivaţia că el îi este într-adevăr cunoscut majorităţii, dar că totuşi ar trebui să se insiste tot mereu asupra faptului că
„pe parcursul celei de-a cincea rase-rădăcină a noastre, deci în timpul de la căderea rasei atlanteene până la următoarea rasă-rădăcină, este făcut un pas extrem de important în întreaga evoluţie a omenirii, şi anume prin faptul că din cadrul omenirii înseşi vor lua naştere conducători ai omeniiri, Manu.
Toţi acei mari conducători, Manu, care au dus mai departe omenirea în timpul raselor-rădăcină dinainte, care i-au dat marile impulsuri, ei nu şi-au absolvit dezvoltarea doar pe Pământ, ci parţial au parcurs-o şi pe alte corpuri cereşti şi au adus dintr-aceasta ceea ce aveau să îi dea omenirii drept mari impulsuri din alte lumi pentru acest Pământ. Manu din rasa lemuriană, precum şi cei din cea atlanteană, precum şi Manu-trunchiul celei de-a cincea rase-rădăcină, a noastră, sunt indivi dualităţi supraomeneşti, care au parcurs pe alte planete marea lor şcoală, prin care au putut să devină conducătorii omenirii.
În schimb, se formează în timpul celei de-a cincea rase-rădăcină, a noastră, în cadrul omenirii înseşi individualităţi atât de înalt dezvoltate, încât acum pot să devină, începând de la a şasea rasă-rădăcină, conducători ai omenirii. Și anume, conducătorul principal al celei de-a şasea rase-rădăcină va fi un om aşa cum suntem noi, doar că unul dintre cei mai avansaţi – chiar cel mai avansat dintre oameni. Va fi o entitate care a început cu dezvoltarea, atunci când în mijlocul rasei lemuriene a avut loc în general devenirea de om, care a fost mereu om printre oameni, doar că a putut să avanseze mai repede şi a participat la toate treptele dezvoltării umane. Acesta va fi caracterul fundamental al lui Manu cel dintr-a şasea rasă-rădăcină. Astfel de entităţi trebuie să treacă prin cele mai diverse iniţieri, trebuie să fi fost iniţiate în repetate rânduri.
De aceea a avut a cincea rasă-rădăcină de la fondarea ei întotdeauna oameni iniţiaţi, oameni care am putea spune că erau iniţiaţi în acea direcţie, că puteau să meargă pe calea lor proprie, de bună voie. Acest lucru nu a fost cazul în timpul întregii perioade lemuriene, ca şi în timpul întregii perioade atlanteene. Atunci, cei care au ajutat omenirea să meargă mai departe, care au domnit peste ea şi au direcţionat-o, care erau conducătorii statelor şi conducători ai marilor comunităţi religioase, toţi stăteau sub influenţa unor entităţi superioare. Ei erau, în timpul rasei lemuriene şi atlanteene, nemijlocit dependenţi de acele entităţi mai înalte care parcurseseră dezvoltarea lor pe alte planete. De-abia într-a cincea rasă-rădăcină va fi dat drumul omenirii. Atunci avem iniţiaţi care într-adevăr stau în legătură cu entităţile mai înalte, dar cărora nu li se dau sfaturi atât de aprofundate încât sunt deplin prelucrate, ci iniţiaţilor din cea de a cincea rasă-rădăcină li se dă tot mai multă libertate în detalii. În general sunt date directive, nu numai către iniţiaţi, ci şi către cei care sunt stimulaţi de ei. Lor li se dau impulsuri, însă totuşi aşa încât este propria lor spiritualitate cea din care au de executat lucrurile” (Berlin, 28 octombrie 1904, [GA 92]).
La câteva luni după această reprezentare se găseşte accentuat încă o dată faptul că într-a cincea rasă-rădăcină – epoca postatlanteană – conducătorii omenirii şi Maeştrii trebuie să provină din neamul omenesc însuşi:
„Acuma devine acela un Maestru, care a trecut doar mai repede prin toate fazele omenirii şi se avântă el însuşi ca să ajungă conducător al omenirii” (Berlin, 5 mai 1905, [GA 92]).
Asemenea oameni vor fi atunci „adevăraţii” Maeştri ai înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor (Düsseldorf, 7 martie 1907, [GA 97]). În ce direcţie trebuie tins către această dezvoltare, rezultă din următoarea prezen tare:
„Sarcina noastră constă astăzi în faptul de a cuprinde aspectul ocult în Manas, în cel mai pur element al gândului. Cuprinderea aspectului spiritual în acest cel mai fin distilat al creierului este misiunea propriu-zisă a timpului nostru. A face acest gând atât de plin de putere încât are ceva dintr-o forţă ocultă, aceasta este sarcina care ne este dată, pentru a ne putea împlini locul pentru viitor” (Düsseldorf, 7 martie 1907, [GA 97]).
Acelaşi lucru se exprimă în răspunsul la întrebarea formulată cândva: Unde sunt oare acum de fapt iniţiaţii omenirii, când este în joc o lucrare ca a sa:
„Acum contează ca adevărurile mai înalte să fie cuprinse prin gândirea oamenilor. Dacă aţi întâlni aceşti iniţiaţi astăzi, poate că nici nu aţi găsi deloc la ei ceea ce căutaţi. Ei au avut sarcina lor mai mult în încarnări anterioare. Acum trebuie să fie spiritualizată gândirea oamenilor.”108
108 Friedrich Rittelmeyer, Meine Lebensbegegnung mit Rudolf Steiner (Întâlnirea vieţii mele cu Rudolf Steiner).
Până la separarea primului cerc de lucru esoteric de E.S.T. în anul 1907, Rudolf Steiner a numit patru Maeştri care sunt legaţi în mod deosebit cu mişcarea teosofică: cei doi Maeştri ai Orientului, Kuthumi şi Morya, şi cei doi Maeştri ai Occidentului, Christian Rosenkreutz şi Meister Iisus. După separare, el a mai vorbit numai de cei doi Maeştri ai Occidentului.
Dacă se încearcă urmărirea întrebării de ce au fost numiţi doar patru, respectiv doi, în timp ce doisprezece sunt cei, conform altor prezentări, care formează Marea Lojă albă (Köln, 3 decembrie 1905, [GA 90b]), şi se spune de asemenea că niciodată nu au existat mai mult de şapte iniţiaţi în acelaşi timp (Berlin, 10 octombrie 1905, [GA 93a]), atunci rezultă faptul că la baza numerelor 12, 7, 4 stau anumite legităţi. Mai întâi există un anumit raport între 12 şi 7, care se găseşte reprezentat în notiţele de la o oră acordată privat Mariei von Sivers (Berlin, 3 iulie 1904, [GA 91]), după cum urmează:
„Dacă ne reprezentăm dezvoltarea unui sistem planetar, atunci trebuie să ţinem cont de următoarele. Dezvoltarea are loc în aşa fel, încât alternează mereu pentru fiecare fiinţă: evoluţie şi involuţie. Acum trebuie să ne reprezentăm cele şapte evoluând şi involuând.
La următoarea planetă, fiecare dintre cei care domnesc are de mers mai departe cu o treaptă. 8 este 7 evoluat. Prin faptul că se dezvoltă mai departe, ei se dezvoltă înăuntrul celuilalt. Ajuns la 7, nu poate să meargă mai departe. Dacă 7 ar deveni 8, procesul ar fi fost deja prezent, nu este nimic decât repetarea celui dintâi, 7 pe o altă treaptă. Prin faptul că ne mutăm mai departe, vedem că se schimbă conducătorii înşişi. Primim 12 regenţi şi un al 13-lea, în plus. Acest al 13-lea aduce întreaga planetă într-o stare cum era la început, doar că mai înaltă.
Cu 12 trebuie să încheiem. Aşa încât în orice constituire a unui lanţ planetar nu avem 7, ci 12 spirite conducătoare sublime. Dintre acestea, doar la primul nu este al 8-lea în acţiune ş.a.m.d. (Noţiunile noastre aparţin de lumea rupic-mentală, aceste noţiuni se află dincolo de noţiunile noastre, astfel încât nu poate fi vorba despre o apariţie, ci de relaţii – atemporal).109
Au fost recunoscute aceste fiinţe în calitate de 12 regenţi în simboluri, de exemplu, ale Cercului Zodiacal, prin care trece Soarele. Corespunzător cu etapele macrocosmosului este şi potenţarea conştienţei dezvoltării microcosmice. Astfel că numărul 12 a fost întotdeauna hotărâtor şi peste tot au existat 12 spirite conducătoare: 12 triburi ale lui Israel, 12 apostoli, 12 cavaleri ai Graalului.
Atât din perspectivă macrocosmică, cât şi microcosmică, deci numărul 12 este sfânt, care stă la baza tuturor lucrurilor. 7 sunt în acţiune, 5 au alte sarcini. Pentru planeta fizică sunt consi deraţi doar 7, de aceea sunt şi instruite din 12 numai 7 principii ale omului.”110
109 Despre spaţiu şi timp în legătură cu numerele 7 şi 12, vezi şi conferinţa de la München, 31 august 1909, [GA 113].
110 Și în scrierea Din Cronica Akasha, GA 11, este sugerată ideea că de fapt există douăsprezece trepte de conştienţă, dintre care totuşi ar putea fi descrise doar şapte. Ochiul văzătorului ar putea într-adevăr să privească asupra altor cinci, dar o descriere a acestora ar fi cu totul imposibilă.
Prin această înfăţişare, precum şi prin răspunsul la întrebări din 29 mai 1915 (p. 193), că dintre cele douăsprezece spirite conducătoare doar şapte sunt de luat în considerare pentru planul fizic, se explică de ce în Societatea Teosofică s-a vorbit despre şapte Maeştri: Maeştrii Kuthumi, Morya, Iisus, Christian Rosenkreutz (după încarnarea sa din secolul al XVIII-lea numit şi contele de Saint-Germain), Hilarion, Serapis şi aşa-numitul Maestru veneţian. Această alcătuire de şapte era înţeleasă drept cele şapte radieri ale Logosului şi fiecărui Maestru îi era atribuit, în mod corespunzător razei sale, un mod de acţiune deosebit. Despre Christian Rosenkreutz se spunea, de exemplu, că el ar acţiona, în calitate de reprezentant al razei a şaptea, prin intermediul magiei ceremoniale. Rudolf Steiner se pare că respingea acest lucru, căci în conferinţa de la Berlin, 20 iunie 1912 [GA 133], se găseşte observaţia că individualitatea lui Christian Rosenkreutz, pe care „noi îl recunoaştem drept conducătorul mişcării oculte spre interiorul viitorului”, era de multe ori greşit înţeleasă şi de către ocultişti, şi că foarte sigur că nu îşi va manifesta niciodată autoritatea sa în lume printr-un „cult exterior”.
Cu toate acestea, despre o acţiune structurată în şapte a Maeştrilor a vorbit şi Rudolf Steiner, aşa cum rezultă din conferinţa menţionată de la Berlin, 3 iulie 1904 [GA 91] şi în acel răspuns la întrebare, din 29 mai 1915. La o întrebare formulată către el dintr-o altă parte, referitor la această structură de şapte, se pare că a răspuns: Doi acţionează în Est, doi în Vest, doi la mijloc, unul însă trece printre.111 Expresia „la mijloc” nu se referă la Europa Centrală, ci la spaţiul mediteraneean ca mijloc al lumii; Europa Centrală aparţine, din perspectivă globală, de lumea occidentală, motiv pentru care Rudolf Steiner a şi vorbit întotdeauna despre cei doi Maeştri ai Occidentului ca despre cei care sunt hotărâtori pentru Europa Centrală.
111 Transmis prin friedrich Rittelmeyer.
Dacă mai privim acum asupra diferitelor afirmaţii despre încarnări ale Maeştrilor, atunci acestea ar putea să apară la prima vedere ca fiind la rândul lor contradictorii, dacă se spune, pe de o parte, că ei sunt deja mutaţi din lume în calitate de individualităţi înalt dezvoltate şi, pe de altă parte, se vorbeşte despre încarnări concrete, de anumiţi Maeştri cu o misiune deosebită, chiar în aşa fel încât se păstrează trupul lor fizic, astfel încât moartea nici măcar nu intervine (vezi p. 199). Această aparentă contradicţie indică numai asupra modului de acţiune multiplu, complicat al Maeştrilor, precum şi asupra treptelor de rang ale aspectului de Maestru, aşa cum au fost înfăţişate adesea de Rudolf Steiner, de exemplu cu referire la treptele Boddhisattva-Buddha. Asupra aspectului de atât-cât-şi în chestiunea încarnare sau nu, indică de exemplu cele două afirmaţii următoare:
„Maeştrii sunt de regulă nu tocmai personalităţi istorice, ei se încarnează uneori, atunci când e necesar, în personalităţi istorice; dar este până la un anumit grad o jertfă. Gradul conştienţei lor nu mai este compatibil cu o acţiune pentru sine însuşi. Iar o acţiune pentru sine însuşi este deja numai menţinerea numelui” (Berlin, 23 decembrie 1904, [GA 93]).
„Dacă acolo afară, în lume, în îmbrăcămintea lor de om, umblă conducătorii de astăzi ai omenirii, atunci ei nu sunt cunoscuţi în lumea exoterică exterioară. Iar dacă vorbim pe terenul ştiinţei spiritului despre Maeştrii înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor, atunci oamenii s-ar minuna adesea în ce mod omenesc simplu ajung prin toate ţările aceşti Maeştri ai înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor. Ei sunt prezenţi pe planul fizic. Cele mai importante învăţături însă ei nu le împărtăşesc pe planul fizic, ci ... pe planul spiritual. Iar cel care vrea să îi audă pentru a primi învăţături de la ei, acela nu trebuie să aibă doar accesul la ei ca la trupul lor fizic, de carne, ci ca la forma lor de spirit” (München, 24 august 1911, [GA 129]).
Tocmai ultima afirmaţie sugerează şi faptul că este recomandat ca în judecarea şi gândirea mai departe a afirmaţiilor lui Rudolf Steiner despre încarnări ale Maeştrilor – îndeosebi pe cele transmise lacunar şi care nu sunt realmente autentice –, să se procedeze cu atenţie. Căci se mai adaugă faptul că Maeştrii nu acţionează în încarnare fizică, ci şi prin încorporizare, inspiraţie sau/şi apariţie astrală. Asupra acestui fapt indică notiţa transmisă dintr-o oră esoterică, în care s-a vorbit despre modul de acţiune a Maestrului Kuthumi, şi s-a spus „că această încarnare nu a fost într-o anumită personalitate, ci că forţa lui a acţionat când aici, când acolo” (Berlin, 13 decembrie 1905, p. 207). Este evident că aici este vorba, pentru conştienţa raţională obişnuită, despre fenomene oculte care pot fi greu sau deloc cuprinse, motiv pentru care desigur că şi diferitele modalităţi de manifestare a Mahatmas-ilor la H.P. Blavatsky şi la alţii au trebuit să ducă la mari neînţelegeri în cadrul T.S. Posibilitatea materializării însă nu o punea sub semnul îndoielii nici Rudolf Steiner, căci friedrich Rittelmeyer a transmis faptul că Rudolf Steiner i-a vorbit odată despre asta:
„Deosebit de vie îmi este în amintire o discuţie într-o seară de la secţiunea din Berlin. Dr. Steiner a povestit despre încorporările anterioare ale Maeştrilor. «Atunci intră cineva la dvs. în cameră. Îi daţi mâna şi vorbiţi cu el, el părăseşte iarăşi camera, dar nu veţi observa că părăseşte casa».”
Friedrich Rittelmeyer mai relatează referitor la aceasta şi faptul că Rudolf Steiner, oricât de dispus era să îi răspundă la asemenea întrebări, totuşi ar fi deturnat treptat discuţia spre două direcţii: pe de o parte, asupra sarcinii care este cea mai importantă astăzi, şi anume de a spiritualiza gândirea, pe de altă parte, asupra corelaţiilor istorice.
Dacă în privinţa acţiunii Maeştrilor în omenire se trece de la întrebarea privitoare la raportul dintre doisprezece şi şapte la întrebarea privitoare la raportul dintre şapte şi patru, atunci dăm de o problemă şi mai complicată. Pentru a o limpezi, trebuie să pornim de la scrisoarea către Günther Wagner din 24 decembrie 1903. Această scrisoare răspunde la rugămintea pentru o explicaţie mai detaliată a chestiunii care fusese sugerată la prima Adunare generală a Secţiunii germane, ce a avut loc în octombrie 1903 la Berlin, şi anume că fiecare dintre cele şapte rase ar avea de rezolvat o enigmă. Răspunsul către Günther Wagner începe cu o propoziţie din Geheimlehre (Doctrina secretă) de H.P. Blavatsky:
„Dintre cele şapte adevăruri sau revelaţii ne sunt înmânate doar patru, deoarece ne mai aflăm încă în runda a patra.”
Această propoziţie provine din comentariul lui Blavatsky la cele zece strofe din aşa-numita carte Dzyan, care formează în calitate de cosmogeneză teosofică miezul Doctrinei secrete. Restul conţinutului ei este un singur comentariu la ele. Rudolf Steiner estima comentariile lui H.P. Blavatsky, de altfel, în general foarte critic, despre strofele din Dzyan el a vorbit însă mereu cu cea mai mare recunoaştere (de ex., în conferinţa de la Düsseldorf, 12 aprilie 1909, [GA 110] ). Prima strofă şi-a transpus-o cândva el însuşi din engleză, după cum urmează.112
„Mama eternă, învăluită în veşmintele ei etern nevăzute, dormitase iarăşi odată timp de şapte eternităţi.
Nu era timp, căci ea stătea dormind în pieptul nemărginit al duratei.
Gândirea universală nu era, căci nu era niciun Ah-hi pentru a o conţine.
Cele şapte moduri (căi) către beatitudine nu existau. Marile cauze ale suferinţei nu existau, căci nu era nimic ce ar fi putut să se încâlcească în ele.
Singur întunericul umplea universul nesfârşit, căci Tatăl (legea, necesitatea), Mama (substanţa lumii) şi fiul (lumea legică, substanţa, cosmosul) erau în una, iar fiul nu se trezise încă pentru
un nou parcurs şi pentru pelerinaj.
Cele şapte entităţi sublime şi cele şapte adevăruri încetaseră să fie, iar universul, fiul necesităţii, se cufundase în Paranishpanna, pentru a fi expirat de ceea ce este şi nu este. Nimic
(supraexistenţa) era.
Cauzele existenţei erau stinse; vizibilul, care era, şi invizibilul, acesta este, rămânea în eterna non-existenţă – în unitară existenţă (supraexistenţă).
Numai această Unică formă a existenţei (a supraexistenţei) se întindea fără sfârşit, nemărginit, fără cauză, în somn visător; iar viaţa ţesea inconştient (în beatitudine) în spaţiul universal,
străbătând totul, acea atotprezenţă care este percepută numai de ochiul deschis al lui Dangma.
Dar unde era Dangma când A-laya al universului era în Paramartha şi era marele parcurs Anupadaka?
Ah-hi = sufletul Dhyan-Choan-ilor
Paranishpanna = împlinire
Dangma = văzător
A-laya = sufletul lumii
Paramartha = împlinire (parama = peste toate, artha = a cuprinde)
Anupadaka – fără părinţi”.
112 Carnet de notiţe din anul 1903, număr arhivă 427 şi foi de notiţe 580/81.
Comentariul lui H.P. Blavatsky la a şasea propoziţie a primei strofe din Dzyan, prezentată mai sus, la care se referă Rudolf Steiner în scrisoarea sa din 24 decembrie 1903 către Günther Wagner, sună astfel în forma completă:113
„Cei «şapte stăpânitori sublimi» sunt cele şapte spirite creatoare, Dhyan-Choan-i, care le corespund Elohim-ilor ebraici. Este aceeaşi ierarhie de arhangheli de care aparţin Sf. Michael, Sf. Gabriel şi alţii în teogonia creştină. Doar că, în timp ce Sf. Michael, de exemplu, în teologia latină dogmatică, are voie să păzească doar poalele munţilor şi golfurile, în sistemul esoteric Dhyan-ii păzesc pe rând peste una dintre runde şi marile rase-rădăcină ale lanţului nostru de planete. Se spune, de asemenea, că îşi trimit Boddhisattv-ii lor, reprezentanţii umani ai Dhyani-Buddha în timpul fiecărei runde şi rase. Dintre cele «şapte adevăruri» sau revelaţii sau mai degrabă taine revelate, ne sunt înmânate doar patru, deoarece ne mai aflăm încă în runda a patra şi lumea a avut până acum doar patru Buddha. Aceasta este o întrebare foarte complicată şi va cunoaşte mai târziu o tratare detaliată.
În acest sens, hinduşii şi budiştii spun: «Există doar patru adevăruri şi patru Vede». Dintr-un motiv asemănător insista Irineu asupra necesităţii de a avea patru Evanghelii. Dar pentru că fiecare nouă rasă-rădăcină trebuie să primească la începutul unei runde revelaţia sa şi revelatorii săi, următoarea rundă o va aduce pe a cincea, următoarea pe a şasea ş.a.m.d.”
113 Blavatsky, Geheimlehre (Doctrina secretă), vol. I, ediţia germană Leipzig, f.a., p. 73 şi urm.
Din cele şapte adevăruri sau revelaţii, conform lui H.P. Blavatsky – lucru confirmat prin scrisoarea lui Rudolf Steiner din 24 decembrie 1903 către Günther Wagner –, i-au fost date lumii până acum doar patru. Și pentru că fiecare revelaţie are nevoie de revelatorul ei, lumea a şi avut doar patru Buddha. Dacă şi în ce mod aceşti patru Buddha sunt identici cu cei patru Maeştri despre care a vorbit Rudolf Steiner în cadrul şcolii Esoterice, trebuie să rămână o întrebare deschisă, deşi odată el a pus la acelaşi nivel cele două trepte de rang, „Maestru” şi „Buddha” (Lugano, 17 septembrie 1911, [GA 130]).
Aici stăm în acelaşi timp nemijlocit în faţa întrebării, în ce raport stau Maeştrii cu aceşti Buddha, respectiv Bodhisattvas, căci despre ambii vorbeşte Rudolf Steiner în aceeaşi măsură ca despre cei mai mari învăţători spirituali ai omenirii şi despre ambii se spune că formează o structură de doisprezece, a căror sarcină constă în reglementarea dezvoltării continue şi instruirea cu privire la semnificaţia impulsului lui Christos pentru dezvoltarea omenirii. Premisa pentru studiul mai aprofundat al acestei întrebări este foarte sigur faptul că la desemnările de Maestru, Buddha, Bodhisattva nu este vorba despre nume proprii, ci despre trepte de rang, despre demnităţi în ierarhia adepţilor, care pot fi atinse de o individualitate umană în cadrul unei dezvoltări corespunzătoare. În conferinţa de la Berlin, 1 octombrie 1905, [GA 93a] se găseşte definită noţiunea de Bodhisattva în sensul că un Bodhisattva este un om care a preluat toate experienţele pământene, încât ştie despre orice lucru cum este de valorificat şi astfel poate să acţioneze creator. Înţelepţii Pământului de aceea nu sunt încă Bodhisattvas, întrucât şi pentru un înţelept mai există încă lucruri în care nu poate să se descurce. După un timp îndelungat de acţiune ca învăţător al omenirii în rangul unui Bodhisattva, el urcă la demnitatea de Buddha; el nu mai are nevoie să se încarneze, ci acţionează pur spiritual pentru dezvoltarea în continuare.
Deoarece Rudolf Steiner numeşte aceleaşi individualităţi, de exemplu pe Zarathustra, odată Bodhisattva, altă dată Maestru şi altă dată pune la acelaşi nivel calitatea de Maestru şi cea de Buddha (Lugano, 17 septembrie 1911, [GA 130]), se poate presupune că la marii Maeştri ai înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor este vorba de aceleaşi trepte de rang care în tradiţia înţelepciunii orientale sunt considerate Bodhisattva şi Buddha. Însă faptul că pentru cunoaşterea corelaţiilor concrete este de luat în considerare o alcătuire extraordinar de complicată, care ia naştere prin acţiunea înăuntru a unor entităţi din ierarhiile superioare, a fost înfăţişat de Rudolf Steiner cu diverse ocazii.114
114 Referitor la întrebarea despre Bodhisattva-Buddha, vezi Grundelemente der Esoterik (Elemente fundamentale ale esoterismului), GA 93a; Geistige Hierarchien und ihre Widerspiegelung in der psysischen Welt (Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în lumea fizică), GA 110; Der Christus-Impuls und die Entwickelung des Ich-Bewußtseins (Impulsul christic şi dezvoltarea conştienţei de Eu), GA 116; Der esoterische Christentum und die geistige Führung der Menschheit (Creştinismul esoteric şi conducerea spirituală a omenirii), GA 130.
O înţelegere pentru raportul, desemnat deja de H.P. Blavatsky drept foarte complicat, între şapte şi patru se deschide în orice caz de-abia prin prezentările lui Rudolf Steiner despre aşa-numitele „şapte taine mari ale vieţii”. Ele nu sunt altele decât cele „şapte adevăruri sau revelaţii sau, mai degrabă, taine revelate”, cum au fost desemnate de H.P. Blavatsky. Rudolf Steiner le numeşte, în scrisoarea sa menţionată, şi cele şapte „adevăruri-rădăcină esoterice”. În notiţele transmise, de la conferinţa ţinută la Berlin, 28 octombrie 1903, [GA 88], se spune:
„Noi vorbim despre şapte taine mari. Șapte mari taine există, care ne revelează cele şapte mari faze ale vieţii. Sunt numite cele «inexprimabile»” (Berlin, 28 octombrie 1903, [GA 88]).
În Adunarea generală care a avut loc cu zece zile înainte de această conferinţă, Rudolf Steiner arătase deja asupra acestui lucru „în sensul unei anumite tradiţii oculte” (scrisoare din 24 decembrie 1903). Această tradiţie îşi găsise pe atunci deja precipitatul său literar prin ocultistul englez C.G. Harrison. În scrierea The Transcendental Universe (Universul transcendental), Londra, 1894,115 care redă şase conferinţe, el dezbate critic din perspectiva ocultismului tradiţional european-creştin teosofia lui H.P. Blavatsky, dar admite că Doctrina secretă a acesteia aduce ştiri foarte valoroase despre civilizaţii şi religii preistorice, sugerează anumite taine, „a căror însăşi existenţă nu a fost presupusă” şi că unele dintre acestea au fost „verificate printr-un procedeu cunoscut ocultiştilor şi s-a găsit că sunt adevărate” (conferinţa I). În a şasea conferinţă, Harrison prezintă apoi cele „şapte taine mari”. Se spune despre asta că ele sunt valabile pentru toate treptele de conştienţă şi nu pot fi explicate în cuvinte, ci fac necesară aplicarea unui sistem simbolic, explicarea naturii căruia el nu are libertatea să o facă. Într-o notă de subsol referitor la aceasta, ele sunt enumerate după cum urmează: „1. Abisul, 2. Numărul, 3. Afinităţile elective, 4. Naşterea şi moartea, 5. Răul, 6. Cuvântul, 7. Beatitudinea.”
115 Prima traducere germană, 1897, prin teosoful Carl conte de Leiningen- Billingheim, Das transzendentale Weltall. Ediţie nouă, Stuttgart, 1990.
În notiţele foarte fragmentare din primii ani ai activităţii de conferinţe a lui Rudolf Steiner din domeniul ştiinţei spiritului se găsesc aceste şapte taine adesea numai parţial numite, iar numele Harrison nu apare aici niciodată. Și în reprezentări chiar mai concrete de mai târziu ele sunt tratate doar parţial, astfel că din aceasta nu se poate recunoaşte că este vorba de un întreg cu o structură din şapte componente.116 Numai o singură dată se găsesc prezentate toate cele şapte enigme cu aceeaşi denumire ca cea de la Harrison. Acest lucru este la conferinţele de la Paris, din mai/iunie 1906, [GA 94]. În conferinţa din 13 iunie 1906 se spune:
„Există şapte taine ale vieţii, despre care nu s-a vorbit până astăzi încă niciodată în afara frăţiilor oculte. De-abia în epoca actuală este posibil să se vorbească exoteric despre aceasta. Ele sunt numite şi cele şapte taine «inexprimabile» sau «de nerostit».117
Enigmele sunt acestea:
1. Taina abisului.
2. Taina numărului (Se poate studia în filosofia pitagoreică.)
3. Taina alchimiei. (Aceasta se poate pricepe prin operele lui Paracelsus şi Jakob Böhme.)
4. Taina naşterii şi a morţii.118
5. Taina răului, pe care o tratează Apocalipsa.
6. Taina Cuvântului, a Logos-ului.
7. Taina beatitudinii; este cea profund ascunsă.”
116 Vezi Die Geheismnisse der Schwelle (Tainele Pragului), GA 147; Okkultes Lesen und okkultes Hören (Citire ocultă şi auzire ocultă), GA 156; Geisteswissen schaftliche Erläuterungen zu Goethes Faust (Faust – Consideraţii spiritual- ştiinţifice) (3, 4 nov. 1917), GA 273.
117 Referatul lui Schuré este iniţial în limba franceză. În traducerea germană din GA 94, Kosmogonie (Cosmogonie) se spune în loc de „unsagbaren” (innomable) (de nerostit) „namenlose” (fără nume), ceea ce este o greşeală de traducere.
118 Această a patra taină este reţinută în referatul lui Schuré doar ca „Taina morţii”, lucru care ar putea fi o lipsă datorită redactării făcute ulterior prezentării.
Faptul că la aceste şapte mari taine sau adevăruri-rădăcină esoterice nu este vorba doar de noţiuni principiale, care „trec ca laitmotive prin întreaga mişcare esoterică” (Paris, 5 mai 1913, [GA 150]), ci că prin ele se indică asupra unor înalte entităţi spirituale, reiese din notiţele pe care Marie von Sivers le-a făcut de la o oră ce i-a fost dată în particular (Berlin, 2 iulie 1904, [GA 91]). Conform acestora, cele şapte relaţii posibile, în care intră trinitatea Tată – Fiu – Spirit, sunt de înţeles drept entităţi, iar desemnările date pentru aceste şapte entităţi-relaţii posibile corespund la rândul lor cu cele date pentru cele şapte taine ale vieţii. În primul ciclu de conferinţe despre cosmologie din perspectiva ştiinţei spiritului (17 octombrie până pe 10 noiembrie 1904, [GA 89]) se găseşte apoi explicat în mod fundamental felul în care întreaga dezvoltare este determinată prin cele trei principii, conştienţă, viaţă, formă, şi cum fiecare dintre aceste trei principii trebuie să parcurgă şapte stadii sau faze. Stadiile sau fazele vieţii numite acolo corespund, la rândul lor, cu cele şapte mari taine ale vieţii. Cunoaşterea lor şi trăirile sufleteşti legate de aceasta constituie cele două jumătăţi ale iniţierii ce aparţin la un loc şi astfel constituie conţinutul antroposofiei ca ştiinţă modernă a iniţierii (Dornach, 30 decembrie 1914, [GA 275]).
În timp ce cele şapte stadii ale conştienţei şi cele ale formei, drept cele şapte principii ale construcţiei omului şi a lumii, se întâlnesc tot mereu în ştiinţa spiritului a lui Rudolf Steiner, despre cele şapte faze ale vieţii cosmice nu este cazul în aceeaşi măsură. Se pare că acest lucru are de-a face cu faptul că spiritul planetei îşi păstrează pentru sine viaţa sa de senzaţii (Berlin, 3 noiembrie 1904, [GA 89]). De aceea cele şapte taine ale vieţii probabil şi sunt numite cele „inexprimabile”, a căror descriere trebuie să fie foarte dificilă, aşa cum este sugerat de exemplu în conferinţele de la München, 4 decembrie 1907, [GA 98], şi Dornach, 30 decembrie 1914, [GA 275].
Observaţia cea mai decisivă pentru întrebarea legată de relaţia dintre şapte şi patru, atât cu privire la cele şapte taine, cât şi la revelatorii lor, Maeştrii, o dau notiţele de la conferinţa ţinută la Berlin pe 1 noiembrie 1904, [GA 89]. Conform acestora, caracteristica principală a celor şapte taine ale vieţii se află în faptul că ele sunt valabile pentru toate ciclurile de evoluţie, pentru că se repetă mereu, şi anume „la fiecare dezvoltare de rundă şi de rasă, şi în plus la toate dezvoltările ciclice, şi în om”. De-abia această observaţie face inteligibil motivul pentru care, conform scrisorii din 24 decembrie 1903 către Günther Wagner, „cel de al patrulea din cele ... şapte adevăruri provine din şapte adevăruri-rădăcină esoterice şi că dintre aceste adevăruri parţiale (al patrulea considerat ca întreg) fiecărei rase îi este – de regulă – livrat câte unul.”
Din aceasta se pot deduce trei lucruri:
Din toate acestea rezultă întrebarea: În ce relaţie stă prezentul şi acţiunea lui Rudolf Steiner cu cele şapte mari taine ale vieţii?
Deoarece cele şapte mari taine ale vieţii sunt valabile pentru toate ciclurile de dezvoltare alcătuite din şapte componente, trebuie ca pentru prezentul nostru nemijlocit, în calitate de a cincea epocă de cultură postatlanteană, să devină determinantă a cincea taină, cea a răului. Într-adevăr, nu ca întreg, ci ca adevăr parţial prefigurat, căci ca principiu supraordonat pentru dezvoltarea în ansamblu a Pământului mai este valabilă încă a patra taină. Mai puternic decât astăzi, într-a cincea epocă de cultură se va revela a cincea taină pe a cincea treaptă de viaţă a Pământului şi în deplina sa forţă când Pământul se va fi dezvoltat până la a cincea treaptă planetară, conştienţa de Jupiter. (München, 16 ianuarie 1908, [GA 266/I]).
Dacă se spune apoi în scrisoarea din 24 decembrie 1903 către Günther Wagner că teosofia, teosofia parţială, care se află şi în Geheimlehre (Doctrina secretă) şi Esoterik (Esoterism) (al treilea volum din Doctrina secretă) ale lui Blavatsky, este o sumă de adevăruri parţiale ale celei de-a cincea taine, atunci acest lucru ridică întrebarea serioasă: Ce poate să aibă de-a face răul cu teosofia?
Această întrebare găseşte un anumit răspuns prin concepţia despre bine şi rău din ştiinţa spiritului. Conform acesteia, cunoaşterea Binelui şi a Răului în epoca noastră de cultură este legată de cunoaşterea impulsurilor spirituale de dezvoltare ale omului şi ale cosmosului. (Dornach, 28 septembrie 1918, [GA 273]). Răul apare atunci când omul în parte sau în calitate de comunitate deviază de la concordanţa cu impulsurile progresiste ale cosmosului. Căci un rău în sine nu există. Tot ce e rău nu este ceva absolut real, ci ia naştere prin faptul că ceva, ce este bun în vreun fel, este folosit într-un mod necorespunzător în lume. Datorită acestui fapt ceva bun este răsucit în ceva rău (München, 25 august 1913, [GA 147]).
O altă concepţie a Răului a fost determinantă pentru epoca de cultură premergătoare, perioada greco-latină, căci ea stătea în calitate de a patra epocă sub a patra taină, cea a naşterii şi a morţii. Poate fi citit acest lucru la următoarea modificare a celor şapte trepte de iniţiere. Calea de iniţiere creştin-gnostică, aşa cum era hotărâtoare în epoca a patra, avea cele şapte trepte: spălarea picioarelor, flagelarea, încununarea cu spini, răstignirea, moartea mistică, punerea în mormânt, înălţarea. Calea de inţiere creştin-rosicruciană, hotărâtoare pentru a cincea epocă de cultură, are cele şapte trepte: studiul pentru adevărata cunoaştere de sine, imaginaţie, învăţarea scrierii oculte sau a cunoaşterii inspirate, ritmizarea vieţii (pregătirea Pietrei înţelepţilor), corespunderea între microcosmos şi macrocosmos (cunoaşterea corelaţiei dintre om şi lume), adăstarea sau adâncirea de sine în macrocosmos, beatitudinea. Desigur că trăirea Răului se află într-adevăr pe a cincea treaptă în fiecare din cele două căi de iniţiere, dar pe calea creştin-gnostică a celei de a patra epoci ea era legată, în calitate de aşa- numită „coborâre în iad”, de trăirea morţii mistice. În calea de iniţiere din epoca noastră a cincea, în schimb, se învaţă pe cea de a cincea treaptă de iniţiere să se cunoască adevăratul Bine, în calitate de corespundere între microcosmos şi macrocosmos, iar Răul în calitate de respectiva rătăcire de la această corespundere. Deoarece calea de iniţiere hotărâtoare pentru o epocă este întotdeauna legată de forţele care sunt de dezvoltat în respectiva epocă în corelaţie cu cele şapte taine ale vieţii, antroposofia a trebuit în mod necesar să devină ştiinţa despre corespunderile sau şi non-corespunderile dintre microcosmos şi macrocosmos. Întrebarea despre Bine şi Rău trebuie aşadar să fie soluţionată astăzi prin cunoaşterea corespunderii corecte.
Astfel privit, se explică pasajul din scrisoarea din 24 septembrie 1903, că teosofia este o sumă de adevăruri parţiale ale celei de-a cincea taine, prin faptul că se poate înţelege prin aceasta doar dubla semnificaţie a celei de-a cincea trepte a căii de iniţiere moderne: corespunderile dintre microcosmos şi macrocosmos pe de o parte, Răul drept devierile de la acestea, pe de altă parte. Datorită acestui fapt, cunoaşterea Binelui şi a Răului, care în a patra epocă avea un caracter mai fixat, într-o anumită măsură mai spaţial, dobândeşte în spiritul celei de-a cincea epoci un caracter mai fluid. Ea devine tot mai mult şi mai mult o întrebare legată de cunoaşterea impulsurilor corecte de timp sau, altfel spus, de impulsurile de dezvoltare corecte din perspectivă cosmic-istorică. La baza acestui pas în dezvoltare, de la cunoaşterea mai spaţială la una cu caracter mai temporal, stă o anumită legitate, asupra căreia atrăgea atenţia odată Rudolf Steiner, când a vorbit despre relaţia dintre primele patru epoci de cultură şi următoarele trei. Aici se spune:
„Când un raport spaţial trebuie să devină temporal, acest lucru se întâmplă aşa, că are loc în raport de patru la şapte, că structura de patru se extinde la structură de şapte ... Relaţia dintre patru şi şapte se bazează pe o lege foarte precisă” (Berlin, 28 octombrie 1904, [GA 92]).
Faptul că referitor la întrebarea despre Bine şi Rău trebuie să fie găsită o poziţie cu totul diferită decât a fost corect pentru epocile premergătoare, se exprimă şi din următoarea notare dintr-un carnet de notiţe:119
„Maeştrii nu sunt un meterez protector împotriva Răului, ci conducătorii pentru absorbţia Răului. Nu trebuie să separăm Răul, ci tocmai să îl preluăm şi să îl folosim în sfera Binelui. Mânia leului este rea doar atâta timp cât este folosită egoist asupra leului; dacă un conducător şi-ar putea însuşi această mânie a leului şi să realizeze cu ea organizaţii de binefacere, atunci ea ar fi bună. De aceea este de cunoscut Răul ca ne-real. Nu există rău. Răul este doar un Bine mutat. De-abia cu această cunoaştere este posibilă alchimia spirituală.”
119 1906, număr arhivă 105; vezi în anexa la partea „Exerciţii date individual”, p. 175 şi urm.
În corelaţie cu cele şapte mari taine ale vieţii, în sensul cuvintelor lui H.P. Blavatsky, că „fiecare nouă rasă-rădăcină trebuie să primească la începutul unei runde revelaţia sa şi revelatorii săi”, Rudolf Steiner nu poate fi înţeles în acţiunea lui altfel decât ca primul vestitor al celui de-al cincilea adevăr-rădăcină esoteric, a cincea dintre cele şapte mari taine ale vieţii, şi anume în dubla sa semnificaţie: a corespunderilor dintre microcosmos şi macrocosmos, pe de o parte, şi a devierilor de la acestea drept Rău, pe de altă parte.
În consemnările de notiţe de după conferinţe, din anii de început ai activităţii sale de conferenţiar despre ştiinţa spiritului, într-adevăr apare vestirea tainei Răului doar sugerat, dar, cu toate acestea, conform întregii sale semnificaţii profunde. De exemplu, în referatul despre expunerile lui Rudolf Steiner făcute la prima Adunare generală a Secţiunii germane a T.S. (Berlin, 18 octombrie 1903), se spune că, printre diversele motive care au dus la fondarea mişcării ca „grozavă necesitate în sens ocult”, unul dintre cele mai importante este cel că fiecărei rase umane îi este înmânată „o taină”, iar noi, în calitate de a cincea rasă, suntem la a cincea taină, care însă astăzi nu poate fi rostită încă. Literal se spune mai departe:
„Suntem însă pe cale să pătrundem trăind în aceasta. De ce gen este, ne indică deja Pavel, care era un iniţiat. Se vesteşte de-abia pe parcursul dezvoltării rasei noastre. O ghicire prematură a acestor taine prin capacităţi pur intelectuale ar însemna un pericol indescriptibil pentru omenire. Deoarece deja de două ori aproape că s-a petreceut o asemenea ghicire120 și într-un timp previzibil iarăşi stă înainte, marii învăţători ai omenirii au adus mişcarea teosofică. Omenirea trebuie să fie pregătită pentru marele adevăr. Teosofia lucrează înspre un anumit moment din timp. Un nucleu trebuie format, care înţelege acest adevăr, atunci când va apărea cândva neînvăluit – un nucleu care o cuprinde corect şi nu o foloseşte ca blestem, ci ca binecuvântare pentru omenire. Rasele dinainte au fost formate dintr-una deja existentă, prin alegerea unor indivizi sau familii potrivite şi conducerea acestora prin Manu în peisaje potrivite, fără oameni. Acest procedeu nu ar mai fi posibil în situaţia circulaţiei desfăşurate pe tot cuprinsul sferei pământeşti, dar nici nu mai este necesar. În locul lui vine astăzi educaţia prin Societatea Teosofică internaţională, cosmopolită, care trebuie să formeze acest nucleu” (Berlin, 18 octombrie 1903).
120 Detalii despre aceasta nu sunt cunoscute.
Dacă atunci a fost caracterizată mai mult în general cea de a cincea taină a vieţii, ea a fost mai târziu descrisă, mergând în concret, drept utilizarea neîndreptăţită a forţelor sfinte ale transformării:
„Ne permite cu adevărat să aruncăm priviri adânci în taina existenţei faptul că ştim de unde vine nedreptatea, răul, crimina litatea şi nenorocirea care se întâmplă în lume. Se întâmplă prin faptul că cele mai bune, cele mai sfinte forţe care există, şi anume forţele de transformare, sunt aplicate în mod sucit. Nu ar exista nimic rău în lume, dacă nu ar exista cele mai sfinte forţe ale transformării” (Dornach, 5 octombrie 1914, [GA 156]).
Tot mai pătrunzător şi tot mai concret a vorbit Rudolf Steiner, îndeosebi de la izbucnirea Primului Război Mondial, despre domnia Răului, îndeosebi despre domnia acestuia în istorie, în calitate de devieri de la curentul evolutiv progresist. Marea însemnătate care îi revine cunoaşterii Răului ca taină fundamentală a epocii noastre, permite şi să devină inteligibil motivul pentru care punctul de reper vizibil al mişcării antroposofice, construcţia Goetheanum-ului, a fost legat de aceasta. La punerea pietrei de temelie (Dornach, 20 septembrie 1913, [GA 42]), urmând o „îndatorire ocultă”, s-a vorbit pentru prima oară despre Evanghelia a Cincea, evanghelia cunoaşterii, al cărei miez, Tatăl Nostru macrocosmic, sună astfel:
Iar în următorii zece ani de muncă intensă de construire a fost configurat, cu mult ajutor benevol, motivul central, grupul statuar „Reprezentantul Omenirii între Lucifer şi Ahriman”, ca expresie artistică vizibilă a naturii duale a celei de a cincea enigme a vieţii. Reprezentantul Omenirii – Christos, aşa cum îl vedea Rudolf Steiner cunoscând, în calitate de Maestru al tuturor Maeştrilor – reprezintă întreaga corespundere dintre microcosmos şi macrocosmos şi depăşeşte, prin radierea sa de iubire, puterile devierii, ale Răului: Lucifer şi Ahriman. Atunci când construcţia, aproape finalizată, a fost distrusă prin incendiere în noaptea de Anul Nou 1922/23, singura care s-a păstrat a fost această sculptură din lemn – o moştenire şi un memorial al creatorului ei pentru cunoaşterea celei mai profunde taine a epocii noastre a cincea.
