München, 1 iunie 190726
26 Text după suportul de text manuscris de Anna Weißmann.
Dragi surori şi fraţi ai mei! Voi toţi staţi mai mult sau mai puţin departe înăuntrul unei şcoliri oculte. Despre fiinţa unei astfel de şcoliri oculte vrem să ne lămurim astăzi. Esoteristul trebuie să fie lămurit asupra faptului că el este mereu înconjurat de fiinţe nevăzute, pentru omul obişnuit nevăzute. Aşa cum noi păşim, de exemplu, prin aer, aşa păşim mereu, ori încotro ne-am îndrepta, prin nenumărate fiinţe nevăzute. Totul, tot ce ne înconjoară este expresia unor astfel de entităţi. Dacă inspirăm odată, noi nu inspirăm doar aer, ci în acelaşi timp se revarsă o fiinţă spirituală înaltă, al cărei trup fizic este aerul, înăuntrul nostru şi umple întregul nostru organism. La expirare se revarsă iarăşi din noi această fiinţă. Trebuie să devenim acum conştienţi la fiecare inspirare că o fiinţă dumnezeiesc-spirituală îşi face intrarea în noi şi să ne fie clar că noi înşine vrem să devenim cândva o asemenea fiinţă. Fiinţa care este încorporată în aer stă mult mai sus decât noi astăzi, însă cu toate acestea ea a stat cândva acolo unde stăm noi acum şi va veni timpul în care şi noi ne vom fi dezvoltat atât de departe în sus [ca aceasta].
Dacă ne aflăm într-o şcoală esoterică, atunci trebuie să se producă prin exerciţii, în oricare mod ar fi date, faptul ca noi să dobândim o conştienţă vie a acestui spirit care se revarsă în noi. Ce anume este ceea ce spune în noi „Eu”? Acesta este curentul de aer inspirat. El creează sângele roşu din noi, iar de-abia de când sângele roşu străbate corpul nostru unduindu-se, noi am învăţat să spunem „Eu”. Dar nu numai în aerul care se revarsă înăuntru acţionează asupra noastră o fiinţă spirituală, ci peste tot în corpul nostru, în muşchi, nervi şi oase lucrează entităţi mai înalte. Dar prin faptul că noi cunoaştem acest lucru, încă nu suntem esoterişti. Dacă îmi spun: La inspirare intră aerul în mine, atunci sunt un materialist. Dacă ştiu şi cunosc că o entitate spirituală curge în mine împreună cu curentul de aer, atunci sunt un cunoscător, dar încă nu un esoterist. Dar atunci când las plin de veneraţie să se reverse în mine curentul de aer, plin de cea mai profundă veneraţie faţă de fiinţa dumnezeiească ce îmi străbate organismusl, dacă mă umple cu totul un sentiment viu despre această entitate înaltă, atunci sunt un esoterist.
Ce anume creează acum în mine acest spirit încorporat în aer? El pătrunde în aer, umplând întregul meu organism, aşa încât în interiorul meu este format un trup de aer, înconjurat de oase, muşchi, tendoane ş.a.m.d. De acest trup de aer trebuie să devin cu totul conştient prin exerciţii, căci este acelaşi care spune „Eu” în mine. Dacă ne facem exerciţiile în acest sens, atunci devenim tot mai liberi şi este ca şi cum s-ar ridica în noi un om cu totul nou. Atunci nu mai spunem „Eu” către oasele, muşchii şi tendoanele noastre, atunci ne simţim noi înşine cu totul în acest trup de aer, în spiritul Dumnezeului încorporat în aer ne găsim propria noastră Sine.
Ce face oare omul de fapt, atunci când face exerciţii? Despre acest lucru trebuie să fim cu totul lămuriţi. El trăieşte, atunci când exersează, aşa cum vor trăi cândva în viitor toţi oamenii. În timpul exerciţiilor sale, esoteristul se află într-o stare din viitor a omenirii. În viitor vor respira toţi oamenii ca esoteristul în timp ce face exerciţii de respiraţie, dar o vor face doar condiţionat. De-abia într-un viitor şi mai îndepărtat va fi pentru toţi oamenii natural să respire aşa. Dar atunci corpul omului va fi devenit cu totul şi cu totul altfel. El va fi aşa, încât rezultă în mod cu totul natural să respire aşa cum o face acum esoteristul uneori. Ceea ce face elevul esoteric este, de fapt, o anticipare a lucrului care se va întâmpla mai târziu. Într-un anumit sens nu este încă întru totul pe măsura timpului. Corpul fizic nu este încă organizat pentru aceasta. Esoteristul aleargă aşadar înaintea timpului său şi creează înăuntrul viitorului.
Dar numai prin acest lucru este posibil un progres. Niciodată nu ar putea să se dezvolte în continuare Pământul nostru, dacă nu ar exista oameni pe el care să trăiască deja aşa cum o va face întreaga omenire în viitorul îndepărtat. Dacă nu ar exista nimeni pe Pământ care să vrea să facă exerciţii esoterice, atunci Pământul ar trebui să înţepenească tot mai mult şi mai mult. Într-adevăr toţi oamenii lucrează de altfel în Devachan la reconfigurarea Pământului. Dar dacă cei întrupaţi pe Pământ s-ar strădui doar să menţină totul aşa cum este acum şi în acelaşi timp cei care trăiesc în Devachan ar vrea să reconfigureze Pământul, atunci nu ar fi nicio armonie între acţiunile din cele două părţi. Oamenii de pe Pământ ar face în aşa fel încât Pământul s-ar osifica întru totul şi s-ar rigidiza, iar prin acţiunea celor din Devachan, care vor să reconfigureze Pământul rigid, Pământul s-ar fragmenta în final şi ar fi distrus. De aceea, fiecare esoterist trebuie să devină clar conştient despre ce fel de îndatorire sfântă pentru progresul omenirii îndeplineşte el atunci când face exerciţii esoterice.
În sine este desigur o contradicţie faţă de condiţiile de acum, dacă esoteristul trăieşte aşa cum poate să fie natural de-abia în viitor. Dar numai prin acest lucru este posibil un progres. Mereu trebuie omul să folosească acel trup care este tocmai cel natural şi posibil după stadiul dezvoltării. O fiinţă care conform dezvoltării sale spirituale aparţine pe Jupiter sau pe Venus, trebuie totuşi, pentru a putea rămâne printre noi, să se folosească de trupul fizic pe care îl avem cu toţii. Dar în spirit el duce o viaţă care aparţine de un viitor foarte, foarte îndepărtat şi poartă, prin acesta, această stare din viitor treptat înăuntrul nostru, face posibil ca acest viitor să fie atins de noi.
Acum ar putea cineva să spună: Dar oare oamenii nu ar putea şi de la sine, fără şcoală esoterică, să parcurgă o asemenea dezvoltare? Sigur că ar putea. Căci fiecare om va ajunge, de exemplu, pe parcursul dezvoltării sale la o metamorfozare a procesului de respiraţie. Dar este aşa ca şi cum cineva ar spune: Eu vreau să învăţ matematica cu totul de la mine, fără învăţător. – Bineînţeles că ar trebui să renunţe atunci şi la orice manual. Bineînţeles că ar învăţa şi aşa matematică, dar ar avea nevoie de aproximativ 3000 de ani pentru a învăţa ceva ce ar putea să înveţe în cinci luni cu ajutorul unui profesor.
În sine ar fi foarte posibil, ba chiar foarte sigur, ca tot ceea ce învaţă omul acum drept exerciţii esoterice să găsească şi singur. Căci exerciţiile sunt de altfel toate fundamentate în natura umană. Doar că oamenii nu ar avea nevoie pentru asta de 3000 de ani, ci de multe sute de mii de ani. Calea trebuie să fie scurtată prin şcolile esoterice. Ele nu au alt scop. Prin faptul că omul face astfel de exerciţii esoterice, el creşte spiritual înăuntrul viitorului, el trăieşte în sine ceea ce va exista cândva în viitor, iar ceea ce trăieşte el în acest fel este ceea ce noi cunoaştem drept lumile superioare. Ele reprezintă stări din viitor ale omenirii. În fiecare clipă trebuie, aşadar, să fim conştienţi de sarcina noastră sfântă, la fiecare respiraţie să simţim Dumnezeul care curge înspre interiorul nostru. El se revarsă în noi atunci când inspirăm, dar la expirare noi îi ucidem trupul prin faptul că facem aerul inutilizabil. Însă exerciţiile noastre ne învaţă treptat să expirăm aerul din nou la fel de curat pe cât l-am inspirat. Cine nu vrea să înveţe acest lucru prin exerciţii, acela va putea ajunge şi la aceasta cândva în mod natural, dar mai trebuie încă să aştepte până ce în viitor trupul omenesc va fi metamorfozat în aşa fel, încât o astfel de respiraţie va rezulta aşa de natural, cum este la constituţia actuală a trupului modalitatea actuală a respiraţiei.
Aerul se revarsă astăzi înăuntru şi în afară din noi şi transformă sângele consumat într-unul folositor. A fost întotdeauna aşa? Nu. A existat un timp în care ceea ce este astăzi căldura sângelui nostru încă nu era în noi, ci se revărsa tot aşa înăuntrul şi în afara organismului nostru ca aerul în ziua de azi. Aşa cum astăzi Spiritele aerului ne străbat cu undele lor, aşa făceau atunci Spiritele focului. Căldură inspira şi expira omul pe atunci. Și aşa cum sub influenţa Spiritelor aerului s-a putut forma sângele roşu, aşa se revărsa atunci, pe când Spiritele focului lucrau în organismul nostru, o altă substanţă drept sevă de viaţă prin toate fiinţele: laptele. Ceea ce astăzi curge drept lapte în toate fiinţele care îşi alăptează puii este o rămăşiţă din acel timp. Doar că astăzi funcţiile din trupul omenesc, ce au de-a face cu laptele, sunt conduse de alte spirite.
Pe când tânăra omenire începea să se formeze pe Pământ, de exemplu pe vremea Atlantidei şi a primelor rase ale maselor noastre de popoare postatlanteene, pe atunci conducătorii care o îndrumau nu erau încă oameni, ci Spirite de foc. De aceea, cu ei trebuie să intrăm mai întâi în legătură, în strădania noastră înspre înalt. Dar cum mai este şi acum, că nu toţi oamenii se dezvoltă mai departe în mod egal ci mereu rămâne o parte în urmă, aşa era şi atunci. O parte a Spiritelor focului a rămas în urma celorlalte şi a format apoi o rezistenţă împotriva noii dezvoltări. Deja Spiritele aerului şi ale vântului îşi începuseră acţiunea lor printre oameni, înlocuind vechile Spirite ale focului, când acestea regresate li s-au pus în drum, împiedicându-le. Legenda nordică i-a oferit poporului o reprezentare a fiinţei lor în legendele despre zeul Loki. El este un astfel de Spirit regresat al focului şi păşeşte duşmănos împotriva Asilor. El este cel care provoacă moartea lui Baldur. Wodan, cel adietor, este un zeu al vântului. Pe el îl simţeau vechile popoare nordice atunci când auzeau vuietul furtunii, atunci când inspirau vântul în trupul lor.
Aceste popoare nordice nu erau fără misterii. Noi ştim cum rasa noastră postatlanteană s-a revărsat dinspre Vest, dinspre vechea Atlantidă, spre Răsărit. Aşa cum înfloriseră în Atlantida şcolile de misterii, tot aşa s-au menţinut şi în noua rasă principală, aflată în formare. Patru subrase au dezvoltat, mai întâi, această a cincea rasă principală sau rasă-rădăcină: în primul rând rasa indiană, în al doilea rând cea persană, în al treilea rând cea caldeeano-babiloniano- egipteano-semitică, în al patrulea rând cea greco-latină. Dar nu toate cetele de popoare venite din Atlantida călătoriseră până în aceste teritorii către Răsărit. O parte a rămas în Vest, în regiunile Europei de astăzi. Și acesta avea misteriile lui, care s-au dezvoltat mai târziu ajungând la ceea ce cunoaştem drept misteriile druizilor şi trottilor. Dar această cultură vestică nu a rămas separată de ceea ce se forma în Orient. Ceea ce creştea treptat înflorind, s-a dezvoltat drept cea mai înaltă coroană care stă la baza înţelepciunii Vechiului şi Noului Testament. Ca impact uriaş a venit acest lucru către Vest şi s-a unit cu ceea ce se dezvoltase aici în linişte. Nespus de plin de binecuvântare a fost acest impact.
Izvorul întregii acelei înţelepciuni a Orientului, cât şi a Occidentului, şi acest lucru trebuie să ne fie clar, este Atlantida.
Atlantida era o ţară învăluită în mase dense de neguri de apă. Aceste mase dense de neguri de apă aveau o relaţie cu totul specifică cu omul. Omul de atunci simţea ceva în prezenţa lor. Ele făceau sufletul său receptiv pentru vorbirea dumnezeirii. În susurul izvoarelor, în foşnetul frunzelor, atlanteanul îl auzea pe Dumnezeu vorbindu-i. Iar când devenea solitar şi întors liniştit spre sine, atunci el percepea un sunet drept voce a lui Dumnezeu care îi vorbea. Acolo nu avea nevoie de legi şi porunci, Dumnezeu însuşi îi spunea ce trebuia să facă. Iar acel sunet, care răsuna peste tot în Atlantida şi care reverbera din inimile oamenilor în orele liniştite de solitudine, acesta a fost aşezat mai târziu în Egipt în semne, drept semnul Tau: T. Acesta este şi forma originară a crucii.
Deci dacă ne este acuma clar modul în care masele de neguri de apă realizau legătura cu dumnezeiescul, astfel încât omul putea să preia şi să înţeleagă cu totul nemijlocit înţelepciunea Dumnezeului său, atunci vrem să ne îndreptăm odată privirea asupra apei care curge prin ţările noastre. Dacă vedem atunci o picătură de rouă lucind în iarbă în strălucirea luminii din zorii de zi, atunci inima e cuprinsă de evlavie. Iar această picătură lucitoare de rouă ne este un memorial, un memorial al acelor timpuri din Atlantida, în care apa învăluia ca negură ţara, iar omul percepea în jurul său înţelepciunea divinităţilor.
Înţelepciunea Atlantidei se întrupează în apă, în picătura de rouă. Tau („rouă”, în lb. germană), cuvântul nostru german Tau nu este nimic altceva decât acel vechi sunet atlantean. Aşa vrem să privim cu veneraţie şi evlavie fiecare picătură de rouă care luceşte pe firul de iarbă, drept moştenire sfântă a acelui timp, în care legătura dintre oameni şi divinităţi încă nu era ruptă. Semnul Tau, vechiul semn al crucii, se numeşte în latină „crux”. şi cum se numeşte „Tau”, picătura de rouă?: ros. „Ros-crux” este Crucea noastră cu trandafiri.
Acum cunoaştem adevărata sa semnificaţie. Este acel Tao al Atlantidei, înţelepciunea Atlantidei, care astăzi ne întâmpină strălucind în picătura de rouă. Nimic altceva nu vrea să ne spună Crucea cu trandafiri. Este un simbol pentru viaţa nouă, care în viitor va înflori în mod spiritual.
În acest fel a rămas pentru rasa noastră nordică o corelaţie strânsă cu vechea Atlantidă. Altfel a fost pentru acele rase care călătoriseră către Răsărit şi s-au dezvoltat până la cele patru sub-rase ale indienilor, perşilor, egiptenilor, greco-romanilor. Ele au parcurs o evoluţie autonomă. Dar există o lege în lumea spirituală, că fiecare rasă ce s-a străduit în sus o vreme în mod autonom trebuie să piară, dacă nu primeşte din nou o intervenţie din acele regiuni din care a pornit, care fuseseră ţara ei mamă. Astfel a fost necesar pentru înalta cultură orientală să primească o intervenţie din regiunile noastre, să se contopească cu cultura spirituală care se formase în linişte în ţările noastre.
Acea individualitate spirituală înaltă, care a cunoscut acest lucru, a fost Christian Rosenkreutz. El a fost cel care, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, a desfăşurat marea lucrare de a contopi cultura spirituală a Orientului cu cea a Vestului. El a trăit mereu printre noi şi mai este şi astăzi la noi în calitate de conducător în viaţa spirituală. Cultura spirituală a Orientului, aşa cum se prezintă ea drept înflorirea supremă a înţelepciunii orientale în Vechiul şi în Noul Testament, el a adus-o în armonie strânsă cu înţelepciunea veche, provenind din Atlantida.
Aşa ne-a dat el creştinismul în forma în care fusese deja pregătită şi introdusă de acel misterios „Necunoscut din Oberland” care a venit la Johannes Tauler. „Oberland” („Țara de Sus”) înseamnă lumea spirituală, împărăţiile cerurilor. Acea individualitate spirituală ce se ascundea în „Necunoscutul din Țara de Sus” nu era nimeni altcineva decât Meister Iisus însuşi, în al cărui trup trăise cândva Christos pe Pământ. Și el se mai află cu noi în ziua de astăzi.
Meister Iisus şi Maestrul Christian Rosenkreutz ne-au pregătit două căi pentru iniţiere, cea creştin-esoterică şi cea creştin-rosicruciană. Aceste două căi au existat mereu din timpul Evului Mediu. Dar tot mai mult a dispărut, odată cu ridicarea materialismului, viaţa spirituală din conştienţa oamenilor. Odată cu sfârşitul secolului trecut, materialismul ajunsese atât de sus, încât omenirea, dacă era să nu piară, avea nevoie de o nouă intervenţie spirituală.
O singură personalitate s-a găsit, care prin predispoziţia ei psihică era capabilă să perceapă vocea Maeştrilor. Aceasta a fost H.P. Blavatsky. Atunci când şi-a început munca, nu erau însă pierdute încă toate tradiţiile oculte. În plus, existau numeroase frăţii care primiseră învăţătură ocultă, dar într-o formă rigidă, osificată, fără viaţă vie. Acestea erau frăţii orientale. Aşadar, atunci când H.P.B. a scris Isis dezvăluită, aceste frăţii au insistat asupra faptului că asta ar fi de altfel înţelepciunea lor, căci multe semne şi învăţături le erau cunoscute şi căutau în toate felurile să-i pună piedici în cale.
În acest fel a fost deranjată H.P.B. în cel mai rău mod de la desfăşurarea muncii ei în sensul esoterismului creştin, cum fusese intenţia ei iniţială. Ea a trebuit, într-adevăr, pe atunci să treacă prin lucruri îngrozitoare. Iar acele frăţii oculte au reuşit realmente ca în a doua lucrare, Învăţătura ocultă, ea să îmbrace într-o haină orientală ceea ce a avut de spus. Chiar şi astăzi suntem obişnuiţi să avem majoritatea denumirilor corelaţiilor oculte în limbaj oriental. Dar această formă orientală a adevărului nu este nimic pentru noi, popoarele vestice. Ea ar putea doar să ne frâneze şi să ne întoarcă de la ţelul nostru. Aici, în Vest, se află popoarele care trebuie să formeze miezul pentru următoarele rase.
Astfel trebuie dat răspunsul real pentru ceea ce fusese făcut cunoscut drept glas al Maeştrilor din Orient, acum câtăva vreme. Maeştrii noştri din Vest au vorbit şi ei, chiar dacă mai puţin zgomotos. Iar ceea ce au spus ei, asta vrem să ne scriem adânc în inimile noastre. Ei ne-au chemat să conlucrăm la viitoarea evoluţie a omenirii, să stăm fermi şi să rezistăm în toate luptele care ne mai stau înainte; să ţinem ferm de ceea ce posedăm ca tradiţie vie, sfântă.
Această chemare trebuie să răsune tot mereu în sufletul nostru. Nimeni să nu creadă, însă, că ar exista vreo discordanţă între Maeştrii Orientului şi cei ai Occidentului. Maeştrii trăiesc întotdeauna în armonie. Dar, cu toate acestea, s-a petrecut în ultima vreme o modificare profundă cu privire la şcoala esoterică a Orientului şi cea a Occidentului.
Până acuma erau unite ambele şcoli într-un mare cerc, sub conducerea comună a Maeştrilor. Acum, însă, şcoala occidentală s-a făcut autonomă şi există în momentul de faţă două şcoli egale între ele: una în Orient, cealaltă în Occident; două cercuri mai mici în locul aceluia mare. Școala orientală este condusă de Mrs. Annie Besant, iar cine se simte atras în inima sa mai mult către ea, acela nu poate să mai rămână în şcoala noastră. Fiecare să verifice precis, pe ce cale îl conduce dorul inimii. La vârful şcolii noastre occidentale stau doi maeştri: Meister Iisus şi Maestrul Christian Rosenkreutz. Iar ei ne conduc pe două căi, pe cea christică şi cea christic-rosicruciană. Marea Lojă albă conduce toate mişcările spirituale, iar Meister Iisus şi Maestrul Christian Rosenkreutz aparţin de ea.
Acesta să fie răspunsul dat, ca răspuns real la întrebările pe care probabil unii şi le-au formulat ca urmare a ultimelor evenimente. Noi stăm în zorii celei de a şasea zile a creaţiei. Noi trebuie să dezvoltăm din noi subrasa a şasea şi a şaptea. În noi se află deja viitorul, ca zori de zi. Cuprinzând acestea, preluaţi ceea ce vorbeşte Maestrul Christian Rosenkreutz către dumneavoastră. (Urmează citirea cuvintelor Maestrului.)27
27 Aceste cuvinte nu au fost notate.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În anul 1459 Christian Rosenkreutz a fost cel care a recunoscut necesitatea faptului că înţelepciunea Tau, unită cu creştinismul, trebuia să aducă noua evoluţie. El le-a adus oamenilor Europei Centrale înţelepciunea Tau sau Ros-crux, care se unea cu înţelepciunea Vechiului şi a Noului Testament.
Pe timpul lui Johannes Tauler trăia o personalitate ce este numită „Necunoscutul din Oberland” (Oberland = Țara de Sus). Această personalitate l-a instruit pe Johannes Tauler, care a predicat apoi atât de grozav, încât unii dintre ascultători rămâneau ca morţi. Individualitatea care a apărut în această personalitate era individualitatea lui Meister Iisus, care a condus mereu dezvoltarea Vestului, chiar dacă în ascuns. Împreună cu această individualitate a acţionat în Vest cealaltă individualitate de Maestru: Christian Rosenkreutz. Ei sunt şi acum maeştrii Vestului, care conduc evoluţia în Europa Centrală. O uniune frăţească o formează Loja Maeştrilor, dar munca este diferită, cea pe care o realizează pentru progresul omenirii. Aşa cum ceilalţi doi Maeştri acţionează pentru Orient, aşa acţionează aceşti doi Maeştri pentru Occident.
Dintre toţi învăţaţii din ultima treime a secolului al XIX-lea care trăiau pe atunci în Vest, niciunul nu era potrivit să-i mijlocească lumii noua intervenţie spirituală, care fusese recunoscută drept necesară de Marea Lojă albă, pentru a proteja lumea Occidentului de prăbuşirea prin materialism. În H.P.B. au găsit însă Maeştrii cel mai adecvat instrument pentru a-i aduce lumii noile învăţături, înţelepciunea ce trebuie să aducă viitorul. H.P.B. a redactat înţelepciunea occidentală, ce îi fusese dată atunci, pentru început, în Isis Unveiled (Isis dezvăluită). Aceasta este o lucrare semnficativă, care conţine mari comori ale celor mai mari adevăruri, dar ele sunt parţial prezentate ca într-o imagine deformată. De aceea H.P.B. nu a fost înţeleasă pe atunci în Occident.
Există şi în Occident mari frăţii oculte. Multe dintre ele nu au fost de acord cu ceea ce făcea H.P.B. S-a născut printre ele o imensă urmărire împotriva ei, din cauza căreia H.P.B. a suferit extrem de mult, despre care niciun om nu are habar. Aceste frăţii oculte vroiau să transmită înţelepciunea ocultă doar în sens ortodox. De aceea s-au unit împotriva lui H.P.B. Aceasta vroia să-i aducă Occidentului tocmai înţelepciunea viitorului. Dar pentru că nu a fost înţeleasă, ea s-a îndreptat către Orient şi s-a lăsat inspirată de înţelepciunea Orientului, pe care a redactat-o în Secret Doctrine (Doctrina secretă). Aceasta este înţelepciune orientală. La început ea ar fi trebuit însă să aducă tocmai înţelepciunea occidentală a viitorului.
Un răspuns este de dat la întrebările care au fost formulate cu privire la apariţiile (Maeştrilor) în Adyar. Nu este deloc obligaţia ocultistului să decidă dacă aceste apariţii au fost autentice sau nu. Mai puţin zgomotos decât Maeştrii Orientului au vorbit Maeştrii Occidentului. Chemarea acestora se îndreaptă către toţi cei din Vest, dacă vor să se alăture conducerii celor doi Maeştri ai Vestului.
Dacă am vrea să introducem aici înţelepciunea Orientului, să urmăm şcolirea orientală aici în Occident, atunci aceasta ar însemna pentru Occident prăbuşirea. Noi avem nevoie de înţelepciunea viitorului, de şcolirea occidentală, ce ne este dată de aceşti doi Maeştri.
Înainte, şcoala occidentală era doar ataşată la cea orientală, subordonată; acum însă cele două mai sunt doar legate frăţeşte, însă merg cu totul independente una lângă cealaltă. Școala occidentală nu-i mai este de acum subordonată celei a Orientului, ci coordonată. Ceea ce este dat din însărcinarea Maeştrilor Occidentului prin mine, merge independent lângă ceea ce Mrs. Besant instruieşte din însărcinarea Maeştrilor Orientului.
În Occident există de acum înainte şcolirea christică şi cea christic-rosicruciană. Prima educă prin sentiment, cealaltă prin raţiune. Rasele aflate pe moarte, din Orient, mai au încă nevoie de şcolirea orientală. Școlirea occidentală este cea pentru rasele viitorului.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Chiar şi Maeştrii trebuie, pentru a duce mai departe dezvoltarea, să se afle în trup fizic. Maestrul pentru zorii celei de-a şasea zile este Christian Rosenkreutz. Iisus din Nazareth, Christian Rosenkreutz. Dacă încercăm să preluăm aceasta în simţirea noastră şi să o lăsăm să devină senzaţie, atunci vom înţelege că trebuie să existe o şcoală esoterică a Occidentului şi una a Orientului. Echivalente, ele stau una lângă cealaltă. Fiecare îşi are proprii ei doi maeştri: Mahatma K(uthumi) şi Mahatma M(orya); Meister Iisus din Nazareth şi Maestrul Christian Rosenkreutz. Pe una din aceste şcoli o conduce doamna Besant, pe cealaltă dr. Steiner. O decizie însă, spre care dintre ele vrea fiecare să se îndrepte, trebuie să fie luată.
Este de înţeles dacă esoteristul, în vremurile de acum, cu tot ce se întâmplă momentan în mişcarea teosofică exterioară, este de părere că viaţa sa esoterică ar putea fi periclitată prin aceasta. Căci tot ce trăim şi aflăm acum chiar trebuie să provoace critica, dar totuşi unul din cele mai importante exerciţii ale noastre este cel al pozitivismului, faptul că în toate vedem pozitivul, binele.
Faţă de aceasta este de spus că esoteristul trebuie să se lămurească ce anume contează, ce se înţelege propriu-zis prin acest pozitivism. Aici vrem să privim odată la cum trebuie să fie, de fapt, un esoterist faţă de viaţă. Cu toţii vă aduceţi aminte de un timp din copilăria dvs., în care vă jucaţi jocurile copilăriei cu deplină seriozitate, în care aceste jocuri vă erau scop al vieţii. Dacă vedeţi, ca adult, copii jucându-se şi vă jucaţi cu ei jocurile lor, atunci veţi simţi imediat diferenţa în simţămintele dvs. cu care vă jucaţi acum, faţă de cele cu care vă jucaţi atunci. Vă veţi juca, poate, mai bine decât copiii, dar din motivul că acuma vă aflaţi deasupra situaţiei, nu vă mai folosiţi întregul interes pentru ea. În acelaşi raport ca adultul faţă de jocurile copilăriei trebuie să stea esoteristul faţă de viaţa zilnică. Seriozitatea sa, demnitatea sa trebuie să aparţină de viaţa sa esoterică şi el trebuie să simtă mereu clar graniţa care îl separă de activitatea sa exoterică, altfel nu este un adevărat esoterist. De aceea, el trebuie să facă lucrările sale exoterice la fel de bine ca înainte; ba le face poate mai bine, dar trebuie să le facă mereu ca ceva deasupra căruia se află. El va observa treptat cum se modifică starea sa sufletească prin viaţa sa meditativă. Dacă nu observă acest lucru, atunci doar la el e cauza, pentru că nu se observă atât de subtil în direcţia corectă. Să presupunem odată că un esoterist şi-a făcut meditaţia de dimineaţă cu adevărată iubire, dăruire şi intensitate; a reuşit şi să se golească după aceea, să se deschidă faţă de lumile spirituale, dar trebuie să îşi spună că nu a aflat nimic. Acum, se poate că în timpul activităţii exoterice ce urmează – oricât de exterioară ar fi, ca, de exemplu, să facă ordine în cameră, să pună rufele la loc etc. – dintr-odată să aibă simţământul că trebuie să se concentreze asupra lui însuşi, să privească în sine însuşi. Dacă nu urmează acest simţământ, atunci pierde o ocazie de a face progrese. Dacă îl urmează, atunci va observa că prin sufletul său trec fugitiv gânduri care uneori sunt foarte frumoase, alteori îi pot apărea groteşti, care însă foarte des, ba chiar în majoritatea cazurilor, dispar iarăşi repede din memoria sa. Contează să simtă că, independent de gândirea noastră raţională, ceva în noi gândeşte, despre care putem să spunem: „Nu eu gândesc, ci se gândeşte în mine.”
Chiar dacă asemenea gânduri înseamnă deocamdată puţin pentru noi, putem să le întărim şi să le stimulăm printr-un sentiment, prin sentimentul recunoştinţei faţă de puterile mai înalte. Dacă după fiecare asemenea clipă – poate să fi fost scurtă cât o clipită şi e suficient dacă doar am observat-o –, deci dacă după o asemenea clipă spunem: „Vă mulţumesc vouă, puteri ale ierarhiilor mai înalte, că mi-aţi permis să observ aşa ceva”, atunci, prin acest sentiment de recunoştinţă, de veneraţie, se vor înmulţi asemenea clipe în care lumi superioare vor să ni se reveleze. Vom putea ca ceea ce la început trecea întunecat, ca nişte vise prin sufletul nostru, să putem ţine în memorie iar, apoi, vom putea provoca volitiv asemenea stări, pentru ca ulterior, treptat, să ne devină limpede că această gândire este, de fapt, tot timpul în noi, independent de gândirea raţională, de tot ce se apropie de noi din afară prin intermediul vieţii. De aceea un esoterist nu poate să spună niciodată că viaţa exterioară l-ar împiedica să-şi conducă corect viaţa esoterică. Acest lucru depinde întotdeauna de el, de dispoziţia pe care şi-o creează. Dacă după fiecare meditaţie trezim în noi acest sentiment de recunoştinţă şi veneraţie – un sentiment pe care îl putem numi dispoziţie de rugăciune – şi devenim conştienţi de harul la care devenim părtaşi, dacă la fiecare savurare a naturii, la privirea unui trandafir, la ascultarea unei simfonii simţim adevărata frumuseţe din spatele lor, atunci lumile spirituale se vor deschide într-o zi.
Aşa cum staţi aici laolaltă, drept şcoală esoterică, în acelaşi fel nu a putut să aibă loc acest lucru până acum în dezvoltarea omenirii, iar puterile care li se opun Maeştrilor înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor, cele luciferice şi ahrimanice, se străduiesc, desigur, în mod deosebit să intervină la esoterişti în laturile lor slabe. Veţi observa că înaintea şi în timpul meditaţiei dvs., simpatiile şi antipatiile pe care le aveţi pentru oameni apar deosebit de puternic, faptul că pofte şi pasiuni de care înainte poate că v-aţi fi ruşinat, vă apar ca deloc neîndreptăţite, că asemenea trăsături care apăreau înainte doar slab în afară, îndeosebi la oameni bine educaţi, acum se eliberează cu violenţă elementară. Pentru aceasta nu există decât un mijloc: stăpânirea de sine.
Despre aceste lucruri vrem să vorbim duminică mai departe; acum vrem să vedem cum putem să aplicăm ceea ce am auzit şi asupra ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în Societatea Teosofică. Tot ceea ce are voie să se reverse acum din lumile spirituale cu permisiunea Maeştrilor înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor este aşa o plinătate de înţelepciune, iar ceea ce ne este dat drept explicaţii ale Evangheliilor şi ale Misteriului de pe Golgotha este atât de adânc şi de cuprinzător, încât adevăratul esoterist trebuie să jertfească timp, dăruire, energie şi forţă şi câte altele, dacă vrea să preia totul în sine, să avanseze la o înţelegere. Și e de înţeles dacă unii au căzut deja şi spun că nu pot să vină cu noi, căci trebuie să învăţăm, să învăţăm şi iarăşi să învăţăm pentru a pătrunde în aceste adâncuri, însă este doar o încercare a sufletului dacă suntem de părere că nu putem să mergem mai departe.
Desigur, există suflete delăsătoare care nu vor să înveţe; pe acestea le iau în stăpânire puterile luciferice şi le şoptesc că ele, în loc să înveţe, în loc să caute singuri drumul drept – iar acela merge doar prin studiu neîncetat, în jos, pe de o parte de la Krishna, pe de alta de la Ilie, prin Buddha şi Socrate până la Christos, pentru a-L găsi pe acesta –, mai bine să aştepte un învăţător al lumii, care le va da atunci cu ambele mâini, ca să nu fie nevoie să facă efort singuri.
Pentru a nu cădea pradă unei asemenea erori, trebuie să cultivăm tot mereu veridicitatea ca pe bunul cel mai înalt, cel mai sfânt pe care îl avem, să nu facem niciodată concesii care contravin adevărului, căci faţă de adevăr nu are voie esoteristul niciodată să păcătuiască. Este îngrozitor şi grav, dacă un esoterist suceşte adevărul de dragul fraternităţii, dacă, pentru a nu jigni un om, tulbură adevărul chiar şi în cel mai mic lucru, căci el îi dăunează cu asta şi respectivului om. Și chiar dacă trebuie să vedem, cu inima sângerândă, că un om pe care poate că îl iubim contravine adevărului, atunci trebuie totuşi să rămânem la adevărul admis de noi, indiferent ce consecinţe ar reieşi pentru noi din asta. Un lucru, însă, putem, iar acesta trebuie să ne fie răspunsul pentru întrebarea pusă la început: Chiar dacă trebuie să condamnăm faptele unui om, pe omul însuşi nu trebuie să îl criticăm, ci să îl iubim. Dacă oare îl iubim realmente, asta ni se va arăta apoi în clipele meditaţiei noastre. Nimic din simpatii şi antipatii şi din micile griji ş.a.m.d. să nu luăm cu noi în lumile spirituale – asta ni le va deschide şi ne va lăsa să intrăm în modul corect.
28 Aceste prezentări au fost făcute în cadrul celei de a doua secţii a şcolii Esoterice a lui Rudolf Steiner, Secţia cultic-cognitivă.
Ceea ce trebuie să fie înţeles aici este că această mişcare ocultă nu poate fi comparată cu nici o alta din lume. Prezentul nostru aduce cu sine faptul că există numeroase curente oculte sau pe jumătate oculte, dar trebuie totuşi înţeles faptul că mişcarea aceasta a noastră nu este permis să fie pusă pe o linie cu alte mişcări şi că cei care se lasă admişi în aceasta trebuie să simtă răspunderea pentru sarcina care le este dată prin acest fapt.
Ar trebui să se înveţe, să se înţeleagă, că o concepţie orientală nu poate niciodată să prindă rădăcini în Europa şi că un caz precum cel al generalului japonez Nogi, care s-a sinucis la mormântul împăratului său, le poate arăta occidentalilor cât de străină trebuie să le rămână viaţa sufletească a orientalului. Cu mijoacele civilizaţiei moderne învinsese generalul Nogi, la vremea lui, europenii (ruşii); dar în aceasta nu se află principiul fundamental al unei înţelegeri sufleteşti reciproce, faptul că orientalul a preluat cu totul mijloacele noastre mecanice. Atunci când am vorbit în ciclul Evanghelia după Marcu (prima conferinţă) despre Ram Mohan Roy, am vrut intenţionat să dau prin aceasta un exemplu despre atitudinea unui oriental iluminat faţă de creştinism. Unul din succesorii lui, care a ţinut conferinţa despre „Christos şi creştinismul”, nu a putut, la rândul lui, să-şi gândească mântuirea spirituală în alt fel decât provenind de la avatari.29 El afirma că strădania lui Ram Mohan Roy pentru reformă în India nu ar avea succes, dacă nu s-ar putea veni cu un Avatar, căci în India nu există succes cu mijloace naturale. Contele Björnstjerna,30 trimisul suedez de atunci (la Londra), a luat o atitudine de respingere faţă de această învăţătură a Avatarilor, pe care Orientul vroia să i-o impună Occidentului.
29 Avatara = încorporare dumnezeiească. Coborârea unei entităţi dumnezeieşti, care pentru sine este sublim, fiind deasupra necesităţii reîntrupării într-un corp uman.
30 În traducerea în germană, aflată în biblioteca lui Rudolf Steiner, a scrierii contelui Magnus Björnstjerna, Die Theogonie,
Philosophie und Kosmogonie der Hindus (Teogonia, filosofia şi cosmogonia hinduşilor) se spune:
„Ceea ce ar avea nevoie învăţătura lui Brahma în starea ei actuală, decăzută, ar fi un reformator care, la fel ca Luther, ar putea să o conducă pe aceasta la puritatea ei iniţială. Ram Mohan Roy
a făcut încercarea; dar aceasta nu a reuşit şi nimănui nu îi va reuşi care nu ia figura unui nou Avatar; căci cu mijloace naturale nu se fac prozeliţi în Asia.”
Astfel provine deja din acel timp [anii patruzeci ai secolului al XIX-lea] respingerea credinţei orientale pentru Occident. Astfel de evenimente aproape neobservate sunt de considerat ca nişte profeţii; ca şi cum s-a prevestit deja viitorul pe atunci (respingerea înşelătoriei Alcyone prin dr. Steiner). În Ram Mohan Roy şi în Björnstjerna se afla deja germenele întregului conflict dintre Orient şi Occident, pe care îl trăim astăzi în Societatea Teosofică. În acest mic episod este conţinută întreaga istorie preliminară a Societăţii Teosofice, căci Ram Mohan Roy a fost fondatorul lui Bramo Samaj, a adevăratei secte sau mai bine zis asociaţii teiste. Aceasta avea ca ramură Ârya-Samâj. Pentru a se afilia la această asociaţie şi aşteptând din partea acesteia întreaga mântuire, H.P. Blavatsky şi Olcott s-au dus în 1878 în India. Reprezentanţii acelei mişcări i-au întâmpinat la sosirea vaporului, au negociat cu ei şi în final i-au lăsat baltă.
Ultimul lucru pe care l-am primit de la Orient este cultura grecească – care a fost purtată prin Alexandru cel Mare temporar până pe teren est-asiatic –, care însă era ultima apariţie a gândirii cu adevărat orientale. Grecia avea întotdeauna orientată privirea asupra Asiei şi era din punct de vedere spiritual ca un colţ extrem al Asiei. Astăzi există înclinaţia de a şterge din educaţia superioară studiul Antichităţii clasice, iar pentru prezentul nostru este îndreptăţit până la un anumit grad să se opună unei educaţii care trebuie să îşi adape tăria din înţelepciunea grecească ce astăzi este neînţeleasă.
Romanitatea a mai preluat la început câte ceva din cultura grecească, dar imediat ce a început să se extindă peste Europa prin faptul că a fondat peste tot oraşe (adică prin mijloace de putere exterioare), cultura a ajuns pe sol individual. Începutul acestei culturi romane este încă mitic, iar pentru apusean (omul vestic) greu de înţeles. Cu perioada celor şapte regi – care nu mai sunt considerate acum ca figuri istorice –, cu Numa Pompilius şi Sibila este sugerată trecerea vechii înţelepciuni orientale asupra Europei, lucru prin care a fost trasată graniţa între înţelepciunea aceasta şi cea latină, care avea să străbată cu totul cultura Europei. Apoi a venit perioada republicii, după aceea cezarii, iar aceşti împăraţi putem să îi înţelegem deja în acţiunea lor, în timp ce un Alcibiade este pentru noi încă adevăratul prinţ din basm. În această epocă cade perioada dezvoltării dreptului roman, care mai târziu a străbătut întreaga justiţie. Apoi a urmat papalitatea, care a stăpânit lumea orientală dinspre Roma şi a atins punctul ei culminant pe timpul lui Raffael şi Michelangelo. Papalitatea este de considerat ca ultimă revărsare a răspunderii orientale (pentru viaţa spirituală a omenirii). Dar acum s-a încheiat romanitatea. (Ce se mai întâlneşte din asta în Italia nu este cu mult mai mult decât un muzeu.) Acum trece răspunderea asupra Europei. Acest lucru ar trebui să îl simtă fiecare din noi care se află în acest templu: Până în secolul al XIX-lea, Orientul a fost răspunzător din punct de vedere moral pentru Occident; acum asta a trecut.
Sarcina pe care am luat-o asupra noastră la admiterea în acest templu este una uriaşă. Faţă de omul din viaţa obişnuită, din lumea profană putem să ne simţim ca oameni care pun deoparte grijile lor umane şi le pot simţi pe acestea ca fiind mici faţă de grijile pe care divinităţile le au pentru oameni, precum grija pentru aducerea răspunderii din Orient către Occident. (Ar trebui să simţim asta ca o grijă a divinităţilor pentru om şi partea noastră din ea.)
Ram Mohan Roy, fondatorul lui Brahmo-Samaj (decedat în 1836 la Londra) a făcut în anii 30 ai secolului al XIX-lea o mare impresie în viaţa spirituală apuseană prin strădania sa de a reforma hinduismul de la idolatria crasă şi de a indica asupra adevăratului teism din învăţătura Vedanta. Acela dintre succesorii săi care a ţinut conferinţa despre „Christos şi creştinismul” (1870) a fost Keshub Chandra Sen, decedat în 1884. Asociaţia Ârya-Samâj, care a provenit din Brahmo- Samaj a lui Ram Mohan Roy, a fost fondată în acelaşi an în care a apărut cartea lui Blavatsky Isis Unveiled (Isis dezvăluită) (1877), care a stârnit aşa o senzaţie, încât ediţia a fost epuizată în 10 zile. Atunci a fost fondată în Lahore Ârya-Samâj prin Swâmi Dayânand Sarasvati, cu scopul de a se desprinde de cultul idolilor, cu ajutorul teismului adevărat. Prin conducătorul grupului Âray-Samâj din Bombay s-a ajuns la o corespondenţă între Olcott şi fondatorul lui Ârya-Samâj, Swâmi Dayânand Sarasvati. Olcott i-a scris acestuia în mai 1878, că o serie de căutători ai spiritului serioşi, americani şi alţii, vor să se îndrepte către Orient pentru a găsi lumină, deoarece nu o găsesc pe aceasta în creştinism şi de aceea s-au declarat deschis drept duşmani ai creştinismului. Ca urmare, s-au unit, la propunerea lui Sarasvati, în mai 1878 Theosophical Society americană şi în iunie 1878 şi cea engleză cu „Ârya-Samâj din Âryavart”, sub numele „The Theosophical Society of the Ârya Samâj of India” şi s-a decis ca Theosophical Society, pentru sine şi toate ramurile ei din America, Europa etc. să îl recunoască pe Swâmi Dayânand Sarasvati drept învăţătorul lor. Reprezentanţii menţionaţi de Rudolf Steiner, care i-au aşteptat pe Blavatsky şi pe Olcott în Bombay, erau din grupul Ârya-Samâj din Bombay. (Conform lui Josephine Ransom, A short History of the Theosophical Society – O scurtă istorie a Societăţii Teosofice, Adyar, 1938.)
Köln, 2 ianuarie 1913
De pe calea esoterică, un om poate ajunge să cadă datorită lipsei de veridicitate, a ambiţiei etc. Astfel pot şi comunităţi mai mari sau un întreg curent esoteric să iasă de pe calea corectă şi să se rătăcească în eroare. Deoarece ştim cât de uşor poate să vină o astfel de cădere peste un om în parte, trebuie să înţelegem şi rătăcirea unor grupuri mai mari de oameni. Ar fi o dovadă de iubire egoistă – acolo unde se arată acest lucru –, dacă cineva ar dori să rămână fidel cuiva despre care se poate şti că se află pe cărări greşite. Aşa ar fi, de asemenea, o dovadă de iubire egoistă faţă de Mrs. Besant, dacă cineva ar vrea să se închidă în faţa faptului că direcţia reprezentată de ea trebuie desemnată drept una sucită, a cărei răspândire mai departe ar putea să aducă doar nenorocire. Iar Mrs. Besant a rugat chiar ea cândva – atunci când a scris despre cazul Leadbeater – să i se atragă atenţia şi să fie avertizată dacă „ar fi ameninţată de cădere”31 Noi ne facem, aşadar, doar datoria atunci când îi atragem atenţia lui Mrs. Besant; dar trebuie înţeles clar că lucrurile stau astfel cu însăşi direcţia ei şi că, din clipa în care ne-am dat seama de acest lucru, poarta templului nostru trebuie să rămână închisă pentru adepţii acestei direcţii esoterice.
31 Vezi nota 9 de la p. 264.
Köln, 4 ianuarie 1913
Adesea, când se vorbeşte despre raporturile esoterice în care trăim, se spune că direcţia noastră, cea occidentală, s-ar fi separat de cea orientală. Acest lucru este însă, îndeosebi în timpul de acum, foarte incorect. Deja de mult nu mai este vorba despre occidental sau oriental, ci despre adevăr sau neadevăr. Atâta timp cât în cadrul diferenţelor mai era încă vorba despre chestiuni legate de suprasenzorial, dacă chiar se vroia, se mai putea spune: acest lucru e ceva despre care nu pot emite o judecată; aici se mai putea încă vorbi despre două direcţii. Acum, însă, diferenţele au coborât pe planul fizic; acum lucrul nu mai are deloc de-a face cu ocultism oriental sau occidental; acum lumea are, pentru a putea judeca acest lucru, ceea ce îi place să aibă: „documente fizice” pentru a verifica lucrul. Fiecare se poate convinge cu documente materiale că ceea ce a spus Mrs. Besant în anul 1909 stă în totală contradicţie cu ceea ce a afirmat în 1912. Se pune însă întrebarea dacă lumea va admite tocmai acel lucru pe care de obicei jură. Dacă se ajunge atât de departe încât un secretar general (cel englez) scrie că Mrs. Besant trebuie să fi uitat scrisoarea din 1909, atunci e cu adevărat rău pentru omenire. Dacă este desemnat celălalt curent (cel esoteric al lui Mrs. Besant) drept cel oriental, se aduce o jignire adevăratului esoterism oriental şi filosofiei orientale. La punctul de pornire al mişcării teosofice, pe când mai erau impulsuri orientale adevărate în Societatea Teosofică, H.P. Blavatsky nu avea încă, spre exemplu, o reprezentare corectă despre ceea ce este un Avatar. Mrs. Besant nu a avut-o niciodată şi de aceea nici nu e de mirare că nu a înţeles nimic din Christos. Este vorba, la acea orientare, doar de impunerea dorinţelor şi concepţiilor personale. Dezastruos ar deveni pentru lume dacă ceea ce Leadbeater consideră a fi adevăr s-ar răspândi în întreaga lume.
