Ajunsesem în considerațiile noastre esoterice anterioare până la punctul în care am scos din noi, prin școlirea noastră, ceea ce numim dublul nostru. Nu este, într-adevăr, o senzație plăcută dacă tot ceea ce până atunci adăposteam inconștient în interiorul nostru vedem în fața noastră obiectiv, lucru care apoi se prinde de călcâiele noastre la fiecare pas drept însoțitorul nostru. Am auzit că este Samael, una din entitățile luciferice cu cetele sale, cel care scoate din noi dublul. Vedem din aceasta că ființele luciferice nu produc întotdeauna numai răul, ci și binele. Dacă am purta în noi mereu inconștient greșelile noastre, atunci nu am putea niciodată să devenim conștienți de forțele distrugătoare, stricătoare pe care le realizează atât în trupul nostru, precum și în întreaga substanță cosmică. Atâta timp cât Samael nu a scos din interiorul nostru greșelile noastre, atâta timp nu le vedem obiectiv drept dublul nostru în fața noastră, atâta timp ne va fi mărinimos ținută ascunsă de divinitate forța stricătoare, distrugătoare a tuturor emoțiilor noastre – cum sunt gelozia, ura, ciuda –, a pasiunilor noastre în general, pe care le emanăm în mediul nostru. Clarvăzătorul vede cum pasiunile noastre distrug, descompun ceva în trupul nostru fizic și totodată în substanța cosmosului, în timp ce binele stimulează forțe constructive. Așa este Samael, în fond, o binecuvântare pentru dezvoltare. El ne arată ființa noastră interioară cu atât mai corect, cu cât mai serios ne luăm școlirea în mâni. Ne vedem atunci pe noi înșine obiectiv cu greșelile noastre, cărora până atunci nu le-am acordat nicio atenție. Acum vor stimula la noi tot mai mult și mai mult dezgust și ne vor îmboldi să le corectăm.
Acum apare inevitabil o a doua trăire la elevul esoteric, iar de acest lucru devenim conștienți în senzația ca și cum nu am avea aer, ca și cum ar urma să ne sufocăm. Această senzație ia naștere anume prin faptul că elevul începe treptat să fie foarte atent la evenimentele sale sufletești interioare subtile, îndeosebi la neadevărurile și minciunile care dormitează în fiecare om, ca posibilitate. Nu de minciunile și înșelătoriile grosiere este vorba aici, care sunt atașate de naturile inferioare, ci nuanțele mai fine pe care nu le observăm datorită superficialității noastre, pe care adesea nici măcar nu le recunoaștem. Un exemplu pentru aceasta va fi dat în cele ce urmează. Să presupunem că cineva află că aici sau acolo urmează să fie ținută o conferință teosofică. El se gândește: Asta e ceva bun, acolo o să mă duc – dar în același timp se gândește că o să se întâlnească acolo cu unul sau altul dintre oamenii cu care i-ar plăcea să fie împreună. Dar, cu toate acestea, el se convinge că acesta nu ar fi motivul principal și își închipuie că din cauza conferinței se deplasează acolo. – Asemenea lucruri au loc, am putea spune, zilnic, că ne mințim singuri și nu observăm sau nu vrem să observăm. Dar tocmai aceste neadevăruri pe care nu le-am observat până acum vor ajunge în nenumărate cazuri la conștiența noastră, astfel încât ajungem să credem că ne sufocăm din cauza lor.
Felul în care noi, ca oameni, în tot ce facem, ba chiar și în îndatoririle noastre trăim doar la suprafață, ne va dovedi un al doilea exemplu. (Urmează exemplul dascălilor care au trebuit verificați a doua oară și care nu știau ce scrie în manualele pe care le foloseau în fiecare zi.) Iar această superficialitate se răspândește asupra întregii noastre vieți sufletești, astfel încât nici măcar neadevărurile pe care ni le înfățișăm noi înșine nu le recunoaștem.
La începutul exercițiilor noastre vom putea observa poate mai puțin progres; din toate părțile se vor revărsa asupra noastră gânduri despre lucruri zilnice. Va dura mult timp până să observăm vreun succes al exercițiilor noastre și va dura, de asemenea, mult timp până ce o a doua ființă, numită Azazel, poate să înceapă cu influența sa să ne aducă la o cunoaștere mai adâncă, adică să ne atragă atenția asupra superficialității noastre. Samael și Azazel trebuie amândoi să scoată la iveală, să aducă afară ceva din noi înșine; dar o a treia ființă, Azael, trebuie să ne aducă ceva. El trebuie să ne aducă dorul după viața mai înaltă, spirituală. Următorul exemplu ne arată ce vrea să însemne asta. Un om de știință care este însuflețit de dorința de cunoaștere și care dorește să pătrundă tot mai departe în știință, se găsește dintr-odată ajuns la punctul în care este la granița științei sale, nu poate pătrunde mai departe cu înțelegerea sa. În majoritatea situațiilor, el va spune: Da, înțelegerea mea sau înțelegerea omenească în general nu ajunge mai departe – și drept urmare se va preda. Alții, însă, care își simt sufletul ceva mai viu, vor căuta mai departe și vor fi conduși la teosofie sau la știința spiritului. Aici cred că pot să cerceteze mai departe dincolo de granița pe care o ridicase știința materialistă în fața lor. Însă imediat ce merg pe calea esoterică, ei se vor simți puși în fața unei situații neplăcute, un simțământ, o senzație ce ar putea fi exprimată ca o senzație de înec. Anume dacă omul pătrunde tot mai adânc în esoterism, atunci granițele se întind tot mai departe, până ce ajunge la un punct unde pentru el e ca și cum totul se dă deoparte, unde stă în fața unei prăpăstii. Nicăieri nu mai simte o susținere, totul dispare de sub picioarele sale. Doar prin mersul curajos înainte pe calea începută, prin continuare sârguincioasă a meditațiilor i se va aprinde lumina cunoașterii, conform căreia mai întâi Maya ar trebui să cadă înainte ca să poată cunoaște spiritualul, care este adevărul. Această cunoaștere ne-o aduce Azael; el îl protejează pe om de (obtuzitate) înec spiritual.
Acum, mai există încă o a patra ființă, Mehazael. El ne aduce în conștiență și trezește în noi simțământul că suntem legați de timp și spațiu. Noi putem să ne clarificăm acest lucru cel mai bine dacă ne punem în fața sufletului o stare, prin care probabil că mulți dintre noi am trecut în viață. Și anume, atunci când dimineața ne trezim și ne simțim ca îngreunați cu lanțuri prin îndatoririle și grijile pe care le aduce cu sine noua zi. Unii vor cunoaște acest sentiment, care vine totodată împreună cu altul, și anume de a vrea să ne scuturăm de lanțurile care ne țin înlănțuiți de această povară, care este cu atât mai greu de purtat cu cât știm că suntem neputincioși împotriva ei, că trebuie să ne supunem. Aici Mehazael ne arată karma noastră.
Îndată ce mergem pe calea esoterică, însă, vom putea purta mai ușor această povară. Mehazael ne-o arată, pentru ca să nu ne răzvrătim inutil împotriva ei; căci astfel doar ne-am înrăutăți karma în loc să ne scuturăm de ea. Astfel ne sunt aceste patru forțe luciferice, în final, o binecuvântare.
Am văzut că, de fiecare dată când nu ne constrângem pasiunile, dăm frâu liber mâniei și urii noastre, noi deconstruim, distrugem ceva în noi, transformăm în praful pământului, atât în noi înșine, cât și în substanța cosmică înăuntrul căreia simțămintele, senzațiile și gândurile noastre curg neîncetat; noi aducem prin aceasta nu doar nenorocire asupra nouă înșine, ci facem și karma pentru lumea ce ne înconjoară. În îndrumările esoterice am studiat karma până acum doar teoretic. Acum ne va deveni clar, cu cât mai adânc și mai complicat acționează karma.
Pentru a deveni conștienți de efectul complet al acestor patru entități în noi, trebuie să ne continuăm cu putere meditația. Nu doar despre acele lucruri și ziceri esoterice care ne sunt date trebuie să medităm, cum ar fi meditația despre crucea cu trandafiri. Trebuie să încercăm să medităm și despre simțăminte și senzații, lucru care este mult mai dificil. Dacă medităm, spre exemplu, despre simpatie, dacă ne adâncim cu totul în acest sentiment, atunci se va revărsa căldură prin noi; meditația despre antipatie va stimula în noi o senzație de răceală. Dacă, spre exemplu, medităm mai întâi despre crucea cu trandafiri și apoi despre un impuls puternic de voință, un impuls pentru o faptă bună, atunci vom vedea lumină interioară împreună cu un curent de căldură. Nu toate exercițiile și meditațiile noastre au imediat succes; la una merge mai încet, la cealaltă mai repede, în funcție de dezvoltarea proprie și de karma proprie. Unora le va reuși după cincizeci de ori, alții au nevoie de o viață întreagă; dar trebuie să așteptăm cu răbdare și să mergem înainte cu curaj. De unde oare a dobândit Soarele forța sa, pentru a apărea în fiecare dimineață în același loc, pentru a-și străluci lumina? – Viața esoteristului trebuie să devină cu totul alta decât a fost înainte. El duce, de fapt, două vieți: una care se descompune, moare treptat, cealaltă ce îi dă lumină din spirit, din care el și-a luat originea. În vechile misterii, maeștrii înțelepți exprimau cursul vieții omenești, adică decesul vechiului om și înflăcărarea noului om prin spiritul lui Christos, cu aceste cuvinte: Ex Deo nascimur – dar numele lui Christos le era prea sfânt pentru a-L rosti: In ––––– morimur. Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Ieri am văzut în considerațiile noastre esoterice modul în care esoteristul trebuie să ajungă prin meditația și concentrarea justă să se dezvolte prin lumea iluziei în mod conștient în sus, către realitatea lumii spirituale și că pe această cale îi sunt de ajutor entități luciferice bune, al căror conducător este Samael.
Există însă mai multe astfel de entități, iar aici avem pentru început să îl considerăm pe Azazel cu ceata sa. Omul posedă, de obicei, mai multă necinste și mai mult neadevăr decât știe el însuși, iar eu văd acum mulți care vor spune aici: Neadevăr chiar că nu mai am în mine, asta am lăsat deoparte cu totul. Această lipsă de veridicitate este, însă, atât de fină, încât adesea nici nu ne ajunge la conștiență. Acest lucru putem să ni-l clarificăm pe baza următorului exemplu (a merge la conferință teosofică – alte motive). Toată această lipsă de veridicitate ne-o aduce în conștiență Azazel cu cetele sale, iar dacă simțim ca și cum am fi ciupiți cu clești, chinuiți cu mii de brațe, atunci trebuie să ne gândim cât de adânc mai suntem încâlciți în neadevăr și minciună.
O a treia entitate ce se apropie de esoterist este Azael. Și el poate provoca o senzație de strâmtorare, o presiune ca de înălțime și o senzație de sugrumare, zgârietoare în gât. Iarăși trebuie să ne lămurim ce trăsătură negativă și câtă indiferență față de evenimentele lumii mai avem de lăsat jos; căci nu trebuie să fie indiferent esoteristul la ceea ce se întâmplă în lume. Majoritatea oamenilor sunt atât de încurcați în egoism, încât rămân cu totul indiferenți față de tot ce se întâmplă în jurul nostru. De aici provine și indiferența marii mase față de teosofie.
Mai departe, câte un esoterist poate să simtă o senzație de greață față de condițiile în care este așezat prin karma sa! El simte ca și cum ar fi țintuit de pământ cu niște lanțuri de fier. Acest lucru îl provoacă Mehazael cu cetele sale. La toate aceste întâmplări trebuie să fie atent esoteristul, pentru a ajunge prin ele la cunoașterea greșelilor care mai sunt imanente în el și să tindă să le depună treptat jos.
Prin faptul că avansăm pe calea ocultă prin meditație, concentrare, facem cunoștință cu dublul, de care suntem înlănțuiți. Trăim în noi sentimentul de singurătate față de lume, ba chiar și față de cei dragi nouă. Acest sentiment dă forță și trebuie cultivat. Încă un alt sentiment care trebuie exersat este deschiderea într-un sentiment de recunoștință față de entitățile spirituale, în meditația:
În razele curate ale luminii
Strălucește Dumnezeirea lumii...
Al treilea lucru este: a exersa tăcerea despre ceea ce îi este dat unuia drept exercițiu și despre tot ce este esoteric, față de ceilalți. Tăcerea trezește forțe, vorbăria slăbește trupul eteric, este, în general, o slăbiciune a trupului eteric.
Apelarea spiritului zilei (duminică).
Am discutat ultima dată despre cum duce omul cu sine o ființă, dublul, cum stă în legătură cu el și cum spiritul luciferic Samael provoacă în el această scindare și ne aduce în conștiență acest lucru. Se întâmplă ca acest dublu să vrea să ne determine ca, prin poftele și pasiunile ce sunt atașate de el, cărora ne dedaserăm înainte, să o ia razna cu noi, astfel încât să ne ieșim din fire, fie prin furie, fie altfel. La omul obișnuit, acest lucru nu înseamnă prea mult, de regulă, la esoterist, însă, așa ceva nu ar trebui să se întâmple; el trebuie mult mai mult să fie atent la sine însuși; viața de sentiment și de pasiuni a esoteristului devine cu totul alta.
Să nu credem că omul devine neiubitor și indiferent. Tocmai iubirea este aprofundată mult mai mult și ridicată pe o nouă treaptă; ea devine mai dispusă spre jertfă și mai altruistă.
O instruire esoterică ce învață uciderea iubirii și a compasiunii se află cu totul pe o cale greșită. Tocmai prin faptul că ne modificăm viața de sentiment noi dobândim un sentiment mai înalt pentru frumusețea lumii și chiar și pentru artă.
De asemenea, nu ar trebui să ne lamentăm pentru pierderi sufletești sau nici să ne spunem: Nu pot să fac nimic împotriva mea însumi, – ci să ne spunem în astfel de momente de disperare și să ne tot spunem: Răbdare – fii puternic!
Același lucru este valabil și atunci când credem că nu am avansat pentru că nu avem niciun fel de trăiri în lumile mai înalte.
Ceea ce trebuie atins în școlirea esoterică este singurătatea sufletului. Aceasta trebuie să rămână dispoziția de bază a sufletului și să nu fie zdruncinată de nimic, chiar dacă ne întâlnim cu oamenii cei mai dragi. Prin singurătate ni se deschid porțile lumii spirituale. Prin aceasta este, de-abia, condiționată viața pur spirituală. Dar nici să căutăm intenționat singurătatea și astfel să ne sustragem de la îndatoririle pe care le avem față de lume nu se intenționează cu aceasta, ci, mai degrabă, a lăsa să se trezească acest sentiment de singurătate în suflet și a nu-l aduce la tăcere prin gânduri prostești etc.
O cerință foarte mare este și aceea de a nu voi să schimbi exercițiile atât de des. Cel mai bine e să faci un exercițiu viața întreagă, dar să-l faci corect, și astfel în noi sunt trezite impulsuri mereu noi, prin faptul că ne adâncim tot mai mult în exercițiu. De exemplu:
În razele curate ale luminii
Strălucește Dumnezeirea lumii...
aici să nu ne reprezentăm doar raze de lumină care strălucesc, ce simbolizează dumnezeiescul, ci să ne reprezentăm forțele Dumnezeirii ce iau în stăpânire interiorul nostru și apoi să simțim în noi o recunoștință atât de deplină, ce trebuie purtată în univers, în cosmos – să înotăm în sentimentul de recunoștință și să ne simțim una cu Dumnezeirea. Acest sentiment poate fi adesea ținut doar câteva secunde, dar la o exersare continuă ne reușește un timp mult mai îndelungat.
Adesea suntem chemați printr-un ton „sunător” iarăși la realitate, dar acest exercițiu lasă în urmă în noi simțământul comunității, de a-se-simți-una-în-Dumnezeu (cu omenirea), cu totul contrar sentimentului de singurătate.
Foarte mult se păcătuiește prin vorbărie. Ceea ce dezvăluie din exercițiile sale esoterice este pierdut pentru elev. Acest lucru ar trebui să ne fie clar. Înseamnă întotdeauna o slăbire a trupului eteric; oamenii cu trup eteric slab sunt întotdeauna guralivi. De aceea este pentru noi o cerință să ne închidem viața interioară drept taină; cel mult într-un mic cerc de prieteni care se află pe aceeași treaptă spirituală, prin discutarea comunicărilor și adevărurilor esoterice spre a-și îmbogăți viața, esoterică; doar că este o condiție de bază aici, ca la toți să fie prezentă atmosfera corectă. Prin tăcere cresc în noi forțe și tăria, ce ne permit să înaintăm.
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Se întâmplă ca dublul să vrea să ne determine prin poftele și pasiunile care sunt atașate de el, cărora înainte ne dedicaserăm instinctiv, să o ia razna cu noi, astfel încât să ne ieșim din fire, fie prin furie, fie prin ură și lipsă de bunătate, ciudă sau alte pasiuni ce izbucnesc. La omul obișnuit, acest lucru nu contează mult, de regulă. La esoterist nu ar trebui însă să se întâmple ca el să urmeze asemenea pasiuni care răbufnesc. El trebuie să fie mult mai atent la sine însuși. Viața de sentiment și pasiuni a esoteristului trebuie să devină în așa fel, încât să fie cu totul alta decât la omul obișnuit. Nimic nu ar trebui să se desfășoare aici la esoterist, ce are loc din simple instincte, fără ca el însuși, am putea spune, să țină în mâinile sale acest lucru. Ar trebui să devină treptat o imposibilitate pentru el, ca ceea ce vrea dublul să o ia razna cu el. El trebuie să devină stăpân peste acest dublu. (Slujitorul nu are voie să fie mai mare decât stăpânul [Nota 64].) Impulsurile care l-au stăpânit înainte, omul le stăpânește acum dinspre conștiența sa de Eu mai înaltă.
Acuma, nu trebuie să credem că omul ar deveni lipsit de iubire și indiferent față de mediul său. Tocmai capacitatea de iubire – adevărata iubire –, atunci când elevul a ajuns pe această treaptă, este ridicată pe o treaptă mai înaltă. Ea este aprofundată. Ea pierde caracterul egoist pe care iubirea îl are mereu la omul obișnuit. Ea devine mai înclinată spre jertfă, mai altruistă. (Misteriul rosicrucian [Nota 65], scena 9 și 10: După „O, omule, viețuiește-te” [Nota 66], așadar [după ce Ioan] a cucerit conștiența Eului superior, se apropie Theodosius, purtătorul puterii iubirii lumii de Ioan. Acesta spune: „Ființa ta vreau să o revelez [Nota 67] / În faptele mele / Ce vor acționa salvator prin tine”)* O școală esoterică ce învață uciderea iubirii și a compasiunii se află cu totul pe căi greșite. Nu despre o ucidere este vorba aici, ci despre o transformare în deplină conștiență. Tot ce e instinctiv, involuntar sau pasional în cadrul vieții sufletești trebuie ca omul să le pătrundă cu conștiența sa clară. Trebuie așezat cu totul în bunul plac al omului, dacă vrea într-o anumită situație să dea iubire sau nu. Tocmai prin faptul că ne modificăm viața de sentimente în așa fel dinspre conștiența noastră de Eu mai înaltă, dobândim un simțământ mai înalt pentru frumusețea ce se întrețese lumii, ce își are originea în iubirea lumii și care face posibilă adevărata artă. Elevul aflat pe această treaptă se dezvață și să se mai lamenteze despre sărăcirea vieții sufletești, despre ceea ce ar putea să apară drept pierdere sufletească. Și mai puțin are voie să spună, atunci când dublul amenință să devină puternic: Nu pot să lupt împotriva mea însumi. Chiar și în momente de disperare trebuie să-și spună tot mereu: Răbdare! Fii puternic! – Același lucru este valabil și atunci când credem că nu avem trăiri în lumile mai înalte și că de aceea nu am fi avansați.
* Poarta inițierii. Un misteriu rosicrucian prin Rudolf Steiner, GA 14. Traducerea Adriana Onofrei și Gheorghe Paxino. Editura Univers Enciclopedic, 2000. (Nota trad.)
Ceea ce trebuie realizat în școlirea esoterică este a-fi-cu-totul-așezat-pe-sine a sufletului. (Johannes, tabloul 9: „Simt în mine ființa lumii”[Nota 68]; „Mă odihnesc în mine însumi”; „Am câștigat prima certitudine a omului / Siguranța ființei sale.”) Acest lucru poate fi câștigat prin singurătatea sufletului. Aceasta trebuie să rămână dispoziția fundamentală a sufletului, chiar și în prezența oamenilor celor mai dragi. Doar prin singurătatea sufletului se deschid porțile lumii spirituale Chiar prin aceasta este condiționată viața spirituală curată. Însă această singurătate a sufletului este o stare a sufletului. Nu trebuie ca elevul să caute intenționat singurătatea exterioară sau să se sustragă de la îndatoririle pe care le avem față de lume. Nu despre asta e vorba. Trebuie să lăsăm să crească drept forță sentimentul de singurătate din suflet și să nu vrem să îl aducem imediat la tăcere prin gânduri prostești. Forță din singurătatea de a-fi-cu-totul-așezat-pe-sine – acest lucru contează.
O foarte mare cerință pentru elevul esoteric este să nu vrea să schimbe atât de des exercițiile. Cel mai bine este să păstrezi un exercițiu toată viața, dar să îl faci corect. Acest lucru are drept efect aceea că în noi sunt trezite tot mereu impulsuri noi prin el, prin faptul că absorbim treptat forțele care se află într-un astfel de exercițiu, pentru a face din ele forțe ale sufletului nostru. De exemplu în zicerea de exercițiu:
În razele curate ale luminii
Strălucește Dumnezeirea lumii...
Aici trebuie să ne reprezentăm nu doar raze strălucitoare de lumină ce simbolizează dumnezeiescul, ci trăind în ele forțele dumnezeiescului ce iau în stăpânire interiorul nostru, iar apoi să percepem în noi o deplină recunoștință ce este purtată de la noi iarăși înăuntrul universului, în cosmos. În simțământul de mulțumire înotând, a se simți una cu Dumnezeirea: acest sentiment poate fi adesea menținut doar câteva secunde. La o continuă exersare, se reușește mult mai îndelungat. – Acest exercițiu lasă în suflet simțământul de comunitate, de a-se-simți-una cu Dumnezeu, în Dumnezeu precum și cu omenirea. Acest lucru formează în suflet o forță uriașă, puternică, iar aceasta stă cu totul în opoziție față de sentimentul de singurătate.
Foarte mult se păcătuiește prin vorbărie. Elevul ar trebui să aibă mereu în minte că ceea ce arată ca rezultat al exercițiilor sale esoterice prin vorbăria despre ele este pierdut pentru elev. Acest lucru ar trebui lămurit. Înseamnă întotdeauna o slăbire a trupului eteric. Oameni cu trup eteric slab sunt întotdeauna guralivi. De aceea este pentru noi o cerință să ne închidem în noi viața interioară ca secret. Cel mult ar trebui ca, într-un cerc mic de prieteni, care se află pe aceeași treaptă, prin discutarea comunicărilor și adevărurilor esoterice, să ne îmbogățim viața esoterică. Însă condiția de bază într-aceasta este ca dispoziția corectă să fie prezentă în toate. Dar trebuie să știm că în tăcere se află forțe ale tăriei ce ne permit să mergem înainte.
* * *
Trei sentimente pe care esoteristul trebuie să le dezvolte în mod deosebit:
1. Sentimentul singurătății. În viața obișnuită este natural să simțim dor, mai ales de persoane pe care le îndrăgim. A dezvolta sentimentul de singurătate nu înseamnă: a deveni obtuz, indiferent față de lumea exterioară, însă trebuie să putem sta departe de ceea ce ne este drag, de care suntem atașați, să rămânem în singurătatea noastră și să îndrăgim această singurătate.
2. Pe lângă aceasta trebuie să dezvoltăm însă un al doilea sentiment. Există oameni care gândesc că atunci avansează repede, când schimbă relativ des exercițiile lor esoterice. Tocmai opusul este cazul. Pentru majoritatea este cel mai avantajos să rămână pe timpul unei întregi încarnări la aceleași exerciții, pornind de la premisa, desigur, că ele îi vorbesc tot mai adânc și mai penetrant.
De exemplu, exercițiul: În razele curate ..., aici desigur că nu ajunge să ne reprezentăm simbolic lumina în care acționează Dumnezeirea, ci trebuie totodată să dezvoltăm în noi un sentiment de recunoștință, o căldură a recunoștinței, un entuziasm trebuie să ne străbată, trebuie să se potențeze până la focul recunoștinței – trebuie să ne fie ca și cum am înota într-o mare de recunoștință. Așa cum înainte, concentrați asupra noastră, am dezvoltat un sentiment de însingurare, așa să ne revărsăm acum în univers, să ne simțim uniți cu toți oamenii.
3. Iar apoi un al treilea sentiment, pe care trebuie să ni-l însușim în viața noastră esoterică: sentimentul de a tăcea la timpul potrivit. Asta nu înseamnă să arătăm o anumită secretomanie, desigur că se poate vorbi cu alți esoteriști despre exercițiile sale, dar există, pe lângă alte însușiri, una ce frânează foarte mult dezvoltarea, aceasta e vorbăria.
Imediat ce am făcut o experiență, a nu putea altfel decât să i-o încredințăm unei verișoare sau unui unchi, de acest lucru ar trebui să se dezvețe fiecare esoterist, căci prin aceasta el nimicește și distruge, de-a dreptul, forțe ce au crescut în trupul eteric. La cel care, imediat ce a aflat o noutate, nu poate să o păstreze pentru sine, ia naștere o tensiune ce se stinge doar după ce a scăpat de ea asupra altora. Și la esoterist ia naștere o tensiune.
Cu cât mai mult ținem pentru noi secrete încredințate nouă, cu atât mai multe forțe adunăm astfel în trupul eteric. Față de tot ce este frumos, bun, adevărat nu ne înstrăinăm atunci, dimpotrivă: dobândim o înțelegere mai fină pentru artă.
Prin exercițiile noastre esoterice vrem să reușim să ne concentrăm cu totul asupra unui gând, iar apoi să lăsăm să apară un gol în noi și să așteptăm ceea ce se revarsă către noi drept rezultat al meditației noastre. De tăria anduranței noastre folosite pentru aceasta depinde ce reușim aici. S-ar putea spune că prin schimbarea exercițiilor înaintăm mai repede decât dacă avem mult timp același exercițiu; dar cei mai profunzi esoteriști au afirmat întotdeauna că au ajuns cel mai departe prin faptul că au făcut cu mare răbdare și anduranță, timp de ani de zile aceleași exerciții.
Se poate întâmpla ca un om să aibă doar o dată în viața sa ocazia să se întâlnească cu cineva care îi poate da un exercițiu spiritual, pe care apoi să nu îl mai vadă niciodată pe acest Pământ. Acest exercițiu poate, dacă este făcut corect și karma acestui om este favorabilă, să-i ajungă pe viață și să-i aducă roade până ce, în final, își găsește în spiritual învățătorul.
Esoteristul va observa că, prin faptul că folosește forțe asupra dezvoltării sale interioare, anumite trăsături greșite, pe care le avea deja înainte, ies mai puternic în evidență. Printre aceste trăsături se află, de exemplu, o criticare accentuată a altor oameni. De criticat, critică toți oamenii. Esoteristului trebuie însă să-i fie clar din ce anume ia naștere această voință de a-l sancționa pe celălalt. Prin exerciții ne înălțăm și ne întărim sentimentul de Eu, egoitatea noastră, iar aici această criticare este a-vrea-să-ne-afirmăm față de ceilalți, a-vrea-să-fim-ceva-deosebit, o necesitate de separare. Esoteristul pierde interesul față de multe lucruri exterioare, pentru care înainte avusese foarte multă atenție. Asta merge atât de departe, încât câte un esoterist are senzația de a nu mai vedea atât de bine ca înainte. Majoritatea se plâng și despre pierderea memoriei lor bune. Din ultimele ore esoterice știm că această neatenție față de mediu este eronată. Se poate întâmpla ca cineva să nu își facă suficient de intens exercițiile pentru a umple golul interior cu conținut spiritual, pe care tocmai că nu mai poate să-l umple cu interesele dinainte. Datorită acestui fapt, el dobândește atunci o senzație imperioasă, o neliniște ce îmboldește, necesitatea de a-și umple dinspre afară golul interior. Atunci cade doar prea lesne în ispita de a critica ceea ce este în exterior. Această criticare este,într-un fel, de înțeles și îndreptățită, căci după ce omul s-a separat mai întâi de lumea exterioară și acuma iarăși pășește afară din sine, el ar vrea să se afirme față de lume. În aceasta rezidă însă un egoism, care, la fel ca și critica, ar trebui suprimat. Dacă reușim acest lucru, forțele, pe care altfel le-am fi risipit, se vor îndrepta înăuntru și vor rodi în viața noastră sufletească. Necesitatea de separare este ceva foarte îndreptățit pentru esoterist, căci numai în singurătate poate el să facă progrese. Pentru majoritatea oamenilor obișnuiți, sentimentul de singurătate este unul de nesuportat. Esoteristul trebuie să se obișnuiască cu suportarea singurătății. Prin aceasta el își stimulează viața esoterică în mare măsură. Un om care are un dor de exterior, de societate își fragmentează forțele în acest dor. E ca și cum acest dor s-ar împinge în toate părțile dinspre el în spațiu. El ar trebui acum să fie atent, mai degrabă, să adune aceste forțe în sine, să le îndoaie, am putea spune, spre înăuntru. Va avea prin aceasta un mare câștig.
O altă trăsătură, aparent opusă, trebuie esoteristul să-și dezvolte, de asemenea. Opusă este ea față de prima, precum bătaia spre dreapta a pendulului la ceas este opusă celei spre stânga: una rezultă din cealaltă și totuși ele sunt exact opuse una față de cealaltă. Așa este pentru esoterist necesar să aducă două trăsături în echilibru, precum bătăile de pendul: mai întâi suportabilitatea singurătății, adică întărirea egoității, iar în al doilea rând dăruirea totală până la granița renunțării de sine, a uitării de sine, față de ceea ce se îndreaptă către noi ca îndatorire.
Dacă am ajuns în acel punct în care inima noastră tânjește după singurătate în mijlocul mediului nostru, aceasta ne doare, de fapt, suferim din cauza ei și totuși îndreptăm spre ea deplina iubire dedicată, atunci am reușit unirea trăsăturilor care aparent se contrazic.
O a treia trăsătură pe care ar trebui să o exersăm este tăcerea despre întâmplările noastre esoterice. La oameni nedezvoltați, sentimentul de a trebui să păstrezi un secret este pentru ei de-a dreptul exploziv, iar a putea odată să vorbească este pentru ei o ușurare colosală. Esoteristul ar trebui, însă, să țină cont de faptul că această forță ce amenință să-l facă să explodeze, trebuie să fie foarte puternică dacă mai degrabă o depozităm în interior. De aceea se și spune: „Învață să taci, iar ție îți va fi puterea”[Nota 69] – adică puterea de a stăpâni în propriul interior. Cercetătorul ocult poate, spre exemplu, să perceapă limpede modificarea, adăugarea de forță ce apare în interiorul unui om care trebuie să suprime rostirea unui secret dintr-un anumit motiv. Un om are, spre exemplu, ceva pe suflet, ce ar vrea să-i comunice prietenului său. Pe când se grăbea să ajungă la el, se întâlnește la ușă cu un alt cunoscut care vine să-l viziteze. Acestuia nu poate și nu vrea să-i comunice. După aceea este prea târziu să meargă la prieten; el trebuie, așadar, să suprime plăcerea de comunicare. La acest om, căruia i s-a întâmplat acest lucru, ocultistul va vedea că în sufletul său s-a dezvoltat o forță care nu era acolo înainte și care nici nu ar fi luat naștere dacă omul și-ar fi împlinit dorința de a-și face comunicarea. Pentru esoterist nu ar trebui să fie valabilă zicerea: „Când inima este plină, ea se revarsă pe gură.” [Nota 70]
Pentru un ne-esoterist poate să fie uneori bine și potrivit să se exprime, dar nu și pentru un esoterist. El stropește în afară, prin comunicarea gândurilor și simțămintelor sale interioare, forțe ce ar fi fost atât de necesare pentru sufletul său. De fiecare dată când suntem capabili să ținem sub tăcere gânduri și simțăminte, îndeosebi acelea ce se referă la trăirile și greutățile noastre esoterice, noi dobândim o forță sufletească ce nu ni se poate pierde. Dar despre lucruri general-umane, despre ceva ce îi poate fi folositor omului, despre astea trebuie să vorbim, însă nu despre propriile chestiuni, care nici nu sunt treaba celorlalți. Această necesitate de a comunica, de unde izvorăște de fapt?
Rareori avem necesitatea de a merge la alți oameni pentru că îi iubim ne-egoist, ci pentru că aceștia au trăsături care reprezintă ceva pentru noi, ne dau ceva. Și dorința trebuie să o lăsăm jos, am putea spune, de a fi purtat de alți oameni pe brațe. Dimpotrivă, trebuie să le fim recunoscători dacă ne tratează prost, pentru că putem să ne exersăm prin aceasta forțele noastre de suportabilitate. Iar apoi trebuie să ne străduim să simțim totuși iubire față de oameni. Vom observa noi atunci că este cea justă.
Ceva la care esoteristul ar trebui de asemenea să renunțe este văitarea. Despre ce se vaită el? Adesea despre faptul că atunci când începe meditația năvălesc din toate părțile gânduri asupra lui. El ar trebui, însă, să fie recunoscător pentru aceasta, să considere un progres faptul că observă ce realitate este lumea gândurilor, de se poate impune așa. El trebuie doar să-i opună forța sa, căci prin aceasta forța va crește. Ar trebui să tragem cu urechea la gândurile acestea, să vedem cum fac, să le considerăm model pentru felul în care putem să ne concentrăm, să le folosim drept șablon, să ne spunem: Cu aceeași intensitate-trebuie să ne adâncim în meditația noastră, atunci atragem spre noi forțe spirituale care ne sprijină. – Ar fi o meditație foarte comodă, dacă în fața acesteia ar veni îngeri sau alte entități spirituale și ne-ar mătura gândurile nedorite.
Dacă esoteristul a depășit toate aceste trăsături și a și învățat să exerseze tăcerea în măsura corectă, atunci va ajunge la ceva ce a fost deja dintotdeauna numit de către mistici poarta morții, anume pentru că omul, prin tăcerea sa și prin stăpânirea trăsăturilor sale, a ajuns atât de departe încât se află în aceeași stare ca și un om care stă în fața morții, în care toate interesele sale sunt întoarse din fața lumii exterioare. El este întors în sine însuși sau către dumnezeiesc-spiritual.
Aceasta este și ceea ce este exprimat în a doua parte a zicerii noastre rosicruciene: In Christo morimur. În Christos murim noi, prin aceea că ne transformăm cu totul și ne îndreptăm iarăși spre spiritual. Ex Deo nascimur: Din Dumnezeu suntem născuți și trebuie să ne întrupăm în fizic. Acum este sarcina noastră să ne dezvoltăm în așa fel avansând, încât să putem spune: In Christo morimur. Ne întoarcem de la tot ce este fizic și ne ridicăm la spiritual, ce a fost numit mereu Sfântul Spirit, și suntem născuți din nou în acesta: Per Spiritum Sanctum reviviscimus. Iar ca o detaliere a acestui lucru este zicerea pe care ne-a dat-o Maestrul înțelepciunii și al armoniei sentimentelor:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Esoteristul trebuie să se obișnuiască să suporte anumite simțăminte și să facă și să renunțe la lucruri pe care exoteristul nu le face, dintre care sunt:
1. Simțământul de singurătate. Esoteristul trebuie să învețe să o suporte și să își fie lui însuși suficient și să poată trăi în ceea ce urcă în propriul suflet, fără să se simtă nefericit în această singurătate.
Primul lucru care va apărea atunci este că privim spre toate cu totul altfel. Interesul se va modifica întru totul.
2. Al doilea este dedicarea, pe care esoteristul trebuie să o dezvolte.
3. Al treilea este tăcerea, față de comunicativitatea ușuratică.
Prin acestea trei, esoteristul trăiește adevărul: Eu am ajuns până la poarta morții!
Se plâng mult elevii de debordarea sufletului de gânduri în timpul meditației. Recunoscători ar trebui să fim pentru faptul că ne poate veni în conștiență faptul că gândurile sunt realități ce sunt mai puternice decât noi. Nu ar trebui să ne plângem, ci să ne bucurăm dacă gândurile se arată în acest fel; ele se arată ca forțe sufletești. Prin tăcere se dezvoltă anumite forțe în suflet.
A exercita și exprima critică presupune o trăsătură foarte precisă în suflet, anume aceea de a vrea să fim considerați ceva în egoitatea noastră, de a fi cu ceva înaintea celuilalt.
Dacă putem să adunăm multe asemenea trăiri sufletești fără a le rosti, atunci vom ajunge la un punct foarte precis al dezvoltării noastre, pe care îl cunoaște fiecare esoterist și care este desemnat în toate scrierile mistice drept „a ajunge până la poarta morții”.
Dedicare, cum se exersează ea? Putem să tânjim după singurătate și totuși să fim dispuși în fiecare clipă să ne dedicăm celuilalt cu iubire, de dragul celuilalt om și a trăsăturilor sale adorabile.
De obicei se întâmplă că un om îl vizitează pe altul din egoism. El primește ceva de la el. Celălalt, pe care îl vizitează, are trăsături care îi plac. El caută apropierea de el, așadar, nu de dragul celuilalt, ci de dragul său însuși.
Dăruirea către trăirile interioare trebuie să fie atât de puternică, încât să uităm cu totul de noi, să ne dăruim către ceea ce urcă în suflet, astfel încât să putem privi obiectiv asupra forței.
Mai întâi apare la esoterist faptul că egoitatea devine mai puternică. Spre separare, înstrăinare de ceilalți oameni tinde omul. – Dacă omul simte urcând în el dorul după oameni, trebuie să-și spună: prin dor sunt stropite în afară inutil forțe pe care omul le poate folosi foarte bine spre interior.
Tot astfel este la comunicabilitate, inutil sunt uzate forțe. Lucrurile care ne interesează în spațiul cel mai interior, cele care ne interesează subiectiv, despre acestea ar trebui să tăcem; forța care e folosită altfel întoarsă spre înăuntru, dă o forță tare pentru esoterist.
Pe de o parte, trebuie să ne facem tare egoitatea, pe de altă parte, să uităm cu totul de noi înșine.
Meditația, esoteristul trebuie să o mute doar prin voința sa în punctul central al conștienței, nu prin amintire etc.
Dacă omul nu se comportă în sensul dezvoltării omenirii, el acționează perturbator în ordinea lumii. Aceste perturbări trebuie echilibrate iarăși de anumite spirite.
Atunci când omul este „în afara lui”, trebuie ca un fel de entități luciferice să repare această perturbare. Acest fel deosebit se numește Samael. Omul se simte aici precum doi, i se pare ca și cum o a doua personalitate ar merge pe lângă el. Aceasta rostește uneori lucruri pe care el le-ar fi spus, poate, cu ani în urmă, ele însă îi par străine în momentul de față. În viziune, el apare ca o figură asemănătoare cu un om.
Dacă omul minte sau este necinstit față de sine însuși (de exemplu, gândește că ar fi venit la Zürich doar pentru conferințe, pe când în realitate el a venit pentru că îi făcea plăcere să se întâlnească cu un anumit om care venea și el acolo) – atunci spiritul Azazel trebuie să repare această perturbare în dezvoltarea lumii. Aici omul se simte ca biciuit pe spate, presiune în spate (gâtlej). În viziune, el vede o figură asemănătoare cu o pasăre.
Dacă omul nu participă la mediul său, nu se interesează pentru lucrurile care se întâmplă în jurul lui, nu este atent la mediul său, atunci spiritul Azael trebuie să repare această perturbare. Efectul pe care omul îl simte datorită acestei neatenții se exprimă la el printr-o senzație de înec, de înec-într-o-mare-spirituală, la trezire sau la adormire. El vede în viziune o figură asemănătoare cu un leu.
Dacă omul nu are încredere față de karmă, dacă nu se dăruie karmei, dacă nu preia cu dăruire și curaj ceva îngrozitor, grav ce i se întâmplă, dacă nu recunoaște acest lucru drept corect și, în ciuda durerilor, nu îl ia curajos asupra sa, atunci această perturbare trebuie
s-o aducă spiritul Ahazel [Mehazael] iarăși în armonie cu ordinea lumii. Omul se simte aici ca legat de pământ, ca înlănțuit cu greutate de pământ și vede în viziune o figură asemănătoare cu un taur.
Chiar dacă viața noastră este o Maya de nedescâlcit, totuși nu avem voie să uităm că suntem născuți dintr-un fundament originar dumnezeiesc.
Dezvoltarea esoterică trebuie să fie diferită în timpuri diferite, altfel încarnările succesive nu ar avea niciun sens. Dar anumite lucruri rămân aceleași în toate timpurile. Astfel găsim, spre exemplu, faptul că esoteriștii egipteni vorbesc de:
ajungerea la pragul morții,
mersul în lumea de jos,
trăirea celor patru elemente,
vederea Soarelui de la miezul nopții,
întâlnirea cu ființele spirituale din apropierea imediată. [Nota 71]
Ce anume se înțelege prin aceasta nu poate fi detaliat acum cu totul; dar cele mai simple lucruri despre asta vor fi spuse acum.
Unul din simțămintele pe care ni le poate aduce viața esoterică este acela că viața de trezie ni se pare ca și cum ar fi, de fapt, doar o viață de somn. Aceasta nu este o dispoziție pe care am putea-o nutri tot timpul în noi, dar nici nu trebuie să fie niciodată intenția noastră ca anumite dispoziții esoterice, pe care le trăim în anumite momente, să le lăsăm să se extindă asupra întregii vieți. Dacă am face asta, atunci am fi nepotriviți pentru a ne îndeplini îndatoririle din lumea exterioară. Fiecare esoterist trebuie, într-adevăr, din când în când să trăiască o dispoziție de dor, atunci când vede regnurile naturii din jurul său, de a pătrunde până la ceea ce se află în spatele lor, la ceea ce este adevărata realitate după care noi tindem și în raport cu care toate impresiile senzoriale obișnuite nu au mai multă valoare decât cele din somn. Cine ar dori să aibă acest lucru, pentru a trăi în astfel de dispoziții esoterice tot timpul, acela ar trebui să se retragă într-un fel
de viață monahală. Dar acesta nu este acel esoterism spre care tinde rosicrucianismul. Cine dorește să se retragă în acest fel ar trebui să fie conștient de faptul că își însușește anumite privilegii față de semenii lui, pentru ca, prin aceasta, să se pregătească pentru mai multe vieți în lumea exterioară, dar că dacă toți oamenii ar vrea să trăiască precum o fac ei, orice progres în dezvoltarea omenirii ar deveni imposibil.
Exercițiile noastre sunt orientate spre a ne aduce înăuntru în lumea spirituală; dar adesea nu observăm progresele pe care le facem cu această ocazie, din neatenție. Astfel se poate ajunge la impresia: Din ceea ce este revărsat în noi drept gândire, simțire și voință ca forțe, ne folosim doar foarte prost, dar ar fi imposibil să trăim, așa cum suntem, în acea gândire, simțire și voință, ne-ar strivi, ne-ar nimici. Senzația de a sta în fața unei trăiri care vrea să ne copleșească, cei vechi o numeau: ajungerea la pragul morții. Căci aici simțim: ceea ce trăiesc acuma nu pot stăpâni nici cu gândirea mea, nici cu simțirea mea, nici cu voința mea; acuma simt cum este să fi murit. Această trăire a parcurs-o probabil deseori deja marea majoritate dintre voi. Faptul că nu știm nimic de aceasta provine doar de la neatenție. Vom fi avut adesea în timpul meditației senzația că am fost „plecați” o clipă, iar apoi, revenindu-ne, ne-am gândit: am dormit. Dacă ne-am strădui să mergem pe urmele celor trăite în asemenea clipe, atunci am simți că au fost probabil cele mai grozave trăiri pe care le-am parcurs vreodată.
O altă experiență este aceasta. Ea nu trebuie cu necesitate să urmeze după prima. Putem avea impresia că am trăit această a doua experiență prima, pentru că la prima trăire am dormit. Ajungem la senzația că ne aflăm în trupul nostru, că îl purtăm cu noi. Așa cum, încărcați la fiecare braț cu o greutate, putem distinge greutatea de mușchii brațelor, așa învățăm să ne percepem brațele însele drept greutăți pe care le cărăm cu noi. Apoi putem avea senzația că – nu trupește, dar cu atât mai mult sufletește – stăm încătușați într-o lume subterană. Acesta este „mersul în lumea de jos”. În exercițiile noastre ne simțim atunci ca și paralizați cu totul, după aceea o senzație ca și cum am fi udați în interior cu totul, cu apă călduță.
Putem avea și senzația că gândurile rele pe care le avem nu sunt doar gânduri, ci ceva real. Dacă am gândit ceva negativ despre o personalitate, atunci vedem asta țâșnind ca o săgeată înainte, ce poate răni această personalitate în suflet mai rău decât ar putea să-i rănească trupul o săgeată trimisă fizic. Imediat ce ne dăm seama ce facem cu aceasta, observăm cum săgeata zboară înapoi către noi înșine și ne arde ca focul, ca și cum am fi în „flăcările lumii de jos”. Acesta este „mersul printre elemente”. Nu este nevoie să fie văzut drept viziune, se poate simți pe noi înșine, ca și cum am avea arsuri peste tot.
Dacă percepem în modul acesta, atunci e ca și cum am trimite forțe din trupul nostru eteric, care pot însă să meargă doar până la granița aurei noastre. Acolo întâlnesc, însă, forțele cosmosului care acționează peste tot în mediu, care fac ca aceste forțe să se întoarcă și le dirijează către anumite puncte centrale unde fac să apară organele suprasenzoriale. Este, cu aceasta, ca și cu ochii fizici: aceștia au fost formați din organe indiferente, prin intermediul luminii. Atâta timp cât lumina lucra asupra lor, nu puteam încă să vedem; asta a devenit posibil când au fost gata. Așa putem să ne folosim și organele noastre mai înalte, doar după ce au fost construite prin noi în modul înfățișat.
* * *
Orice esoterism, orice strădanie esoterică este supusă modificării, progresului, asta înseamnă că forma se modifică, ființa esoterismului rămâne în toate timpurile aceeași. Dacă nu asta ar fi situația, atunci învățătura despre încarnările repetate nici nu ar avea vreun sens, asta înseamnă că omul este tot mereu condus pe Pământ, ca să-și facă experiențele și ca sufletul său să devină mai matur. Forma în care omul este introdus [astăzi] în lumile mai înalte a trebuit să devină cu totul alta. Omul de astăzi, cu viața sa sufletească diferențiată, ar suporta
probabil cu greu ceea ce era cerut înainte din partea unui elev al misteriilor egiptene. La el avea loc pregătirea pe parcursul a puține săptămâni, sub privirea preotului. Mijloace violente erau utilizate pentru a-i provoca, spre exemplu, mila cea mai înaltă, pentru a-i pune la încercare neînfricarea; lui îi era foarte limpede faptul că, într-aceasta, viața lui era în joc. Altfel este cu omul de astăzi. Stă și el, într-adevăr, sub conducerea unui învățător, dar prin forța exercițiilor ce îi sunt date, prin propria muncă asupra sufletului său se ridică el în lumile mai înalte.
Esoteristul egiptean, întrebat în legătură cu treptele dezvoltării sale, le-ar fi rezumat în modul următor:
A înfățișa fiecare treaptă în parte este foarte greu; ele se bazează tocmai pe trăiri ale sufletului, pe care trebuie să le parcurgă fiecare. Doar că nu se spune că succesiunea este întotdeauna aceeași. Se poate că îi scapă una, așa că trece a doua în locul celei dintâi.Tot ce se petrece în suflet este foarte fin, foarte subtil. Omul trebuie să se obișnuiască să fie atent la aceste dispoziții intime ale sufletului său.
1. Dacă ascultă la ceea ce se întâmplă în sufletul său, curând se va arăta ceva ca un fel de a fi învăluit, adormit față de lumea exterioară. Așa că își va zice: Voi, câmpii frumoase, văi plăcute, nu am niciun fel de dorință pentru voi. Un dor se află în mine, după ceea ce se află dinapoia lor! Ca un fel de somn este o asemenea dispoziție, ca o pieire. Nu se poate gândi, nici simți ca înainte. Nu se poate ridica degetul mic; și voința a murit. Toate membrele devin grele și inutilizabile. Sufletul se află în afara corpului. Este ca și cum lumea materială se scufundă. Ne simțim părăsiți de Dumnezeu și de lume.
Desigur că această senzație nu poate să fie decât trecător. Căci altfel am deveni cu totul inutilizabili pentru viața noastră profesională. Viața noastră esoterică de astăzi este, însă, organizată în așa fel, încât se potrivește la orice ocupație. Chiar și atunci când a trăit în astfel de dispoziții, omul trebuie să fie proaspăt, flexibil pentru viața sa exterioară. Cine ar vrea să trăiască cu totul în dezvoltarea sa, ar trebui să se și retragă în călugărie și să-și anticipeze acest privilegiu deosebit pentru multe vieți următoare.
Această senzație de a fi învăluit față de lumea exterioară, esoteristul din toate timpurile a numit-o: a merge prin poarta morții. Este realmente ca o anticipare a morții.
2. Al doilea simțământ, coborârea în lumea de jos, apare așa, că ia naștere sentimentul rușinos al propriei nonvalori, că nu folosim exhaustiv capacitățile sufletului, pe cât de mult am fi de fapt capabili. Senzația pe care o dobândim este ca și cum corpul nostru ar fi ceva aparte, ce trebuie purtat cu noi și care uneori ne apasă ca plumbul. De exemplu, avem această senzație în brațe. Avem senzația ca și cum corpul nostru ar fi ceva străin. Atunci ne simțim dintr-odată ca străluminați [umeziți]*, ca udați cu apă călduță.
* Vezi, privitor la aceasta, însemnarea A, în care se spune în acest pasaj că s-ar simți „ca și paralizați cu totul, după aceea o senzație ca și cum am fi udați în interior cu totul, cu apă călduță.” (În textul german, cei doi termeni au diferență de o literă: „durchleuchtet” – „durchfeuchtet”. – Nota trad.)
3. Și apoi un al treilea simțământ: faptul că ne devine clar că gândurile noastre sunt realități. Înainte am avut cândva un gând, apoi a urmat un al doilea și am crezut că l-ar fi șters pe primul. Acum simțim la un gând rău ca și cum ar fi trimisă o săgeată mortală asupra celui către care era îndreptat gândul rău. Această săgeată se întoarce însă și se îndreaptă spre propriul nostru suflet și arde în suflet, iar acest loc de arsură rămâne pe tot timpul vieții noastre. Trebuie să îl reparăm mai devreme sau mai târziu prin karma noastră. Esoteristul începe să vadă imaginativ, vede focul care este aprins prin gândurile sale rele. Adesea îi va fi ca și cum propriul său corp este ars cu flăcări ce luminează puternic. Esoteriștii din toate timpurile au numit asta: trecerea prin elemente. În analogie cu focul există și pe celelalte trepte ale lumii elementare trăiri corespunzătoare.
Mulți se vaită: Eu nu fac progrese, nu observ că merg înainte, învățătorul vede adesea faptul că elevul se chinuie degeaba. Este doar lipsa de atenție pe care o îndreaptă către mișcările sale sufletești intime.
Trebuie să trăim cu totul și cu totul în exercițiile noastre, să ne identificăm cu substanța de meditat, să izgonim orice altceva, orice gând despre lumea exterioară și apoi să trăim alte câteva minute în efecte. Prin toate aceste trăiri sunt formate centre de forță ce acționează în cadrul corpului nostru astral, dar numai până la limita aurei. Acolo se întâlnesc cu forțele care se revarsă în noi din lumea spirituală și sunt formate astfel organele trupului astral, florile de lotus, ce au drept efect că, atunci când trupul astral curățat acționează înăuntrul trupului eteric, se modifică configurația acestuia, îl face independent de corpul fizic și capabil pentru următoarele trepte, ce duc la vederea Soarelui de la miezul nopții și la cunoașterea marii lumi spirituale a cosmosului. Aceasta este atunci o beatitudine enormă.
* * *
Ne-ar plăcea să extindem dispoziția din meditație asupra întregii noastre vieți. Dar asta nu merge, pentru că atunci am deveni nefolositori pentru viața fizică. Dacă un om își extrage privilegiul de a-și închina viața actuală cu totul meditației, adică de a duce o viață de mănăstire sau de călugărie, atunci va fi pus în viața următoare cu atât mai mult în fața sarcinii de a fi activ în viața practică, poate în ciuda unor forțe spirituale intensificate.
Mulți se plâng că nu fac progrese, că nu observă nimic la ei, nu observă că avansează. Învățătorul vede foarte des că elevul se îngrijorează degeaba; este doar lipsa de atenție pe care o îndreaptă elevul către mișcările sale sufletești subtile. Însă această atenție este neapărat necesară pentru progres.
În toate timpurile au făcut oamenii exerciții esoterice, în timpurile mai vechi, în misterii. Și în vechile înscrisuri ale rosicrucienilor [Nota 72] găsim, pentru cei ce vroiau să se dezvolte, indicată forma experiențelor, iar aici, precum în toate, mai ales în misteriile egiptene, se vorbește de trăiri foarte specifice.
Toate aceste simțăminte trebuie să le parcurgem și noi, doar că nu e nevoie să apară în această ordine specifică. Înainte, aceste simțăminte și exercițiile corespunzătoare erau realizate mult mai puternic, pe care astăzi, pentru că viața sufletească a devenit mai diferențiată, omul nu ar mai putea să le suporte.
Prima trăire: Trecerea pragului morții.Acest lucru se face vizibil în modul următor la toți misticii. Omul cade momentan cu totul în lipsa spiritului. Membrele sale devin grele și inutilizabile. Sufletul său se află în afara corpului său. El se simte părăsit de Dumnezeu și de oameni, iar lumea materială îi scapă în timpul acelor momente unde vedem ca o ascundere a lumii propriu-zise și simțim o dorință puternică după acea lume adevărată. Nu putem să ne folosim nici de voință, nici de simțire și nici de gândire. Acest lucru trebuie să îl simțim puternic, dar să nu rămânem prea puternic înăuntrul acestui sentiment, pentru că lumea fizică este școala noastră de învățare, unde avem de parcurs dezvoltarea noastră spirituală și fizică. Senzația de adevărată moarte poate apărea timp de secunde. Lucrul principal este: să fim atenți la ce se întâmplă cu noi.
Al doilea simțământ, coborârea în lumea de jos, apare în așa fel încât ia naștere sentimentul rușinos al propriei nonvalori, legat de faptul că nu ne folosim exhaustiv capacitățile sufletului care ne sunt date, așa cum ar trebui de fapt să facem și de care am fi și capabili să ne folosim. Simțământul pe care îl primim este ca și cum corpul nostru e ceva aparte de noi, pe care trebuie să îl ducem cu noi și care uneori ne apasă greu ca plumbul, de exemplu brațele. Căpătăm senzația ca și cum a pătruns ceva străin în corpul nostru și ne simțim atunci uneori ca și udați cu apă călduță.
Al treilea simțământ este trecerea prin elemente. Trăim realitatea gândurilor și știm că sunt lucruri. Dacă i-am trimis cuiva gânduri rele, ne liniștim de obicei spunându-ne că a fost doar un gând. În realitate acest lucru este mai rău decât să tragi cu săgeți mortale pe planul fizic. Se trăiește atunci în reprezentări imaginative modul în care această săgeată de gând se îndreaptă înapoi și atinge ca o flacără sufletul nostru, îi imprimă semne de arsură, într-un anumit sens, pe care trebuie să le reparăm în karma noastră.
Și pe celelalte trepte ale lumii elementare există trăiri corespunzătoare.
Trebuie să trăim cu totul și cu totul în exercițiile care ne sunt date, apoi să mai stăm câteva clipe în efectele meditării și să știm, într-aceasta, că suntem și că trăim în acele efecte. Prin toate aceste trăiri sunt formate centre de forță, ce acționează în cadrul corpului nostru astral, dar numai până în cuprinsul aurei. Acolo se întâlnesc cu forțe ce se revarsă înăuntrul nostru din afară, din lumea spirituală și sunt formate astfel organele corpului astral, florile de lotus, care au ca efect faptul că apoi trupul astral curățat acționează înăuntru în trupul eteric, modifică configurația acestuia și îl face independent de corpul fizic. Astfel devine omul capabil să facă următorii pași, să vadă Soarele de la miezul nopții și să facă apoi cunoștință cu marea lume spirituală a cosmosului. Aceasta este atunci beatitudine enormă.
* * *
Ne-ar plăcea, poate, adesea să extindem dispoziția meditației asupra întregii noastre vieți. Asta nu merge însă, pentru ca am fi atunci inutili pentru viața fizică. Dacă un om își extrage privilegiul de a-și închina viața actuală cu totul meditației, așadar de a duce un gen de viață de mănăstire sau de călugărie, atunci va fi pus în viața următoare cu atât mai mult în fața sarcinii de a fi activ în viața practică, poate cu forțe spirituale întărite.
În toate timpurile au făcut oamenii exerciții esoterice, în vechile timpuri în misterii. În vechile documente ale rosicrucienilor găsim pentru cei care vroiau să își dezvolte capacitățile sufletești indicată forma experiențelor, iar aici – la fel ca și în vechile misterii egiptene, în general în toate vechile misterii – se vorbește mereu de trăiri foarte specifice, pe care sufletul omenesc ar trebui să le parcurgă. Acolo se spunea mereu că sufletul este condus la pragul morții. El trebuie să coboare în elemente, el trebuie să facă trecerea prin elemente.
Toate acestea trebuie să le parcurgă și astăzi elevul esoterismului. Aceste trăiri nu e necesar să fie parcurse în această ordine exactă. Înainte, exercițiile ce conduceau la aceste trăiri de simțăminte erau desfășurate mult mai puternic, trăirile de simțăminte apăreau cu tărie deosebită, pe care astăzi, când viața sufletească a devenit atât de mult mai diferențiată, omul nu ar mai suporta-o.
Prima trăire, trecerea peste pragul morții, era trăită în vechile misterii în așa fel încât omul simțea cu totul momentan absența spiritului său din corp. El simțea cum membrele sale deveneau grele, lipsite de viață, ca la un cadavru. Corpul său devenea inutilizabil, ca un corp mort. El simțea că sufletul și spiritul nu mai acționează înăuntrul corpului, sunt în afara acestuia. Întreaga lume materială în care trăiește, percepe, simte el cu corpul său – îi scapă, nu mai este aici. Dar i se ascunde lumea adevărată, lumea realității. Așa este omul în aceste momente ale morții, ca părăsit de Dumnezeu și de oameni, de lumea spirituală și de lumea fizică. Cu totul, cu totul părăsit se simte! Iar un dor puternic după acea lume adevărată se ridică în suflet! Dar el simte că nu poate să pătrundă în această lume adevărată, cu capacitățile sufletești pe care le-a folosit până atunci. El nu poate să facă nimic cu gândirea sa, cu simțirea sa, cu voința sa.
Toate aceste trăiri le are elevul esoterismului și astăzi. Trebuie și el să simtă, să pătrundă puternic viețuind cum gândirea sa, care îi servește la trăirea pe planul fizic, este obtuză, inutilizabilă pentru strădania sa către spiritual, cum trebuie dobândită o altă gândire; el trebuie să trăiască modul în care simțirea sa este străbătută de egoism, cum este respins cu această simțire de către lumea spirituală și cum voința sa este o forță ascunsă pentru el, pe care trebuie să o găsească. Toate aceste trăiri trebuie parcurse puternic. Întreaga lipsă de valoare a gândirii, simțirii și voirii, ce ne servesc pentru lumea fizică, trebuie ca pentru trăirea lumii spirituale să devină tot mereu o trăire a sufletului care privește din afară asupra corporalității fizice. În orice caz trebuie să apară pe lângă aceasta și conștiența că această lume fizică totuși are valoarea ei, că ea este școala noastră de instruire și că numai prin cunoașterea corectă a valorii lumii fizice putem ajunge, de fapt, să parcurgem o dezvoltare spirituală. Elevul trebuie să știe, că trebuie să învețe să privească la lumea fizică și la corpul său fizic ca la niște instrumente, niște unelte pentru dezvoltarea sa sufletească și spirituală și că el poate cu adevărat să se trăiască în afara acestora în adevărata sa ființă, așa cum un muncitor când își folosește unealta se simte și el în afara acesteia. Acest sentiment poate să meargă până la adevărata pieire a fizicului – acest lucru poate dura timp de secunde. Este însă de cea mai mare importanță să și observăm aici ce se întâmplă cu noi de fapt.
Apoi apare a doua trăire; aceasta este și ea o trăire de simțire și de cunoaștere: coborârea în lumea de jos. Aici omul învață să pășească și mai departe de sine. Înainte a privit asupra corporalității sale. Acum privește din afară asupra ființei sale sufletești. Iar aici apare în el sentimentul de rușine grozavă. El se rușinează în fața lumii spirituale de propria sa nonvaloare. El învață să cunoască faptul că toate capacitățile sufletului său sunt daruri dumnezeiești. Iar el cunoaște că nu a făcut folosință de aceste daruri dumnezeiești în felul în care ar fi trebuit s-o facă după intenția divinităților. El simte că toate egoismele sale din afecte, porniri și pasiuni au îndepărtat sufletul său foarte mult de lumea divinităților. (El privește în jos într-o lume de ființe care au o relație strânsă cu omul, dar sunt de natură subsenzorială, iar dacă privim în noi și ne percepem pe noi înșine prin pornirile, instinctele etc. noastre atunci trebuie să intuim sub acestea o natură subsenzorială. Pornirile etc. noastre sunt acțiuni ale acestor entități.) Iar dacă până atunci el și-a simțit doar corpul ca îndepărtat de sine, acum i se îndepărtează și ceea ce a folosit acest suflet pentru egoisme, ceea ce a smuls el din lumea divinităților prin aceasta. În trăirea morții, el își simte adesea corpul devenind ca plumbul, acum i se pare ca și cum ceva străin ar fi intrat în acest corp; asta simte deosebit de puternic, de exemplu, în brațe și în mâini. Iar simțământul de rușine se revarsă asupra lui ca o aruncătură de apă călduță, tot mereu și mereu. Dacă omul, poate o lungă perioadă de timp, a învățat să privească astfel înăuntru în lumea de jos, care este propria sa lume sufletească în care țes și ființează toate acele entități demonice, dacă a trăit simțământul de rușine în mod intens, atunci apare a treia trăire: trecerea prin elemente.
În acest stadiu apar în sufletul omenesc cunoașterile pe care trebuie să le aibă pentru a găsi fără pericole calea în lumea spirituală. Mai întâi, omul trăiește aici realitatea gândurilor. El învață să cunoască faptul că gândurile sunt ființe, ființe trăitoare. Dacă i-am trimis cuiva, în viața obișnuită, gânduri rele – gânduri de ură, de invidie, de lipsă de iubire atunci asta nu ni se pare atât de rău. Suntem de părere că ar fi doar gânduri. Acum învață omul să cunoască faptul că asemenea gânduri sunt ceva mai rău decât trasul cu săgeți ucigătoare pe planul fizic. Se va trăi atunci prin figuri imaginative felul cum sunt întoarse aceste săgeți, astfel încât ne nimeresc pe noi înșine. Ele ne ating sufletul ca o flacără și îi impregnează semne de arsură. Iar omul învață să cunoască faptul că trebuie să preia asemenea semne de arsură în karma sa și să le repare el însuși. Și pe celelalte trepte ale lumii noastre sufletești, pentru simțire și pentru voință există trăiri corespunzătoare în lumea elementară. (Omul învață să cunoască conținutul de adevăr al cuvântului: În gândirea mea trăiesc gânduri ale lumii. În simțirea mea țes forțe ale lumii. În voința mea acționează ființe ale lumii. [Nota 73])
În timpul meditației, sufletul trebuie să trăiască cu totul și cu totul în exercițiile date, apoi trebuie să mai adaste câteva clipe în efectele meditației și să știe, într-aceasta, că el este și trăiește în aceste efecte. Prin intermediul tuturor acestor trăiri sunt formate centre de forță ce acționează în cadrul corpului nostru astral până la circumferința aurei. Acolo, la periferia aurei, ele se întâlnesc cu forțe ce se revarsă în noi din afară, din lumea spirituală, iar prin această acțiune în afară dinspre propriul nostru punct central și acțiunea înăuntru din afară sunt dezvoltate organele trupului astral, așa-numitele flori de lotus, care au atunci drept efect faptul că trupul astral curățat acționează înăuntru în trupul eteric și modifică configurația acestuia și îl face independent de trupul fizic. Prin aceasta, omul este capacitat pentru pași ulteriori. Mai întâi trăiește „vederea Soarelui de la miezul nopții” și face cunoștință cu marea lume sufletească a cosmosului și a lumii spirituale pe care o găsește dincolo de cosmos, în sfera forțelor Cercului zodiacal. Iar această extindere-de-sine înăuntrul acestor lumi este legată de o enormă beatitudine.
* * *
Vechii inițiați au avut întotdeauna o instruire ce este asemănătoare cu a noastră până la un anumit grad, privitor la acele experiențe pe care le parcurge elevul. Acest lucru avea loc pe atunci mai repede decât astăzi, putea fi parcurs în câteva săptămâni. Acum este autoinițiere. Se poate adesea face unul și același exercițiu toată viața, tot mai intens și, într-aceasta, să se facă tot mereu experiențe noi. Contează să fim foarte atenți la experiențele foarte subtile pe care le parcurgem în suflet; foarte puțini dintre cei prezenți nu vor fi avut niciodată asemenea experiențe. Ele sunt însă adesea atât de firave, de fine, încât nu le luăm în seamă. Cu toate acestea ele consemnează progresul pe care îl face elevul. În Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 74] sunt indicate multe exerciții prin intermediul cărora se poate capacita cineva fără pericol, pe cale sigură, încet pentru trăiri în lumile superioare. Acum, însă, sunt indicate aici mijloace pentru a ajunge și mai repede înainte. Trăirile din vechile misterii erau: 1. Pășirea până la pragul dinaintea porții morții. 2. Coborârea în lumea de jos. 3. Proba de foc, apă, pământ, aer. 4. Vederea Soarelui de la miezul nopții și întâlnirea, ca realitate, cu entitățile spirituale care sunt ascunse în spatele a tot ce este material, fenomenal. [...]
Dezvoltarea lumii și dezvoltarea omului merg mereu mână în mână, iar cine intră într-o școală esoterică trebuie să țină cont în aceasta și de timpul în care trăiește. Dar pentru că ne punem în legătură cu valorile eterne ale dezvoltării, prin intermediul dezvoltării esoterice, a trecut prin școlile esoterice din toate timpurile, și prin cea precreștină, spre exemplu cea egipteană, ceva ce are o semnificație de durată pentru elev: cuvinte pe care elevul de astăzi, la fel de bine ca și cel de atunci, poate să le lase să acționeze cu sensul lor asupra sa. Aceste cuvinte din vremurile de atunci sunt următoarele, care, traduse în limba noastră, sună cam așa:
Eu am ajuns la poarta morții; [Nota
75]
eu am făcut cunoștință cu cele patru elemente;
eu am văzut Soarele de la miezul nopții;
eu am ajuns aproape de divinitățile de sus și de jos;
eu m-am întors în lumea exterioară.
Ce înseamnă asta: „Eu am ajuns la poarta morții” etc.? În meditațiile noastre vom ajunge treptat să ne simțim ca o dublă personalitate, să nu ne mai simțim Eul ca aparținând de ceea ce identificam până atunci cu Eul nostru: corpul fizic. Când moare omul, apare cu totul de la sine faptul că își consideră corpul său fizic drept nemaiaparținând de el. Acest lucru trebuie să-l atingă însă deja înainte de a se separa definitiv de acest corp, prin intermediul școlirii. Dacă omul s-ar fi dezvoltat cum vrut bunele divinități, atunci el și-ar fi dirijat corpul din afară. Dacă omul ar fi vrut, spre exemplu, să călătorească dintr-un oraș în altul, atunci și-ar fi dirijat corpul printr-o influență magică de voință. Corpul său ar fi fost ca o greutate aparținătoare de el. Acest gând putem să ni-l lămurim dacă ne reprezentăm că un locuitor de pe Marte ar fi fost transmutat dintr-odată pe Pământ, iar primul om pe care l-ar fi întâlnit ar fi purtat în fiecare mână o greutate. Locuitorul de pe Marte ar putea să creadă, deoarece nu a mai văzut niciodată un om, că aceste două greutăți ar fi concrescute cu corpul omenesc. – Astfel ne considerăm drept mult prea mult concrescuți cu corpul nostru. Dacă acum ne școlim corect, vom dobândi tot mai mult simțământul că Eul nostru se separă, iar o parte din el o dirijează pe cealaltă de afară. Prin faptul că ajungem, cu Eul nostru care e ridicat în afară, tot mai mult în contact cu entitățile creatoare înalte, lucru pe care ar trebui să îl percepem smeriți drept milostenie, ni se poate întâmpla să identificăm acest Eu tot mai mult cu aceste entități mai înalte; căci suntem atât de străbătuți de ambiție și vanitate, cum nici măcar nu bănuim. Pentru a lucra acum împotriva acestei vanități, există un mijloc bun.
Când au apărut premergătorii oamenilor pe Pământ, Elohimii, cum au făcut asta? Ei nu se oglindeau în strălucirea lor plini de vanitate. În Biblie ni se spune că au creat și că apoi și-au privit faptele [Nota 76] și au văzut că erau bune. Astfel trebuie să privim faptele Eului nostru, ceea ce a realizat Eul; atunci vom vedea cât de puțin bun mai este totul. Luați, spre exemplu, scrisul nostru de mână. Acesta este o expresie a Eului nostru, o parte din noi, pe care o punem în afară. Niciun om nu va fi atât de vanitos, încât față de sine însuși să găsească că totul e frumos la scrierea sa. Și astfel poate omul, cu puțină cugetare, să-și mai găsească multe dintre faptele sale, la o observare mai îndeaproape, destul de deficitare.
Ce înseamnă acum: am cunoscut elementele? Primul element în care a fost creat omul a fost căldura. Și, de fapt, la dezvoltarea Pământului era intenționat ca omul să trimită curenți de căldură din afară în corpul său. Căldura de vară și răceala de iarnă, pe care le percepe acum în corpul său ca om singular, pe acestea ar fi trebuit să le perceapă, am putea spune, drept Eul său ce se revărsa spre el din afară. Acest Eu trebuia să îl simtă ca și unit cu toate celelalte Euri. Acum căldura pătrunsă înăuntrul nostru, în sângele nostru, este fapta lui Lucifer.
Al doilea element cu care suntem strâns legați este aerul. De fapt ar trebui să avem senzația că aerul de afară suntem noi înșine, că ne revărsăm cu el, la fiecare inspirație, în corp și îl însuflețim din nou. În loc de asta, simțim aerul drept ceva ce ne vine din afară și îl dăm înapoi ca pe ceva otrăvit, ca pe ceva ce omoară. Și în acest aer ucigător ne întâmpină Ahriman.
Noi ne identificăm doar cu celelalte două elemente, cel solid și cel fluid din noi, corpul fizic și sângele. Pe acestea le simțim drept noi înșine. Trebuie să ne identificăm însă atât de puțin cu personalitatea noastră respectivă, încât, chiar dacă facem cunoștință cu încarnările noastre anterioare, să le privim pe acestea doar ca stadii de trecere. Nu trebuie niciodată să spunem: noi am fost unul sau altul. Căci astfel ne amestecăm Eul nostru etern cu unul trecător.
* * *
Patru propoziții ale inițierii egiptene vă sunt date, al căror simțământ mai trebuie și în ziua de astăzi să fie pătruns de esoterist.
ZICERE A MISTERIILOR EGIPTENE*
* Din „Măgarul de aur” de Apuleius.
Variantă ritmicizată de Rudolf Steiner (Caiet de notițe, nr. arhivă 263).]
Eu am ajuns la poarta morții;
eu am făcut cunoștință cu cele patru elemente;
eu am văzut Soarele de la miezul nopții;
eu m-am apropiat de divinitățile de sus și de jos;
eu m-am întors în lumea exterioară.
Eu am mers până la granița morții
am pășit pe pragul Proserpinei
Iar după ce am călătorit prin toate elementele,
M-am întors iarăși înapoi
La miezul nopții am văzut Soarele cu
Lumină albă strălucind
În fața divinităților de sus și de jos am pășit
Acolo, față în față, și m-am rugat
La ele din cea mai învecinată apropiere.
La cele discutate alaltăieri este, înainte de toate, atât de necesar și de important ca esoteristul să învețe să simtă aceste lucruri, nu doar să le cuprindă cu înțelegerea, înainte, însă, de a vorbi mai departe despre aceasta, vrem să mai menționăm ceva ce este important și valoros pentru esoterist.
Dacă venim într-un curent esoteric, este foarte natural să ne întrebăm: Cum îmi aduc sufletul înainte, cum îl dezvolt în sus? Aici este de cea mai mare importanță să stăm pe un punct esoteric central, dinspre care să privim în viață, să o lăsăm să fie iluminată de aici. Trebuie să ne deschidem față de curentele potrivite timpului, venite dinspre lumea spirituală. Nu are niciun fel de valoare să cochetăm cu alte orientări pentru că ne par teosofice, să ne preocupăm superficial cu ele. Acest lucru împiedică direct progresele noastre. Mult mai bine ar fi să ne atașăm la o direcție mai mult sau mai puțin greșită, dacă suntem de părere că ne dă mai mult; căci vom primi atunci de la ea și ceea ce ne corespunde nouă. Adevăratul esoterist trebuie să privească spre viață dinspre poziția sa fermă, de nezdruncinat, cu ochi treji; căci acest lucru va deveni tot mai complicat. Aceste complicații vor fi provocate de entități luciferice, care au rămas în urmă în dezvoltare la Misteriul de pe Golgotha, adică nu au preluat în ele urmările acestui misteriu. Ceea ce se întâmplă acum în lumile spirituale îi apare, pentru cel care poate să privească în ele, multiplu cutremurător.
Ceea ce ne-a adus Lucifer, faptul că am pătruns în trupul nostru fizic și în cel eteric și nu am rămas plutitori deasupra, a fost, de fapt bun pentru noi; căci Eul nostru a cucerit astfel forță de cunoaștere și memorie. Memoria este, totuși, și ceva restrictiv. Fără ea, însă, în modul în care stăm în corpul nostru, nu am putea să ne descurcăm, nu am putea, înainte de toate, să distingem între realitate și iluzie. Să presupunem că ne-am gândi la un om pe care l-am cunoscut acum douăzeci de ani, și am păși în fața acestei imagini de amintire și am saluta-o, atunci ar trebui să numim asta o halucinație. La acest gen de halucinații ne-am deda, însă, dacă am considera ceva remanent drept ceva actual, iar așa ceva va fi cazul tot mai mult în vremurile ce vin. Entitățile luciferice ce au rămas în urmă la Misteriul de pe Golgotha și-au creat, am putea spune, o avangardă în anumite suflete, pe care le-au luat în stăpânire după ultima lor moarte. Acestea sunt suflete care au trăit pe timpul lui Tauler și al Meister Eckhart, în secolul al XIII-lea, și care au aparținut de comunitatea begarzilor [Nota 77]. Aceștia căutau atunci să zăpăcească sufletele în timpurile viitoare, iar drept mijloc foloseau pentru aceasta vechile religii ale brahmanismului și budhismului. Acestea fuseseră pentru vremea lor, când le fuseseră date vechilor indieni, ceva just, iar îndeosebi brahmanismul era o religie mult mai spirituală decât este creștinismul până în ziua de astăzi. Dar dacă acesta nu este deja mai avansat, de asta este vinovat faptul că europenii au lăsat să le scape ocazia, începând din Evul Mediu, de a dezvolta corect ceea ce le revine lor. Înainte de toate, va pătrunde ca o maree dinspre China o cultură spirituală înaltă, care îi va impresiona foarte tare pe europeni, pentru că tocmai prin marea ei vechime, ce ajunge până la Atlantida, îi este mult superioară creștinismului de astăzi. Ceea ce s-a întâmplat acum în China [Nota 79] este poate semnificativ politic în exterior, dar, ca expresie a unei semnificații spirituale ce duce mult mai departe, esoteristul trebuie să vadă o carte de un chinez remarcabil: Ku Hung Ming, Apărarea Chinei împotriva ideilor europene [Nota 75], ce este tradusă și în germană. Ku Hung Ming este un cap important. Ce spune el nu este greșit, și totuși sunt multe acolo ce ar trebui să-i dea de gândit esoteristului. El spune că au venit misionari creștini în China pentru a-și aduce creștinismul într-o cultură veche, înaltă. Le-a reușit? Nu. Altceva a intervenit, în schimb. Misionarii au adus înapoi cu ei cultura chineză, iar aproximativ de la Revoluția Franceză [Nota 80] Europa ar fi mai puternic influențată de chinezi decât bănuiește ea de fapt. Acest chinez știe exact că poporul său administrează memoria omenirii și că acest fapt face o impresie adâncă asupra europeanului. Memoria, însă, este, cum spuneam, darul lui Lucifer. Noi am coborât prin el în trupul nostru fizic, alungați din paradisul lumilor spirituale. Trebuie acum să anulăm această faptă a lui Lucifer, dar nu avem voie să credem, de aceea, că nu ar fi fost necesară.
Am putea să întrebăm de ce oare a trebuit să coborâm. Asta ar fi însă ca și cum cineva, căruia i s-ar propune să se ducă într-un loc pentru a afla ceva acolo, ar răspunde că asta nu e nevoie, că rămâne mai degrabă acolo unde este. Dar atunci nu face experiența. Iar noi nu am fi atins niciodată în acest mod solidificarea Eului nostru, dacă nu am fi coborât astfel în trupul fizic.
Acum trebuie însă să îl privim pe acesta tot mai mult doar ca instrument. Atunci când ajungem prin meditație și concentrare să îl părăsim și îl vedem întins așa în fața noastră, atunci organele nu se află totuși în activitate. Ochii nu văd, urechile nu aud. Trupul are valoarea unei plante, dar a uneia foarte înalt dezvoltate, iar așa cum stă întins în fața noastră ar trebui să ne spunem că trebuie să ne dezobișnuim cu totul să vorbim despre trupul fizic „inferior” și cel eteric „inferior”; căci acestea două sunt, în organizarea lor, o construcție minunată. Trupul fizic este un templu pe care ni l-au construit divinitățile de jos, iar ceea ce este greșit și rău în el, asta am făcut doar noi singuri. Iar dacă atunci ne privim pe noi, locuitorii acestui templu, ne dăm seama că noi, adică partea noastră spirituală. avem figura unui balaur, a unui vierme. La câte unul care își închipuie că trăiește altruist, doar pentru semenii lui, clarvăzătorul vede maxilarele mult împinse înainte și fruntea teșită a viermelui, ca semn al egoismului său. Această figură de vierme o mai are sufletul nostru, iar ca să nu o vedem tot mereu, divinități bune l-au pus în fața ei pe Păzitorul Pragului. Acum trebuie însă să ne propunem să aducem acest balaur transformat către și în sus spre divinitățile mai înalte. Aceasta trebuie să fie munca noastră neîncetată. Atunci când vechiul egiptean pășea, la inițierea sa, prin templu, prin șirurile de sfincși, atunci își spunea că acest templu este copia fizică a locuinței desăvârșite a Zeului și că el are de ajuns la această divinitate pentru a locui demn în templul trupului său.
La ieșirea din corp, ochii pierd, așadar, capacitatea vederii. Ei nu mai văd soarele fizic, nu văd ceea ce iluminează acesta. În schimb, omul își iluminează singur mediul, percepe culori și tonuri ale lumii spirituale. Partea sa spirituală capătă capacități suplimentare. Dacă exagerăm cu pășirea în afară, atunci ochii fizici pot, însă, să sufere din cauza aceasta. Ei nu mai văd atunci clar, ci văd totul ca înconjurat de o aură. În Anglia există acum chiar anumite instrumente, pentru a vedea prin ele aurele lucrurilor. Dar acest lucru este direct dăunător pentru ochi, iar o ieșire sănătoasă din corp nu are nevoie de asemenea practici.
Vechiul atlantean nu avea nici el încă vederea clară a lucrurilor. El nu avea nevoie de asta, pentru că Soarele mai era încă încețoșat de masele dense de negură, iar către sfârșitul Atlantidei se vedea pe întregul cer ca un uriaș cerc colorat, cu un punct central palid, învăluit.
În vechiul Egipt se ajungea la inițierea prin mijloace fizice pentru ca elevul să vadă Soarele prin Pământ, pe cealaltă parte [Nota 81]. Acum, însă, trebuie să ajungem doar prin exerciții spirituale să vedem Soarele spiritual.
* * *
Adeseori a fost exprimat deja faptul că prezentul nostru este un timp foarte important, dar în același timp foarte critic, în care mari curente spirituale se revarsă în jos în lumea noastră fizică. Ele trebuie să servească pentru a-i aduce omului ca un nou germene, prin care dezvoltarea sa poate să meargă mai departe înainte. Iar în același timp se revarsă în jos influențe ce provin din trecut, unele care au făcut dezvoltarea anterioară să fie rodnică. Sarcina noastră de acum ca esoteriști trebuie să fie să ne simțim ca într-un punct central, ca într-un germene stând ferm și să nu ne lăsăm trași sau încurcați de niciun fel de curent secundar.
S-a format acum, chiar în această clipă, ca un fel de nouă avangardă, care servește drept întărire pentru influențele luciferice deja prezente. Acestea sunt acele spirite care nu sunt acum încarnate, care au fost însă contemporani cu discipolii lui Johannes Tauler și ai lui Meister Eckhart [Nota 82], anume begarzii, care aparțineau și ei atunci de un curent mistic și au făcut și ei pentru timpul lor câte ceva bun, care își trimit acum impulsurile din lumea spirituală și ca atare formează un avanpost puternic pentru entitățile luciferice care în timpul evenimentului de pe Golgotha au rămas în urmă, a trebuit să rămână în urmă, pentru ca apoi să intervină iarăși în dezvoltare. Noi știm deja prin comunicări anterioare că ființele luciferice aduc și binele, iar din acest punct de vedere trebuie arătat cum le datorăm acestor entități memoria noastră, întreaga noastră capacitate de reprezentare. Ce ar fi dacă toate situațiile sorții, toate evenimentele tinereții noastre și ai anilor de început ar fi uitate sau dacă ni le-am reprezenta așa, ca și cum au loc în prezent? Atunci am trăi în halucinații, atunci am deveni confuzi în noi înșine.
Aceasta este, însă, ceea ce vor să stimuleze în noi spiritele luciferice rămase în urmă, amintirea despre trecut ca și cum ar mai fi în prezent și ar aduce mântuire. Dacă învățătura vechilor brahmani sau a budhismului, care au stimulat la vremea lor dezvoltarea oamenilor, ar fi transmisă acum oamenilor în același fel, atunci ar fi acum ca și cum amintirea sufletului nostru s-ar fi transpus peste timpuri în contemporan. Atunci am trăi în halucinații. Un esoterist trebuie să stea ferm în punctul său central, să nu se dedice niciuneia dintre aceste curente și îndeosebi să nu cocheteze cu ele, așa cum se întâmplă acum chiar mult prea des, atunci când am vrea să „împăcăm” toate părțile și să le ținem împreună într-o mare frăție. Tot mereu auzim că una sau alta dintre personalități ar fi vorbit, scris sau predicat „atât de teosofic”, sau că una sau alta dintre concepții sunt pătrunse atât de mult de teosofie. Asta înseamnă doar a ne induce în eroare, a ne lăsa smuls din punctul central, pentru a merge un timp împreună cu un alt curent. Ar fi mai bine pentru asemenea esoteriști, dacă pentru un timp sau pentru întreaga viață ar merge mai departe cu un astfel de curent parțial bun sau parțial rău, decât tot mereu să penduleze între una sau alta dintre concepții.
Unul dintre cele mai caracteristice lucruri ale timpului nostru este ceea ce se petrece momentan în China și ceea ce, oricât de straniu ar suna, este urmarea unor încercări anterioare ale unor misionari creștini de a duce creștinismul în China. China mai posedă încă o știință a spiritului autentic atlanteană, în care sunt conținute multe lucruri mari, care însă aparține de o perioadă încheiată și din care chinezii nu se pot ridica. Prin mersul misionarilor în China, nu creștinismul a fost introdus în China, ci urmarea a fost că europenii au fost influențați de chinezi. Noțiunile și ideile chinezilor s-au revărsat în europeni, au fost aduse de aceștia în Europa, iar acuma ei introduc Europa în aspectele chineze, astfel încât va deveni un centru al celei mai mari rătăciri în noțiuni și concepții.
Chinezii au ca sarcină să fie memoria omenirii. Ceea ce au păstrat drept comori spirituale din trecut trebuie să-i arate acum omenirii, pentru aceasta sunt îndepărtate acum toate piedicile. Nu chinezii sunt cei care trebuie să distingă amintirea de halucinație, ci aceasta este sarcina europenilor. Se va vedea în timpul ce urmează că europenii se lasă amețiți de faptul că ceea ce află astfel ei consideră a fi nou și vor să-l introducă. (Vezi despre aceasta noua lucrare: Apărarea Chinei față de Europa, de Ku Hung Ming.)
Iar dacă apoi mai vine cu acestea în Europa un budhism învechit și tot ce are coloratură orientală – și ca tot ce se află la mare depărtare, Orientul exercită tocmai cea mai mare atracție asupra omului atunci eroarea și amețeala vor ajunge la un punct culminant, pe care aproape că încă nu îl putem bănui. Noul germene, care este acum pe cale să iasă la iveală în Europa, care trebuie privit drept germene, nu ca pe un fruct crescut pe de-a-ntregul, formează punctul central de care trebuie să ținem. Toate celelalte curente trebuie respinse ferm, drept neaparținătoare de acest germene ce înmugurește, cu care sufletul nostru trebuie să-și unească dezvoltarea în continuare.
Cu acest curent spiritual trebuie să ne ridicăm, iar atunci se va desfășura cu încetul ceea ce am înfățișat deja deseori, faptul că Eul nostru se formează într-o dualitate: unul, ce îl vom simți ca trupul legat de Pământ, format prin forțele Pământului, pe care îl vom percepe ca separat de noi înșine. Pe acest Eu îl vom simți ca și cum ar fi devenit mai mic; celălalt, drept ceva mai mare decât ceea ce am simțit până acum în noi. Vedem atunci trupul nostru în afara noastră și nu ne mai putem servi de simțurile noastre, chiar dacă mai sunt încă prezente. Văz, auz, simțire, totul a dispărut din trup și totuși el mai trăiește; dar este numai viața unei plante. Apoi vine la noi simțământul că trupul ar fi ceva foarte frumos, numai dacă nu am avea nevoie să locuim în el. Prin divinitățile de jos, trupul nostru a fost format în deplinătate, până în cele mai mici detalii, dar noi înșine suntem cei care facem din acest trup ceva cu valoare scăzută, prin nedesăvârșirile noastre. Prin faptul că privim lucrul astfel, dobândim reprezentarea că ceea ce este aici, în afara noastră drept trupul nostru, este asemănător cu un balaur, cu un bot uriaș și o frunte teșită, și că aceasta este ceea ce am făcut până acum din lucrarea Dumnezeirii. Păzitorul Pragului ne împiedică să vedem figura Sinei noastre, dar de aceea ea e totuși mereu aici.
Partea mai înaltă a Sinei noastre învățăm să o considerăm atunci drept partea cea mai spirituală, care se adapă din sine cu forțe sufletești, pentru a se umple cu lumină dumnezeiască. În vechile timpuri atlanteene, atmosfera era umplută în așa fel de negură, încât Soarele nu putea lumina prin ceață și nici omul nu avea încă ochi ca acuma, pentru a distinge obiectele. De-abia treptat a străbătut prin această ceață un disc uriaș, luminos, străbătut de culori, care a umplut întregul cerc de ceață, iar dacă discul iradia mai multă lumină, ochii erau formați după lumină. Așa trebuie să devină partea spirituală a ființei noastre, lucitoare precum un Soare și să umple mediul spiritual cu lumină, în care apoi devin vizibile ființele pe care le desemnăm drept ierarhiile spirituale. Aceasta este ceea ce egiptenii numeau: vederea Soarelui de la miezul nopții, care la ei mai cerea o faptă deosebită, pentru că nu puteau să o provoace în modul spus mai sus, ci trebuiau să fie aduși la aceasta, pentru a vedea în întunericul nopții, prin Pământ, Soarele pe cealaltă parte. Dar noi ne umplem singuri cu Soarele spiritual și îl iradiem apoi din nou în afară cu organele pe care putem să le desemnăm drept ochii spirituali. Ființele pe care le vedem atunci sunt divinitățile de sus, iar aceasta este ceea ce e numit vederea divinităților de sus și de jos.
Se poate dăuna ochilor fizici dacă vrem să îi strunim prea mult pentru a vedea suprasensibilul. Toate metodele ce vin acum în principal din Anglia, ce duc la a putea vedea aurele oamenilor într-un anumit mod artificial, sunt dăunătoare pentru ochiul fizic, pentru că trag în afară trupul eteric în zona ochilor. Prin aceasta se poate chiar orbi.
Pe parcursul ultimelor conferințe [Nota 83] am aflat că întreaga noastră existență este condusă și îndrumată prin entități înalte, iar fiecare, cu trăsătura ei specială, lucrează la devenirea lumii și la omenescul nostru special. Dacă vrem să ne aducem în legătură cu ele prin concentrare și meditație, trebuie să ne umplem de un sentiment de smerenie ce nu se poate compara cu smerenia pe care am putea prea bine s-o avem în viața zilnică, căci fiecare simțământ de smerenie stă prea sus peste orice pricepere omenească atunci când ne unim în spirit, în lumea spirituală, cu aceste entități înalte, care sunt, totodată, și învățătorii noștri. De-abia mai târziu omul dobândește capacitatea de a distinge, de a face diferența între adevăratele entități și propriile sale emanații de forță din interiorul său. Un semn distinctiv poate fi dat, care duce la cunoașterea reală, pentru a-ți da seama dacă ceea ce e văzut vine din lumile mai înalte sau din propriul interior: simțim asta la inimă, aceasta este străbătută de o căldură și o emoție ce sunt iradiate înăuntru din cosmos în inimă, căci inima stă, pe de o parte, în legătură cu semnul zodiacal al Leului [Nota 84] și, pe de altă parte, cu Soarele, iar căldura acestor forțe acționează și ea la vederea spirituală.
Ce înseamnă, acum, să fii esoterist?
Omul este pus, prin toate fazele existenței sale terestre, în karma sa, căreia este imposibil să-i poată scăpa, căci consecințele voinței, simțirii și gândirii sale și îndeosebi ale faptelor sale îl urmează irevocabil prin toate încarnările sale, mai devreme sau mai târziu. Datoria pe care a făcut-o trebuie să o șteargă pe acest Pământ, în funcție de condițiile în care este adus prin încarnarea sa. De aceasta se îngrijește conducerea dumnezeiească. Până ce omul însuși își va lua în mâinile sale dezvoltarea, totul merge după legi reglementate, care nu pot fi grăbite [accelerate]* prin nimic. Dacă pășește acum într-o școlire esoterică, atunci se întâmplă ceva cu totul diferit cu omul. Aici el se eliberează de conducere, își ia acum dezvoltarea el însuși în mâini, devine calitativ un alt om. Prin ce anume? Tot ceea ce considera înainte drept demn de dorit, își pierde acuma în mare valoarea pentru el, concepțiile și atitudinile devin altele, el vede că înainte a fost adesea lipsit de compasiune și a acționat dur; simțământul său de răspundere devine de acum încolo unul mult mai subtil, iar el încearcă în orice direcție să își echilibreze datoria comisă, chiar dacă îl costă mari jertfe exterioare și interioare.
* Însemnarea provine de la o doamnă din Olanda.
Meditația și alte exerciții ce îi sunt date esoteristului îi transformă trupul eteric prin repetarea zilnică, presupunând că ele sunt realizate în adevăratul sens, adică cu simțămintele corect percepute și prin imagini ce apar în interior. Atunci, trupul eteric se desprinde treptat de trupul fizic și se reformează. Dacă, acum, aceste exerciții au fost făcute cu răbdare și dăruirea totală de sine (acest lucru este voie să se întâmple doar un scurt timp de fiecare dată), atunci se va face observat treptat, foarte ușor la omul care se trezește din somn, ceva minunat, ce nu se poate exprima în cuvinte, căci este un simțământ foarte gingaș al unei trăiri în lumea spirituală, din care tocmai s-a întors. După un timp vede cum apar culori în fața lui, în care se dezvoltă formațiuni, apoi îi iese ceva cu totul diferit în întâmpinare decât a fost până acum obișnuit să vadă. De avertizat însă trebuie, că aceste formațiuni – și încă multe alte lucruri care apar și care la începutul dezvoltării spirituale se aseamănă și cu lucrurile din mediul nostru zilnic – nu trebuie considerate imediat drept trăiri spirituale, căci foarte des ele vin drept propriile noastre trăsături sufletești, din propriul nostru suflet, din care iradiază în afară. Acum, însă, nu singură școlirea esoterică a omului îl face mai bun, acest lucru trebuie subliniat cu fermitate. Oricât de înaltă ar fi dezvoltarea intelectuală a omului sau ce calități morale are, se ascund în sufletul său trăsături negative care încă nu sunt echilibrate, care în majoritatea lor au fost acoperite de
obiceiuri convenționale. Omul este, de fapt, mai rău decât este considerat de obicei. La o dezvoltare esoterică, pe care omul o ia acum singur în mâinile sale, nevredniciile sale apar inevitabil la iveală, iar aici trebuie să-și aplice esoteristul întreaga forță pentru a le învinge, el își aduce singur karma sus și o grăbește [accelerează] prin intermediul dezvoltări sale. Să înțelegem bine acest lucru, căci am pășit pe o altă cale a vieții; acum am devenit tovarăși ai marilor conducători spirituali care ne-au condus până acuma singuri, căci acum am preluat noi înșine conducerea și, totodată, deplina răspundere pentru ea.
Acuma, se spune adesea că nu ar fi nimic altceva decât egoism din partea oamenilor faptul că vor să se dezvolte mai repede decât semenii lor. Acest lucru nu e însă așa. Îndată ce ne-a devenit clar prin învățătura noastră că suntem de origine dumnezeiască și că trebuie să ne dezvoltăm din nou în sus spre izvorul existenței noastre, spre Dumnezeire, este chiar un păcat al delăsării dacă spunem: eu îmi aștept liniștit timpul, nu vreau să i-o iau înainte Dumnezeirii, ea oricum mă va conduce cândva la țel. – Dacă omul vorbește astfel, atunci se află multă trufie spirituală în vorbele sale, căci divinitățile au așezat în noi germenii premiselor noastre spirituale, iar dacă suntem conștienți de acest lucru, atunci trebuie să fie îndatorirea noastră să nu lăsăm aceste forțe la voia întâmplării și să lăsăm înflorirea lor în seama curentului general al evoluției. Trebuie să luăm noi înșine în mâini dezvoltarea organelor noastre spirituale, trebuie să nu ne mai lăsăm conduși, ci să devenim noi înșine conducătorii noștri. Este un drum greu? De egoism nu poate să fie vorba aici, căci avem îndatoriri față de conducătorii noștri care ne-au arătat până acum calea.
Să ne îndreptăm acum gândurile iarăși în sus, spre entitatea înaltă care are ziua de astăzi în mod deosebit sub ocrotirea ei. Este întotdeauna o constelație favorabilă, dacă O.E. (ora esoterică) este ținută într-o vineri, datorită marii influențe pe care această entitate o revarsă în gândurile și simțămintele noastre: (mantră) [zicerea zilei].
Am discutat în ora trecută de ce trebuie să devenim esoteriști; astăzi vreau să vă mai spun adevărata semnificație a meditației zilnice. Meditațiile sunt verificate și date nouă pentru esoterism de Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Forța lor este de nezdruncinat, atunci când sunt efectuate în sensul adevărat, cu dăruirea cea mai sfântă. Meditația ar trebui utilizată cu puțin înainte de adormire, după ce am izgonit din suflet toate gândurile care ne mai leagă de viața zilei, cu bucuriile și plăcerile, cu grijile și strădaniile ei. Meditația trebuie să fie ultimul nostru gând pe care îl luăm cu noi în cealaltă lume, pentru ca entitățile spirituale să se poată lega de el. Ne cufundăm în corpurile lor eterice, ele ne pătrund cu forțele lor, ca să putem primi forțe noi și sănătate proaspătă pentru ziua ce vine. Cât de des nu trec, din păcate, mulți oameni dincolo în viața lor de somn, cu gândul la tot felul de pofte ale vieții materiale zilnice. Aceste revărsări de gânduri produc vibrații care acționează respingător asupra entităților spirituale, iar omul acționează astfel în mare măsură atât împotriva dezvoltării sale spirituale, cât și a sănătății sale. Așa cum ne cufundăm, așadar, seara în atmosfera spirituală, așa trebuie iarăși dimineața la trezire să nu luăm în seamă imediat tot ce a umplut viața noastră în ziua anterioară ca strădanii și poveri, griji, pofte și pasiuni. Să le mai înghesuim la o parte pe toate acestea încă o vreme, să ne lăsăm gândurile să mai adaste în domeniile din care tocmai am coborât; iar aici vom simți, de asemenea, după o exersare mai lungă sau mai scurtă, cum și acest lucru stimulează dezvoltarea noastră, nu doar pentru ființa noastră interioară, căci și din ochii noștri, din mâinile noastre forța ei strălucitoare, care s-a revărsat în noi, va trece în faptele noastre spre mântuirea omenirii.
Este foarte natural faptul că prelegerile noastre esoterice devin tot mai complicate pe parcursul anilor, că se construiesc pe baza celor care au fost ținute deja înainte. Deoarece mișcarea noastră crește tot mai mult, într-aceasta se evidențiază anumite dezavantaje, mai ales acela că ea se lărgește tot mai mult. Ideal ar fi să existe o ceată mică, ce se străduiește spre o aprofundare tot mai mare. Acum, se poate lucra împotriva aplatizării prin faptul că membrii nou-veniți se îndreaptă cu încredere către alții mai vechi, care aud de ani de zile aceste conferințe, ca aceștia să le povestească despre ele. Ar fi în general bine dacă câte unul ar struni mai mult vorbăria pe care o utilizează pentru lucruri ale vieții exterioare, iar în loc de aceasta s-ar gândi mai mult să răspândească, pe de o parte, învățăturile esoterice în cercul nostru, iar pe de altă parte să le preia. Dacă atât de mulți dintre membrii noștri își concentrează încrederea așa de exclusiv asupra unei persoane – în primul rând asupra mea, drept instrumentul mai mult sau mai puțin karmic al răspândirii acestor învățături –, atunci asta nu este corect. Cei mai tineri să se îndrepte cu încredere în chestiuni personale și zilnice către membrii mai bătrâni, iar la mine să își ia sfat doar în chestiuni de dezvoltare esoterică. Încrederea este un factor care joacă un mare rol în viața Lojei, iar capacitatea de a da sfaturi crește la cei care sunt rugați pentru aceasta. Noi avem și mulți medici în mișcarea noastră, față de care am deplină încredere, așa cum se poate observa tot timpul. Membrii noștri pot să se îndrepte spre ei în multe chestiuni legate de sănătate. În acest loc, aici, este o viață deosebit de puternică și se realizează o muncă exemplară. Aici rezultă ca polaritate, desigur, câte ceva dezavantajos, îndeosebi [prin] venirea acelora ce nu își clarifică cât de serioasă și sfântă chestiune este viața esoterică. Pentru cineva care s-a predat în fața vieții esoterice, pentru acela ar trebui să fie o imposibilitate faptul că îi vine gândul să iasă iarăși, datorită unei motivații exterioare, căci prin aceasta dovedește cât de puțin serioasă a fost de la bun început decizia sa. Câte unuia îi creează karma, din acel moment în care a devenit esoterist, o soartă liniștită, astfel încât poate să-și pună exercițiile drept punct central în viața sa. Altora le ies mai mult asemenea evenimente în întâmpinare pe care nu le pot aduce în consonanță cu viața lor esoterică, uneori în măsură atât de mare, încât viața lor esoterică suferă din cauza aceasta. Ideal ar fi, desigur, dacă am putea să iluminăm asupra întregii noastre vieți dinspre punctul nostru central esoteric, dacă am avea privirea direcționată mereu asupra acesteia. Ceva ce dăunează foarte mult dezvoltării esoterice este, îndeosebi, critica neverificată, superficială și de aceea obiectiv incorectă, pe care adesea o exersăm între noi sau asupra celorlalți semeni ai noștri. Nu spun că exercitarea criticii ar fi greșită; dar ea trebuie să se refere mereu la un lucru și nu la persoane, doar din motivul că felul lor nu ne place.
Exercițiile noastre sunt, într-adevăr, ceva aparent atât de simplu și totuși ceva ce acționează mai puternic asupra noastră decât orice altceva ce ne poate apărea în viață. Ce efect au, oare? Prin intermediul lor trebuie să degajăm dinăuntru și să tragem afară trupul nostru eteric. În exercițiile noastre ni se va întâmpla, într-o bună zi, că nu mai vedem, auzim și simțim, iar acest lucru are loc prin degajarea trupului eteric. Există acum multe metode de a-l scoate pe acesta afară, dar asemenea metode exterioare, care nu se bazează pe meditație, sunt dăunătoare pentru organe, pentru că trupul eteric este împins înapoi din afară, de exemplu de către ochi, iar aceștia au de suferit din cauza asta. Prin extragerea meditativă sunt degajate doar atât de multe forțe, încât mai rămân încă suficiente pentru menținerea funcțiunilor vitale. Dacă ajungem în această stare de neauzire etc., atunci ne-am părăsit corpul fizic. Acum, însă, mulți dintre noi fac de ani de zile aceste exerciții și totuși nu le-a reușit încă acest lucru. Din ce cauză? Înainte de părăsirea corpului ne vine o senzație neplăcută, iar împotriva acesteia se revoltă omul în mod instinctiv. Împotriva nici unui alt lucru nu se încrâncenează atât de mult ca împotriva acestei ieșiri a trupului eteric din trupul fizic. Chiar și numai gândirea la aceasta împiedică lucrul acesta. Este aproape ca o mișcare reflex, faptul că ne tragem imediat înapoi atunci când ne vine această senzație. Dintr-un motiv foarte precis ne împotrivim. Dacă elevul a ajuns prin suficientă intensitate să părăsească corpul, atunci îi devine clar dintr-odată cât de nobil, de minunat templu este acest corp cu toate organele sale, iar dacă atunci se privește pe sine însuși, ceea ce a ieșit, atunci vede că este un vierme urât, iar acest vierme se încrâncenează împotriva părăsirii corpului; acesta este cel care se împotrivește, pentru că este îngrozit de propria urâciune. Iar atunci ne devine clar cât de nesfârșit de lung este drumul pe care îl mai avem în fața noastră până la desăvârșire.
Prin exercițiile noastre dobândim o forță, iar aceasta trebuie să se reverse dinăuntru spre afară. Pe câte unul îl poți auzi, însă, spunând: La mine nu se revarsă nimic. Asta nici nu e de mirare, dacă își face exercițiile delăsător și nu cu intensitatea suficientă, iar multe interese de zi cu zi le pune mult mai presus decât munca sa esoterică.
Primul simțământ pe care îl avem datorită degajării trupului eteric este unul de greutate în creier și în întregul corp fizic, faptul că îl percepem ca pe o greutate care nu aparține de noi. Această construcție mirifică, lucrul cel mai înalt la noi, pe acesta îl percepem drept trecător și fragil. La aceasta l-am adus. El a fost prelucrat tot mai desăvârșit începând cu Saturn, prin entitățile spirituale, iar forțele de pe Saturn sau de pe Soare ce se află în el sunt cele constructive, care l-ar menține. Dar odată cu forțele de pe Lună, ceea ce e astral, precum și forțele de pe Pământ, Eul, am primit ceva înăuntru ce întoarce aceste forțe în afară, pentru a transmite prin organele de simț percepții către Eu. Omul percepe acum, pe parcursul școlirii, simțurile sale drept o forță distructivă, drept o substanță otrăvitoare care este încastrată în organismul său. Pe când s-au încadrat trupul astral și Eul înăuntru, a trebuit ca sistemul nervos, creierul și simțurile să fie transformate până într-acolo, încât acum au putut să primească din afară ceea ce înainte se revărsa prin ele dinspre înăuntru spre afară. În această clipă îi vine omului înțelegerea morții, adevărata cauză a acesteia, iar acest lucru era numit în vechile misterii: a sta la poarta morții.
Eul trebuie acum să repare ceea ce a făcut greșit și să-și desăvârșească toate corpurile sale, astfel încât să devenim omul adevărat. Expresia „om” nu este, într-adevăr, folosită adesea în acel sens înalt care îi stă, de fapt, la bază; esoteristul trebuie însă să considere strădania sa cea mai înaltă cea de a se face om.
Astfel trebuie ca în Cel al cărui nume ne este atât de sfânt încât nu îl numim să lăsăm să moară tot ce e nedesăvârșit, pentru a reînvia în Cel desăvârșit, în Sfântul Spirit.
* * *
Despre cele patru propoziții ale inițierii egiptene:
Un rod al meditației este a dobândi un simțământ pentru faptul că tindem spre și intrăm într-o unire cu ființa ierarhiilor mai înalte, iar acest lucru îl trăim ca un simțământ cald, viu, de a fi preluat în lumile mai înalte, de a ajunge în locul de unde provenim. Cald, viu trebuie să fie simțământul de a fi preluat în lumea spirituală.
Totul, totul trebuie să devină altfel la esoterist, noțiuni, simțăminte și cunoștințe trebuie să se transforme la esoterist.
Entități luciferice sunt cele care ne-au dat memoria. Cei ce exercită economisirea în viața fizică sunt mari, mari risipitori în sufletesc-spiritual. Economisitori trebuie să devenim cu aceste forțe și să le transformăm în forțe ale vederii. Cunoașterea de sine, doar, poate să ne ducă la aceasta.
De dimineața până seara ne împrăștiem sentimentele și simțămintele prea altruist.
Prin egoism în sufletesc-spiritual mai trebuie încă să mergem. Datorită strădaniei pentru intrarea în lumea spirituală, există pentru om pericolul de a ajunge la egoism și în lumea fizică. De aceea, la o școlire corectă, o limpezire morală și intelectuală merg mână în mână. Trebuie să ne devină clar faptul că, în calitate de esoterist, este cerut de la noi imposibilul și că tindem spre imposibil. Toată strădania este imposibilul, iar a fi neegoist este, de asemenea, imposibilul!
Aviditatea pentru cunoaștere și pentru progres nu este lucrul corect pentru esoterist, ci simțământul serios al îndatoririi de a se dezvolta, căci spiritul dumnezeiesc a pus în noi forțe pe care le formează fără conlucrarea noastră; acestea sunt forțe pasive. Dumnezeirea a pus însă și forțe active în noi, pe care trebuie să le dezvolte omul însuși prin faptă. Și este cel mai mare păcat împotriva spiritului dumnezeiesc, de a nu dezvolta aceste forțe pe care Dumnezeirea le-a pus în noi spre binele dezvoltării și al progresului omenirii. Iar aceste forțe din noi sunt atât de puternice, încât, chiar dacă doar după ani de zile ne conduc în sus în lumea spirituală, nu e voie să devenim nerăbdători, ci trebuie să ne spunem: Eu vreau să aștept, căci știu că aceste forțe fac asta – doar dacă suntem în mod corect dedicați față de lumea spirituală.
Exercițiile secundare dezvoltă trăsăturile care ne sunt necesare pentru planul fizic, printre care sunt detașarea, controlul gândurilor etc.
Treptat vom avea atunci un compartiment în inima noastră, în sufletul nostru, în care ne păstrăm ce avem mai sfânt, în care suntem esoteriști în timp ce stăm afară în viață, pe planul fizic. Faptul că asta nu merge fără luptă, este de la sine înțeles. În calitate de esoterist trebuie să devenim luptător.
Gândurile care se năpustesc asupra noastră sunt entitățile lumii spirituale, care fâlfâie în jurul nostru și care, cu cât mai mult încercăm să le oprim, năvălesc tot mai puternic asupra noastră. Nu trebuie să ne văităm de asta, nu, „fii bucuros că este așa” i se poate spune elevului, căci acesta este un succes al meditației, care arată că gândurile sunt o putere spirituală. Curaj, neînfricare și încredere, de acestea are nevoie esoteristul.
* * *
Calea esoterică nu este doar plină de lupte și spini, ci esoteristul trebuie și poate să se pătrundă de sentimentul fundamental al beatitudinii pentru faptul că este primit de puterile mai înalte, în acele regiuni din care își are originea.
La o meditație serioasă, pentru cel care exersează iese la iveală faptul că este deranjat, am putea spune, prin impresii, griji de zi cu zi, raporturi care pătrund înăuntru din lumea fizică, iar mulți cred că sunt împiedicați prin aceasta în dezvoltarea lor mai înaltă și de aceea avansează atât de încet. În realitate, această atingere cu forțele și entitățile reale ce acționează în lumea fizică este un mijloc vindecător al cunoașterii de sine și o ocazie constantă de a proba forțele dobândite prin cunoașterea spirituală.
Elevul esoteric trebuie să-și însușească o mare doză de suportabilitate și degajare și să învețe să se servească de acele forțe față de care nimeni dintre cei care vor să-și îndeplinească misiunea pământească nu are voie să se eschiveze; anume puterile luciferice, care nu au adus nicidecum numai răul asupra omenirii, ci și egoismul îndreptățit al dezvoltării libere, autonome, proprii.
Aici trebuie, așadar, esoteristul să învețe să se ferească de acea risipă îngrozitoare de care păcătuim cu toții zilnic prin faptul că în sentimente inutile, în mânie, ciudă, grijă risipim cele mai bune forțe interioare pe care ar trebui să le folosim în egoism îndreptățit, pentru dezvoltarea noastră interioară. În locul lăcomiei după cunoaștere spirituală, care este fără valoare, este cazul să ne însușim sentimentul de îndatorire față de puterile mai înalte, față de noi înșine și de dezvoltarea omenirii: să ne spunem că este păcatul față de Sfântul Spirit al dezvoltării, dacă nu punem totul la bătaie pentru a concentra forțele interioare în modul cel mai economicos, pentru a ajunge, pe cât posibil, să ne desăvârșim pe noi înșine personal. Cel mai mare risipitor este zgârcitul, deoarece cu gândurile sale avare, pline de griji își risipește cele mai bune forțe, așadar este în mod nefolositor supraaltruist.
Acest egoism în domeniul esoteric nu trebuie să fie transpus asupra domeniului exoteric. Aici rămâne valabilă cerința altruismului, a negării Eului propriu. De aceea trebuie să se lămurească fiecare esoterist că vrea pur și simplu imposibilul și că de aceea e inevitabil să ajungă mereu în conflict și să trebuiască să lupte. Pe de o parte este vorba de a trăi în egoismul îndreptățit al purei interiorități și a considera meditația drept sfânta sfintelor cea mai ascunsă a sufletului, pe de alta, de a-și îndrepta atenția către lumea exterioară și a acționa altruist în ea cu forțele dobândite, pentru a nu decădea în egoism neîndreptățit.
Aici se poate învăța mult de la oameni simpli, obișnuiți, care au credință și care de aceea privesc spre moarte cu o certitudine sigură, de a fi primiți într-o uniune a puterilor eterne mai înalte, în timp ce filosofii, care au trăit într-un egoism de gândire unilateral, stau cu amărăciune în fața morții.
Despre delăsare față de karma,
observarea de sine și a mediului său.
A observa propriile simțăminte și a le conduce.
A-și curăța moralitatea și intelectualitatea.
Legături karmice = răzbunare a entităților spirituale.
Suportabilitate și degajare sunt de exersat.
Cel mai important lucru din viața noastră esoterică sunt exercițiile noastre, prin care ne facem drum treptat în lumea spirituală, importante sunt modul și atitudinea cu care ne ocupăm de ele, prin care ar trebui să lucrăm în legătură cu lumile și entitățile mai înalte.
Nu este permis să ne stăpânească aviditatea după cunoaștere spirituală, ci cam acea dispoziție trebuie să se răspândească, precum simțim la acțiuni morale, cum ar fi compasiune, bucurie comună. Căci altfel există marele pericol pentru esoterist ca el să devină în viața exoterică moralmente fără punct de sprijin, ba chiar mai rău decât era înainte; de aceea și sunt cerute întotdeauna, pe lângă meditațiile propriu-zise, și exercițiile secundare, pentru întărire și structurare intelectuală și morală.
Un alt pericol îl pândește pe esoterist pe parcursul karmei sale, la a cărei reformare și stăpânire el lucrează. Aici se ivește, aproape regulat, fenomenul că cel care lucrează intens asupra interiorizării sale devine delăsător față de fenomenele și raporturile karmice exterioare. Greșeli karmice anterioare, pe care esoteristul le-a încărcat asupra sa și care, între moarte și o nouă naștere, au provocat la el pornirea puternică pentru echilibrare karmică, îl poziționează în raporturi și îl aduc în legătură cu personalități față de care el ar fi acum în situația de a-și împlini îndatoririle karmice.
La o dezvoltare exoterică normală, karma s-ar desfășura încet sau ar acționa parțial.
Dacă, așadar, elevul este ocupat prea mult cu dezvoltarea sa esoterică și nu îndreaptă suficientă atenție către situațiile exterioare ce constituie soarta sa, atunci karma năvălește peste el. Iar ceea ce se desfășoară, în alte situații, pe parcursul unor ani sau în încarnări diferite, acum trebuie, desigur sub cutremurări grele, în mod concentrat, să se manifeste la el. Într-aceasta poate să ajungă până la limita disperării și să aducă și nenorocire asupra mediului său, să-l tragă înăuntru în spărtura karmică. Dar și în cele mai simple exerciții de început el are consolarea că există forțe care îl țin și îl sprijină și pe el. La aceasta trebuie și putem să ne gândim mereu.
Exercițiile noastre oculte trebuie să ne ducă la cunoașterea imaginativă. Există imaginațiuni care, în timpuri anterioare relativ puțin îndepărtate de noi, puteau să fie înțelese de fiecare elev fără vreo altă explicație; astăzi trebuie să ne fie interpretate astfel de imaginațiuni în cuvinte inteligibile, pentru că numai foarte puțini esoteriști ar ajunge prin ei înșiși la semnificație. Acum va fi dată aici o imaginațiune care este folositoare pentru fiecare esoterist ce are sentimentul că, în ciuda strădaniilor sale, nu înaintează suficient de mult.
Elevul să-și reprezinte că învățătorul sau maestrul lui ar sta în fața lui în figura lui Moise – chiar dacă are doar o reprezentare imprecisă a acestei individualități – și că acesta îl întreabă: Tu dorești, așadar, să știi de ce nu avansezi pe calea ta esoterică? – Da. – Vreau să-ți spun: Este pentru că te închini la vițelul de aur [Nota 85]. – După acest cuvânt, elevul vede lângă Moise vițelul de aur. Moise lasă să urce acum foc din pământ, care înghite vițelul de aur până ce devine praf și pulbere. Această pulbere o aruncă în apă clară, ce se află aici, și îi dă elevului să bea din această apă amestecată cu pulberea.
Încă înainte cu puține secole, orice esoterist ar fi putut să înțeleagă această imagine. Acum trebuie explicată în modul următor.
Dacă mergem înapoi în amintirea noastră, ajungem până la punctul în care se opresc amintirile noastre și și-a aflat începutul conștiența de Eu. Ceea ce se află înainte de asta este ceea ce am făcut din noi în încarnări anterioare și am adus în acestea. Acesta este vițelul de aur la care ne închinăm fără să știm, natura noastră de înveliș.
Elevul să se pună acum în imagine, în locul vițelului de aur, pe sine însuși drept copil care nu are încă conștiența de Eu. El se pătrunde de conștiența că ceea ce percepe drept Eu al său nu este nimic altceva decât un efect luciferic; căci conștiența obișnuită de Eu constă în amintire, iar amintirea este o forță luciferică, pentru că este tocmai sarcina lui Lucifer să ducă în prezent ceea ce a trecut. Dacă scădem de la noi înșine ceea ce avem prin conștiența de Eu, atunci rămâne ca rest ceea ce am adus cu noi din alte vieți pământene.
Poate că unii vor considera că este dur să trebuiască să se reprezinte astfel, dar fără asemenea noțiuni severe nu vom fi potriviți să îl întâlnim pe Păzitorul Pragului.
Apoi elevul să-și reprezinte realmente cum focul arde figura de copil, forma de copil care este el însuși; doar că între timp a devenit ceva mai mare, dar, în fond, el mai este încă această natură de învelișuri ce fusese și copilul, doar că s-a adăugat iluzia Eului. El vede cum forma devine praf și pulbere, iar aceasta trebuie să devină o conștiență puternică pentru faptul că tot ce există ca învelișuri ale trupului fizic, eteric și astral trebuie să-i fie indiferent, ca și o grămăjoară de pulbere de cenușă, atât de indiferent cum este lutul pentru sculptor înainte să fi făcut ceva din el. Trupul său fizic, forma, figura exterioară, trupul său eteric cu memoria, trupul său astral cu simpatiile și antipatiile, toate acestea trebuie gândite că nu sunt, sau gândite ca o grămăjoară de praf.
Poate că acest lucru nu se poate transforma în viață imediat în practică. Nu este vorba ca, pe un om pentru care aveam o antipatie, dintr-odată să-l îmbrățișăm; dar dacă parcurgem această imaginație drept exercițiu, trebuie să dăm de la noi orice antipatie.
Iar praful este aruncat în apa curată a substanței dumnezeiești, așa cum era înainte să fi lucrat forța luciferică în ea. Așa trebuie jertfită natura de înveliș și dată înapoi substanței dumnezeiești. Dar esoteristul ajunge și să-și dea seama că tot ce este acum pentru el doar o grămăjoară de praf, a fost totuși format dinspre Spirit. Figura trupului său a fost sculptată de Spirit, Spiritul l-a făcut să fie ceea ce e acum drept formă. Iar ceea ce a făcut Spiritul din el, aceasta trebuie să luăm din nou la noi. Trebuie să bem din nou apa în care a fost
dizolvat praful. Atunci o avem curată, după ce vițelul de aur a fost ars, a devenit pulbere și a fost dizolvat. Dacă desfășurăm acest lucru, vom simți că, pentru început, un întreg loc din noi devine ca gol; este locul în care de altfel stă Eul, acesta simțim că devine gol. Atunci putem, fie să devenim budhiști și să intrăm într-o zonă pentru care omul ar trebui să se simtă prea demn: în Nirvana, într-o sferă extraterestră. Fie putem ajunge la o nouă conștiență despre impulsul christic și să îl simțim pe acesta revărsându-se în locul lăsat gol al Eului nostru.
Niciodată nu ar fi putut veni Christos pe Pământ în poporul evreu, dacă Moise nu ar fi distrus vițelul de aur și nu l-ar fi aruncat în apă și nu l-ar fi dat de băut copiilor lui Israel.
Nu e vorba aici despre faptul că această imaginație ar trebui să fie desfășurată în fiecare zi, ci tot mereu reluată după o anumită perioadă de timp – spre exemplu, de trei, patru sau șase săptămâni. Ea este, în fond, doar o nouă clarificare a zicerii noastre rosicruciene.
* * *
Mulți esoteriști sunt de părere că nu merg mai departe pe calea esoterică. Ei ar vrea să se priceapă* la exercițiile lor și nu știu care este motivul pentru care sunt frânați în avansarea lor. – Astăzi, pentru că este greu să cuprindem în cuvinte și noțiuni din ziua de astăzi ceea ce e de spus, va fi pusă o imaginațiune în fața sufletului dvs., pe care înainte toți elevii de misterii trebuiau să o parcurgă. Închipuiți-vă drept învățător și maestru al dvs. pe Moise – toate acestea ca viziune –, Moise, care la întrebarea dvs. de ce nu mergeți mai repede înainte, căci aveți un dor atât de mare să pătrundeți în lumile spirituale, vă răspunde cu ton sever (trebuie să așteptăm răspunsul în liniște, care adesea nu este dat în sensul celor ce întreabă): „Mai întâi trebuie să arzi vițelul de aur”. Reprezentați-vă în aceeași clipă: un vițel de aur așezat lângă Moise, apoi foc, pe care Moise îl cheamă în sus din pământ și care arde vițelul de aur, astfel încât nu rămâne nimic decât ceva pulverizat până la praf; iar mai departe reprezentați-vă: acesta, amestecat de Moise în apă și dat să îl bea celui ce meditează.
* În alte documente scrie: „Ei cred că se pricep …”
A fost menționat deja adeseori faptul că omul își aduce aminte doar până la un anumit punct din copilăria sa. Ceea ce se află înaintea acestui timp, despre asta ne-au povestit probabil părinții și frații, noi înșine nu știm nimic despre asta, căci Eul nostru nu era încă în noi, ci lucra din afară, iar, în fond, Eul este tocmai reunirea tuturor amintirilor. Așadar, vorbesc despre timpul copilăriei ce se află înaintea amintirii dvs. Închipuiți-vă cum erați aici copil și puneți acum copilul în locul vițelului de aur. Apoi lăsați, prin Moise, iarăși să apară foc din pământ, care arde copilul, îl mistuie. – Deși într-un trecut nu foarte îndepărtat un elev esoteric ar fi preluat o asemenea imaginațiune doar cu simțirea, în ziua de astăzi, pentru a o înțelege, trebuie să adăugăm unele lămuriri. Unele lucruri ce trebuie spuse acuma vor suna dur, vătămător, dar trebuie să fie imagini puternice, îngrozitoare, care provoacă o puternică cutremurare a sufletului, dacă vrem să avansăm în viața noastră esoterică.
Patru simțăminte de gânduri sunt cele pe care trebuie să le provoace această imaginațiune în sufletul nostru.
Primul simțământ de gând trebuie să fie acela, că recunoaștem față de noi: cu adevărat ne-am închinat până acum la vițelul de aur. La propria noastră sine, cum ne-am dezvoltat fizic, la aceasta ne-am închinat. Amintirile noastre stau sub influența forțelor luciferice. Ceea ce noi numim memorie îi datorăm lui Lucifer. În tot ce am devenit chiar și prin încarnări sau prin ereditate, acționează Lucifer. Dacă este să ajungă din nou pur spiritualul să domnească în noi, atunci trebuie arse învelișurile noastre, să fie pulverizate până la praf și cenușă.
Al doilea simțământ de gând este acela că tot ce vedem și simțim din noi în exterior nu înseamnă mai mult decât puțin praf, nu un astfel de praf din care este format și construit ceva nou, ci ca o grămăjoară de praf care stă pe stradă trebuie să ne simțim propria noastră personalitate. Toate simpatiile și antipatiile trebuie să înceteze. Într-adevăr, nu trebuie să arăt acest lucru în afară. Nu trebuie imediat să îmbrățișez pe cineva, pe care chiar că nu îl iubesc în mod deosebit! Asta ar fi o falsitate. În interior, însă, trebuie să îi întâmpinăm pe toți în mod egal.
În al treilea rând vrem să trezim în noi simțământul că totul în jurul nostru este doar Maya. Maya sau aparență sunt și corpurile noastre, și trupul astral și cel eteric; spiritualul pur care se află în spatele lor este Eul. Spiritual este doar Eul nostru. Nasul nostru, care a crescut odată cu noi, este Maya, mâna noastră este Maya. De-abia atunci câștigăm punctul de referință corect, când ni le reprezentăm drept ceva ce nici măcar nu ne interesează, drept o unealtă ca oricare alta, un ciocan sau ceva asemănător. Totul în jurul nostru este Maya, este mințit. Iar de două ori mințită este reprezentarea pe care ne-o facem despre noi înșine copil, înainte să intervină amintirea; căci, mai întâi, tocmai că totul este Maya, iar în al doilea rând nici măcar nu ne putem încă aminti de asta. Din această cunoaștere, că totul este Maya, trebuie însă apoi să crească certitudinea că în spatele tuturor se află spiritualul, că tot ce însemnăm noi este construit în noi de înalte personalități (entități) spirituale.
Iar, în final, al patrulea simțământ de gând trebuie să fie acela că și tot ce am lucrat asupra încarnărilor noastre anterioare trebuie nimicit. Trebuie ca propria noastră personalitate, propriul nostru Eu, care este cu totul pulverizat în praf și cu totul dizolvat în apă, să îl bem. –Atunci va lua naștere, desigur, o pustietate, un gol în sufletul care își dorește să iasă din terestru în liniște, în Nirvana. Budhistul se oprește aici, noi știm însă că golul trebuie și poate fi umplut prin impulsul christic, Eul superior, care trebuie să ne conducă din nou în sus în lumile spirituale. Acest gol se va caracteriza întotdeauna prin simțământul de cea mai deplin dedicată, cea mai profundă cucernicie față de lumile spirituale. Nimic nu trebuie să vrem pentru noi, să ne simțim doar ca un servitor al lui Dumnezeu pe Pământ, ca un mesager din lumile spirituale.
Așezați-vă această poveste a vițelului de aur, fără de care – dacă nu s-ar fi întâmplat – Christos Iisus nu ar fi putut să apară din poporul evreu, adesea în fața sufletului dvs. Nu în fiecare zi, dar tot la trei săptămâni timp de un sfert de oră și nu doar de două sau de trei ori și apoi să credem că e suficient, ci iarăși și iarăși să vă reprezentați această imaginațiune. Atunci veți ajunge să observați care a fost cauza pentru care nu ați avansat. – Ex Deo nascimur.
Un esoterist care vrea să se întoarcă din drumul său dovedește astfel propria sa nevrednicie și slăbiciune. El se pune în contradictoriu față de simțămintele care i-au străbătut interiorul atunci când a pășit pe calea esoterică. Mai bine este, cu toate acestea, să se întoarcă decât să care cu el acest neadevăr prin întreaga sa viață.
* * *
Mulți vor găsi că nu avansează prea bine în exercițiile lor. Astăzi, o imaginațiune care, la o utilizare frecventă, ajută mersul înainte. A-și reprezenta conducătorul pe cărarea esoterică în figura lui Moise. Acesta ne spune: Ție îți este dor să știi de ce nu mergi înainte. El face să apară în fața noastră vițelul de aur și spune: De aceea nu mergi înainte, pentru că te închini la vițelul de aur. Într-aceasta, el face să se aprindă flăcări de foc în jurul vițelului de aur și să îl ardă pe acesta; apoi el zdrobește cenușa până se face praf, îl toarnă în apă și ne dă să bem apa. El spune: De acum veți merge înainte. – În continuarea acestei imaginațiuni trebuie să apară anumite gânduri. Trebuie să ne amintim de copilăria noastră, de timpul dinainte de a exista memoria noastră, conștiența noastră de Eu, pe care i-o datorăm lui Lucifer. Tot ce exista din noi înainte a fost construit prin forțe spirituale, ca rezultat al incarnărilor anterioare. Apare în fața ochiului nostru interior, în locul vițelului de aur, copilul care eram noi înșine.
Și are loc același lucru: flăcări de foc se aprind, îl ard, este mărunțit până se face praf, praful vărsat în apă și dat nouă să îl bem. Moise ne spune cu severitate neînduplecată: Tu însuți ești vițelul de aur căruia i te închini. Cunoaște acum că figura copilului – pe care, în fond, nu poți să ți-o reprezinți pentru că nu îl cunoști deloc, nu l-ai văzut niciodată – este Maya, dublă Maya, o asemenea Maya ca întreaga substanțialitate care îți vine în întâmpinare în lumea simțurilor; căci ceea ce ține laolaltă substanțele, spiritualul, nu îl cunoști. Așa este privitor la trupul tău eteric și trupul astral, căci ceea ce știi despre tine îți este amintire, memorie, iar aceasta este Lucifer, este Maya. La fel, tot ce e simpatie și antipatie, tot ce știi despre Eul tău, este Maya. Toate acestea trebuie să ardă în foc, să devină nimic, dacă vrei să le cunoști. Iar ție trebuie să-ți fie la fel de indiferent precum praful de pe stradă, pe lângă care treci. Dacă astfel nu a rămas nimic în urma ta decât un înveliș, iar în acesta un mare gol, atunci trebuie să îl umpli pe acesta cu entitatea christică. Acesta este băutul apei. Prin faptul că praful este dizolvat prin entitatea christică, tu îți vei redobândi învelișurile tale, însă fiecare membru trebuie să-ți apară ca ceva din afara ta, o unealtă doar, precum ciocanul în mână; tu trebuie să-ți fii ție doar cu totul unealtă pentru acțiunile și faptele lumii spirituale.
Curățitor pentru sânge: acționează independența simțirii
Curățitor pentru limfă: gânduri clare
Curățitor pentru sucul gastric (chylus [Nota
86]): sentimente nobile
Înnobilator pentru curenții nervilor senzoriali: intenții limpezi, cinstite
Cum, și mai puțin ce anume medităm, este ceea ce contează. Cu cât mai departe ajungem, cu atât mai mult există pericolul ca spirite necurate să încerce să-și facă loc. Există un mijloc ocult împotriva acestui lucru. Trebuie să ne reprezentăm pentru o clipă toiagul lui Aaron [Nota 87] (cu șarpele negru și cel alb încolăciți în jurul lui). O fixare cu privirea a acestei imagini, desigur că nu ajunge, pe de altă parte nu ar trebui să speculăm mult timp despre asta, pentru că asta ne-ar scoate din meditație. Dacă ajungem mai departe, atunci apariția prea timpurie a unui sentiment ne-ar putea deveni muchie. Ne simțim, am putea spune, împărțiți în entități foarte diferite, care au lucrat înainte asupra noastră.
Mult trebuie să ne ferim de la a ne dedica prea devreme acestor sentimente. Iarăși se amestecă spirite dușmănoase care vor să ne tragă cu totul la ele, și în loc să ajungem în lumea spiritului, ajungem în lumea iluziei. Un mijloc ocult eficient împotriva acestui lucru este reprezentarea crucii negre cu cei șapte trandafiri. Din moarte (cruce) înmugurește viață nouă.
*
Mai bine să citim o carte de douăzeci și cinci de ori, decât cinci cărți de cinci ori. Dacă ne ridicăm la ierarhii, vom fi cuprinși. Egoismul este format în ultimul caz, dacă iubirea față de toate ființele nu ține contragreutatea. Când suntem cuprinși – chiar de către cele mai bune entități mai înalte – noi ne pierdem Sinea, dacă nu dezvoltăm curaj și altruism. Umpluți și străbătuți de principiul christic putem să cutezăm saltul peste hău. Entitățile spirituale ne cuprind și ne folosesc pentru a acționa în lume, așa cum noi ne folosim de ochii noștri etc.
*
La gândul despre Lună, se contractă ceva în om, se întărește. La privirea asupra Soarelui simțim cum spiritualul acționează asupra noastră. Razele de soare sunt faptele unor spirite ce sunt poziționate sus. Ele iau naștere [prin fapte], respectiv sunt efectele faptelor lor.
*
Formarea florii de lotus cu șaisprezece petale [Nota 88] (împărțire pe zilele săptămânii):
Trebuie să ne reprezentăm Eul superior și trebuie să ajungem atât de departe, încât acest Eu consideră Eul nostru obișnuit drept un obiect care stă în fața noastră.
Cine începe cu exercițiile sale esoterice nu trebuie să se aștepte să apară imediat viziuni în fața lui. Se poate, însă, întâmpla dar nu este lucrul obișnuit, nici cel dorit. Parcursul normal este acela că mai întâi viața de simțăminte și gânduri a elevului ocult trebuie adusă la suprapunere cu lumea spirituală și că de-abia după ce s-a întâmplat acest lucru și esoteristul se simte în consonanță cu marea lumii spirituale, el vede ridicându-se din această mare formațiuni de lumină care capătă forma unor anumite configurații.
Dar se poate și ca esoteristul să înceapă imediat să trăiască viziuni. Acestea sunt atunci o urmare a vieții sale anterioare în care, fie că a fost și atunci esoterist, fie, însă, a stat sub influența unei religii care – așa cum a fost cazul cu toate religiile vechi – lucra cu ceremonialul și cultul. Viziunile sunt atunci ceva atavic și sunt un mare pericol, căci ele apar violent, îl copleșesc pe esoterist; căci ele au luat naștere ca și fără participarea lui. Este, de aceea, mai bine dacă ele nu apar. Esoteristul trebuie, mai degrabă, să fie atent la modificările care își fac loc în propria sa viață sufletească. Data trecută s-a vorbit deja despre una dintre aceste modificări, anume că gândurile devin prin intermediul exercițiilor atât de mult mai puternice și ar putea atât de mult să acționeze asupra altor oameni, încât, dacă nu sunt cu totul corecte și curate, ne sunt preluate prin Păzitorul Pragului și suntem conduși la inconștiență, ca să nu le dăunăm altora și nouă înșine prin aceasta. Acuma vor fi descrise efectele care pornesc de la exerciții, încă într-un mod puțin diferit.
Primul lucru este că gândurile devin mai lejere, adică în timp ce înainte urma după o anumită percepție întotdeauna un anumit gând, iar acest gând se înșiruia ca de la sine cu alte gânduri, acest lucru nu se mai întâmplă așa. Esoteristul nu se simte atât de sigur și nu mai e atât de nemijlocit în judecata sa și în legăturile sale de gânduri. Ceea ce înainte le dădea gândurilor și judecăților siguranța era ceea ce vine din educație, din raporturi sociale, din mediu, adică de la îngeri, Arhangheli și Spirite ale personalității care acționează în toate raporturile culturale. De aceștia se desprinde omul treptat; îngerul său, conducătorul său nu îi mai induce atât de nemijlocit și ca și inconștient gândurile și judecățile. Dacă această degajare a gândurilor ar merge pentru om prea departe, atunci ar putea deveni pentru el periculos. De aceea intervine atunci Păzitorul Pragului și împiedică continuarea acestui lucru. Mijlocul preventiv împotriva lui este de a-și însuși o absolută iubire de adevăr, care nici măcar în gânduri nu lasă să apară lucrul despre care există posibilitatea să fie neadevărat.
Al doilea lucru privește simțămintele și impulsurile noastre de voință. Și pe acestea le vede esoteristul transformându-se; el simte că le stăpânește mai puțin decât înainte. În timp ce înainte era poate mai precaut, el simte acum cum un simțământ, un impuls de voință reacționează în el nemijlocit la ceva ce are de-a face cu el. Nici acest lucru nu are voie să meargă prea departe; dacă se întâmplă asta, atunci iarăși Păzitorul Pragului, de dragul nostru, nu ne lasă să trecem prin lumea spirituală.
Al treilea lucru este că atitudinile greșite pe care le poate dezvolta esoteristul nu cuprind doar sufletul său, ci acționează până înăuntrul trupului fizic. Atunci când lucruri sucite acționează mai departe inconștient în străfundul sufletului, ele devin mult mai dăunătoare decât dacă se exteriorizează într-o boală perceptibilă, ce se poate vindeca cu mijloace fizice. De aceea Păzitorul Pragului lasă să ne parvină într-un asemenea caz vreo boală ușoară, pe care trebuie sa o considerăm un semn, un avertisment față de ceea ce lucrează în sufletul nostru. Boli serioase nu pot deveni acestea, într-o dezvoltare esoterică bine condusă, căci altfel esoteristul ar fi prea puternic agresat în vechile timpuri, pe când sufletele erau mai robuste și doar oameni cu multă forță interioară și curaj de viață erau acceptați drept elev ocult, și aceste pericole erau mai mari și mergeau adesea până la extrem, adică degajarea gândurilor mergea până la nebunie, nestăpânirea simțămintelor și a impulsurilor de voință până la demență, distrugere, iar bolile duceau până la moarte. Acest lucru este exprimat în povestirea din misteriile vechi evreiești, care îi este dată fiecărui esoterist drept avertisment: Despre cei patru rabini [Nota 89] care căutau să intre în „Grădina maturității”. Primul a înnebunit, al doilea a distrus totul cu accesele sale de furie, al treilea a murit, doar singur al patrulea a fost lăsat să treacă și a intrat în lumea spirituală.
În ora anterioară* a fost așezată o imaginațiune în fața sufletului nostru, care declanșează, în felul ei, forțe în noi, ce ne pot fi un ajutor pe cărarea noastră ocultă.
* La 22 martie 1912.
Astăzi urmează să pășească două gânduri inspiratoare în fața sufletului dvs., care pot fi active în același fel. Acesta e lucrul esențial al unor asemenea gânduri, al unor asemenea întrebări, că o vreme le lăsăm să odihnească în suflet, ca ele să ne vorbească fără să ne atingem de ele.
Exoteric vorbind, ne-am preocupat suficient de mult cu aceste două gânduri, desigur în cu totul alt sens, astfel că au condus oamenii la cele mai imposibile comentarii și dispute. Esoteric vorbind, ele ne sunt un ajutor pentru elevul ocult.
Primul dintre aceste gânduri inspiratoare este „omul fără mamă” sau mai bine „ființa omenească fără mamă”, care în documentele biblice este desemnată drept Adam.
Nimic din ce ne iese în întâmpinare drept ființe omenești nu poate fi gândit ca fiind născut fără mamă. Singura ființă fără mamă este Adam; doar forțele Tatălui au fost active în el. Desigur că nu putem să ni-l așezăm fizic-senzorial în fața sufletului, căci condițiile fizice de astăzi nu existau pe atunci pe planeta noastră pământească, pe când Iahve l-a creat pe primul om terestru în trupul său eteric, și anume l-a creat din substanțele planetei terestre, așa cum este sugerat acest lucru și în Biblie [Nota 90]. Aceste substanțe, aceste forțe terestre mai sunt și astăzi prezente în fiecare om, astfel încât se poate spune, așadar: Iahve este Tatăl nostru al tuturor – iar planeta este Mama noastră a tuturor.
Forțele Tatălui mai continuă să acționeze și astăzi, așadar în om; ele sunt o forță legată de pământ, planetară. Ele acționează în tot ce este pe Pământ, așadar și în om. Căci nu numai forțele mamei acționează după concepție asupra copilului, ci și forțele tatălui; ele merg de la pământ conduse prin tată asupra copilului și formează aici forțele constructive ce se află în cea mai puternică eficacitate a lor până la al treizeci și treilea an de viață.
Să ne lămurim acuma: Ce se petrece oare la nașterea unei noi ființe omenești? Mama poartă una dintre părți în ea, dar cealaltă este suprasenzorial-invizibilă și se află în legătură cu tatăl. Transpuneți-vă meditativ în acest gând despre ființa omenească fără mamă, încercați să îl cuprindeți pur spiritual și așezați alături o a doua imagine: cea a lui Christos fără tată.
Dacă forțele planetare, venind de la Tatăl, sunt preponderent [active] până la Misteriul de pe Golgotha, atunci se adaugă începând din acest timp, prin Christos Iisus, forțele cosmosului, forțele materne. Noi știm că acest eveniment cel mai important dintre toate evenimentele Pământului, are loc în al patrulea spațiu cultural al timpului postatlantean. Antemergătoare a fost epoca de cultură egipteană, în care în misteriile egiptene a fost cultivat cultul lui Isis în cea mai înaltă desăvârșire a sa. În figura lui Isis egipteanul venera forțele naturii care se exprimă în toate mineralele, plantele și animalele. Dar plin de tristețe, plin de adâncă jale privea sufletul egiptean înspre om și își spunea că el nu e conștient de aceste forțe ale naturii; de aceea el o înfățișa pe Isis învăluită [Nota 91] și se spunea că niciun muritor nu ar avea voie să ridice vreodată vălul pentru a pătrunde la ea! – Ce înseamnă asta? Nimic altceva decât că zeița tocmai că nu trăiește în fizic, ci în astral și că numai acela o poate cunoaște, care a pășit prin poarta morții;* niciun om viu nu putea să-i ridice vălul. Asta înseamnă, viu fiind îi era oprită acțiunea forțelor lui Isis.
* Completare într-un suport de text, care în rest are formulări identice: „sau este inițiat”.
Și ce anume erau aceste forțe ale lui Isis? Erau forțe materne pure, care înainte de Misteriul de pe Golgotha îi puteau fi împărtășite omului doar în lumea spirituală, așadar după ce trecuse prin poarta morții.
O cunoaștere despre aceasta exista în misteriile egiptene. Deasupra imaginii lui Isis erau scrise cuvintele: „Eu sunt cel ce sunt, care am fost, cel care voi fi”, același „Ejeh asher ejeh”[Nota 92] care a fost rostit către Moise din rugul aprins. Doar bănuind putea să privească încolo sufletul egiptean asupra Misteriului de pe Golgotha, prin care forțele materne pure trebuiau să devină active și asupra omului viu. De-abia când Christos Iisus, ființa omenească fără tată, s-a unit cu totul cu Pământul, prin faptul că a pășit prin poarta morții, de-abia din acel timp pot să acționeze forțele materne pure – forțele din cosmos – în om, pe Pământ.
N-au decât să zâmbească învățații noștri moderni când privesc dinspre concepțiile lor strâmt îngrădite la venerarea animalelor la egipteni. Pe noi nu poate decât să ne umple o adâncă venerație, căci noi știm că în spatele acestui lucru se ascunde venerarea acestor forțe ale naturii, care îi erau încuiate omului. Iar plini de adâncă admirație privim înspre înaltul conținut de înțelepciune care stă la baza tuturor acestor misterii.
Să ne întrebăm: Cum este oare acțiunea acestor două forțe în om? Forța Tatălui, care este condusă de la Pământ prin intermediul tatălui asupra copilului, acționează constructiv și aducător de forțe până la al treizeci și treilea an. Chiar dacă forța ce tinde în jos, forța maternă, acționează deja în om, forțele paterne sunt totuși cele mai puternice până la acest moment. Dacă omul ar fi stăpânit doar de forțele ce tind în jos – forțele christice –, atunci el nu s-ar întrupa pe Pământ. Dacă l-ar stăpâni, în schimb, doar forțele ce tind în sus, cele planetare, atunci el ar trăi mereu pe Pământ; atunci nu ar exista moarte.
Ceea ce a fost Isis în misteriile egiptene, acest centru sacru de forțe, ni se înfățișează în creștinism drept Maria-Sophia din Evanghelia lui Ioan. Unirea forțelor urcătoare cu cele coborâtoare, care s-a desfășurat în Misteriul de pe Golgotha, a făcut posibil, de-abia, ca omul să poată simți active acum [și forțele mamei] între naștere și moarte. Christos Iisus nu a putut să ajungă mai în vârstă decât de treizeci și trei de ani. Din punctul de vedere al ocultiștilor, fiecare om a ajuns la vârsta de treizeci și trei de ani atât de departe, încât își poartă cu sine corpul drept cadavru. Desigur că efectul forțelor și modificarea lor nu apare dintr-odată, ci se desfășoară treptat. Amândouă, și forțele Mamei, sunt chiar de la început în om; doar că forțele Tatălui sunt preponderente, anume forțele pământești constructive.
În acest timp al forțelor Tatălui, trăim viața așa cum este condiționată prin viața noastră anterioară. Dar din timpul în care forțele deconstructive ale mamei sunt preponderente, noi creăm prin această forță spirituală ceea ce vom trăi de-abia în următoarea viață, așadar karma vieții următoare.
Forța Tatălui sau forța constructivă a naturii acționează în noi fără participarea noastră; în schimb trebuie să ne străduim și să muncim noi înșine în spiritual, ca să ne devină conștient efectul forței mamei. Conștienți trebuie să devenim de această forță înaltă, nobilă, căci ea este forța care se revarsă în noi direct de la Christos.
Pe de altă parte, tot atât de des, ni se revelează sugestiv semnificația zicerii rosicruciene în întreaga sa profunzime: Din dumnezeiesc suntem născuți – Ex Deo nascimur. Forța adamică a omului fără Mamă, ea acționează constructiv și susținător asupra trupului fizic; în schimb acționează începând de la Misteriul de pe Golgotha omul fără tată, Christos Iisus, forța deconstructivă, forța ce duce la moartea trupului fizic aici pe Pământ și aduce la trezire viața spirituală, în măsura în care ne dedicăm ei conștient. „În Christos murim”, adică murim cu toate conceptele noastre fizice, cu Eul nostru inferior care ne-a fost construit în timpul acțiunii forțelor adamice – astfel devine ultima propoziție a zicerii rosicruciene adevărată trăire pentru noi: „În Spiritul Sfânt suntem renăscuți”.
* * *
La ceea ce a fost dat aici ultima dată* mai poate fi adăugat un mijloc ajutător, ce constă din două imagini puternice, despre care, din păcate, în dezvoltarea omenirii au fost multe dispute.
* La 22 martie 1912.
Prima imagine este cea a omului fără mamă. Acela ne este sugerat în Biblie drept Adam, care are, într-adevăr, un tată, dar nu are mamă. Tatăl îl formează din praful Pământului, adică din forțe ce sunt conținute în Pământ. Așa există în fiecare om ceva ce nu este vizibil la el, ce este un sistem de forțe ce aparține de Pământ și care nu este dat nemijlocit prin acțiunea comună a sexelor sau prin ereditate, ci ce îi dă Tatăl dumnezeiesc, pe calea ocolită prin organismul patern. Tatăl și mama dau amândoi ceva suprasensibil; doar că ceea ce vine prin mamă este legat de organismul trupului ei, în timp ce ceea ce vine prin tată – pe calea ocolită prin organismul patern – este luat direct din forțele Pământului. Doar aceasta din urmă a existat în Adam; el era omul fără mamă.
Imaginea contrară a acestuia o avem în Christos cel fără tată sau Christos Iisus. Deja în perioada a treia postatlanteană, ce i-a premers celei a apariției lui Christos, găsim figura lui Isis, ce aduce aminte de apariția Madonei, dar iarăși este altfel. Ea este Isis cea învăluită, despre care egipteanul percepea în mod tragic: niciun muritor nu a ridicat vreodată vălul ei, asta înseamnă că în timpul vieții nu poate ajunge niciun om la ceea ce exprima Isis. Ea reprezenta forțele spirituale care nu au coborât pe Pământ, care pentru om erau de găsit doar în lumile spirituale. Egipteanul vedea aceste forțe cerești acționând în regnurile naturale din jurul lui – de unde, spre exemplu, venerația sa pentru animale –, dar în om, așa știa el, ele acționează de-abia după moartea sa. Doar atunci poate omul să devină părtaș la aceste forțe ce aparțin de cer. În perioada a patra postatlanteană coboară în omenire forțele care înainte nu acționaseră niciodată înăuntrul unei ființe umane – și chiar dacă nu se poate spune că Sophia-Maria, mama lui Christos Iisus, a fost Isis, ea totuși o reprezintă pe Isis, deoarece în ea pentru întâia dată, iar apoi în ceilalți oameni, au acționat pe Pământ acele forțe cerești care, din acele timpuri, cu ajutorul organismului matern, se unesc cu forțele paterne ce vin de la Pământ. Astfel a venit pe Pământ, din acel timp, ceea ce egipteanul percepea că ar fi de atins doar după moarte. Astfel a venit împărăția cerurilor pe Pământ și poate să fie ridicat vălul lui Isis aici, pe Pământ, prin cel care are în sine forța christică. Aceasta este reînvierea celei de a treia perioade de timp în cea de a cincea.
Teosoful poate înțelege asemenea lucruri atunci când este atent la scindarea din natura umană. În om acționează două feluri de forțe: descendente și ascendente. Dacă numai cele dintâi ar fi în om, atunci el nu ar putea deloc să vină pe Pământ, el ar trebui să rămână în lumea spirituală. Dacă ar fi doar forțele ascendente în el, atunci el nu ar mai putea niciodată să părăsească lumea fizică, odată ce este în ea. (Un exemplu al forțelor coborâtoare, ce apar singure, îl oferă sufletele-grup ale animalelor, motiv pentru care acestea nu pot coborî până pe planul fizic.)
În om acționează aceste două forțe, în așa fel, încât sunt preponderente mai întâi forțele ascendente. Acest lucru merge până aproximativ în al treizeci și treilea sau treizeci și cincilea an de viață; atunci forțele descendente devin preponderente. Acesta este și motivul pentru care Christos a trebuit să moară la treizeci și trei de ani: în el acționau forțele descendente, cele ale cerului, care nu mai puteau să îl țină pe Pământ. În Adam erau forțele ascendente – desigur nu acestea singure, la fel cum și în om sunt prezente ambele forțe, dar unele prevalează asupra celorlalte. Astfel vin în dezvoltarea omenirii mai întâi un gen de forțe, cele ascendente, să se reveleze în Adam, forțele pământești, care îi sunt date de Tatăl ceresc –, iar apoi cele descendente, în Christos, omul fără tată. Până la cel de-al treizeci și treilea an al nostru îl purtăm în noi pe Adam; la treizeci și trei de ani am dezvoltat tot ce ne poate da Pământul în noi. Atunci avem totul în noi, ce îi va fi dat mai târziu înapoi pământului – sau focului. Ceea ce mai dezvoltăm după acest timp, asta are loc prin forțele christice, ce devin tot mai puternice odată cu creșterea descompunerii.
Gândul lui Buddha este de a vrea să rupă legătura cu Pământul, să caute forțele cerești într-o sferă extraterestră. Gândul lui Christos este de a trăi aceste forțe chiar aici pe Pământ. Astfel putem percepe că Adam trebuie să moară în noi, pentru ca Christos să poată trăi în noi. Acest lucru este exprimat în alt mod prin zicerea noastră:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus
* * *
Două gânduri pot, în afară de ultimul exercițiu sau în legătură cu el, să îl aducă pe esoterist mai departe: este gândul despre Adam cel fără mamă, care a fost creat de principiul dumnezeiesc patern, de Iahve. Căci forțe, care sunt cele ascendente, acele forțe ce acționează în trupul fizic dinspre forțele Pământului, pe acestea omul le primește ocolit, prin componenta paternă a corporalității sale; ele acționează până la mijlocul vieții sale, prin faptul că îi construiesc trupul, aproximativ până la treizeci și cinci de ani. Dacă omul ar avea doar aceste forțe, el nu ar părăsi niciodată Pământul în moarte. Celelalte forțe, pe care omul le primește prin mamă, vin din lumea spiritual-sufletească, din cosmos și sunt forțele distructive; acestea, dacă ar acționa singure, nu ar lăsa deloc omul să vină prin naștere pe Pământ. Acesta este Christos cel fără tată. Aceste forțe nu se revărsau în om în timpul dinaintea erei noastre, ele acționau asupra omului doar în timpul dintre moarte și o nouă naștere, erau prezente pe Pământ doar în cele trei regnuri inferioare ale naturii. Acest lucru îl știau egiptenii, faptul că forțele-Isis erau prea bine de găsit în regnul mineral, vegetal și animal; acolo puteau fi găsite, dar nu în om între naștere și moarte. De aici sensul profund al zeităților-animal ale egiptenilor. Pentru prima oară s-au revărsat aceste forțe, prin fecioara Sophia-Maria, în Iisus din Nazareth. De aceea a trebuit să moară Iisus Christos la vârsta de treizeci și trei de ani, deoarece forțele distrugătoare începuseră să acționeze, pentru că forțele adamice erau în măsură atât de mică în el, iar forțele christice atât de puternice, încât nu mai putea să rămână în continuare pe Pământ. Din Dumnezeu prin forțele adamice suntem născuți, în Christos murim, iar prin Sfântul Spirit sperăm să fim cândva renăscuți.
* * *
În fiecare duminică, la ora 9 dimineața: În spiritul omenirii mă simt unit cu toți esoteriștii.
Prin muncă harnică la exercițiile esoterice, așa cum sunt ele descrise în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 93] și în alte lucrări, câștigăm un progres în cunoașterea spirituală și o potențare a torțelor spirituale. Trebuie, însă, să respectăm diferite sugestii practice, care ne stimulează.
O stare sănătoasă de oboseală nu trebuie să ne împiedice să desfășurăm concentrarea și meditația cu o mare încordare de voință. Dimpotrivă. Natura ne preia aici o parte din sarcină, pentru că atunci obturează organele senzoriale exterioare și scade capacitatea de percepție față de lumea senzorială. Țelul este, doar, de a vedea fără ochi fizici, de a auzi fără urechi fizice, de a gândi fără creier fizic. Tocmai în starea de oboseală putem să ne străluminăm și să ne încălzim ființa cu gândurile pline de lumină ale meditației.
Abținerea de la alcool este necesară; căci acesta lucrează din afară asupra Eului care trăiește și se manifestă în sânge. Meditația trage spiritul în sus, degajează legătura cu corpul fizic; alcoolul îl trage în jos și îl întărește în acesta.
Consumul de carne face spiritul greu-ca-pământul și îl leagă de fizic; el îi dă corpului ocazia de a se agăța de spirit. Consumul de plante îi pune cerințe mai mari trupului fizic, astfel încât este ocupat și nu poate împiedica spiritul în munca sa.
Dar ce anume mai este provocat prin abținerea de la consumul de carne, îndeosebi de pește? [Nota 94]
Lucrul problematic la consumul de pește este efectul remanent al provocării durerii și al uciderii animalelor. Aceste animale schingiuite se întorc apoi sub forma unor asemenea entități, care își folosesc forța împotriva urmașilor acelora care i-au omorât cândva. Bacilii sunt animalele reîncarnate, care au fost chinuite și ucise, consumate [Nota 95].
Prin exerciții au loc transformări la esoterist, de care trebuie să țină cont dacă este să nu apară daune. Aici sunt de luat în considerare patru puncte.
Mai întâi, intelectul se modifică; conducerea gândurilor devine altfel, chiar și judecata și memoria. Îi vine greu esoteristului, pentru acțiunile sale, să-i indice omului obișnuit tot felul de motive logice și obișnuite pentru vreo decizie. Astfel de motivări nici nu sunt necesare, căci la momentul decisiv esoteristul adevărat știe ce are de făcut ca lucru corect. Dacă însă nu se adună și, din delăsare, nu mai face exercițiile de control al gândului, atunci i se poate întâmpla ca gândurile sale să se încurce.
Există oameni imaturi, care își forțează dezvoltarea esoterică și dobândesc o anumită dominanță asupra celorlalți oameni; doar că în momentul decisiv se trage zăvorul, înainte să poată face vreo pagubă mai mare.
În al doilea rând, atitudinea, modul și felul de a se comporta, de a vorbi, de a face gesturi – devine altfel. Aici, omul trebuie să se aibă în stăpânire, ca sistemul său nervos să nu o ia razna cu el și să nu se apuce de tot felul de lucruri nepermise.
În al treilea rând, corpul fizic nu trebuie lezat printr-un tempo forțat, avid în dezvoltarea esoterică, căci altfel poate apărea o boală acută, care însă îl avertizează în mod vindecabil și vindecător pe respectivul.
În misteriile evreiești exista propoziția: Patru caută calea prin poarta în templu, dar numai unul ajunge la ea [Nota 96]. Numai unul se dezvoltă normal printr-o procedură deosebit de consecventă și răbdătoare și atinge țelul. Ceilalți, care își forțează dezvoltarea esoterică, sunt lezați. De aici reiese necesitatea parcurgerii consecvente a exercițiilor secundare, care armonizează și întărește întreaga entitate a omului.
Există puternice conținuturi de meditat, în mare bogăție, îndeosebi în Biblie. Aici sunt, spre exemplu, cuvintele creației din lucrarea de șase zile din Geneză; viața lui Moise cu multele momente înalte, spre exemplu apariția lui Iahve în rugul aprins [Nota 97]; povestirile Evangheliilor, cuvinte cum sunt cele date la începutul Evangheliei lui Ioan, sau precum: „Eu sunt lumina lumii” [Nota 98] – și multe altele.
Un astfel de conținut deosebit de eficient pentru meditație este Epistola I către Timotei, 3,16, în următoarea traducere:
Poate fi cunoscut misteriul căii lui Dumnezeu [Nota 99].
Cel care S-a revelat prin carne,
A Cărui ființă, însă, este spirituală în sine,
Care este pe deplin de cunoscut doar Îngerilor,
Dar a putut să fie totuși predicat păgânilor,
Cel care are viață în credința lumii,
El s-a înălțat în sfera Spiritelor înțelepciunii.
Ceea ce a putut să-i fie dat omenirii de către Boddhisatvas a fost inspirat de Spiritele mișcării. Cel mai de jos din ce a iradiat dinspre Christos a venit din sfera ierarhiei Spiritelor mișcării.* Christos [însuși] stă deasupra tuturor ierarhiilor – el aparține de Treime.
* În însemnarea B se spune „Spiritele înțelepciunii”.
* * *
Vrem să câștigăm prin exercițiile esoterice un progres în cunoașterea spirituală și o potențare a forțelor spirituale. Trebuie, însă, să respectăm diferite sugestii practice, care ne stimulează în această strădanie esoterică:
1. O stare sănătoasă de oboseală se potrivește pentru a desfășura concentrarea și meditația cu o mare încordare de voință. Natura ne preia aici o parte din sarcină, pentru că obturează organele senzoriale exterioare și scade mult capacitatea de percepție față de lumea senzorială. Țelul este, doar, de a vedea fără ochi fizici, de a auzi fără urechi fizice și de a gândi fără creier fizic. Tocmai în starea de oboseală putem să ne străluminăm și să ne încălzim ființa cu gândurile pline de lumină ale meditației.
2. Abținerea de la alcool este necesară; căci acesta lucrează din afară asupra Eului care trăiește și se manifestă în sânge. Meditația trage spiritul în sus, degajează legătura cu corpul fizic; alcoolul trage spiritul în jos și îl întărește în corpul fizic.
3. Ce efect are abținerea de la consumul de carne, îndeosebi de pește? Lucrul problematic la consumul de carne este efectul remanent al provocării durerii și al uciderii animalelor. Aceste animale schingiuite se întorc apoi sub forma unor asemenea entități, care își folosesc forța împotriva trupurilor urmașilor acelora care i-au omorât cândva. Bacilii sunt animalele reîncarnate, chinuite și ucise, consumate și mâncate. Pe lângă aceasta, consumul de carne face spiritul greu-ca-pământul și îl leagă de fizic, îi dă corpului ocazia de a se agăța de spirit. Consumul de plante îi pune cerințe mai mari trupului fizic, astfel încât este ocupat și nu poate împiedica spiritul.
Prin exerciții au loc transformări la esoterist în întreaga sa entitate, de care trebuie să țină cont dacă este să nu apară daune. Aici sunt de luat în considerare patru puncte:
1. În intelect au loc modificări, conducerea gândurilor devine altfel, la fel și judecata și memoria. Îi vine greu esoteristului, pentru acțiunile sale, să-i indice omului obișnuit motive logice și obișnuite pentru vreun lucru. Astfel de motivări nici nu sunt necesare, căci la momentul decisiv esoteristul știe ce are de făcut ca lucru corect, el citește, am putea spune, din Cronica Akasha. Dacă esoteristul nu se adună și, din delăsare, nu mai face exercițiile de control al gândului, atunci i se poate întâmpla ca gândurile sale să se încurce. Există oameni imaturi, care își forțează dezvoltarea esoterică și dobândesc o anumită dominanță asupra celorlalți oameni; doar că în momentul decisiv se trage un zăvor, iar înainte să poată face vreo pagubă mai mare ei devin slabi de minte.
2. Atitudinea, modul de a se comporta, de a vorbi, de a face gesturi, de a acționa devine altfel la esoterist. Aici, omul trebuie să se aibă în stăpânire, ca sistemul său nervos să nu o ia razna cu el și să nu se apuce de tot felul de lucruri nepermise.
3. Corpul fizic nu trebuie lezat printr-un tempo forțat, avid în dezvoltarea esoterică, căci altfel poate apărea, în anumite condiții, o boală acută, care [este] vindecabilă și îl avertizează vindecător pe respectivul. În misteriile evreiești era considerată propoziția: Patru caută calea spre poartă în templu, dar numai unul ajunge la ea! – Numai unul se dezvoltă normal și atinge țelul printr-o procedură deosebit de consecventă și răbdătoare și atinge. Dintre ceilalți trei, care își forțează dezvoltarea esoterică, primul devine nebun, al doilea face ravagii morale și al treilea moare.
De aici reiese necesitatea parcurgerii exercițiilor secundare, care armonizează și întărește întreaga entitate a omului.
Există valoroase și puternice conținuturi de meditat, o mare bogăție, îndeosebi în Biblie, de exemplu cuvintele creației despre lucrarea de șase zile din Geneză, viața lui Moise cu multele momente înalte, spre exemplu apariția lui Iahve în rugul aprins. Povestirile Evangheliilor sunt un astfel de conținut de meditat, începutul Evangheliei lui Ioan, sau cuvinte precum: „Eu sunt lumina lumii” – și multe altele. Un astfel de conținut deosebit de eficient pentru meditație este [Epistola I.] către Timotei, 3,16, în [următoarea] traducere. Adăugați-l la meditația voastră:
Poate fi cunoscut misteriul căii lui Dumnezeu.
Cel care S-a revelat prin carne,
A Cărui ființă, însă, este spirituală în sine.
Care este pe deplin de cunoscut doar Îngerilor,
Dar a putut să fie totuși predicat păgânilor,
Cel care are viață în credința lumii,
El este ridicat în sfera Spiritelor înțelepciunii.
Ceea ce a putut să-i fie dat omenirii de către Boddhisatvas a fost inspirat de Spiritele mișcării, iar cel mai de jos din ce a iradiat dinspre Christos a venit din sfera ierarhiei Spiritelor înțelepciunii; Christos însuși stă deasupra tuturor ierarhiilor. El aparține de Treime.
Pentru ca toți esoteriștii să găsească o legătură cu învățătorul esoteric și să poată fi părtași la ea cei care au doar rareori ocazia să îl asculte pe dl dr. și să îi vorbească, s-a spus:
În fiecare duminică, la ora 9 dimineața meditați despre propoziția: „În spiritul omenirii mă simt unit cu toți esoteriștii.”
Cuvinte introductive în memoria doamnei Danielsson [Nota 100], care a murit cu câteva luni în urmă. Indicarea lucrului că sufletul se simte unit în clipele luminoase [în?] lumea spirituală cu cei care aveau aceleași strădanii, iar curenții de iubire trimiși către ea de aici îi creează aceste clipe pline de lumină; faptul că este activă în interesul chestiunii teosofice ca un înger ce face legătura între teosofii Nordului și cei din Europa Centrală.
Cine face exercițiile conform regulii, acela observă deja după un timp mai scurt sau mai lung că apar anumite efecte. Efectele pot fi, acum, corecte sau incorecte. Pentru a judeca dacă este unul sau altul dintre cazuri, ne putem ține de anumite semne sau fenomene însoțitoare. Dacă apar aceste anumite fenomene însoțitoare, atunci progresul este corect, chiar și atunci când nu apar viziuni, imagini, culori, efecte de culoare. Dacă acestea pot apărea, este karma învățătorul poate doar să arate drumul, dar nu să înlăture piedicile din drum.
Adesea este chiar o piedică în întreaga continuare a dezvoltări; faptul că sufletul omenesc dorește viziuni, apariții. Tot o greșeală este faptul că oamenii, dacă le au, se mulțumesc cu ele și nu mai vor să se străduie în continuare.
Mai întâi simțim cum în interior devine ceva viu. Acest simțământ este așa, ca și cum am fi într-un vas cu apă, în mijlocul său se află o sursă de căldură ce străbate prin apă. Trebuie să simțim atunci această căldură cu întreaga noastră ființă.
Cum se face că sunteți aici? De unde pornirea către esoterism? Înainte cu aproximativ 4000 de ani, așadar înaintea evenimentului de pe Golgotha, trupul eteric înviora trupul fizic astfel, încât mai rămâneau forțe disponibile, nu erau folosite toate forțele trupului eteric pentru a străbate trupul fizic, iar către aceste forțe se îndrepta esoteristul, cu acestea se îndrepta către lumile spirituale. Apoi, aproximativ cu 3000 de ani în urmă, toate trupurile eterice au fost coborâte în trupul fizic, de exemplu în spațiul grec, iar cei ce desfășurau ceea ce era cel mai înalt pe plan fizic simțeau lumea spirituală ca pe un regat al umbrelor. Acum, însă, trupul fizic nu mai preia toate forțele trupului eteric, el le respinge, el e cuprins în veștejire, căci am trecut dincolo de jumătatea dezvoltării Pământului, iar numai prin aceste forțe pe care nu le mai poate prelua trupul fizic putem să trăim în lumea spirituală.
Iar voi, cei care ați simțit această pornire către esoterism, cărora nu vă ajunge viața și cunoașterea pur fizică, voi ați simțit aceste forțe nefolosite în voi, ele v-au mânat să căutați viața esoterică.
Care este diferența dintre esoterism și exoterism? În exoterism primim comunicări care sunt extrase din esoterism, drept hrană pentru sufletele noastre. În esoterism ne străduim să privim noi înșine în aceste lumi din care sunt extrase comunicările esoterice.
Nu sunt doar comunicări ce sunt date aici, ci sfaturi care se revarsă dinspre inspirație spirituală. Nu sunt doar cuvinte, noțiuni, idealuri, ci cuvinte, noțiuni, idealuri ce sunt străbătute de viață, germeni de viață ce sunt cufundați în forțele noastre eterice și care trebuie să înflorească acolo, sunt realități. Ele sunt mereu și mereu verificate de cei pe care îi numim: Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor.
Esoterismul este un izvor al vieții, forțe ce se revarsă prin lume și care ar trebui să curgă și prin noi. De aceea
Duminica [la ora] 9*
* Vezi însemnarea B, a orei din 9 mai 1912.
Când ne începem exercițiile noastre, este de cea mai mare importanță să realizăm mai întâi liniște interioară. Se poate realiza prin răbdare. Singurul lucru pe care trebuie să îl combatem este gândul: „Eu tot nu o să reușesc”. Pe acesta trebuie să îl îndepărtăm ca pe o ispită. Și oricât de mult ar dura, va veni timpul în care orizontul nostru de gânduri devine clar, dacă doar respingem cu întreaga tărie de voință de care suntem capabili toate impresiile senzoriale și gândurile ce ne distrag. Formulele și simbolurile să le lăsăm să trăiască în noi puternic, energizant, să nu ne formăm gânduri despre asta, ci să le trăim, să le percepem ca pe o lumină interioară. Ele trebuie să ne cuprindă cu forță, căci sunt create din Cuvântul de nerostit, care are forță de creație. Acesta este Mahavach-ul indienilor [Nota 101]; sunt inspirațiuni din cuvântul care răsună prin lumile spirituale, trebuie să strălucească în noi ca un soare interior. (Modificarea situației noastre de viață.)
Apoi trebuie să realizăm un gol interior, tot ce urcă din memorie, fie și de conținut teosofic, să ștergem, să suprimăm și să așteptăm doar ceea ce poate să urce în sufletul nostru, fie ceva cu totul nou, ce nu am bănuit și nu am auzit niciodată, fie o vedere vie a faptelor oculte pe care le-am primit în viața exoterică. Este nevoie de nespus mai multă forță pentru proprie descoperire decât pentru înțelegerea ulterioară cu rațiunea a unui fapt aflat, de ex. a teoremei lui Pitagora [Nota 102].
Ceea ce ne este comunicat acum putem găsi și noi înșine, dar probabil de-abia după douăzeci și cinci de încarnări. Avem sarcina să colaborăm cu nivelul actual al dezvoltării omenirii, prin faptul că scurtăm drumul cât mai mult posibil.
* * *
Ceea ce este comunicat exoteric este de asemenea dobândit esoteric. La întâlnirea esoterică pot fi date sfaturi care pot deveni surse de forță pentru om.
Acum 4000 de ani mai exista încă un surplus de forță al trupului eteric, care nu era folosit în trupul fizic. În perioada romano-greacă, acest surplus de forță încetase. Acum există iarăși o parte de forțe eterice care nu are acces la trupul fizic, care este respinsă de trupul fizic și de lumea fizică. Pentru a ajunge în această parte de forță avem meditația, concentrarea sau contemplația noastră drept sfătuitori. Acest lucru e foarte important. Nu mai puțin important este însă, a dezvolta aspectul moral în toate acestea. Pentru aceasta sunt exercițiile secundare. Cine le efectuează cu fidelitate, va observa cum începe să dezvolte morală. E vorba despre o unire a curenților care vin de afară cu ceea ce se află în propriul trup.
Trupul astral este greu de depășit, dar este posibil. Răbdarea este singurul mijloc pentru asta. Mottoul nostru trebuie să fie: Picătură cu picătură găurește piatra. Meditația constantă ne cucerește lumea spirituală – mai devreme sau mai târziu, în funcție de karma noastră. Mai întâi trăirea va fi foarte gingașă, astfel încât abia dacă o observăm; De-abia la repetarea mai frecventă a exercițiului apare trăirea treptat, cu forță mai mare.
Tendinței de a se dezvolta i se vine în întâmpinare de cei care pot da învățăturile și exercițiile. Dacă am refuza aceasta și am vrea să dezvoltăm totul din noi înșine, atunci ar fi necesare pentru aceasta poate douăzeci până la douăzeci și cinci de încarnări.
Importantă este meditația despre „lumina nerevelată”, despre care era vorba în ciclu [Nota 103]; și mai important este rezultatul care poate apărea aici. Să lăsăm deoparte conținutul meditației, să ne golim cu totul și să așteptăm ce vine. Acum știm: aflăm ceva nou, deși deja știut, învățăturile teosofice apar ca noi, devin lucitoare, pătrund în inimă. Simțim asta ca un soare ce iradiază.
Astăzi poate fiecare copil să înțeleagă teorema lui Pitagora, dar pentru a o găsi a fost nevoie de un Pitagora [Nota 104]. Astfel să preluăm cu recunoștință ceea ce accelerează dezvoltarea, ceea ce dă o devansare.
* * *
Data trecută au fost prezentate motivele interioare pentru care suntem la școală. Astăzi va fi vorba mai mult de condițiile exterioare.
Cea dintâi dintre trăsăturile de care avem nevoie este veridicitatea, voința de a fi adevărați. Faptul că Societatea Teosofică este o revărsare dinspre învățăturile Maeștrilor înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, acest lucru nu e nevoie să fie explicat, acest lucru este clar [Nota 107]. A discuta despre „de ce” nu o permite timpul; tocmai dezvoltarea omenirii a cerut-o. Niciodată nu trebuie prescrisă, însă, credința în Maestru. Cine merge conștiincios pe cărare va fi condus cu siguranță către el, cel puțin la noțiunea, la credința, la cunoașterea: el există. Dar dacă asta ar fi o condiție anterioară, ar fi o minciună. Pornind din rațiunea interioară trebuie cunoscută existența maeștrilor; din ceea ce este comunicat exoteric poate fi găsit deja adevărul și astfel să fie găsit drumul din exoteric în esoteric. Un esoterism care ar prescrie credința – în maeștri – nu este esoterism.
Elevului trebuie, însă, să-i fie date doar învățături. Forțe trebuie să descopere în el însuși, care sunt aici, iar el trebuie să învețe să le folosească; doar că nu știe că le are.
Pentru ce anume este școala aici? Sfaturi sunt date, pentru a ne grăbi mai repede și mai ușor, pentru că omenirea are nevoie de așa ceva. Este, însă, și inevitabil ca prin aceasta să se apeleze la egoismul omului. Pentru aceasta sunt prezente, însă, exercițiile secundare, Pentru a combate ceea ce adăugăm la egoitatea noastră. Dacă nu le facem, neîndoielnic că vor apărea la elev ambiție și vanitate. Acestea trebuie să le vedem la noi înșine.
Trebuie fiecare să fie mereu atent la sine însuși în adunările noastre, să considere însă că celălalt este conștiincios și veridic. Nu trebuie sa considerăm că cei care au ceva de reprezentat au ambiție și mândrie, ci să începem la noi înșine. Cine se uită, însă, la paiul din ochiul celuilalt, acela își dăunează sieși și celorlalți. Trebuie să rămânem mereu sobri, să lăsăm să vorbească rațiunea curată. Din ceea ce este dat exoteric trebuie să lăsăm să vorbească adevărul în noi înșine, să îl aflăm din aceasta.
Dacă omul se dedică cu întreaga forță meditației, i se vor slăbi capacitatea de gândire, memoria, amintirea. Asta trebuie să fie așa. Dar în viața obișnuită, de zi cu zi ele trebuie să acționeze cu atât mai bine.
Poate apărea drept urmare a exercițiilor incorect desfășurate grandomania sau supunerea-în-fața-grandomaniei-altora. Sau și scăderea memoriei, a rațiunii în general. Împotriva acestui lucru trebuie să ne străduim prin veridicitate ca îndatorire. Să ne observăm pe noi înșine, să studiem teosofie, să nu tindem doar spre a fi noi înșine adevărați, ci să cercetăm adevărul în tot ce ne iese în întâmpinare.
Există o veche istorisire iudaică: Patru rabini [Nota 108] vroiau să intre în „Grădina maturității”. Primul devine nebun, adică își pierde rațiunea; al doilea devine furibund, adică nu mai acționează cu măsură; al treilea moare, el este răpus de boală – acest lucru nu se poate întâmpla niciodată prin exercițiile noastre –; numai al patrulea intră în grădină. El dobândește „iubirea față de natură” drept urmare bună a strădaniei sale. Nu este intenționată în stil mare, ca la oamenii care pot fi încântați doar de lacuri uriașe, de munți înalți – asta provine doar din căutarea de senzațional –, ci se trăiește această iubire și la ceea ce e mic nesemnificativ. Și aceasta este lucrarea divinităților. Ele s-au bucurat de mediul lor și l-au dus jos, în lumea fizică, pentru a bucura omul Astfel de simțăminte au ecou în om. Tot ce este în om va păși cândva afară, se va revela, chiar dacă de-abia într-o încarnare ulterioară.
Despre încarnarea anterioară a unor personalități conducătoare nu a fost cunoscut niciodată ceva în răstimp de o sută de ani de la ultima lor moarte [Nota 109]; dacă s-a întâmplat ici și colo, atunci numai pe încredere, drept comunicare în cerc mai restrâns, dar niciodată în public – așa cum vorbește acum A. B(esant) –. Personal, mie (dr. Steiner) mi-ar plăcea mai mult să spun: Totul este bun și adevărat în cadrul Societății Teosofice, dar asta nu ar fi o acțiune din îndatorirea față de veridicitate. – Dacă se ajunge în atingere cu secte oculte, progresul ocult este și aici întotdeauna posibil; dar întrebarea este: Cum se merge înăuntru în lumea spirituală? Pe drumul corect devii tot mai smerit, tot mai modest.
Toate acestea, ce au fost spuse aici trebuie să le lăsăm să acționeze asupra simțirii. Nu trebuie exersat ca și cum am desfășura o activitate ocupațională, nu trebuie să căutăm preocupați după adevăr, ci să putem aștepta liniștiți.
* * *
Există condiții de bază pentru viața esoterică, există mijloace pentru a ajunge la țel, iar unul dintre acestea este adevărul, nu doar a fi adevărat, ci și a căuta adevărul. Atunci când a fost înființată Societatea Teosofică, ea a stat la început sub o stea foarte favorabilă. Venise timpul – ar duce prea departe să discutăm aici motivele interioare – în care era necesar ca știința ce înainte fusese transmisă doar în cercuri mici și care este extrasă din izvoare ce nu sunt accesibile pentru forțe omenești obișnuite, să fie accesibilă pentru întreaga omenire. Prin aceasta, cei care au luat asupra lor acest lucru au fost puși într-o poziție nespus de grea, căci a trebuit să mijlocească impulsurile care curg din asemenea izvoare pentru cerințele timpului de astăzi, care vor să lase să se afirme doar ce e general-uman. Așadar: Cunoaștere [de făcut accesibilă], care nu era până acum accesibilă umanității generale, pe de o parte, iar condițiile omenescului general pe de alta. Ele [impulsurile erau mijlocite] prin cele trei principii cunoscute* [Nota 110]. Să le luăm în considerare. Principiile trebuie ținute [astfel], încât nimeni de pe întreg pământul nu trebuie să fie exclus de la această mișcare. Împlinește primul principiu această cerință:
* Vezi nota.
A forma miezul [unei frății generale a omenirii], care recunoaște general-umanul din fiecare, fără diferență de naționalitate, rasă, culoare sau sex. – Acest lucru poate fi semnat în ziua de astăzi de oricine. Și cum să înveți să-ți înțelegi semenii, dacă nu te adâncești în modul lor de gândire, în credința lor? De aici, al doilea principiu. Dar – se va spune – al treilea exclude totuși un gen de oameni, și anume: materialiștii. Dar este asta cu adevărat așa? Vedeți dvs., acel principiu care străbate ca un laitmotiv întreaga noastră mișcare doar sună așa: nicio confesiune, nicio credință nu merge mai presus de adevăr. – Spre adevăr trebuie să tindem, trebuie să îl cercetăm. Așadar, niciun om care a cercetat cinstit lumea ocultă nu a refuzat-o vreodată, asta nu s-a întâmplat încă niciodată. Nici materialistul, dacă o cercetează, nu o va face. Dar dacă refuză să intre în această cercetare, da, atunci nu adevăr caută, ci părere, confesiune, credință. Așadar, exclude acest principiu pe cineva? Nu, căci fiecare va semna faptul că înainte de toate spre adevăr trebuie să se tindă. Credința nu a fost, așadar, în niciunul dintre aceste principii pusă drept condiție, nici credința în izvoarele din care a curs această mișcare și mai curge încă și la această oră. Atât de ferm cum doar vreo cunoaștere poate să fie înrădăcinată într-un suflet, atât de ferm este înrădăcinată cunoașterea ce este desemnată aici drept Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Dar fiecare dintre voi este liber să îi consimtă sau să o repudieze. Dacă treceți prin școala esoterică, veți găsi drumul către ei, dar eu v-aș bloca drumul, v-aș pune cele mai mari piedici posibile în drum, dacă aș cere de la dvs. drept condiție pentru intrarea în această școală credința obligatorie în asemenea maeștri. Este semnul cel mai neînșelător pe care orice școală ce-și are rădăcina în ei îl poartă pe frunte, că nu cere nicio credință, de niciun fel, așadar nici credința într-un maestru. În afara școlilor esoterice, accesibil pentru întreaga umanitate este doar un maestru: Christos. Iar nici față de El nu se cere vreo credință, căci aceasta este o chestiune a vieții private intime a fiecăruia și se bazează pe ...*
* Lipsă în însemnare.
Iar dacă veți întâlni vreodată o școală pseudo-esoterică, atunci să și întrebați dacă este cerut vreun fel de credință de la bun început; iar dacă acesta e cazul, atunci să știți că aceasta nu are nimic de-a face cu adevărul. Vreau să mă exprim și mai precis, ca să mă și înțelegeți just. Acolo unde întâlniți o astfel de școală, acolo să știți că ea nu își are rădăcinile în cei pe care îi cunoaștem: Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor.
Am încercat să cunosc [?] în mine cuvântul care ar putea să atingă o latură în dvs. Pe toți aceia doresc să îi țin departe de această școală, care se apropie de ea doar de dragul autorității personale. Motivul interior pentru care devii esoterist, pe acesta l-am discutat alaltăieri. Care ar trebui să fie motivul exterior care vă face esoteriști? Nu sprijinirea pe autoritate, ci verificarea cu înțelegerea. Așa cum sunteți, sunteți o bucată din omenire. Faptul că puteți să gândiți clar și ordonat și puteți trage concluzii, acest lucru îl datorați dezvoltării, culturii omenești. Acuma, cine a studiat în cărțile exoterice adevărurile oculte, le-a verificat cu înțelegerea sa și le-a admis drept adevărate și raționale, acela vine aici cu încrederea că îi va fi arătat și mai departe adevărul, că va găsi în continuare adevăr. Dar sub nicio altă premisă nu ar trebui să intre cineva aici. Atunci, însă, când cineva intră, el se rupe de contextul său cu omenirea. El se desprinde de întregul mers al omenirii, pentru a-și accelera [dezvoltarea] în mod semnificativ. Iar acest lucru, să fim foarte clari, este o faptă egoistă, care trebuie din nou să fie echilibrată. Însă omul care spune: „Eu nu vreau această faptă egoistă, eu vreau doar să ajut, doar să slujesc”, acționează acesta oare mai puțin egoist? Știe el, cumva, cum sunt cel mai bine ajutați oamenii, cum este cel mai bine ajutată lumea? A vorbi așa este trufie.
Aici ar trebui să învățăm cum este de slujit mai bine. Dvs. trebuie doar să căpătați încredere față de dvs. înșivă, pentru faptul că aveți deja în dvs. forțele pe care trebuie să le scoateți la iveală. Dvs. nu veniți aici pentru a primi ceva, pentru a vă fi dat ceva, ci pentru a aduce ceva afară ce există deja. Acest lucru îl vedem la exercițiile secundare: degajare, pozitivitate etc. Doar că încrederea dvs. nu trebuie să fie una greșită. Desigur că aveți forța, dar trebuie să vă spuneți: Eu nu am aplicat-o până acum, nu am observat-o suficient, eu vreau să o aplic mai bine și mai bine. – Veți atinge țelul dacă utilizați suficient mijloacele, dar nu în trufie și mândrie trebuie să pășiți peste pragul acestui templu. Aceasta nu ar fi atitudinea justă, dacă ați veni pentru că se așteaptă să fie primit ceva aici ce alții nu au și doar pentru a vrea să vă ridicați deasupra celorlalți. Nu, trebuie să venim în spiritul smereniei, prin faptul că ne spunem: „Slăbiciunea mea mă împinge încoace; pentru că forțele mele au nevoie de un sprijin pe care îl găsesc aici, de aceea trec aici dincolo de acest prag”. Aceasta ar fi atitudinea justă. Căci niciodată nu s-a instruit ceva într-o școală esoterică începând din vremurile cele mai timpurii, ce nu se învăța și în exoterism.
Corespunde întru totul faptelor, dacă spun că tot ce se spune, spre exemplu, seara aici*, ascunde în sine forțe oculte ce pot să îl conducă pe om în lumea ocultă, numai dacă sunt prelucrate cu implicarea tuturor forțelor sufletești.Dacă omul își folosește întreaga sa energie, nu doar pentru a asculta aceste lucruri ca pe o teorie, ci a le valorifica practic, atunci el e esoterist. Dar pentru că simte că este prea slab pentru asta, caută sprijin pentru forțele sale, sfat și ajutor în această școală esoterică. Aici este ajutat să își scurteze drumul. „Cât de departe”, s-ar putea întreba acum, „trebuie să se dedea cineva acestui egoism? Unde să se oprească?” De acest lucru se îngrijesc divinitățile, îi arată ele unde apare acel prea-mult; mai întâi îi arată acest lucru în suflet. De aceea observarea de sine este necesară, atenția neîncetat, asupra sa însuși. Dacă, spre exemplu, unul se pornește foarte furios să-și facă exercițiile, se va întâmpla că pierde memoria și pentru lucrurile obișnuite ale vieții. Faptul că intervine acest lucru este întru totul corect, trebuie să fie așa dacă trebuie să se ivească ceva mai înalt, dar omul nu trebuie să-și dea frâu liber și să aibă mai puțină memorie și să fie mai puțin adevărat decât semenii lui. El trebuie să aibă mult, mult mai multă memorie și să fie mult, mult mai adevărat decât semenii lui. Nu este suficient ca omul să rămână la fel de adevărat ca înainte, ci ca el să devină tot mai adevărat. El trebuie să lupte pentru memoria sa. El nu trebuie să spună mai târziu ceva ce poate să spună doar pentru că cele dinainte i s-au acoperit sau pentru că nu vrea să-și aducă aminte. Și de aceea sunt date exercițiile secundare, ele trebuie să acționeze echilibrator. Iar acum încă un sfat: Feriți-vă de vanitate și de ambiție în voi înșivă și în alții. Noi nu suntem destul de puternici pentru a face totul singuri, trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Nu dați nicio ocazie pentru vanitate și pentru ambiție. Hrăniți bucuria și curajul prin faptul că susțineți binele la ceilalți în cea mai deplină măsură, dar nu le acordați o încredere oarbă, ceea ce e neîndreptățit. Să nu credeți pe baza vreunei autorități, ci verificați cu rațiunea voastră. Deja câte unul care a primit o poziție conducătoare a eșuat pentru că s-a făcut apel la vanitatea sa, iar dacă are și numai o centimă din ea, este un pericol.
* La conferințele pentru membrii societății (Omul în lumina ocultismul teosofiei și filosofiei, GA 137).
V-a devenit clar deja prin considerațiile anterioare că, dacă vă dedicați în mod serios și demn exercițiilor voastre, vor apărea anumite efecte. Iar o observare de sine fidelă, conștiincioasă este necesară dacă vreți să observați la timp anumite urmări. Observarea de sine nu trebuie însă realizată în așa fel încât să decadă în complacere, aceasta este un mare pericol pentru esoterist. Exercițiile au deja efect; dar dacă în dvs. există anumite înclinații, în străfundul sufletului dvs., cum ar fi trufia etc., atunci ele nu acționează bine asupra dvs. În fiecare om se află această înclinație, dar în viața obișnuită este corectată curând această grandomanie prin faptele exterioare. Omul observă acolo destul de des faptul că unele lucruri nu le poate, chiar dacă își închipuise asta înainte. În viața ocultă, această percepție corectoare nu apare atât de direct și trebuie aplicată tocmai o auto-strunire severă pentru a scăpa de pericolul trufiei.
Al doilea pericol constă în neadevăr, prin faptul că înțelegerea și memoria se înrăutățesc, iar acest lucru degenerează în final în nestăpânire în acțiuni. Mijloacele împotriva acestor rele sunt de găsit în exercițiile secundare, în studiul teosofiei, în bucuria față de natură. Voință, simțire și gândire sunt întărite aici. Prin studiul teosofiei trebuie exersată rațiunea. Căci nu este suficient să fie preluate toate acestea pe bază de autoritate și credință; asta ar duce la o pierdere totală a rațiunii și, în final, a moralității. Atunci am fi înclinați să ne ușurăm conștiința prin faptul că facem apel la autoritate. De verificat trebuie totul cu înțelegere, de verificat prin gândire. De aceea este totul îmbrăcat în asemenea noțiuni și cuvinte care pot fi înțelese, care apelează la înțelegere. Teosofia trebuie justificată gândind.
Iubirea pentru frumusețea naturii. De savurat în mic. Atunci nu va fi percepută natura precum o face omul materialist de astăzi, care cere doar senzaționalul, doar la marea maiestuoasă sau în munții maiestuoși, ci în ceea ce este de găsit pretutindeni. Nu trebuie ca omul căruia i se deschid lumile mai înalte să se închidă pentru lumea exterioară. El nu trebuie să critice natura fără simpatie, ci să învețe să o cunoască, să caute să o înțeleagă. Atunci, fiecare animăluț poate să îl învețe ceva. Să nu spună cineva, spre exemplu: „Este doar Maya”. Aceluia ar trebui să i se răspundă: „Da, este doar Maya, dar Maya dumnezeiască – iar ea e frumoasă.” De ce se poate bucura omul astăzi de un copac? Pentru că divinitățile s-au bucurat cândva de ceea ce era în mediul lor. Rău ar fi pentru viitor dacă omul ar păși neparticipativ prin lume, ar lăsa în urmă o lume fără bucurie. Nu doar pentru el însuși, ci și pentru ceilalți va reieși în viitor ceva din acea bucurie pe care am avut-o în mic. Aici e valabil: tot ce e ascuns se va revela.
Aceste trei lucruri trebuie să acționeze vindecător asupra gândirii, simțirii, voinței. În vechea mistică ebraică erau exprimate drastic urmările intrării în grădina maturității. În vechile timpuri, oamenii erau mai robuști și chiar și exercițiile erau mai drastice decât cele care sunt făcute astăzi cu oamenii nervoși. Frica nervoasă trebuie să înveți să o suprimi și astfel să nici nu te sfiești să auzi despre pericolele ȘE [școlirii esoterice]. Vechii evrei povesteau [Nota 111] că, dintre patru [rabini] care au intrat în grădina maturității, primul a devenit nebun, grandoman; al doilea furibund, făcea acțiuni furibunde, al treilea a murit. Acest lucru este exprimat drastic, pentru a indica greutățile corporale care pot apărea la esoterist ca urmare a unor greșeli morale și intelectuale. Și la omul obișnuit apare acest lucru, dar nu atât de nemijlocit, iar el nu cunoaște relațiile, spre exemplu, dintre minciună și boală. Esoteristul își face corpul mult mai receptiv. El trebuie atunci să-și vadă în toate greutățile și bolile un avertisment pe care i-l trimit divinitățile, că ceva nu e în ordine; atunci trebuie să fie încă o dată pe atât de atent, de precaut. Omul trebuie să spună doar ce este adevărat, este verificat. Nu este suficient că se scuză cu „eu spun asta cu bună credință”. Asta nu ajunge. Un alt lucru pe care un esoterist nu trebuie să-l folosească este cuvântul „N-am ce să fac”. Aceasta este o negare a karmei și nu ajută, căci karma se instalează. Trebuie să intervenim pentru faptele noastre și să le corectăm.
Ar fi ceva ușor pentru mine și, cu siguranță, destul de senzațional, să spun că școala mea este inspirată – așa cum și este, de fapt –, dar asta nu interesează lumea exterioară. Acolo trebuie apelat la rațiune, astfel ca oamenii să recunoască ce este spus. De aceea trebuie scris în așa fel încât să-i fie clar rațiunii omenești. Nu acel lucru are valoare, dacă faci referire la inspirație sau îi oferi lumii cartea unui tânăr [Nota 112], în care se anunță că el e inspirat de un Maestru al înțelepciunii.
Dacă esoteriștii altor școli obiectează că ei pășesc și în celelalte lumi, atunci trebuie să ne fie clar că nu contează atât de mult ce se vede aici cât modul cum pășești în ele. Poți să fii un mare văzător și totuși să vezi totul invers. Dacă esoteriștii celorlalte școli aud aceasta, ei vor spune asta, așa cum se întâmplă atât de frecvent, d. Int. [?]. Dar la această acuză trebuie să ne supunem, căci contează să intervenim pentru adevăr.
Esoteristul trebuie să respecte anumite lucruri care pentru exoterist sunt cu totul lipsite de importanță. Astfel, el trebuie mereu să aibă în fața ochilor faptul că, dacă tinde după adevăr, poate să fie mereu doar un adevăr relativ, faptul că, în calitate de esoterist nici nu se poate vorbi despre adevăruri eterne. În strădania noastră se amestecă mereu și dorințele noastre, iar noi trebuie să ne spunem că întotdeauna acceptăm mai degrabă un adevăr care ne place, decât unul care ne este nesimpatic. De exemplu, gândul nemuririi este, ca atare, mai atrăgător pentru majoritatea oamenilor decât acela că odată cu moartea totul s-a sfârșit, iar de aceea ei sunt înclinați ca, doar din acest motiv, să îl accepte drept adevăr. Însă esoteristul nu trebuie să facă asta. El trebuie să își decupleze dorințele, partea sa personală și apoi să cerceteze. Pentru aceasta ne sunt date meditațiile noastre, în care, am putea spune, trebuie să odihnim pe un anumit conținut de gânduri. Aici nu contează atât de mult să gândim conținutul meditației, cât să ne odihnim sufletul în ea; căci prin această repetare continuă sunt întărite forțele noastre sufletești.
Înclinația de a crede în adevăruri absolute, eterne și a le disputa este o trăsătură a sufletului conștienței. Este, acum, posibil ca sufletul conștienței să câștige atât de mult superioritatea, încât să nu mai stăpânească aceste idei, ci să fie stăpânit de ele și să le reverse în afară. În ocultism există pentru aceasta o expresie; un astfel de suflet al conștienței, cu asemenea idei este numit „saducheul interior” [Nota 113]. Noi purtăm cu toții saducheul interior în noi, iar esoteristul are îndatorirea să perceapă acest lucru și să se orienteze după asta. (Exemplu: Când Goethe a fost întrebat p.m. [post mortem] cum ar trebui interpretate lucrările sale, el a spus: „Pornind din spiritul meu, dar nu cu propriile mele cuvinte pe care le-am rostit să mă explicați.” – Saint-Martin [Nota 114] p.m. a spus cândva: „Eu am mulți elevi; ei au răspândit însă, adesea, erorile mele.”)
Și sufletul rațiunii sau al afectivității poate să poarte în sine ceva ca un al doilea om, anume atunci când omul vrea să prezinte un adevăr, recunoscut personal, ca și cum ar fi general-valabil. Omul face asta dintr-un anumit sentiment de rușine, pentru că nu vrea să spună: „Acest adevăr l-am cunoscut ca atare prin trăirea asta sau cealaltă; de aceea este pentru mine un adevăr”, ci dorește să îl prezinte drept general-valabil. Pentru aceasta, ocultismul are desemnarea „fariseu”. Fariseul interior este sufletul rațiunii, care smulge stăpânirea la el în această direcție. Din această obsesie de a posta adevăruri personale ca și cum ar fi generale rezultă apoi adesea în afară ipocrizie și nesinceritate.
Sufletul senzației poate, de asemenea, să fie lăsat prea mult să predomine, în strădania după adevăr. Asta o fac toți cei ce se lăfăie mai degrabă în sentimente decât să preia în sine și să vrea să prelucreze învățăturile despre dezvoltarea lumii, cei care se adâncesc, spre exemplu, mai degrabă într-un Tauler [Nota 115] sau un alt mistic al Evului Mediu și le resping pe toate celelalte. Deoarece sufletul senzației este destul de îndepărtat de sufletul conștienței, el nu își exprimă greșelile într-un mod atât de neplăcut cum face acesta, dar este totuși o greșeală atunci când esoteristul se întoarce de la tot ce îl poate învăța lumea exterioară, pentru a căuta adevărul doar în adâncirea interioară. În ocultism, acest gen de a lăsa sufletul senzației să predomine este numit „esenianul interior”. Se poate face obiecția „Da, un esenian este însă ceva foarte bun.” Cu siguranță este asta; dar conducătorii spirituali care au fondat acest ordin au știut tocmai în ce loc, în ce timp și în ce mod au trebuit să-l organizeze pentru ca să fie ceva vindecător pentru lume. Acest lucru este chiar faptul principal în strădania ocultă, de a cunoaște care adevăr este cel corect pentru timpul respectiv. Acest lucru l-a știut Buddha [Nota 116] atunci exact, când a adus învățătura lui cu șase sute de ani înainte de Christos. Aceeași învățătură transplantată în alt loc, în alt timp, nu are același efect. Cum este de făcut ceva eficient, acest lucru contează.
Se formează puncte nodale în anumite timpuri în lumile spirituale, unde din cele mai înalte lumi acționează forțe în lumile care se află direct deasupra noastră. Un astfel de timp este acum aici, iar a aduce jos aceste forțe din cele mai înalte lumi nu pot s-o facă marii inițiați, asta o poate face doar Christos, prin faptul că a parcurs Misteriul de pe Golgotha. Dar marii inițiați, Buddha, Pitagora [Nota 117], Zarathustra [Nota 118] și așa mai departe se grupează în jurul lui Christos și se lasă influențați de forțele sale, indiferent dacă sunt încarnați în trup fizic sau adastă în lumi spirituale, iar ei acționează dinăuntrul acestui spirit.
Noi trebuie să aducem acum acești trei oameni ce locuiesc în noi, saducheul, fariseiul și esenianul într-un raport între ei, căci fiecare singur pentru el este ceva dăunător. Fariseul trebuie să îl slujească pe saducheu, iar aceștia doi împreună esenianului. Acesta trebuie să stăpânească peste cei doi, dar singur pentru sine nu are voie să stăpânească. În calitate de esoteriști, trebuie realmente să dobândim o simțire a faptului că îi avem pe aceștia trei în noi, căci atunci când ajungem la Păzitorul Pragului îi vom simți foarte clar; căci va trebui să îi lăsăm în urmă drept ceva trecător, ce nu aparține de lumea spirituală. Dacă spunem că un esenian se ocupă tocmai cu lumile spirituale, atunci trebuie răspuns că el se ocupă cu ele în modul corespunzător lui în lumea fizică, dar că întregul său ordin chiar pentru lumea fizică și pentru un anumit punct al Pământului a fost fondat și că în lumile spirituale se pornește de la alte puncte de vedere.
Dacă pășim cu aceste trei lipsuri, pe care le simțim goliciuni, în fața Dumnezeirii, atunci vom avea un simțământ de rușine, așa cum au avut-o Adam și Eva în goliciunea lor [Nota 119] în fața Dumnezeirii, și de aceea trebuie să ne străduim să aducem aceste trei trăsături sufletești în echilibrul corect.
Lumea spirituală este, pentru noi, înconjurată de învelișuri, pe care le creăm noi înșine și pe care trebuie să le dizolvăm. Dar nu prin căutare în sine însuși se găsește cunoașterea, ea poate să ne vină atunci când într-o mare liniștită se cufundă soarele și lăsăm să acționeze acest fenomen al naturii intens asupra noastră. Trăirea corectă cu natura are efect trezitor și stimulativ asupra esoteristului; dar el nu are voie să i se dedice nici în mod exclusiv. – Nikolaus Cusanus a avut într-o călătorie pe mare, de la Constantinopol, cele mai puternice trăiri spirituale [Nota 120].
Ajutor și sprijin ne-a îngrămădit Maestrul înțelepciunii și al armoniei sentimentelor, ca și marea într-o picătură – acest lucru este posibil în spiritual, desigur, nu în fizic – în rugăciunea despre care el dorește să formeze întotdeauna încheierea considerațiilor noastre esoterice, și care reprezintă întreaga dezvoltare, coborârea și urcușul omului:
În spirit odihnea germenele trupului meu …
* * *
Există oameni care sunt ca și încuiați într-un anumit cerc de perspectivă, în cadrul căruia se pot simți foarte acasă și pot să realizeze lucruri deosebite. Asemenea oameni ca și cum se închid față de tot ce ar vrea să pătrundă în cercul lor de perspectivă, sau îl formează în așa fel încât este întins în orizontul lor de conștiență. Aceștia sunt oamenii care trăiesc preponderent în sufletul conștienței, la care sufletul conștienței predomină puternic asupra celorlalte componente sufletești. Oameni foarte activi, naturi volitive aparțin aici. Pentru acești oameni, ocultistul are o expresie: saducheu.
Apoi există oameni care doresc să explice totul și să găsească totul explicat. Asemenea oameni ajung, chiar dacă acționează dintr-o puternică tendință spre adevăr, foarte ușor să nu ia atât de exact în considerare adevărul, în final. Căci un adevăr absolut nu există. Adevărul este ceva relativ, ceva modificabil și trebuie să se adapteze spiritului timpului și individualului din om. – Când doi spun același lucru, atunci nu e același lucru; iar ceea ce este astăzi adevărat, nu mai este în exact același sens mâine, sau după luni sau ani de zile. – Despre Goethe se va putea vorbi astăzi cel mai adevărat și cel mai mult în sensul lui [Nota 121], dacă nu se spune cuvânt cu cuvânt cum a trebuit să vorbească el acum o sută de ani, ci dacă se vorbește în sensul lui și în spiritul lui, așa cum ar vorbi Goethe însuși astăzi, în timpul nostru cu totul diferit, în condițiile cu totul modificate. Cine se ține, în schimb, de explicația fidelă cuvintelor, rațională, acela se țese în sisteme de gândire și în noțiuni care sunt fixe o dată pentru totdeauna.
Ceea ce este adevărat pentru el, ceea ce a cunoscut el a fi corect și adevărat așa, aceasta trebuie să fie adevărat pentru toți și trebuie să rămână întotdeauna adevărat.
Asemenea oameni sunt stăpâniți de sufletul rațiunii. Ocultistul folosește pentru asemenea gen de oameni expresia fariseu.
Astfel avem, așadar, în noi saducheul și fariseul și trebuie să fim lămuriți de faptul că amândoi acționează și trebuie să acționeze în noi, în măsura în care este vorba de acțiunea noastră pe plan fizic. Ceea ce contează este ca nu fariseul sau saducheul să capete prevalență în noi și să dobândească stăpânirea peste celelalte componente sufletești. Cum e de înțeles acest lucru vedem de exemplu la oameni precum Homer sau chiar Shakespeare. Există despre Homer, spre exemplu, afirmații din partea unor medici care s-au ocupat îndeaproape cu el, care afirmă că Homer trebuie să fi fost de fapt medic. Sau oameni ce s-au interesat preponderent de învățământul meșteșugăresc și care sunt de părere că Homer trebuie neapărat să fi practicat vreun meșteșug [Nota 122], pentru că ceea ce relatează despre aceasta este foarte la obiect. Chiar și Napoleon, acest mare geniu militar, a fost cândva de părere că Homer trebuie să fi avut o mare pricepere tactică, strategică, pentru că reprezentările tactice din Iliada îi apar atât de corecte din punct de vedere al comandantului, la obiect. Asemănător s-ar putea afirma și despre Shakespeare. Acești poeți s-au priceput să-și impună atât de mult propria lor părere, să se strecoare în ființa a ceea ce vroiau înfățișeze, încât vorbesc precum un medic, precum un meșteșugar, precum un comandant și așa mai de parte, față de medic, de comandant etc.
Acum, există însă și oameni care se închid într-un alt mod, iar într-aceasta, în anumite condiții, realizează lucruri importante și în felul lor pot fi oameni plăcuți, drăguți. Acestea sunt naturi care trăiesc cu totul în propria lor simțire, care se retrag precum un Johannes Tauler sau Meister Eckhart [Nota 123] asupra sinei lor interioare și se topesc cu totul în ea. Care trăiesc ca niște pustnici într-o lume proprie, în care trăiesc lucruri înalte, frumoase, simțăminte percepute cu profunzime și pe care pot și să le dea de la ei, dar că aceasta este iarăși într-un anumit fel așa, că atunci când o citește altcineva sau o simte, nu mai este de fapt chiar același lucru. Așa cum o trăiesc ei și o dau de la ei, este de fapt important doar pentru ei înșiși. Toți simplii mistici și fabulatorii neclari, dar și mulți poeți importanți din toate timpurile aparțin aici. Și în timpul nostru există multe asemenea naturi de artiști, într-un anumit sens se poate numi, acest gen de trăire interioară, de-a dreptul dispoziția fundamentală a oamenilor ce percep artistic și estetic în timpurile noastre. – Și printre teosofi există multe asemenea naturi, care se închid astfel și care se consideră într-aceasta ceva deosebit. Această dispoziție este și foarte explicabilă, căci acest gen de predispoziție interioară provine din preponderența a ceea ce ar trebui să fie cel mai puternic în noi și pe care îl desemnăm drept sufletul senzației. Ocultistul desemnează asemenea naturi cu cuvântul „esenian”.
Ne-am putea minuna despre acest lucru, căci școala esenienilor este doar ceva înalt și important. Cu siguranță este asta. Ea își are deplina ei îndreptățire să-și îndeplinească în fizic marea și înalta ei sarcină. Dar pentru acel om care se străduiește ca esoterist înspre lumile spirituale, o dezvoltare mai mult sau mai puțin unilaterală, în sensul înfățișat ca esenian, este la fel de periculoasă ca și supradimensionarea fariseului sau a saducheului în noi. Fariseul și saducheul nu trebuie să stăpânească în noi. Esenianul trebuie, însă, să stăpânească peste fariseu și saducheu, în așa fel încât este produs un amestec corect, o echilibrare, tocmai prin forțele armonizatoare ale sufletului senzației. Voința și gândirea conduse de simțire, străbătute de percepția corecta, echilibrată, de-abia aceasta poate duce la armonia forțelor sufletești interioare. Pentru aceasta trebuie să rămânem mereu conștienți de faptul că prin aceste forțe sufletești putem acționa corect doar în fizic. La urcarea în spiritual ne poate servi prea bine, drept fundament, starea sufletească la care am ajuns prin armonia corectă, dar aceste forțe sufletești înseși trebuie totuși să rămână în urmă în fața Păzitorului Pragului.
Ceea ce ne rămâne nouă în domeniul spiritual este doar ceea ce am lucrat la Manas în Eul nostru mai înalt. De la Eul de jos și din celelalte componente ființiale joase ale omului luăm cu noi doar amintirea în lumea spirituală. – La moartea componentelor ființiale de jos, însă, luăm și extrasul, concluzia din experiențele și impresiile fiecărei incarnări, drept bază de germinare pentru formarea nouă a acesteia în următoarea încarnare, trupul cauzal [Nota 124].
* * *
Forțele care ne permit să urcăm în lumile mai înalte sunt prezente în fiecare suflet, doar că acum sunt legate de trupul fizic. Și anume, de aceea sunt forțele trupurilor mai înalte legate de trupul fizic, pentru că cu acesta trebuie făcute experiențe pe planul fizic, care altfel nu pot fi făcute în alte lumi. Rupte de la trupul fizic trebuie să fie forțele trupurilor mai înalte, iar acest lucru are loc prin meditație. Ocult exprimat, asta înseamnă: saducheul din noi trebuie depășit.
Acesta este cel care năpădește restul vieții sufletești, sufletul conștienței, care tinde către un adevăr absolut, deși pe planul fizic poate exista un adevăr doar pentru un anumit timp, pentru un anumit domeniu și, odată cu timpul nostru, și adevărul trebuie să îl înălțăm.
Drept exemplu a fost dat Goethe. Dr. Steiner spune:
„Am trăit și am văzut de timpuriu cum trăiește Goethe acum drept individualitate în lumile mai înalte și cum vrea să fie interpretat pentru a exprima astăzi ceea ce are de spus. Pentru asta nu este permis să fie folosite cuvintele sale de atunci!”
De secretele marilor inițiați ține faptul că ei vorbesc la locul potrivit și la timpul potrivit cuvintele potrivite. Marea înțelepciune a lui
Buddha constă în faptul că a recunoscut momentul în timp, aproximativ cu cinci sute de ani î.Chr., ca fiind cel corect pentru învățătura sa.
Acest „Cum, Unde și Când trebuie făcute și gândite lucruri pentru progresul omenirii”, acesta e lucrul important.
Marii inițiați, care au atins înălțimi grozave ale inițierii, pe aceștia poate să îi vadă acum ocultistul – indiferent dacă sunt încarnați în trup fizic sau trăiesc doar în spirit – adunați în jurul lui Christos, pentru a lăsa să se reveleze de la El și a prelua ceea ce a adus Christos din lumile spirituale de la o asemenea înălțime, către care ceilalți inițiați nu pot găsi calea, pentru ca acum aceasta să poată să se reverse în omenire.
Iar printre acești elevi ai lui Christos sunt individualitățile unui Buddha, Krishna [Nota 125], a unui Pitagora ș.a.
Fariseul din om, acesta este sufletul conștienței sau afectelor care violentează, care vrea să îl facă pe om să creadă drept adevăr doar ceea ce omul însuși îndrăgește și care îl face pe om să fie necinstit față de el însuși.
Esenianul din om, acesta este sufletul senzației care năpădește, care pretinde unilateral, doar închis în sine, tendința în sus, spre lumile mai înalte și nu caută și nu cunoaște legătura cu cosmosul. (Apusul de soare și cât de diferit poate omul percepe acest eveniment. Cusanus și trezirea vieții interioare.)
Niciunul dintre cei trei, nici saducheul, nici fariseul, nici esenianul, nu trebuie să fie un stăpân, ci fiecare trebuie să fie slujitorul celuilalt. Fariseul și saducheul trebuie amândoi să fie slujitori ai esenianului. Esenienii au știut prea bine că ordinul înalt, slăvit poate fi construit doar pe planul fizic; în lumea spirituală nici el nu se potrivește.
Sentimentul de rușine, așa cum a apărut la Adam și Eva, poate să vină peste noi, rușine de goliciunea pentru care trebuie să ne rușinăm în fața Dumnezeirii. Dacă revărsăm acest lucru, acest profund sentiment de rușine, asupra întregii vieți sufletești, atunci ne va lua ființă din aceasta o forță care ne învață să-i depășim pe saducheu, pe fariseu și pe esenian.
Trebuie să îndreptăm atenția asupra simțămintelor, asupra proceselor interioare și asupra efectelor interiorului nostru; acest lucru este necesar pentru dezvoltarea noastră.
La meditație, contează ca toate forțele sufletești împrăștiate să fie adunate prin meditație într-un punct al sufletului, care deconectează aici toată trăirea fizică. Contează tăria forței care este dezvoltată, nu tăria înțelegerii.
Este rezumat tot ce trebuie să ne dea și să ne învețe esoterismul, în ceea ce ne-a dat Maestrul înțelepciunii în zicere:
În spirit se afla germenele trupului meu …
* * *
Predominarea sufletului conștienței este numită în ocultism „saducheul interior”. Ea se arată atunci când omul are noțiuni ferm conturate despre adevăr, care țin de un câmp mic de cuprindere și este de părere că aceste adevăruri sunt neschimbătoare, cum ar fi cazul oamenilor de știință, care nu vor să recunoască faptul că fiecare adevăr își are timpul și locul său.
Predominarea sufletului rațiunii se numește „fariseul interior”. Acest lucru apare atunci când omul a trăit un adevăr și vrea să îl impună pe acesta, la alți oameni, tot drept adevăr obiectiv; când cineva e de părere că ceea ce a acceptat pentru sine însuși drept adevăr ar trebui să fie valabil și pentru toți ceilalți oameni. De aceea este întotdeauna o anumită nesinceritate în joc, față de sine însuși și față de ceilalți oameni, pe care vrem să îi convingem că ceea ce am trăit personal ar fi singurul adevăr valabil. De aceea această stare sufletească face întotdeauna impresia unei ipocrizii.
Predominarea sufletului senzației este numită „esenian”. Esenienii au fost, într-adevăr, un ordin care, pentru timpul său, a făcut mult bine, dar se poate totuși vorbi de „esenianul interior” din om. Aceasta este cufundarea-exclusivă-în-propriul-suflet, retragerea-de-sine-din-fața-altora, asceza – în așteptarea revelațiilor din lumile mai înalte. Pentru timpul nostru, trebuie să facem referire la Tauler, Meister Eckhart și alții asemenea și la mistică în general. Refuzul de a nu vrea să învețe de la tot ce este necesar pentru cunoașterea lumilor superioare în cosmos și în natură, acest lucru desemnează esenianul interior.
Toate acestea nu rezistă în fața Păzitorului Pragului, acestea trebuie combătute în interior. Unul dintre suflete trebuie să le slujească celorlalte două, dacă vrem să devenim un bun esoterist. Acel Unde, Cum, Când este întotdeauna important, dacă este de revelat adevărul. Măreția lui Buddha a constat tocmai în faptul că și-a dat învățăturile într-un anumit timp, la un anumit loc și într-un anumit fel. Dacă învățăturile sale sunt repetate acum, nu este lucrul corect: căci adesea se păstrează întocmai erorile și chiar sunt înmulțite. Fiecare timp își are propriile sale adevăruri sau o anumită configurație în care sunt anunțate acestea, pentru progresul în evoluția omenirii.
* * *
Putem înțelege din ceea ce s-a întâmplat în aceste zile că este important să ne desprindem de trupul nostru fizic. Toți oamenii au această capacitate, și totuși vedem în viața zilnică faptul că atât de puțini pot să realizeze lucrul acesta. De ce e așa? În somn suntem toți în lumile mai înalte; dar cu conștiența noastră de zi nu avem totuși nicio idee despre asta. Viața de aici face așa, încât conștiența noastră este ocupată cu lucrurile din lumea fizică; astfel nu observăm sub-curentul din noi înșine. Dar forțele sunt mereu prezente; doar că nu observăm. În ce mod este posibil să scoți la iveală această capacitate? Prin meditația noastră trebuie să devină atât de puternic curentul spiritual încât să putem deveni conștienți în lumile mai înalte. Aici nu trebuie nici să ne gândim la diferitele lucruri fizice sau la trăirea noastră personală. – Trebuie să ne concentrăm bine și să trăim doar în această concentrare. – Se poate aici porni de la un anumit gând și prin acest gând se poate ajunge în starea corectă. Cartea Un drum spre cunoașterea de sine [Nota 126] este un mijloc pentru a atinge acest lucru. Aici luăm un gând, îl construim mai departe, iar atunci vor veni forțele pentru meditație. Dar foarte diferit va deveni asta pentru diferiți oameni. Oamenii cred că adevărul este același pentru toate timpurile și pentru toate ființele; însă asta e greșit. Dacă este adevăr pentru o epocă, el nu e pentru totdeauna. Iar dacă un adevăr este adevărat pentru oameni, el nu este adevărat pentru toate celelalte entități de pe celelalte planete. Noi vedem doar un pic din adevăr, iar adevărul însuși este doar relativ. – Acesta a fost lucrul mare cu Buddha, faptul că a venit la timpul just la națiunea justă, pentru a da partea justă a adevărului pe care putea să îl dea. Mai târziu s-a dus în alte locuri, ba chiar pe o altă planetă [Nota 127]. [...] Nu trebuie să credem că îndrumătorul esenienilor a fost așa sau că Iisus a fost așa. Cu siguranță că îndrumătorul esenienilor își învăța elevii doar o anumită parte din adevăr, cea care avea de-a face cu Christos, că va veni aici în trup fizic. Ei aveau de îndeplinit o anumită misiune, iar după aceea nu mai auzim nimic despre esenieni. [...]
Ar putea părea că prin disputele de acum cu Societatea Teosofică ar trebui să apară greutăți deosebite în viața esoterică. Căci se poate întreba câte un suflet, privind la multe lucruri pe care mișcarea exterioară le face necesare acum și văzând cum timpul dificil de acum de-a dreptul împinge către critică [Nota 128]: cum este această critică compatibilă cu formarea pozitivității, conținută și cerută în exercițiul nostru esoteric de bază? Vom afla pe parcursul acestei ore cum este posibil acest lucru.
Așa cum este cultivată acum viața esoterică înainte nu era posibil, ca, în felul în care se întâmplă la noi, un număr mare de elevi să șadă împreună: acest lucru nu exista înainte. Iar acest gen de viață esoterică a prezentului este tocmai cel împotriva căruia luptă diferitele puteri. Serios și demn, înainte de toate, trebuie luată în considerare viața esoterică. Lămuriți trebuie să fim despre cât de grozav de important este tocmai pasul din viața exoterică în cea esoterică. Viața exoterică trebuie să-i apară esoteristului, treptat, într-o lumină cu totul diferită.
Un exemplu ar putea să lămurească acest lucru. Noi, cu toții, am putea să ne transpunem în amintire în copilăria noastră, într-un timp în care noi, copiii, ne jucam și luam în serios aceste jocuri. Să ne întrebăm numai: dacă acum, ca adulți, am vrea să ne jucăm cu copiii, cum s-ar desfășura acest lucru? Desigur, am putea să ne jucăm împreună cu copiii, poate chiar să ne jucăm mai bine decât ei, pentru că am putea să ne folosim pentru asta intelectul nostru. Dar un lucru esențial ar trebui să intervină, dacă am vrea cu adevărat să participăm în joc: ar trebui să ne transpunem, pentru aceasta, într-o altă stare sufletească.
Într-un raport cu totul asemănător, acum, ca adultul față de jocul copiilor, stă esoteristul față de viața exterioară. El va învăța treptat, dacă se retrage din exercițiile esoterice în viața exterioară, exoterică, să o privească pe aceasta ca și cum ar vrea să se joace, ca adult, cu copiii. Și așa cum adultul trebuie să se transpună într-o altă stare sufletească pentru a se juca împreună cu copiii, așa se simte esoteristul la trecerea spre viața exoterică transpus într-o altă stare sufletească. Nu mai puțin capabil, ci mai capabil și mai vrednic va sta esoteristul în viața zilnică, decât a fost cazul înaintea intrării sale în esoterism. O incizie foarte particulară în viața omului o reprezintă, așadar, trecerea de la viața exoterică la cea esoterică și nici nu poate fi luată în considerare suficient de serios și demn viața esoterică.
Să privim acum ceva mai îndeaproape asupra vieții esoterice. Noi știm că prin exercițiile pe care le-am primit intervin modificări în viața noastră sufletească, așa cum au fost descrise în conferințele de la München [Nota 129] (august 1912). Aceste modificări sunt de genuri diferite. Astfel, devin mai puternice pasiunile pe care omul le avea deja dinainte. Toate înclinațiile, pornirile și pasiunile pe care credeam că le depășisem și le lăsasem jos, apar din nou din tunelurile adânci ale vieții sufletești și se fac iarăși vehement simțite. Sau esoteristul face ceva, și anume des, fără să se gândească în timpul acesta la ceva, despre care înainte de școlirea sa esoterică cu siguranță s-ar fi rușinat sau nu ar fi tăcut deloc. Mai apoi, simpatiile și antipatiile față de personalități devin mai puternice decât înainte, întreaga viață sufletească este răscolită. Pe scurt, omul învață de-abia acum să cunoască, de fapt, cum este el constituit în străfundul sufletului său, învață de-abia acum adevărata cunoaștere de sine. Stăpânire severă de sine și auto-strunire puternică sunt, de aceea, absolut necesare pentru elevul esoteric.
Modificările din viața sufletească, ce apar după începerea școlirii esoterice, pot însă acum, când exercițiile sunt continuate cu răbdare și energie, să fie aproximativ următoarele. Nu cu necesitate trebuie ca imediat în timpul sau după exercițiile de concentrare și meditație să apară trăiri de un gen deosebit. Se prea poate ca exercițiile să se stingă, fără să se fi evidențiat ceva deosebit și elevul să meargă iarăși liniștit la ocupațiile sale exoterice. Un lucru trebuie numai să-i devină conștient și clar, anume că primele trăiri pot fi foarte fine și subtile. Atât de fine și subtile, încât numai cu o atenție specială pot fi observate. Dar se poate, spre exemplu, ca în timpul activităților din viața zilnică esoteristul să aibă dintr-odată un gând care parcă ar țâșni afară din restul vieții sale de gânduri și care, evident, nu aparține de această viață zilnică, un gând care se ocupă cu propria sa entitate. Dacă nu este prezentă suficientă atenție, atunci un astfel de gând se furișează neobservat. Lucrul important și necesar este acum să devenim suficient de atenți pentru a observa asemenea gânduri, care parcă ies afară din viața de gânduri obișnuită și, pentru aceasta, să ne aducem în conștiență faptul că apar gânduri (pot fi și unele grotești) în sufletul nostru, fără să participe la aceasta conștiență trează de Eu obișnuită. Învățăm atunci să cunoaștem faptul că în spatele Eului nostru obișnuit trăiește ceva despre care nu am știut până atunci nimic, că în spatele acestui Eu este activ ceva ce țese gânduri. Dacă ne îndreptăm tot mai mult și mai mult atenția asupra acestor gânduri care cad afară din viața zilnică, atunci ele vor apărea tot mai des și mai des, până ce în final, mai târziu, pot fi trăite după bunul-plac. Atunci elevul vede conștient printr-o poartă că această țesere este de fapt mereu prezentă, că tot timpul este țesut aici la ceea ce suntem obișnuiți să numim trupul de gânduri. Necontenit se lucrează la acest trup de gânduri, fără să fim conștienți de acest lucru, de obicei, în viața zilnică. – Fiecare elev va ajunge cândva să trăiască acest lucru, numai dacă lucrează mai departe răbdător și energic. Dar nu va ajunge la asemenea trăiri dacă încetează cu exercițiile sale. Ceea ce poate determina elevul să oprească continuarea lucrului și să înceteze cu exercițiile sunt piedicile vieții exterioare, precum și ale celei interioare. Așa cum pot crește, pe de o parte, în viața exterioară greutăți ce se opun vieții esoterice, tot așa, pe de altă parte, din slăbiciune și comoditate, pot să apară rezistențe care împiedică o continuare a muncii esoterice. Dacă acum elevul se lasă convins prin astfel de piedici să nu continue calea, atunci îi rămân, desigur, fructele strădaniei sale esoterice de până atunci, dar el nu mai poate acum să meargă mai departe. La o cultivare corectă a vieții esoterice, o astfel de slăbiciune nu va putea să apară, pentru că tocmai pe parcursul strădaniei noastre esoterice sunt formate tot mai mult fermitatea, stabilitatea și rezistența, care împiedică ca decizia odată luata să fie abandonată sau răsturnată.
Așadar, dacă elevul continuă energic și răbdător exercițiile care îi sunt date, realizează liniștea după parcurgerea meditației, în care conștiența este cu totul goală, și așteaptă liniștit dacă vrea să i se reveleze ceva din lumea spirituală, atunci o astfel de muncă stabilă și răbdătoare îl va duce treptat la trăiri din lumea spirituală. Importantă este aici și starea sufletească cu care întâmpină elevul revelațiile din lumea suprasenzorială. La fiecare gând, la fiecare trăire din suprasenzorial, elevul trebuie să răspundă cu un sentiment de mulțumire față de ierarhiile dumnezeiesc-spirituale.Tot mai mult și mai intens el trebuie să dezvolte asemenea sentimente de mulțumire; cultivarea lor onestă ușurează intrarea revelațiilor și duce înainte. Noi trebuie să fim recunoscători și pentru faptul că avem voie să facem exercițiile. Într-o stare de rugăciune trebuie să se transpună elevul, care îl face dispus să primească în mod just revelațiile din lumea spirituală. Dacă i se oferă o trăire din lumea spirituală, atunci el trebuie să-și spună și să-i fie clar că aici i-a fost dăruit ceva din milostenie din lumea spirituală. Dacă privim dintr-o astfel de stare sufletească la tot ce ce s-a revărsat aici, în Europa Centrală, în ultimii zece ani în viața teosofică exoterică și esoterică, atunci trebuie să ne ajungă copleșitor în conștiență faptul că pe parcursul acestor ani, prin mila Maeștrilor, ne-au fost transmise o plinătate de adevăruri spirituale. Un imens bun spiritual ne-a fost încredințat în acest timp și greu este pentru câte un suflet ca tot ceea ce în ultimii ani, spre exemplu, a fost spus doar despre cele patru Evanghelii, să preia în sine și să țină la un loc. Da – iar acest lucru trebuie spus cu deplină responsabilitate –, anumite suflete se comportă chiar respingător față de acest bun de înțelepciune livrat sau simt și exprimă chiar o revoltă față de acesta. Pentru că trebuie admis faptul că parcurgerea învățăturilor date nu este ușoară, un astfel de comportament este de înțeles. Dar acum este tocmai sarcina noastră de a ne strădui să ajungem la o înțelegere tot mai cuprinzătoare a lui Christos și de a pătrunde tot mai adânc și mai adânc în Misteriul de pe Golgotha. Aici înăuntru s-au revărsat toate înțelepciunile timpurilor trecute, toate veștile din partea unui Krishna și a unui Ilie. De aceea, nu trebuie să ne slăbim, ci trebuie să ne adunăm, să colaborăm cu bună voire, să învățăm și iarăși să învățăm. Pagină cu pagină dintr-un ciclu trebuie să ne cucerim și nu trebuie să lăsăm să apară nicio delăsare.
Așadar, situația noastră dificilă, din perspectivă esoterică, se înfățișează cam în felul următor: Adesea am arătat deja faptul, iar din aceasta știm chiar prea bine că Pământul este un câmp de luptă al diferitelor puteri. Cu scurt timp în urmă, la München (ciclul august 1912) am văzut și am auzit [Nota 130] din nou în ce mod pot să fie luați în stăpânire oamenii de puterile luciferice și ahrimanice. Ce își spun aceste puteri? Ele își spun: Aici există suflete delăsătoare, care nu vor să meargă împreună cu ceea ce s-a revărsat în jos din lumile spirituale. La acestea putem să începem cu munca noastră, pe ele putem să le prindem. – Astfel intră aceste entități în posesia acestor suflete și le trag jos de pe cale, prin faptul că îi induc în iluzie și eroare și fac din ei instrumente ale oponenților lor. Calea noastră, însă, dacă colaborăm harnici și nu ne slăbim, este linia dreaptă de la Krishna – dacă nu vrem să mergem mai departe în timp – prin Buddha, Ilie, Ioan până la Christos [Nota 131]. Atacurilor puterilor dușmănoase, care sunt îndreptate înspre oprirea esoteriștilor din dezvoltarea lor, le vom face față dacă ne străduim serios, dacă depunem efort, forță de gândire și timp pentru a înțelege tot ceea ce s-a spus și se spune despre Christos și evenimentul de pe Golgotha. Toți aceia, însă, care se slăbesc și nu vor să meargă cu noi, cad pradă atacurilor puterilor adverse. Ei sunt cei care cresc drept oponenți ai mișcării noastre și care produc rezistențe, a căror creștere o putem observa clar de câțiva ani.
Ceea ce esoteristul mai are de cultivat, în afară de aceasta, în măsură deosebită, este sentimentul pentru adevăr. Cu nicio condiție nu trebuie să ne împiedice vreodată ceva să spunem liber și deschis adevărul. Orice încercare de a îndoi adevărul trebuie cândva să fie iarăși ispășită. Ar fi groaznic dacă prin principiul frăției Societății Teosofice ar trebui să fie susținut să nu se spună adevărul, chiar dacă acest adevăr este altfel decât ceea ce este spus despre o personalitate care este venerată de mulți. Cu siguranță că în Societatea Teosofică, în care și după sfatul maeștrilor mai trebuie să rămânem, pot fi reprezentate toate părerile. Acest lucru este de la sine înțeles. Dar nu este permis ca în ceea ce se spune despre noi să fie răspândit ceva cu totul diferit decât s-a spus cu adevărat. Acest lucru a apărut nu de mult într-o revistă teosofică [Nota 132]. Aici se spune ceva ca o caricatură față de ceea ce am spus noi realmente. Ușor și comod este să spui pe această cale că: Ceea ce se spune acolo în Germania nu este corect. Acolo creștinismul este prezentat incorect. Îndreptați-vă privirea însă spre viitorul apropiat și așteptați până va apărea marele învățător, acela o să vă spună el totul. La aceasta se poate doar replica: Dacă în acest mod se indică spre un mare învățător, atunci el cu siguranță nu vine. Va fi suficient pentru înțelegere, să indic aici asupra ceea s-a spus înainte despre condițiile preliminare pentru intervenția entităților luciferice și ahrimanice. În comportamentul menționat găsim aceste condiții preliminare pentru apropierea acelor puteri. Și, într-adevăr, aceste puteri dușmănoase sunt cele care provoacă ca ceva, cum este ceea ce am prezentat mai sus, să poată fi spus și să fie spus în Societatea Teosofică; ele sunt cele care stau în spatele unor asemenea cuvinte. Dacă atunci, după ce am cunoscut aceasta, în slujba adevărului exercităm critică cu inima sângerândă, în așa fel încât din aceasta nu este atinsă și nu scade iubirea față de personalitatea care ne întâmpină aici, atunci nu vom da greș, chiar dacă această personalitate nu are înțelegere pentru acest lucru, ci percepe replica noastră drept atac. Asta nu face nimic. Dacă ne este posibil să reunim acestea, ca să nu facem să sufere sub aceasta iubirea față de această personalitate, dacă spunem cu inima sângerândă adevărul, atunci stăm just și vom și depăși în modul corect greutățile ce stau împotrivă.
Astfel am ajuns să recunoaștem faptul că, dacă ținem împreună ceea ce e exoteric și ce e esoteric și dobândim o privire de ansamblu, ne rezultă o unitate. Această privire de ansamblu a trebuit să încercăm să o dobândim, pentru a găsi unitatea. Așa cum nu își poate însuși nicio înțelegere pentru o simfonie acela care ascultă tot mereu doar tonurile separate și în acest mod găsește cel mult doar arabescuri de ton, ci doar acela va avea înțelegerea corectă pentru o simfonie care cuprinde și simte mișcarea întregilor mase de tonuri drept o unitate, tot astfel cunoaștem și noi că, pe lângă critica exoterică necesară a proceselor actuale din societatea noastră, putem totuși să ne menținem drept și să ne desfășurăm exercițiul nostru de pozitivitate, dacă doar dintr-o privire cuprinzătoare putem găsi mișcarea unitară care curge prin evenimente. Și nu numai că nu avem să ne temem atunci de nicio slăbire a vieții noastre esoterice, dacă punem la suflet cele spuse, ci avem chiar să sperăm și să așteptăm o întărire.
Să fim însă atenți să nu se ascundă niciun fel de simțăminte de antipatie în visele noastre sau în meditațiile noastre sfinte. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci trebuie să le scoatem afară. Și să învățăm să unim adevărul cu iubirea.
Așa vedem și din situația actuală a Societății Teosofice cum în spatele a tot ce e senzorial stă suprasenzorialul. Acest lucru este conținut, pe lângă multe altele, și în zicerea maeștrilor:
În spirit se afla germenele trupului meu …
* * *
Este de înțeles dacă esoteristul, în vremurile de acum, prin tot ce se desfășoară în mișcarea teosofică exterioară, este de părere că viața sa esoterică ar putea fi periclitată prin aceasta. Căci tot ce trăim și aflăm acum, chiar trebuie să provoace critica și, cu toate acestea, unul din cele mai importante exerciții ale noastre este cel al pozitivismului, faptul că în toate vedem pozitivul, binele.
Față de aceasta trebuie spus că esoteristul trebuie să se lămurească ce anume contează, ce se înțelege propriu-zis prin acest pozitivism. Vrem aici să privim odată la ceea ce trebuie să fie, de fapt, un esoterist față de viață. Cu toții vă aduceți aminte de un timp din copilăria voastră, în care vă jucați jocurile copilărești cu deplină seriozitate, în care aceste jocuri vă erau scop al vieții. Dacă vedeți, ca adult, copii jucându-se, vă jucați cu ei jocurile lor, atunci simțiți imediat diferența în simțămintele cu care vă jucați acum și cu care vă jucați atunci. Vă veți juca, poate, mai bine decât copiii, dar din motivul că acuma vă aflați deasupra situației, nu vă mai folosiți întregul interes pentru ea. În același raport precum adultul față de jocurile copilărești trebuie să stea esoteristul față de viața zilnică. Seriozitatea sa, demnitatea sa trebuie să aparțină de viața sa esoterică și trebuie să simtă mereu clar granița care îl separă de activitatea sa exoterică, altfel nu este un adevărat esoterist. El trebuie să-și facă, de aceea, activitățile exoterice tot la fel de bine ca înainte; da, le face poate mai bine, dar trebuie să le facă mereu ca ceva deasupra căruia se află el. Va observa treptat cum se modifică starea sa sufletească prin viața sa meditativă. Dacă nu observă acest lucru, atunci doar la el e cauza, pentru că nu se observă atât de subtil în direcția corectă. Să presupunem acum că un esoterist și-ar fi făcut meditația de dimineață cu adevărată iubire, dăruire și intensitate; i-a reușit și să se golească după aceea, să se deschidă față de lumile spirituale, dar trebuie să-și spună că nu a aflat nimic. Acum, se poate că în timpul activității exoterice ce urmează – oricât de exterioară ar fi, cum ar fi să facă ordine în cameră, să pună rufele la loc etc. – dintr-odată să aibă simțământul că trebuie să se concentreze asupra sa însuși, să privească în sine însuși. Dacă nu urmează acest simțământ, atunci pierde o ocazie de a face progrese. Dacă îl urmează, atunci va observa că prin sufletul său trec furiș gânduri care uneori sunt de un fel foarte frumos, alteori îi pot apărea grotești, care însă foarte des, ba chiar în majoritatea cazurilor, dispar iarăși repede din memoria sa. Contează să simtă că, independent de gândirea noastră rațională, ceva în noi gândește, despre care putem să spunem: „Nu eu gândesc, ci se gândește în mine?
Chiar dacă asemenea gânduri înseamnă prea puțin pentru noi, deocamdată, putem să le întărim și să le stimulăm printr-un sentiment, prin sentimentul recunoștinței față de puterile mai înalte. Dacă după fiecare asemenea clipă – poate să fi fost scurtă cât o clipită; e suficient dacă doar am observat-o –, dacă după o asemenea clipă spunem: „Vă mulțumesc vouă, puteri ale ierarhiilor mai înalte, că mi-ați permis să observ așa ceva”, atunci, prin acest sentiment de recunoștință, de venerație, se vor înmulți asemenea clipe în care lumi superioare vor să ni se reveleze. Vom putea ca ceea ce la început trecea întunecat, ca niște vise prin sufletul nostru, să putem ține în memorie, iar, în final, vom putea provoca după bunul-plac asemenea stări, iar apoi ne va deveni treptat limpede că această gândire este, de fapt, tot timpul în noi, independent de gândirea rațională, de tot ce se apropie de noi din afară prin intermediul vieții. De aceea un esoterist nu poate să spună niciodată că viața exterioară l-ar împiedica să-și conducă corect viața esoterică. Acest lucru depinde întotdeauna de el, de dispoziția pe care și-o creează. Dacă după fiecare meditație trezim în noi acest sentiment de recunoștință și venerație – un sentiment pe care îl putem numi dispoziție de rugăciune – și devenim conștienți de harul la care devenim părtași, dacă la fiecare savurare a naturii, la privirea unui trandafir, la ascultarea unei simfonii simțim adevărata frumusețe în spatele lor, atunci lumile spirituale se vor deschide într-o zi.
Așa cum stați aici laolaltă, drept școală esoterică, în același fel nu a putut să aibă loc acest lucru până acum, în dezvoltarea omenirii, iar puterile care li se opun Maeștrilor înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, cele luciferice și ahrimanice, se străduiesc, desigur, în mod deosebit să intervină la esoteriști în laturile lor slabe. Veți observa că înaintea și în timpul meditației dvs., simpatiile și antipatiile pe care le aveți pentru oameni apar deosebit de puternice, faptul că pofte și pasiuni, de care înainte poate că v-ați rușinat, vă apar ca deloc neîndreptățite, că asemenea trăsături care apăreau doar slab în afară, îndeosebi la oameni bine educați, acum se eliberează cu violență elementară. Pentru aceasta nu există decât un mijloc: strunirea de sine.
Despre aceste lucruri vrem să vorbim duminică mai departe [Nota 133]; acum vrem să vedem cum putem să aplicăm ceea ce am auzit și asupra ceea ce se întâmplă în momentul de față în Societatea Teosofică. Tot ceea ce are voie să se reverse acum din lumile spirituale cu permisiunea Maeștrilor înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor este așa o plinătate de înțelepciune, iar ceea ce ne este dat drept explicații ale Evangheliilor și ale Misteriului de pe Golgotha este atât de adânc și de cuprinzător, încât adevăratul esoterist trebuie să jertfească timp, dăruire, energie și forță și câte altele, dacă vrea să preia totul în sine, să avanseze la o înțelegere. Și e de înțeles dacă unii au căzut deja și spun că nu pot să vină cu noi, căci trebuie să învățăm, să învățăm și iarăși să învățăm pentru a pătrunde în aceste adâncuri, și este doar o încercare a sufletului dacă suntem de părere că nu putem să mergem mai departe.
Acum, însă, există suflete delăsătoare care nu vor să învețe; pe acestea le iau în stăpânire puterile luciferice și le șoptesc că ele, în loc să învețe, în loc să caute singuri drumul drept – iar acela merge doar prin studiu neîncetat, în jos, pe de o parte, de la Krishna, pe de alta, de la Ilie, prin Buddha și Socrate, până la Christos, pentru a-L găsi pe acesta –, mai bine să aștepte un învățător al lumii, care le va da atunci cu ambele mâini, ca să nu fie nevoie să se străduiască singuri.
Pentru a nu cădea pradă unei asemenea erori, trebuie să cultivăm tot mereu adevărul ca pe bunul cel mai înalt, cel mai sfânt pe care îl avem, să nu facem niciodată concesii care contravin adevărului, căci față de adevăr nu are voie esoteristul niciodată să păcătuiască. Este îngrozitor și grav, dacă un esoterist măsluiește adevărul de dragul fraternității, dacă, pentru a nu jigni un om, denaturează adevărul chiar și în cel mai mic lucru, căci el îi dăunează cu asta și respectivului om. Și chiar dacă trebuie să vedem, cu inima sângerândă, că un om pe care, poate, îl iubim greșește față de adevăr, atunci trebuie totuși să rămânem la adevărul recunoscut de noi, indiferent ce consecințe ar reieși pentru noi din asta. Un lucru, însă, putem, iar acesta trebuie să ne fie răspunsul pentru întrebarea pusă la început: Chiar dacă trebuie să condamnăm faptele unui om, pe omul însuși să nu îl criticăm, ci să îl iubim. Dacă îl iubim realmente, asta ni se va arăta apoi în clipele meditației noastre. Nimic din simpatii și antipatii și micile griji ș.a.m.d. să nu luăm cu noi în lumile spirituale – asta ni le va deschide și ne va lăsa să intrăm în modul corect.
* * *
S-ar putea ca unii dintre noi astăzi să fie puși în încurcătură, pentru că viața teosofică exoterică aduce cu sine atât de multe greutăți și atât de mult negativ trebuie produs (este vorba de afacerea Alcyone), în timp ce, totuși, întotdeauna a fost subliniată strădania pozitivă. Așa s-ar putea întâmpla ca unii dintre noi să nu vadă clar și limpede cum avem să ne comportăm în viața noastră esoterică față de toate acestea. Trebuie să fim profund conștienți de seriozitatea și de demnitatea strădaniei noastre esoterice.
Putem să ne comparăm cu niște adulți care împart cu copiii jocurile lor copilărești. Copilul face totul cu cea mai mare seriozitate. El e cu totul prins în jocul său, în timp ce adultul, deși, poate, se joacă mult mai bine decât copilul, stă pe o poziție cu totul diferită și este conștient că jocul este pentru el ceva ce îi lasă interiorul neatins. În felul în care noi, ca adulți, stăm între copii trebuie să ne îndeplinim ocupațiile obișnuite, zilnice, trebuie să stăm în viața obișnuită, care pentru exoterist mai este încă atât de importantă și de semnificativă, de care depind atât de multe pentru el.
Dacă ne îndeplinim cu fidelitate și constanță exercițiile și încercăm cu adevărat ca, în timpul în care ne dedăm exercițiilor noastre, să rămânem cu totul într-o conștiență mai înaltă, atunci vom observa că apar transformări în viața noastră sufletească. Se poate ca, în timpul meditației noastre sau imediat după aceea, să ne simțim în atingere cu ceva ce provine din lumi mai înalte. Dar se poate să fie și altfel. Se poate și ca, în timpul exercițiului și chiar și în timpul liniștii pe care ne-am dobândit-o la sfârșitul exercițiului, să nu simțim nimic, că nu urcă nimic din suflet. Dar mai târziu, în timp ce ne ocupăm cu activitățile noastre obișnuite, se poate întâmpla ca, dintr-odată, să ne simțim chemați să fim atenți la noi înșine, să ne mutăm o clipă gândurile de la munca noastră obișnuită. Se poate întâmpla la cea mai obișnuită dintre ocupații, la mutarea unui scaun, spre exemplu, sau la strângerea mesei, să observăm dintr-odată că, în spatele vieții noastre profane de gânduri în creier ni se arată o mai adâncă viață de gânduri, cu care acum, dintr-odată, suntem în atingere pentru un moment scurt, fugar. Asemenea momente sunt foarte importante, chiar dacă, mai ales la început, durează doar foarte scurt timp. Dacă am reuși să le observăm întotdeauna și să le ținem strâns și să rămânem conștienți de ele, atunci, în final, vom ajunge să intrăm în legătură și conștient și când vrem noi înșine, cu acea viață mai profundă de gânduri. Căci simțim că este întotdeauna prezentă în spatele vieții obișnuite, zilnice. Devenim atunci conștienți de țeserea din trupul nostru de gânduri: „se gândește în noi”, am putea spune; iar ceea ce se gândește în noi sunt revelații ale lumii dumnezeiești.
Acum putem observa că, pe lângă unele lucruri nobile și mari care ne vin așa, se poate și ca să urce în noi gânduri grotești, care nu se potrivesc deloc cu sfințenia dispoziției; dar dacă știm că acționează ființe luciferice și ahrimanice în lumea spirituală, această observație nu ne poate provoca uimire. Trebuie, însă, în orice caz să ne străduim să devenim conștienți de aceasta, de ceea ce se revarsă așa din lumea spirituală. Iar ceea ce trebuie să urce în sufletul nostru în acest timp este o permanentă izvorâre, urcare de simțăminte de mulțumire față de entitățile spirituale care vor să se pună în legătură cu noi în gândirea noastră. O dispoziție de rugăciune trebuie să producem în noi, care trebuie să devină o atitudine sufletească constantă, în funcție de faptul că devenim mai conștienți de continua revărsare înăuntrul nostru a entităților spirituale.
Cine ajunge la o astfel de conștiență, acela va observa și că în viața sa sufletească devin treptat tot mai puternice simpatiile și antipatiile. Ceva ce înainte ar fi pătruns doar pe jumătate până la conștiență, este perceput acuma tare și clar. Se poate întâmpla să ia naștere anumite înclinații, anumite pasiuni chiar, dar nu ne e rușine, nici nu încercăm să le ascundem; ele sunt pur și simplu aici. Ceea ce e nevoie este acum strunirea de sine, exercitarea unei adevărate struniri esoterice. Despre asta va fi mai mult de spus data viitoare.
Singurul lucru care ne poate ajuta acum (în criza Alcyone), pentru ca, în ciuda dizarmoniei exterioare, să configurăm totuși viața noastră esoterică în mod armonios, este o stabilitate pe terenul adevărului. Adevărul trebuie spus, fie și cu inima sângerândă. Căci dacă, pentru a cruța o personalitate, nu s-ar spune adevărul gol în toate aceste chestiuni, atunci ar fi ceva înfiorător în mișcarea noastră, căci asta ar însemna că ceva personal ar fi pus mai presus decât adevărul. Pentru a nu trăi, însă, niciun fel de disonanțe în strădania noastră mai înaltă, este necesar și următorul lucru: ca nimic din duritate sau neiubire față e personalitățile despre care trebuie spus adevărul să nu pătrundă în
viața noastră esoterică, fie în meditația noastră sau chiar în visele noastre.
Adevărul trebuie spus, fie și cu inima sângerândă; dar cu atât mai mult trebuie să domnească iubirea în viața noastră esoterică, față de cei pe care trebuie să-i criticăm sau să-i certăm în viața exoterică. Acesta e lucrul pozitiv: iubirea față de personalități, chiar și acolo unde în viața exterioară trebuie acum să domnească negativul. Toți esoteriștii vor mai sta în fața unor încercări grele. Nici nu putem percepe suficient seriozitatea lucrului de a fi o persoană ce se străduie esoteric, căci se va cere mult de la noi. Trebuie ca tot ce ne este dat drept milostenie din lumile spirituale să primim drept conținut de învățătură. Acest lucru solicită o neoprită strădanie, studiu, o învățare continuă, o adâncire din ce mai mare în tot ce este dat. Nicio jertfă nu trebuie să ne fie prea grea; strădanie, timp, totul trebuie să punem la bătaie. De asta nu sunt, însă, toți capabili. Poate lua naștere un anumit simțământ de greutate, dorința de a nu mai fi nevoie totuși, odată, să învățăm. Asta e de înțeles. Dar tocmai aici pot interveni puterile luciferice. Ele folosesc această greutate din om; ele îl duc ca, dintr-o anumită comoditate, să nu mai studieze deloc și să se uite doar după învățătorul lumii ce ar urma să vină, care atunci ar dărui oricum totul. Așa acționează puterile luciferice care lucrează împotriva bunelor divinități; dar este foarte sigur că nu va veni niciun învățător al lumii, pentru a se deda comodității oamenilor.
Adevărul trebuie rostit atât de tăios și de clar pe cât posibil, iubirea trebuie însă să domnească în interiorul omului. În meditația noastră nu e permis să se strecoare niciuna dintre dizarmoniile exoterice; ele trebuie aici să rămână cu totul excluse.
* * *
Tocmai în prezent i se pare câte unui esoterist ca și cum prin tot ce se apropie de el acum ca negativitate, ce trebuie să provoace critica, sunt frânate progresele sale în viața esoterică. Așa pare să fie! Căci esoteristul știe, doar, că unul din principalele sale exerciții este pozitivismul. Iar acum el se întreabă, cum să desfășor acum aceste exerciții, într-un astfel de timp, ca cel de acum, în care se apropie de mine atât de multă negativitate? Dar nu aceasta trebuie să fie grija esoteristului, ci aceea de a-și configura strădania esoterică tot mai mult și mai mult într-una serioasă, demnă.
Aduceți acum în fața sufletului dvs. timpul în care mai erați copil, când vă preocupați cu jocuri copilărești, și faptul că acum, când ați crescut dincolo de acest timp, v-ați juca din nou cu copiii. Aici v-ați juca și mai bine decât o fac copiii. V-ați transpune tot așa în jocurile copilărești, dar ați putea să desfășurați mai bine jocurile, cu experiența și starea sufletească de acum. – Așa trebuie să fie și la esoterist, dacă a făcut pasul din viața exoterică în cea esoterică. Trebuie să o considere ca pe ceva ce nu mai are pentru el semnificația de dinainte, care îi pare ca și cum s-ar juca la fel cum s-ar juca cu copiii. Și în viața exoterică poate acum esoteristul să lucreze mai bine decât înainte.
Sigur că trebuie să ne bucurăm de lumea exterioară, să ne bucurăm de natură în revelațiile ei. Dar, cu toate acestea, starea noastră sufletească trebuie să fie una cu totul diferită atunci când, o vreme, am stat în viața esoterică. Dacă esoteristul s-a dedicat o vreme mai îndelungată, cu deplină seriozitate, cu deplină intensitate meditațiilor sale, atunci el va observa că intervine o transformare a sufletului său, trebuie să fi intervenit. Dar câte unul nu observă lucrul acesta el însuși și crede atunci că nu a făcut niciun progres. Lumile spirituale luminează în fiecare meditație și pot să se apropie fie în timpul sau imediat după meditație de cel ce meditează. Asta este chiar ceea ce apare cel mai des și ar și trebui să apară. Dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Iar dacă esoteristul, în momentele în care el, așa cum este sfătuit, lasă să intre după meditație liniște deplină în suflet și ascultă revărsarea înăuntru a lumilor spirituale, atunci el trebuie să-și spună mai des: eu nu observ nimic din aceste lumi spirituale. Dar dacă lucrează mai departe cu răbdare și anduranță, intens și cu străduință, atunci lumile spirituale se vor apropia de el. Vine timpul pentru cel care adastă.
Dar se mai poate observa încă altceva, care poate apărea fie imediat după meditație, fie ulterior în cursul zilei. Atunci când cel ce meditează se ridică de la meditațiile sale dimineața și se îndreaptă spre ocupația sa obișnuită (realizează mișcări pe care le exercită în fiecare zi, de exemplu mută un scaun, este dedicat cu totul îndatoririlor sale), poate veni dintr-odată clipa – trebuie să fie doar atât de lungă cât ai clipi din ochi, atunci se poate întâmpla ca cel ce meditează să se gândească la sine, doar fugitiv. Apoi, gândul este uitat. Acest lucru este foarte important pentru dezvoltarea sufletului. În această clipă, omul nu gândește prin creierul său, de care este legat în viața obișnuită de gândire, ci Eul său gândește în el. El simte foarte limpede: „acum se gândește în mine”. El își simte trupul de Eu, trupul de gânduri. De aceea ar trebui să fim atenți la asemenea clipe, căci în ele pot să se arate cunoștințe spirituale. Iar cu cât mai des apar, cu atât mai rodnice sunt ele. Iar tocmai ca ceea ce e fugitiv să fie imediat uitat este lucrul corect. Tot ce se apropie foarte clar de om, de exemplu chipuri care nu mai pot fi uitate iarăși, nu vine din partea unor puteri bune. Trăirile veridice, adevărate se apropie de noi în mod modest, dacă este permisă această expresie în fața puterilor spirituale înalte. Dracii se apropie și ei de om, iar ei îi arată fețe clare. Și clarvederea atavică, prin ereditate, apare astfel; dar nu este lucrul just.
Iar dacă esoteristul este mai avansat, atunci va și vedea – ca prin geamuri de sticlă în lumea spirituală – cum se țese și se lucrează la acest trup de Eu din partea marilor entități spirituale care lasă să se reverse către el cunoștințele lumilor mai înalte.
Dar pe lângă gânduri înalte, nobile apar în suflet și gânduri zilnice, ba chiar grotești. Și tocmai la esoteristul avansat se întâmplă ca el să-și vadă greșelile extinse la o mărime înfiorătoare, fără să se rușineze de ele. Ele sunt aici, el nu poate să le gonească. Este și foarte natural, ele trebuie să fie aici, pentru că doar sunt în el. Tocmai în cele mai sacre clipe ale meditației se apropie de noi pofte și pasiuni de care nu suntem conștienți în viața exoterică, cel puțin de această tărie. Aici ajută cel mai bine auto-strunirea esoterică. Veridicitate trebuie să exersăm, să fim adevărați în toate simțămintele și sentimentele vieții. Și încă un alt lucru mai trebuie să percepem: sentimentul recunoștinței față de marile entități spirituale, de ierarhiile dumnezeiești. Pentru tot ce considerăm cunoaștere ce ne este dată prin ele – fie ea oricât de abstractă – trebuie să le fim recunoscători.
Venerație trebuie să simțim și recunoștință față de cei care lasă să se reverse în noi înțelepciunile lumilor mai înalte. Aceste simțăminte sunt cele ale cucerniciei adevărate și acționează în mod deosebit asupra dezvoltării noastre sufletești și ne fac, înainte de toate, capabili să depășim dușmanii sufletului, poftele și pasiunile. După fiecare meditație trebuie să ne dedicăm acestor sentimente de recunoștință. Nu au existat întotdeauna timpuri în care viața spirituală se revărsa întocmai ca acuma. Asemenea legături esoterice, așa cum suntem noi astăzi aici împreună, acestea nu au existat întotdeauna.
Forțele care acționează împotriva omenirii vor să împiedice să fie răspândite învățăturile spirituale curate și să devină noțiuni. Sunt entități puternice la vârf, iar ele lucrează sârguincios.
Condiția de bază a vieții esoterice curate sunt veridicitate, hărnicie și anduranță. De aceea trebuie să fim adevărați în fiecare clipă a vieții noastre. Iar de aceasta aparține și faptul ca să nu suprimăm adevărul prin aceea că nu vrem să spunem nimic împotrivă, atunci când o personalitate comite o eroare, doar pentru că este tocmai această personalitate. La ceva ce putem, ce trebuie să recunoaștem drept eroare nu este permis să tăcem. Asta ar însemna să suprimăm adevărul; asta ar fi de-a dreptul înspăimântător, dacă am vrea să suprimăm aici adevărul.
Și încă un lucru mai trebuie să luăm în considerare, și anume hărnicia și anduranța elevului esoteric, menționate deja mai sus. Se întâmplă că anumite suflete devin delăsătoare, că nu mai vor să preia adevărurile mai înalte. Căci aceasta ține de o muncă foarte intensă, pentru a te apropia de ceea ce avem de cuprins, adică a ne însuși cele mai noi cercetări oculte despre Misteriul de pe Golgotha și ceea ce se spune aici mereu despre Evanghelii, care tocmai că se referă la Misteriul de pe Golgotha. Pagină cu pagină trebuie prelucrată, pentru a înțelege marile adevăruri care s-au revărsat către noi de la Krishna pană la Ilie, pentru a se uni apoi în impulsul christic (lucru pe care l-am și discutat în conferințe exoterice).
Nu materialiștii și criticii Bibliei sunt cei mai mari dușmani ai noștri, ci cei care deja au lucrat printre noi la răspândirea învățăturilor teosofice, care au devenit însă delăsători, în sensul pe care tocmai l-am sugerat. Puterile luciferice se agață aici cel mai ușor, unde domnesc delăsarea și lenea față de viața spirituală. Fiecare esoterist trebuie să aducă jertfă, jertfă din comoditate, din timp, pentru a pătrunde cu totul în ceea ce este chiar sarcina noastră: să vestim Misteriul de pe Golgotha.
În ultimii zece ani, pentru Europa Centrală a avut loc impactul spiritual care poate duce la vedere suprasenzorială și de aceea trebuie cu seriozitate deplină, cu dăruire deplină să ne apropiem de această sarcină.
Nu trebuie să ne jucăm precum copiii. Ar fi anormal dacă adulții ar vrea să se joace cu păpușa și cu arlechinul. Așa este și când esoteristul nu își ia sarcina destul de în serios, după ce a pornit odată pe calea esoterică. Se întâmplă ca un esoterist să-și părăsească iarăși drumul, după câtăva vreme. Adesea, acest lucru este dat prin condiții exterioare. Ceea ce și-a prelucrat el aici, asta îi rămâne, asta nu se pierde. Adevăratul esoterist, însă, nici nu mai poate să părăsească drumul.
Pentru asemenea suflete delăsătoare, cum tocmai le-am descris, ce spun forțele antagoniste? Le spun acestor suflete: Lucrați, ca să avansați în continuare? – Nu! Ele spun: Vine „unul”, care vă va da totul, va revărsa peste voi toată cunoașterea! – Dacă astfel este așteptat „el”, cu nerăbdare, atunci cu siguranță nu vine. Dacă, acum, ceea ce tocmai se desfășoară pe cealaltă parte, observăm cu totul obiectiv atunci trebuie să ne spunem: simpatie nu putem să arătăm pe plan fizic față de cele pe care le-am recunoscut drept eroare. Dar nu putem să luăm cu noi sentimente de simpatie și antipatie în meditațiile noastre, aici trebuie totul să tacă din partea unor astfel de simțăminte. În Societatea Teosofică, căreia încă mai trebuie să-i aparținem, în care mai trebuie să rămânem, după zicerea de judecată a Maeștrilor înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, se spune tot mai des că fiecare ar putea să aibă propria sa opinie și asta ar fi frățesc.
Fiecare poate să aibă propria sa opinie; dar nu este frățesc să lași să existe o eroare și nu se poate tăcea atunci când în reviste teosofice, unde avem de vestit adevărul ca misiune a noastră, acest lucru este desconsiderat, ba chiar deformat până la caricatură.
Acum vom mai arăta cum putem ajunge, din toate lucrurile astea, totuși la sentimentele pozitivismului. Trebuie să simțim iubire pentru cei cărora trebuie să ne opunem în exterior. Cu inima sângerândă trebuie să spună Maestrul ceea ce are de spus, dar în același timp să aibă sentimentul de iubire, chiar dacă nu este perceput de cealaltă parte, unde chiar totul este considerat un atac.
Trebuie să nu suprimăm critica în viața noastră esoterică, ci să învățăm să privim lucrurile și problemele în mod obiectiv. Aceste lucruri trebuie discutate; dar nu trebuie să devenim neiubitori față de potrivnici.
Cea mai bună iubire este de a privi adevărul în mod obiectiv și de a menține sentimentul cald de iubire în inimă. Dacă am dezvoltat astfel în noi sentimentele de iubire, de dăruire față de lumile spirituale, curajul de jertfă și anduranța, atunci vom și crește tot mai mult în lumile spirituale, de unde provenim. Atunci vom ajunge tot mai mult la adevărata înțelegere a zicerii pe care ne-au dat-o Maeștrii:
În spirit se afla germenele trupului meu …
* * *
Ar putea să pară că, în acest timp critic, viața esoterică ar fi chiar împiedicată. Ca și cum acele puteri spirituale care stau dușmănoase în fața cursului dezvoltării noastre, a strădaniei noastre ar vrea să devină tot mai puternice. Acesta nu e nevoie, însă, să fie cazul, și nici nu este, la cel care se străduie just. Se va face cu siguranță adesea observația că – în ciuda celei mai mari intensități și dăruiri față de meditație, în ciuda celei mai mari strădanii de a lăsa să intervină apoi timpul de liniște în care toate gândurile despre viața exterioară sunt deconectate – nu se arată, nu intervine nimic din impresiile suprasenzoriale. Atunci ne îndreptăm spre preocupările noastre zilnice ne adâncim cu totul în cerințele zilei, iar atunci se poate întâmpla ca, dintr-odată, fugitiv, „ca un vis”, apare un gând în noi, care nu are nimic chiar nimic de-a face cu lucrurile zilnice pe care tocmai le efectuăm, care se joacă precum ceva suprasenzorial înăuntru. „Se gândește pe sine însuși” în noi. Acest lucru poate să apară doar scurt timp și fugitiv și putem să îl lăsăm neobservat. Bine este, însă, și stimulativ pentru esoterist ca asemenea ocazii, în care are loc ceva ca o țesere asupra trupului de gânduri, a trupului Eului, să le observăm, să fim subtil atenți la ele, iar apoi de fiecare dată să trimitem în sus un sentiment de recunoștință către ierarhia mai înaltă. Acest sentiment de recunoștință pe care ar trebui să-l formăm tot mai mult în noi poate să aibă ceva nespus de stimulativ pentru noi. Și de fiecare dată când ne-a fost posibil să desfășurăm o meditație, trebuie să nutrim acest sentiment de mulțumire – și venerație și cucernicie și intensitate. Aceasta trebuie să fie dispoziția de bază pentru meditația noastră, față de lumea spiritual-dumnezeiească.
Dacă învățăm să fim tot mai mult atenți la acea subtilă apariție a gândurilor în mijlocul muncii noastre zilnice, aceste apariții se vor repeta tot mai mult. Tot mai dens este țesut prin aceasta trupul nostru de gânduri (?) de către puterile spirituale.
Să ne aducem aminte de copilăria noastră și de jocurile noastre de copii, pe care le luam atunci în serios. Să ne gândim acum că am fi puși ca adulți, din vreun motiv oarecare, în situația de a relua aceste jocuri copilărești cu copiii, de a le juca cu ei. Am face asta, foarte probabil, mai bine decât copiii, dar nu ne-am simți totuși în largul nostru în această lume a jocurilor. Așa trebuie să facă și esoteristul față de viața exterioară.
Nici nu putem să percepem suficient de serios și demn acest pas de la exoterist la esoterist. Ca un adult față de jocurile de copii, așa trebuie să stăm în fața vieții zilnice și a activităților sale. Noi simțim și știm că adevărata noastră patrie se află într-o altă lume. Ne desfășurăm toate treburile noastre, doar că poate mai bine decât înainte; dar în timpul meditației noastre deconectăm întreaga viață exterioară și simțim întotdeauna, la toate treburile exterioare că suntem cetățeni ai altei lumi. De-abia atunci, desigur, vom înțelege just sarcina noastră, dacă suntem în același timp conștienți că tot ce este senzorial este expresia unui spiritual. De unde nici dispreț față de senzorial, doar o estimare corectă.
Înainte de toate, însă, trebuie să ne conducă un lucru: iubirea față de adevăr. Nimic din sentimentele personale nu trebuie să se furișeze în meditația și concentrarea noastră, nici măcar în visele noastre. Iar atunci când vedem că unul, pe care îl iubim, greșește, atunci asta nu ne împiedică să iubim persoana sa tot mai mult, dar niciodată, niciodată nu are voie să se întâmple ca adevărul, dintr-o presupusă iubire frățească, să fie crucificat. Căci asta nu e iubire, să îl lași pe altul în eroare.
Se poate spune liniștit, că în teosofie are voie fiecare să aibă propria sa opinie. Acest lucru are voie și trebuie să aibă fiecare. Dar un lucru este, care nu are voie: părerile și concepțiile altora să le interpreteze greșit, să le răsucească, să producă un neadevăr conștient. Asta nu are voie – cum s-a întâmplat acest lucru împotriva noastră cu câteva săptămâni în urmă, într-o revistă teosofică.
A fost misiunea noastră și sarcina, din însărcinarea puterilor spirituale care conduc mișcarea noastră, ca aici în Europa Centrală, în acest timp să trezim înțelegerea pentru profunda semnificație a Misteriului de pe Golgotha.
Dacă cineva devine delăsător și nu mai vrea să-și ia și să-și prelucreze cunoștințele din ceea ce curge în jos din lumea spirituală, atunci acest lucru e de înțeles; dar motivul este totuși în el însuși. Jertfe trebuie să aducem cunoașterilor noastre, jertfă de forță de gândire, jertfă de voință, jertfă și de timp. Căci nu putem să ne dobândim cunoștințele din zbor. Este necesar tot mereu să învățăm, să învățăm, să învățăm pentru ca să ne însușim din ce în ce mai bine tot ceea ce de atunci a putut fi spus din înțelepciunea ocultă despre Misteriul de pe Golgotha – într-o linie dreaptă, spus de la început.
Tocmai aceasta este misiunea noastră aici în Europa Centrală, de a pătrunde tot mai mult înainte spre înțelegerea Misteriului de pe Golgotha, unde au curs împreună forțele lui Ilie și ale lui Krishna. Dacă, acum, se spune din cealaltă parte că nu este necesar ca prin muncă grea, dură, plină de efort să dobândim deja de acum cunoștințele despre Christos, căci învățătorul lumii vine și El o să răspândească atunci comorile sale de înțelepciune, acesta este o concesie față de tot ce este delăsător, comod. Este o alianță cu elementele lumii spirituale care sunt dușmănoase mersului evoluției omenești în sus. Dacă sunt nutrite asemenea gânduri, atunci Învățătorul lumii cu siguranță nu va veni!
Chiar dacă în exercițiile și meditațiile noastre nu simțim niciun succes mult, mult timp, să nu devenim delăsători, ci, cu multă răbdare, anduranță și energie tot mereu să tindem, să ne străduim tot mai departe. Vine pentru fiecare, cândva, ora în care cu adevărat „vede”.
În spirit se afla germenele trupului meu …
Am văzut în ora de alaltăieri [Nota 134], în exemplul copiilor care se joacă, cum se comportă elevul esoteric față de viața exoterică atunci când a pornit din el însuși pe cărarea esoterică, după cum acuma, când iarăși se joacă jocurile copilărești, poate să se joace și mai bine decât copiii înșiși, din acel motiv, că nu se aduce în legătură cu jucăria, cum o fac copiii, ci se aduce în legătură cu copiii înșiși. Jucăria nu contează, ci relația cu copiii contează, starea sa sufletească. Așa este și pe calea esoterică. Aici, elevul intră într-o altă relație cu mediul său. Aici el îl privește cu alți ochi decât înainte. El a crescut, într-o anumită privință, dincolo de el, și totuși îl înțelege mai bine. Nu trebuie să devenim lipsiți de interes pentru lucrurile lumii exterioare. Prin școlirea esoterică apare de la sine, treptat, faptul că pierdem interesul pentru ceea ce ne-a interesat înainte.
Omul, așa cum stă în viață, este mai apropiat de un om decât de altul. Aici este, bineînțeles, înclinat fie să nu observe deloc greșelile celui de care e apropiat, fie să le scuze mult mai ușor decât la cel care îi stă în față antipatic. Această dispoziție trebuie să fie și ea transformată la esoterist. Raportul cu semenii săi trebuie să devină unul mai impersonal. Nu de pe azi pe mâine trebuie să se întâmple asta; nici nu ar fi just; ar putea fi rupte, prin aceasta, legături karmice. Dar foarte treptat trebuie să ajungă să vrea să-i ajute și pe cei care nu îi sunt simpatici. Prin aceasta, omul ajunge, desigur, să vadă ieșind mai pregnant în evidență decât înainte greșelile oamenilor – și ale celor pe care îi iubește –, dar asta nu strică deloc, asta se echilibrează din nou prin școlirea esoterică.
Atitudinea noastră sufletească devine cu adevărat o alta. Trebuie astăzi să insistăm mai mult asupra ceea ce ni se întâmplă în clipele în care lăsăm să reverbereze ecoul meditațiilor noastre. Nu e totuna, dacă această implicare a lumii spirituale apare imediat după meditație sau de-abia mai târziu, în viața zilnică, tot așa și dacă aceasta este o urmare a meditației sau dacă este doar o așa-zisă clarvedere sau clarauzire atavică sau pretenția unor viziuni.
Pentru viața noastră sufletească este cel mai valoros lucru, dacă aceste treceri intervin doar fugitiv și sunt uitate cu ușurință. Importantă pentru esoterist este atenționarea, școlirea de sine pentru a învăța să fie atent la această fulgerare fugitivă a lumii spirituale. Gândirea noastră este, prin esoterism, mai fină, mai spirituală, mai independentă de creier. Să ne aducem în fața ochilor, cum la simțirea omenească joacă un rol noțiunile de timp și spațiu. Timpul și spațiul sunt, însă, în spiritual, Maya. La un elev esoteric poate apărea momentul în care în mijlocul vieții exoterice are dintr-odată simțământul că nu el este cel care gândește în acel moment, ci ca și cum percepe trupul său de gândire, gândurile ca și țesând și acționând în el. El va avea trăirea intensă: se gândește (simte, vrea) ceva în mine. Această țesere și acțiune a gândurilor este mereu prezentă, dar în subconștient și numai în momente foarte deosebite apare în conștiență. Tot mai fină, mai spirituală, mai independentă de creierul fizic trebuie să devină această gândire; tot mai mult trebuie să se trezească simțământul că în noi ceva spiritual gândește, simte și vrea. Acum ar putea întreba cineva: Nu este asta oare o contradicție, dacă odată se spune: vrem să primim totul cu deplină conștiență, iar apoi se spune: în subconștient lucrează gândurile, Eul? Asemenea întrebări sunt un efect al gândim actuale brutale, logice – brutală nu doar față de oameni, ci și față de gândirea însăși. Esoteristul, însă, trebuie să învețe să gândească fin și subtil, el trebuie să devină conștient că în esoterism totul cunoaște o transformare.
În viața senzorială, omul este conștient de cele trei forțe sufletești ale sale – simțire, gândire, voință –, prin care lucrează sufletul: sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. La intrarea în lumile mai înalte, aceste trei componente sufletești ca și cum se amestecă una în cealaltă; și totuși sunt separate. Și aici pare a fi o contradicție. Însă trebuie știut că cele trei componente sufletești nu sunt în general niciodată cu totul separate, chiar dacă fiecare pare să existe pentru sine.
Ceea ce omul are drept pofte, porniri, pasiuni, toate acestea se unduiesc și se văluresc în sufletul senzației. Acum, însă, omul a trebuit să aibă ceva, drept pol cu acțiune contrară, pentru egoitatea sa. Acest lucru l-au recunoscut puterile conducătoare anterioare ale evoluției omenirii și de aceea au așezat în sufletul senzației, la om, frica. Se indică acest lucru în drama-misteriu Păzitorul Pragului [Nota 135]. Frica trebuia s-o aibă omul, altfel s-ar fi apropiat de toate, pentru a le avea pentru sine; iar egoitatea sa ar fi devenit prea puternică. Și vechii pedagogi erau clar conștienți de asta, iar povestirea de basme și povești cu fantome forma și ea un factor în educația lor. În pedagogia modernă este cu totul deplasat să le spui copiilor povești cu fantome. Până la un anumit grad, acest lucru este însă necesar pentru sufletul copilului, și anume până cât în suflet este provocată uimirea, pentru că din aceasta se dezvoltă venerația față de ceva necunoscut. Un copil căruia nu i se povestește niciodată despre ceva necunoscut, mare, nu poate să simtă niciodată închinarea în viața sa de mai târziu. Frica trebuie esoteristul să o transforme conștient în respect, cucernicie, dăruire, capacitate de jertfire. La intrarea în lumile spirituale frica trebuie transformată în venerație; de aceea este bine să fie cultivată pe planul fizic. Dacă, însă, sentimentul de frică în om este exagerat și Eul nu este suficient de puternic pentru a evita ca nu numai sufletul să fie cuprins dc el, ci și trupul, corpul fizic, atunci poate lua naștere, de exemplu, ceea ce numim turbare. – Aceasta își are întotdeauna originea într-un Eu slab. – Așa cum în legătura fricii cu Eul slab sunt cuprinse de ea forțe trupești, așa se tem cei afectați de ea de tot ce nu este închegat, ca de exemplu apa (frică de apă), ceva ce se apropie de ei dinspre elementul apei. Este aceasta o intervenție greșită a forțelor spirituale asupra sufletului și a corporalității.
Pentru sufletul rațiunii, condiția de bază este deșteptăciunea, care atât de des este traversată de compasiune. Este straniu faptul că tocmai în sufletul rațiunii stau în opoziție acești doi poli. Cât de des nu este traversat și influențat intelectul prin compasiune. O transpunere-de-sine în alte entități, simțirea împreună cu ele a durerii și bucuriei ca și cum ar fi ale noastre proprii, este ceva ce trebuie atins prin meditații conștiente. Trebuie să ajungem la simțământul ca și cum noi toți am fi doar o unitate și trebuie să învățăm să simțim că timpul și spațiul devin ceva separat, așa cum e spus deja la început. Cu un exemplu ne putem lămuri acest lucru.
O mamă va percepe durerile copilului ei cu totul altfel dacă ea îl mai poartă în brațe, iarăși altfel când are doi până la trei ani, și încă o dată altfel va sta față de ele când copilul are douăzeci de ani. Tot astfel simțirea față de propriul copil este altfel decât față de cel străin. O mamă va simți în general altfel, pentru că este legată de copilul ei, este o unitate, la fel cum noi suntem o bucată din unitatea lumilor spirituale. Și vedem și faptul că Maya devine diferită prin timp și spațiu și că tot astfel se modifică compasiunea sufletească.
Adesea va reieși faptul că simțim mai des, la o astfel de compasiune, o beatitudine grozavă în noi. Însă nu trebuie să ne dedăm acestei dispoziții. Acesta trebuie să fie doar sentimentul predominant dacă vrem să devenim liberi de trup, așadar să nu simțim în trupul fizic, ci în meditație, iar atunci să savurăm beatitudinea grozavă, să colaborăm creator asupra lumii.
Acest simțământ de beatitudine produce cea mai mare egoitate; de aceea este stimulativ doar prin meditație. Trebuie să suportăm în existența noastră fizică cu degajare tot ceea ce ne este pus de soartă și să învățăm simțământul ca și cum toate acestea nu ne-ar interesa deloc pe noi personal, ci să luăm totul atât de liniștiți și degajați, ca și cum corpul nostru ne-ar fi străin nouă înșine. Tot astfel trebuie să trezim și sentimentul în noi, nu că suntem aleși pentru a face progrese, ci să ne putem bucura tot așa de progresele altora ca și de ale noastre proprii. Pentru dezvoltarea lumii este cu totul indiferent cine face progresele, dar pentru noi, combaterea, transformarea egoismului este factorul esențial.
Simțământul de a-se-putea-decupla-pe-sine-însuși este unul din polii sufletului conștienței. Polul opus, însă, care pătrunde înăuntru din lumea spirituală, este conștiința. Aceasta ne reține acuma, când vrem să facem acțiuni care nu corespund cu legile morale. Trebuie să ne lăsăm conduși și îndrumați de conștiința noastră și nu să acționăm după principiile marelui om de stat despre care se spune că el, deși aparent se lăsa condus de caii săi, totuși conducea acești cai cum vroia și le dădea direcția.
Trebuie să fim atenți pe planul fizic ca să formăm conștiința în modul corect, căci numai ceea ce ne-am cucerit putem să luăm cu noi în lumile spirituale. Dar conștiința se modifică și prin meditațiile noastre. Există o treaptă, iar aceasta este treapta cea mai grea pentru ocultist: „a-deveni-lipsit-de-conștiință”. Aici trebuie, însă, omul să fie deja mult avansat și să fi curățat totul din sufletul său; vanitate și ambiție, aceste cele mai rele forțe sufletești care pot tot mereu să-l aducă pe om la cădere, pe acestea trebuie să le fi transformat cu totul.
A fi „fără conștiință” este doar o simțire liberă de trup în sensul celei mai înalte cunoașteri de sine, pentru a se simți doar atunci ca un centru pentru preluarea adevărurilor din lumea spirituală. Noi trebuie să învățăm să ducem o viață dublă, să avem simțământul că purtăm cu noi corpul nostru fizic ca pe o bucată de lemn. Esoteristul trebuie să învețe să simtă că întregul său corp este un organ pentru gândire, simțire, voință.
El trebuie să ajungă ca nu doar cu creierul său fizic, peste care se întinde craniul dur, să gândească, ci cu toate părțile corpului său și că mâinile sale sunt, spre exemplu, mai bune organe pentru gândire decât creierul său. El trebuie treptat să spiritualizeze fizicul în așa fel, încât totul devine pentru el doar unealtă. El trebuie să devină în așa fel, încât mâinile, îndeosebi mâinile eterice, atunci când le privește, să nici nu le vadă, așa cum acuma nu vede (nici) creierul său, nici ochii săi.
Exemplu: toporul în mână. Așa cum simțim toporul drept ceva exterior, tot astfel trebuie să fie percepută și mâna drept ceva exterior de către noi, ce nu aparține de noi. Trebuie să fim factorul motor care conduce mâna ca unealtă, cu care lucrăm. (Mâna trebuie să fie factorul motor cu care lucrăm, trebuie să fie spiritualul motor și totul să devină unitate.)
În noi trebuie să prelucrăm totul dincolo de corporal și să ne spiritualizăm intelectual, încât să devenim egali cu imaginea noastră primordială.
În spirit se afla germenele trupului meu …
* * *
Vrem să mai luăm odată comparația despre comportamentul adultului față de jocurile copilărești și poziția esoteristului față de viața exterioară. Așa cum adultul poate să se joace mai bine decât copiii pentru că se apropie din alte puncte de vedere de jocul copilăresc, așa trebuie esoteristul să-și îndeplinească pe cât posibil mai bine întreprinderile sale zilnice, pentru că lasă să se reverse în ele dăruirea și forța pe care i le acordă viața lui meditativă.
Ce anume își dobândește el prin meditație? El își adună cele trei forțe sufletești ale sale, am putea spune, într-un punct și le concentrează asupra lumilor spirituale, iar acestea lasă să curgă în fiecare dintre suflete ceva ce este corespunzător acestuia. Cele trei forțe sufletești, sufletul senzației, sufletul rațiunii sau al afectelor și sufletul conștienței, vor deveni, atunci când sunt ridicate în spiritual, mai înrudite între ele și totuși mai separate. Aceasta este o aparentă contradicție, însă esoteristul trebuie să se obișnuiască cu o logică mai subtilă decât este cea pe care o întâlnim în gândirea modernă materialistă; căci aceea este brutală. De exemplu, ne-am putea spune cu logica obișnuită că în orele esoterice ni se spune mereu că nu ar trebui niciodată să fim neatenți la conștiența noastră, la gândirea noastră clară; acum, am auzit, însă, data trecută că în afară de această gândire ar mai trebui să dezvoltăm ceva în noi, ce gândește independent de ea. Asta ar putea părea o contradicție. Doar că cei care exercită această critică uită că așa ceva este atins tocmai prin meditație, că este, așadar, ceva cu totul diferit decât dacă esoteristul lasă să urce în mod inconștient în sine gânduri și reprezentări.
În sufletul senzației, prin care tălăzuiesc pornirile, poftele și pasiunile noastre, puterile care conduc dezvoltarea Pământului lasă să se reverse ceva ce este foarte vindecător pentru om, fără de care nu ar ajunge într-un raport corect cu mediul, și anume frica. Fără frică, omul s-ar simți familiar cu tot ce este mai înalt, ar vrea să ducă democrația zdrențuită de pe Pământ în lumile spirituale. Dacă îi opune fricii în mod just Eul său, atunci el o transformă în venerație, în cucernicia despre care am vorbit ultima dată, și va trata astfel în mod corect acest sentiment. – Periculos poate să devină într-un caz special, dacă este stins Eul în sufletul senzației. Iar acest lucru are loc, spre exemplu, dacă omul este lovit de turbare. Atunci sentimentul de frică crește înfiorător de mult, iar omul simte groază față de tot ce nu are o influență senzorială nemijlocită, de exemplu față de apă. De aici teama de apă care apare atât de des la turbare. – În ziua de astăzi, există o astfel de aversiune împotriva provocării la copii a fricii de fantome. Într-o măsură exagerată, aceasta este dăunătoare, dar nu strică să aibă copiii un simțământ despre faptul că în spatele lucrurilor vizibile domnește ceva. Copiii care nu au cunoscut niciodată prin intermediul basmelor acest sentiment, dezvoltă mult mai greu sentimentul de venerație în ei. Iar frica adulților față de frica de fantome a copiilor este realmente inutilă.
În sufletul conștienței curge din lumea spirituală ceva diferit. În el, noi gândim, dar pe lângă această gândire, puterile care conduc dezvoltarea Pământului au mai dat și compătimirea, compasiunea. Forțele care gândesc în noi și trezesc compasiunea față de alte ființe sunt active în același suflet. De aceea îl și numim sufletul rațiunii sau al afectivității, de aici cele două nume. Această compasiune trebuie, așadar, să fie dezvoltată de esoterist în mod deosebit. Până acum, ea este colorată la om absolut după gradul de apropiere sau depărtare față de semenii lui. Dacă unui om pe care îl iubim i se întâmplă ceva, atunci simțim asta mai puternic decât față de altcineva. Dar nu trebuie să ne bucurăm împreună cu altul, să suferim cu el, ci trebuie ca și cum să ne dizolvăm în bucurie, în suferință. Trebuie să le simțim ale noastre.
Dacă cineva se taie la deget, atunci noi trebuie, am putea spune, să fim tăiați la deget. – Un pericol este și aici: anume a lăsa compasiunea să degenereze într-un fel de beatitudine, în care ne desfătăm.
În sufletul conștienței, divinitățile care stau înaintea dezvoltării Pământului au pus conștiința. Aceasta este o forță, singura forță care poate și trebuie să strunească omul, adică Eul său. La esoterist ea devine altfel în efectul ei. Despre un anumit om de stat se spunea că deciziile și modul său de acțiune l-ar conduce cum o fac și caii lui, dar caii săi mergeau încotro îi conducea el [Nota 136]. Esoteristului îi devine puterea de a-și putea conduce conștiința, iar aici este aproape pericolul, de a deveni lipsit de conștiință, de a conduce caii încotro vrem. Aici joacă pasiunile noastre un rol fatal. Dacă lăsăm să apară în noi ambiția și vanitatea, aceste lipitori pe dezvoltarea omenirii, atunci poate avea efect foarte distructiv. Ele îl însoțesc pe om până sus, în lumile spirituale.
Pentru a ne întări apartenența comună, fiecare dintre noi ar trebui ca în fiecare dimineață de duminică la ora 9 să trimită în lume următorul gând: „În spiritul omenirii mă simt unit cu toți esoteriștii”.
* * *
Trebuie să luăm în serios comparația despre raportul esoteristului cu mediul său cu cel al adultului față de copii, la al căror joc participă. Adultul nu va avea atât de mult o relație cu jucăria, așa cum există pentru copil, ci va avea mult mai mult un raport cu copiii înșiși. Ceea ce îl face să se joace este interesul față de copii. Așa trebuie să fie aceasta și pentru esoterist, interesul său față de semenii lui trebuie să provoace faptul că în viața obișnuită face totul atât de bine și de exact pe cât posibil, deși impulsul său este un altul decât al exoteristului.
Am arătat faptul cum, pentru cel care exersează cu seriozitate, din aceasta va apărea o anumită conștientizare a unei a doua vieți de gânduri. Aceasta nu este o viață de gânduri subconștientă, pentru că este scoasă la iveală de o exersare conștientă, așadar prin care omul vrea să devină conștient de sine însuși. De asemenea, spuneam cum această a doua conștiență este greu de menținut în prima, cum tot ce ne aduce ea este ca și cum ar „trece în fugă”. Ceea ce ne este dat prin divinități se anunță, am putea spune, cu modestie, în timp ce tocmai ceea ce vine spre noi în viziuni remanente, care se impun, trebuie să întâmpinăm cu neîncredere. Ceea ce se bazează pe clarvedere atavică poate avea ceva constrângător; ceea ce în noi, atunci când ne-am pregătit în modul just, este dat prin divinități, nu are niciodată acest caracter, este mai degrabă întotdeauna ceva fugitiv, greu de reținut. Trebuie să ne obișnuim cu o anumită subtilitate a gândirii. Noi primim impresii prin sufletul senzației, al rațiunii și al conștienței. Ceea ce este amestecat în sufletul senzației este frica. Fără frică nu ar exista pietate, am vrea să ne familiarizăm imediat cu toate, în egoism brutal. Ceea ce ne reține, ceea ce ne mai dă o simțire pentru a recunoaște ce e sfânt în lucruri sau ființe, în fața căruia trebuie să ne reținem, este o anumită nuanță a fricii. Aceasta e bună și este transpusă în conștiență mai înaltă tot mai mult în venerație, cucernicie, smerenie și închinare. Polul opus al fricii trebuie să fie sentimentul de Eu, pe care nu trebuie să îl pierdem.
Ceea ce este amestecat cu sufletul rațiunii este compătimirea și bucuria comună. De aceea, acesta și are două nume: Sufletul rațiunii și al afectelor. Simțirea comună cu ceilalți devine în conștiență mai înaltă: a deveni o unitate cu celălalt. Nu mai simțim cu, ci suntem cealaltă ființă. Această simțire revărsată cu totul în conștiență mai înaltă are ceva ce ne dă un sentiment de beatitudine, ne simțim propria entitate cu totul extinsă într-o entitate atotcuprinzătoare, care suferă și se bucură împreună cu toate ființele. Acest lucru poate, însă, să devină un pericol pentru viața exoterică obișnuită. Căci trăirea acestui sentiment de beatitudine poate să devină și un fel de egoism mai înalt. Așadar, în viața obișnuită trebuie ca rațiunea, înțelegerea liniștită să fie polul opus pentru compasiune.
Ceea ce se află în sufletul conștienței este conștiința. Dar prin intrarea în viața mai înaltă, conștiința devine așa, încât putem determina noi înșine în ce mod vorbește, că o urmăm, într-adevăr, dar indicăm noi înșine calea pe care trebuie să meargă. Dacă, însă, în viața obișnuită nu este școlit și dezvoltat puternic simțământul moralității, atunci poate apărea, datorită acestui fapt, un fel de lipsă de conștiință. De aceea trebuie să stăm fermi în viața obișnuită, în ce privește principiile morale, întrucât conștiința, în lumile mai înalte, îi urmează voinței omului și este determinată prin voință. Această lipsă de conștiință trebuie apoi să găsească un pol opus într-un anumit sentiment de solidaritate cu întreaga omenire. Trebuie tot mai mult și mai mult să ne simțim că devenim una cu întreaga omenire. Tot mai puțin și mai puțin va fi importantă existența noastră personală și corporală proprie. Corpul devine un fel de jucărie, cu care și noi, ca adulți, ne jucăm printre copii în viață, pentru a le putea fi de folos semenilor noștri. Dar așa și trebuie să devină, privitor la trupul nostru astral. Nici dorințele, înclinațiile, simpatiile și antipatiile noastre nu trebuie să ni se mai pară importante. Trebuie să ne educăm sentimentul de solidaritate cu întreaga omenire. Chiar dacă cineva nu ne este simpatic, trebuie totuși să vrem să ajutăm cu cea mai mare iubire, ba chiar cu și mai multă iubire decât dacă am simți de la sine simpatie. Propriul nostru progres trebuie să nu ni se mai pară de atât de mare importanță față de noi înșine. Trebuie să facem chiar tot ce putem, dar trebuie să simțim că pentru întreaga dezvoltare a omenirii este indiferent dacă eu am o anumită capacitate sau un altul. Noi trebuie să ne putem bucura la fel de mult pentru avansarea altuia, ca și cum am face-o pentru propria noastră avansare. De-abia când putem privi asupra propriului nostru corp ca la ceva ce aparține de lumea exterioară vom putea și gândi cu întregul nostru corp. Atâta timp cât este așa, că suntem conștienți de corpul nostru ca de ceva ce aparține de noi, așa nu putem să îl folosim drept organ de cunoaștere. Trebuie realmente să ajungem ca mâna noastră, spre exemplu, să nu o mai vedem deloc, doar atunci devine mâna organul de gândire care poate să fie. Așa trebuie să ne simțim tot mai mult și mai mult una cu întreaga omenire, iar corpurile noastre să le privim drept jucărie de care ne folosim în viață pentru a-i ajuta pe semenii noștri.
* * *
Alaltăieri am vorbit despre faptul că trebuie să ne comportăm față de viața exoterică precum adulții față de jocurile de copii. Mai bine se va juca adultul decât copilul, dar din iubire față de copii, nu față de jucărie. Nu trebuie, într-aceasta, să gândim că viața unui călugăr ascetic ar fi idealul către care trebuie să tindem. Trebuie să ne îndeplinim fideli îndatoririle noastre zilnice și doar în meditația noastră să ne ridicăm cu totul din viața zilnică.
Primul lucru pe care îl vom trăi ca succes al meditației este o gândire mai subtilă. – Gândirea materialistă este una brutală. – Asupra țeserii de gânduri, asupra lui „Se țese în mine” – atunci când, fără adăugarea propriilor gânduri de Eu, aceasta străfulgeră ca o umbră în noi – la acest lucru ar trebui să fim atenți.
Acuma, cineva ar putea spune că asta e o contradicție: pe de o parte trebuie să fiu atent și să înmulțesc în mine această țesere inconștientă pentru mine, pe de altă parte trebuie totuși ca gândirea mea să devină tot mai conștientă în mine.
O astfel de obiecție arată, însă, că ea nu provine încă din acea gândire esoterică subtilă, căci – trebuie să fim tocmai atenți mereu, exact la tot ce se spune – se zice: la cel care meditează, aceste gânduri vor apărea ca urmare a meditației. Nu s-a spus despre o fulgerare a gândurilor în viața exoterică. Caste, ba chiar, am putea spune, modeste intervin prin aceasta puterile dumnezeiești. Mult mai puțin bună este așa-numita clarvedere atavică, ereditară a exoteriștilor. În mod turbulent, în imagini puternice, palpabile se revelează dracul aici. În mod gingaș, modest, visător [se revelează] la esoterist Dumnezeu.
Trebuie ca, la urcarea în lumile spirituale, să învățăm să ne simțim tot mai mult drept treime. Drept treime compusă din sufletul senzației, sufletul rațiunii sau al afectelor și sufletul conștienței. Și aici, iarăși o aparentă contradicție, dacă se spune că pe de o parte are loc o tot mai strânsă adunare, unduire amestecată a celor trei, iar pe ce altă parte, o mai puternică izolare a fiecărei forțe sufletești în parte.
Frica este ceva ce trebuie să fie prezent în sufletul senzației, altfel omul nu ajunge niciodată la adevărata venerație, niciodată la acea dăruire și cucernicie pe care trebuie să le dezvoltăm față de puterile spirituale. Dacă iubim un trandafir sau un om, atunci se mai amestecă întotdeauna și ceva frică în sentimentul de iubire. Nu vrem să ne apropiem prea mult de celălalt, vrem să păstrăm o anumită distanță față de el, distanță față de ceea ce se află în el.
E un lucru prostesc dacă pedagogii materialiști moderni vor, spre exemplu, să izgonească frica de fantome cu totul din viața copiilor. Greșită este această frică față de frica de fantome. Este bine dacă deja în sufletul copilului vine o bănuială despre nedeterminat; acest lucru pregătește atunci terenul pentru venerație. Desigur că acest lucru nu trebuie nici să fie exagerat, nu trebuie niciodată să se ajungă atât de departe încât frica să devină predominantă, ca Eul să-și piardă barierele în sufletul senzației. În spiritual nebunie, în fizic, spre exemplu, turbare, care apare odată cu temerea față de apă, pentru că tot ce este substanțial este perceput atunci drept neplăcut.
În sufletul rațiunii sau al afectelor apare compătimirea – de unde și al doilea nume al său –, care foarte adesea este combătută de rațiune și invers. Compătimire, iubire față de întreaga lume dezvoltă esoteristul tot mai mult, disponibilitate bucuroasă pentru jertfire. Vrem să ajutăm, să ajutăm chiar și oamenii care îi sunt unuia nesimpatici. Nu trebuie doar să ne bucurăm cu celălalt, nu doar să suferim cu el, trebuie să fim noi înșine bucuria, noi înșine suferința.
Beatitudinea apare atunci în sufletul rațiunii pentru lumea spirituală. Cu cât mai multă suferință corporală și durere sufletească, cu atât mai mare beatitudinea de acolo.
În sufletul conștienței apare conștiința. Noi trebuie să o dezvoltăm aici, pe planul fizic, pe care poate să fie dezvoltată.
Despre un om de stat se spune că își urmează doar caii, dar aceștia îl conduc încotro vrea el. Așa este și cu conștiința. În starea fără trup, la care trebuie să ajungem pentru a trăi în lumea suprasenzorială, noi trebuie să-i dăm direcția conștiinței. De aceea trebuie să o fi condus corect deja aici.
Esoteristul trebuie să fie atent mereu la sine însuși, la ceea ce vrea să devină predominant în el. Din lipsă de conștiință devine astfel, în sufletul conștienței, conștiință mai înaltă în lumea spirituală.
Dacă ne trăim în sufletul conștienței, atunci ajungem la simțământul de a fi uniți cu întreaga omenire.
Câte unul va avea după o exersare îndelungată sentimentul că nu a avansat în trăirea lumii spirituale. Deși, aceasta se poate baza pe o eroare. Se poate întâmpla ca, în timpul meditației sau după meditație, să nu se observe nimic, dar dacă apoi ne dedicăm iarăși ocupațiilor obișnuite și nu ne adâncim cu totul în munca exterioară se poate întâmpla ca, dintr-odată, să avem sentimentul: acum gândește ceva în mine! – De asemenea, poate să se întâmple adesea ca unul care meditează să fie de părere că a adormit în timpul retrospectivei sale, dar dacă se trezește iarăși și se străduiește să meargă pe urmele a ceea ce s-a întâmplat între timp în el, va afla adesea că retrospectiva a fost totuși continuată între timp. Este foarte important de simțit acest lucru. Nu se află în contradicție cu ceea ce a fost spus întotdeauna, că nu trebuie să dăm nicio valoare la lucrul care se întâmplă fără Eu. Căci prin faptul că îl chemăm înapoi în memoria noastră, tocmai că îl întrupăm Eului.
Cine a avut asemenea trăiri, acela poate să fie pătruns în momente deosebite de conștiența: Se gândește – nu eu sunt cel care gândește, ci se gândește, și anume: Mă gândește pe mine* Acesta este, esoteric vorbind, același lucru care a fost exprimat exoteric în cuvintele: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice”.
* În limba germană apare forma impersonală „se”, care e greu traductibilă. Ar fi nevoie să se scrie: „Se mă gândește pe mine”, iar mai încolo „Se mă acționează pe mine”, ceea ce e incorect gramatical. (Nota trad.)
Cu acest gând de Mă gândește pe mine ne putem pătrunde în fiecare moment, fie chiar și doar câteva secunde, atunci când suntem liberi în
viața [zilnică]: de gândul că gândurile lumii au creat, prin gândirea lor ceea ce îmi apare de obicei drept „Eu”, – că și sentimentul meu de Eu este un gând care mă gândește. Dar niciodată nu trebuie să apară acest gând fără a fi însoțit de un anumit simțământ. Omul care stă înăuntrul lumii este de părere că se poate gândi orice; esoteristul știe că există anumite gânduri care nu este permis să fie gândite, dacă nu sunt însoțite de simțămintele corespunzătoare. Simțământul sau sentimentul care trebuie să îl însoțească pe Mă gândește pe mine este cel al cucerniciei. Doar dacă legăm acest sentiment cu acel gând, gândim gândul în mod corect. Esoteristul trebuie să considere drept păcatul său cel mai mare, dacă poate avea gândul: Mă gândește pe mine fără sentimentul de cucernicie.
Apoi mai poate să i se deschidă și o altă conștiență esoteristului, care are legătură cu cuvântul: „În voința ta acționează ființe ale lumii.” Acest lucru se poate transforma la el în gândul: Mă acționează pe mine. Cum curg toate forțele la un loc, pentru a acționa omul, cum din trecut și viitor este compus omul, acestea toate se află în acel: Mă acționează pe mine. Dar și aici nu este permis să fie gândit niciodată gândul fără a fi însoțit de un anumit sentiment, de sentimentul venerației față de ființele care îl produc pe om.
Ceea ce am făcut din noi înșine prin karma noastră, aceasta se lovește de ceea ce au produs entitățile mai înalte din noi. Omul nu trebuie niciodată să uite că, indiferent ce l-ar lovi, este produs tot așa prin el însuși, cum el însuși este cel care închide o ușă.
Mantre puternice sunt acestea: Mă gândește pe mine – și: Mă acționează pe mine iar cei care se află cel mai mult avansați pe calea esoterică au fost cei care cel mai mult, care necontenit, în fiecare clipă a vieții lor s-au putut pătrunde de: Mă gândește pe mine, Mă acționează pe mine – și au lăsat ca amândouă să fie însoțite mereu de sentimentele corespunzătoare.
Cine a exersat: Mă acționează pe mine – timp de ani de zile în acest fel, va primi de la sine ceva ca un cadou, încât – atunci când, spre exemplu, datorită unei situații exterioare să zicem: plouă* – simțim imediat forțele spirituale care sunt legate de ploaie și acționează în ploaie.
* În limba germană, cu impersonalul „se”: „se plouă”, ca și în engleză: „it rains”, intraductibil în această formă. (Nota trad.)
Încă un simțământ îi poate veni celui care se dezvoltă astfel, un simțământ care are legătură cu al treilea lucru: „În simțirea ta țes forțe ale lumii”. Acesta e simțământul: Mă țese pe mine; și anume ne simțim atunci că, la fel cum gândurile lumii gândesc gândul eului nostru, așa țes aceste forțe ale lumii Eul nostru superior. De aceea simțământul care trebuie să fie mereu legat de acesta este cel de recunoștință.
Este posibil ca meditarea acestor cuvinte: Mă gândește pe mine, mă țese pe mine, mă acționează pe mine, unite cu sentimentele de cucernicie, recunoștință și venerație să înlocuiască, de fapt, toate meditațiile, iar ele singure să ducă deja în lumea spirituală. (Niciodată nu trebuie însă gândite cele trei deodată, ci numai una după cealaltă.)
Ne este dat, totuși, un mare ajutor prin ceea ce dobândim din teosofie, dacă studiem aici ceea ce se spune despre stadiul Saturn, Soare și Lună, căci atunci putem să înțelegem ce este acest „Se”* despre care se spune: Mă gândește pe mine. Este teosofia (antroposofia); ea este acest „se”. Teosofia sunt gândurile lumii care m-au gândit drept Eu. Acest lucru aruncă iarăși o lumină asupra zicerii noastre și asupra sentimentelor pe care trebuie să le cultivăm în acel timp. Nu întotdeauna suntem capabili de aceste sentimente de cucernicie, recunoștință sau încredere și venerație ce trebuie să însoțească acel: Ex Deo nascimur. In Christo morimur. Per Spiritum Sanctum reviviscimus – dar numai dacă putem uni aceste sentimente cu zicerea o folosim în modul corect.
* A se vedea cele două note anterioare. (Nota trad.)
* * *
Trăirile esoteristului apar adesea în mod foarte subtil. De aceea este necesară o atenție foarte mare asupra proceselor din propriul suflet. Când s-a terminat meditația, atunci esoteristul trebuie să-l lase și pe el jos, sufletul său, să-și golească conștiența cu totul și să aștepte liniștit dacă devine părtaș la ceva, un mesaj, o cunoaștere din lumea spirituală.
Se poate atunci – adesea în timpul unor acțiuni foarte banale ale zilei la spălat și îmbrăcat – să intervină un asemenea sentiment de: „Ce-a fost asta; a fost un vis? Asta nu am fost eu însumi.” Esoteristul trebuie să învețe să fie atent la asemenea momente, că există acolo ceva în afară de existența și sinea cunoscute.
Se spune în viață: „eu gândesc”; esoteristul trebuie să învețe să simtă: „tu gândești în mine” sau chiar corect în sensul esoteric: [Se] mă gândește pe mine.* „Se”, marele, grozavul Se trebuie el să învețe să îl priceapă. Exoteric este spus acest lucru în drama-misteriu „Păzitorul Pragului” [Nota 137]; „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice”, esoteric în „Mă gândește pe mine”. El [adică „Se”, nota trad.], marele, grozavul spiritual-dumnezeiesc, el mă gândește pe mine. Îndată ce esoteristul lasă să treacă acest cuvânt, această propoziție „mă gândește pe mine” prin sufletul său, trebuie să urce în el sentimentul pe care îl desemnăm în limba noastră prin cucernicie. Niciun alt păcat nu-i mai mare – de acest lucru ar trebui să fie conștient esoteristul –, decât să gândească propoziția „mă gândește pe mine” fără ca în același timp în el să devină treaz sentimentul cucerniciei.
* În germană pronume personal pentru neutru, la fel ca în engleză „it” (Nota trad.)
A doua propoziție este: Mă acționează pe mine, exoteric: „În voința ta acționează ființe ale lumii”. La rostirea acestei propoziții, esoteristul trebuie să aducă la iveală sentimentul venerației. (Așa cum de la sine înțeles apar împreună o muscă ce zboară spre ochiul nostru și mișcările de respingere pe care le facem, tot așa de la sine înțeles apar împreună aceste propoziții și sentimentul corespunzător.)
A treia propoziție este: Mă țese pe mine, exoteric: „În simțirea ta țes forțe ale lumii”. Esoteristul are de simțit Eul său ca o parte a lumilor dumnezeiesc-spirituale, Eul său, care de fapt nu este altceva decât ceva țesut la niște gânduri. În acest Mă țese pe mine are de urcat sentimentul de cea mai profundă și intensă recunoștință. Recunoștință față de tot dumnezeiesc-spiritualul trebuie, în general, să umple sufletul esoteristului; în măsură deosebită la gândirea acestei propoziții, Mă țese pe mine.
Cine nu ar avea decât acest exercițiu și l-ar face cu anduranță, acela ar putea să crească cu ajutorul ei în grad înalt în lumea spirituală. Este un exercițiu pe care îl poate face fiecare, chiar și cel mai ocupat. Poate fi folosit pentru aceasta fiecare moment liber. În timp ce închidem o ușă, se poate lăsa să treacă prin suflet una dintre propoziții, cu sentimentul corespunzător. Dar, desigur, mereu numai una din propoziții, [nu toate trei] simultan. La aceasta mai trebuie să se adauge ceva, studiul teosofiei. Aici aflăm totul despre Pământ și ființa omului, cum a devenit trecând prin Saturn, Soare, Lună. Aici aflăm cum am fost lucrați și făcuți să fim ceea ce suntem acuma. Cu recunoștință să privim asupra construcției minunate a trupului fizic, care este lucrul cel mai desăvârșit din întreaga creație. Așa trebuie esoteristul să învețe să simtă ceea ce a devenit el fără participarea sa și ce au creat ierarhiile pentru el, fără aportul său personal. Iar pentru aceasta trebuie să învețe să simtă cu ce anume a contribuit el însuși la aceasta, la faptul că a devenit tocmai așa cum este. Așa poate el pricepe karma.
Astfel conduc aceste trei propoziții la adevărata înțelegere a zicerii noastre principale: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R.
Dimineața, omul se trezește, se regăsește conștient în trupul său fizic pe care l-a primit din Spiritul Tatălui: E.D.N. Așa trebuie să se trezească omul după moartea sa, în lumea spirituală, în ceea ce a produs Christos, Misteriul de pe Golgotha pentru aceste lumi spirituale – I.C.M. (a nu se rosti numele). Apoi rezultă din asta P.S.S.R., reînvierea în Sfântul Spirit-Christos.
Inconștient este omul care nu este încă clarvăzător, înaintea trezirii. Niciodată, însă, nu va desfășura clarvăzătorul trezirea, fără să fi parcurs rugăciunea: Vă mulțumesc, lumi spiritual-dumnezeiești, că acum am voie să cobor din nou în templul trupului meu fizic.
Un cuvânt are Biblia, care este rostit de două ori. Și nu este același lucru, depinde ce fel de ființă este cea care îl rostește. O dată zice Lucifer: „Voi veți fi ca niște dumnezei” [Nota 138] – asta este spre necinste; altă dată o spune Christos: „Voi veți fi ca niște dumnezei”.
* * *
Trebuie mereu să fim atenți la faptul că pe parcursul vieții noastre esoterice, după meditație sau printre ocupațiile zilnice ale vieții să creăm în sufletul nostru o stare de liniște. Atunci vom trăi într-o zi cum din lumea spirituală poate să se reverse ceva înăuntru și că nu noi gândim, ci „se gândește în noi”. Chiar dacă ar fi să adormim seara la retrospectivă înainte să fie încheiată, vom găsi, dacă ne trezim iarăși după o vreme, că am dus mai departe această retrospectivă în somn, așadar că se petrece ceva în sufletul nostru la care conștiența noastră nu participă. Trebuie să învățăm să înțelegem tot mai profund pasajul din „Încercarea sufletului” [Nota 139]: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice. / În simțirea ta țes forțe cosmice. / În voința ta lucrează ființe cosmice.” [Nota 140] – Aceasta este formularea exoterică a acestor mantre oculte, care ne pot aduce în mod deosebit mai departe pe calea esoterică.
Prima este: Mă gândește pe mine.* Dar nu ajunge să lăsăm doar aceste cuvinte să trăiască în suflet, ci esoteristul trebuie să-și interzică cu fermitate să le lase să apară în suflet, dacă nu se pătrunde, într-aceasta, de sentimentul cucerniciei. A doua: Mă acționează pe mine trebuie astfel simțită, încât să avem sentimentul că ființele lumii acționează din toate părțile ca niște raze spre înăuntrul nostru și ne formează; opritor le punem împotrivă ceea ce ne creăm noi înșine drept karma noastră.
* A se vedea notele de la însemnările A și B. (Nota trad.)
Mă acționează pe mine este permis să fie trăită doar cu sentimentul de adâncă venerație. A treia: Mă țese pe mine trebuie să fie mereu unită cu sentimentul recunoștinței. Dacă le lăsăm pe acestea trei să trăiască în noi, mereu una câte una în timpul unei liniști sufletești care trebuie realizată, ne va ajuta să înaintăm. În același fel trebuie să trăim mereu și zicerea noastră centrală: Ex Deo nascimur. In Christo morimur. Per Spiritum Sanctum reviviscimus – sau zicerea explicativă, pe care ne-au dat-o dat Maeștrii:
În Spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Faptul că ni se pare uneori că nu avansăm provine adesea din aceea că nu suntem destul de atenți. Întotdeauna trebuie să ne facem după meditație sufletul cu totul gol și liniștit, pentru a încerca astfel să prindem ceea ce ne vine din lumile mai înalte. Dar se poate întâmpla ca atunci, în aceste momente să nu ne fie revelat nimic, dar mai târziu în cursul zilei sau în timp ce ne îmbrăcăm și ne spălăm, după exercițiile noastre, dintr-odată să treacă ceva prin noi, despre care știm că ne parvine într-un mod diferit decât trăirea noastră obișnuită. Putem atunci să simțim asta așa, încât să spunem: Mă gândește pe mine.* Iar această simțire-de-noi-înșine ca și cum am fi gândiți prin entitățile spirituale din jurul nostru trebuie să fie mereu însoțită de un sentiment puternic de „cucernicie”. Această lăsare-în-afara-atenției a Eului nostru propriu și simțirea-noastră-în-cucernicie ca un gând al entităților dumnezeiești poate să ne aducă foarte, foarte departe înainte în viața noastră esoterică. Și în fiecare moment liber putem să ne ridicăm la această zicere mantrică: Mă gândește pe mine, care reprezintă, am putea spune, latura esoterică de la: „În gândirea mea trăiesc gânduri ale lumii”. Dar niciodată nu trebuie să fie acest gând în noi fără ca, în același timp, să apară sentimentul aparținător de el, de adâncă cucernicie.
* A se vedea notele de la însemnările A și B. (Nota trad.)
Iar apoi putem să învățăm să simțim în același timp latura esoterică de la „În voința mea acționează ființe ale lumii”, în mantra: Mă acționează pe mine. Ne putem simți ca și creați prin acțiunile ființelor mai înalte, ce se revarsă la un loc în noi, din toate părțile. Venind în conflict cu aceasta putem simți ceea ce am făcut noi înșine din noi, karma noastră. Iar dacă putem să ne trăim cu adevărat în zicerea Mă acționează pe mine, atunci asta trebuie să provoace în noi un simțământ puternic de sfială și venerație. Conștiența Mă acționează pe mine trebuie să producă mereu, de la sine, această dispoziție de venerație.
Iar, în final, vom putea să mai observăm și un al treilea lucru anume ceea ce este latura esoterică a cuvintelor „În simțirea mea trăiesc forțe ale lumii”: Mă țese pe mine. Iar acest a-fi-țesut al nostru înșine prin forțele lumii trebuie să meargă împreună cu un sentiment de mare recunoștință.
Prin aceste trei propoziții mantrice: Mă gândește pe mine – Mă acționează pe mine – Mă țese pe mine – ne pot fi deschise lumile spirituale, dacă le lăsăm să acționeze tot mereu asupra noastră în legătură cu sentimentele respective. Dar trebuie să și preluăm în noi tot ce ne este dat ca învățături teosofice. Iar dacă ne întrebăm ce sunt învățăturile teosofice, atunci putem să spunem: Ele sunt „se”*, pentru că sunt gânduri ale lumii, iar ele ne și formează. Iar când putem să trăim toate acestea tot mereu în noi, această desprindere de noi înșine pentru a ne simți cu adevărat încorporați în ființele spirituale care ne formează, atunci vom și înțelege tot mai mult și mai mult cuvintele: E.D.N. – I.C.M., iar în momente deosebit de binecuvântate vom ști, într-aceasta, și plini de speranță: P.S.S.R. Dacă ne putem trăi în aces’ fel zicerea, putem să știm că ne-au fost dăruite clipe de mare milostenie.
* A se vedea notele de la însemnările A și B. (Nota trad.)
* * *
** Idem. (Nota trad.)
Exoteric:
1. „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice.”
2. „În simțirea ta țes forțe cosmice.”
3. „În voința ta lucrează ființe cosmice”.
Cine intră într-o școlire esoterică tinde, desigur, să ajungă în lumile mai înalte, doar că majoritatea își reprezintă evenimentele care apar atunci în alt mod decât se arată adeseori. Viața vizionară este cea care le apare multora drept lucrul cel mai de dorit, care și trebuie să intervină; dar principalul lucru nu este să trăim asta, ci contează o anumită stare sufletească. Îndată ce a început o școlire esoterică, sufletul se modifică sub influența exercițiilor care îi sunt date esoteristului în funcție de individualitatea sa. Iar acum e de considerat lucrul principal faptul de a se acorda atenție la o asemenea stare sufletească în modul cel mai fin și mai subtil.
S-a spus deja adesea în considerații esoterice cum cel ce meditează trebuie să lase să intervină liniște deplină în sufletul său după meditație. Mai întâi se mai aude în suflet meditația ca un ton care se stinge încet. Apoi trebuie să dispară și acesta din suflet. Gol, cu totul gol trebuie să fie sufletul pentru a prelua lumile spirituale. În răbdare și anduranță trebuie exersat acest lucru. Trebuie să rămânem liniștiți, chiar dacă mult timp nu trăim nimic. Trebuie să ne bucurăm că ne reușește chiar și numai această liniște.
Fără să o știm dinainte, se poate trăi ceva în aceste clipe, care sunt cele mai rodnice pentru dezvoltare. Se poate avea sentimentul: acum am trăit ceva. Ca un vis numai poate părea. Dar încă într-un alt mod pot să se apropie trăiri de esoterist. Când ne-am ridicat dimineața și ne îndreptăm spre ocupațiile noastre zilnice, se întâmplă să avem dintr-odată sentimentul: acum am trăit ceva. Pentru aceste clipe trebuie să folosim cea mai mare atenție, căci după câtva timp se va adăuga un alt sentiment; simțim: acest gând nu l-ai gândit tu însuți. A fost fugitiv, a fost uitat imediat, dar a fost aici, l-am trăit. Iar o astfel de trăire este foarte importantă. Trebuie să ne îndreptăm întreaga atenție, tot mai mult și mai mult asupra ei. Căci în această clipă nu am gândit noi înșine, nu Eul nostru obișnuit a gândit ceea ce aceasta a gândit, ce merge prin toate timpurile și eternitățile drept gândirea dumnezeiască.
Mă gândește pe mine* – marea gândire a lumii mă gândește pe mine. Exoteric, acest lucru este exprimat în „Păzitorul Pragului”: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice.” [Nota 141] Esoteric se spune: Mă gândește pe mine. Așadar, dacă lăsați să treacă această zicere mantrică mai des prin sufletul vostru – se poate întâmpla imediat după meditație sau pe parcursul zilei, în orice oră de răgaz, când mergeți, când stați –, asta acționează nesfârșit de întăritor, aducător de forțe pentru suflet. Dar nu ca o simplă propoziție trebuie lăsate aceste cuvinte să treacă prin suflet, ci sufletul trebuie umplut întru totul cu acestea și în acest timp să perceapă un sentiment de adâncă cucernicie. Drept îndatorire ar trebui să-și facă esoteristul, ca această: Mă gândește pe mine niciodată să nu o spună ca o simplă „propoziție”.
* A se vedea notele de la ora esoterică din 8 noiembrie 1912, însemnările A Și B. (Nota trad.)
Acum, mai există încă o a doua propoziție, pe care o putem folosi în același mod. Aici trebuie mai întâi să privim înapoi asupra noastră înșine. Majoritatea oamenilor se gândesc, la toate loviturile de soartă care li se întâmplă în viață, cum se face că tocmai lor li se întâmplă așa ceva. Esoteristul trebuie mereu să aibă prezent gândul la karmă. Noi suntem, într-adevăr, vinovați de tot ce ne lovește. Dacă lăsăm să trăiască acest gând în noi, ajungem treptat, treptat să cuprindem karma, să devenim conștienți de relațiile care există între lumea dumnezeiesc-spirituală și noi, de felul în care din aceste străfunduri este lucrată soarta noastră, karma noastră.
Pentru aceasta este a doua propoziție mantrică, care trebuie să trăiască în același fel în sufletul nostru ca și prima: Mă acționează pe mine; exprimat exoteric: „În voința ta acționează ființe cosmice.”
Când lăsăm să treacă prin suflet cuvintele acestei a doua propoziții, trebuie să percepem în același timp cea mai sfântă sfială și venerație, cea mai profundă închinăciune.
Mai există și o a treia propoziție. Dacă o lăsăm să acționeze și pe aceasta asupra noastră, putem să ajungem treptat să simțim țeserea ierarhiilor dumnezeiești din lumile mai înalte asupra trupului nostru sufletesc. (Încercarea sufletului [Nota 142], 1. tablou; Capesius.) Mă țese pe mine. Acesta este conțintutul celei de a treia propoziții mantrice pe care trebuie să o lăsăm să acționeze în același fel ca pe primele doua asupra sufletului nostru. La această propoziție trebuie să percepem sentimentul celei mai mari recunoștințe față de puterile spirituale înalte, mari. Exoteric, această propoziție este exprimată astfel: „În simțirea ta țes forțe cosmice.”
La exercițiul, spre exemplu: Eu mă odihnesc în Dumnezeirea lumii ... [Nota 143] nu trebuie să percepem Eul personal, ci Eul dumnezeiesc. Desigur că nu putem să scoatem cuvântul „eu”, dar trebuie perceput aici Eul mai înalt, extins. Eul personal, cu care trăim în trupul fizic, trebuie să înceteze la moarte și să treacă în Eul mai înalt. El moare înăuntrul Eului lumii – I.C.M.
Încă un alt sentiment trebuie să percepem, sentimentul neputinței, al neputinței față de lumile dumnezeiesc-spirituale. Noi înșine nu ne putem menține trupul fizic peste noapte, în timpul somnului, nu putem să îl protejăm față de decădere. Entități dumnezeiesc-spirituale fac aceasta pentru noi. Noi venim din lumile spirituale, din care am luat naștere, iarăși înăuntrul trupului fizic la trezire; forțele spirituale ne mențin și ne formează: E.D.N. (principiul Tatălui).
Pentru a trăi în modul just E.D.N., trebuie să ne umplem cu gândul că tot ceea ce suntem, în gândire, simțire, voință ne este dat de Dumnezeire: ea ne gândește, ea ne țese, ea ne acționează – din ea suntem născuți: E.D.N.
Noi am întunecat și am înnegurat apoi în timpul vieții noastre, pe parcursul încarnărilor, această ființă sufletească dumnezeiască din noi. Ne-am înconjurat cu o lume de viziuni care provin din ființa noastră, nu de la ființe dumnezeiești primordiale. Prin esoterism trebuie să răzbatem până într-acolo, încât propriul nostru sâmbure sufletesc dumnezeiesc, atunci când trecem dincolo, când ajungem prin poarta morții în lumea spirituală, ni l-am eliberat de această întunecare care ne-a învelit ca nor vizionar întreaga noastră ființă.
Dacă am reușit acest lucru, atunci găsim după moarte unirea cu spiritualitatea care se unduiește prin cosmosul nostru, cu Christos. Noi murim în Christos: I.C.M. –, iar prin aceasta ne este dată posibilitatea de a absorbi forțele cosmice curate, pentru construirea unei corporalități mai curate pentru următoarea încarnare.
Trupul nostru ne este dat din forțele naturii; aceste forțe ale Tatălui le absorbim în ființa noastră; prin Christos am ajuns la Tatăl: „Iar Eu și Tatăl meu una suntem” [Nota 144]. „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin mine.” [Nota 145]
La faptul că putem să mergem pe acest drum, la aceasta ne ajută legătura cu lumile spirituale, pe care putem să o găsim deja în viața fizică prin esoterism, iar astfel preluăm în intelectul nostru și în moralitatea noastră curentul spiritual care curge spre noi din lumile spirituale – și care este Sfântul Spirit. P.S.S.R.
Același lucru ca în exercițiul Eu sunt – el gândește – ea simte – el vrea [Nota 146].
Explicarea diferitelor exerciții de meditație.
Astăzi am îndatorirea de a vorbi din experiențele oculte despre progresele pe care le facem prin exercițiile noastre. Câte unul își va fi efectuat meditațiile corect, va fi putut să realizeze acea liniște după ele, care este de nelipsit pentru ca gânduri și simțăminte sau chiar și vederi să pășească în sufletul nostru drept rezultat al meditației; de asemenea, timp de ani de zile face câte unul aceste lucruri și are, poate, sentimentul ca și cum stă exact în același punct ca la început. Și, cu toate acestea, nu este așa. Trebuie doar spus că este un mare lucru faptul că esoteristul folosește atenția asupra vieții sale sufletești; căci aceasta este atât de intimă, încât atenția trebuie și ea să fie ascuțită, dacă vrem să percepem totul.
Dacă după meditația pe care tocmai am făcut-o destul de conștiincios și bine ne dedicăm vieții obișnuite a zilei, spre exemplu ne spălăm și ne îmbrăcăm, atunci conștiența noastră îi este dedicată acestei activități. Aici se poate întâmpla ca deodată să avem sentimentul: acuma mi-am făcut cu totul mecanic activitatea, gândurile mele nu erau aici. Iar dacă ne gândim la ceea ce făceau gândurile noastre, atunci putem să dobândim sentimentul ca despre un vis ușor, ca și cum nu noi am fi gândit, ci ca și cum ceea ce a trecut prin sufletul nostru ar fi gândit în noi. Atunci când observăm așa ceva, noi căpătăm tot mai mult și mai mult sentimentul că se întâmplă în noi ceva asupra căruia putem aplica cuvintele mantrice: Mă gândește pe mine. Dacă spunem sau gândim aceste cuvinte în viața zilnică, cu orice ocazie pe care ne-o aduce un moment de liniște, atunci vom deveni conștienți de faptul că ne ajută, ne stimulează în viața noastră sufletească. Doar de un lucru trebuie să ținem cont aici: atunci când o rostim așa, ba chiar și când doar o gândim, ne va apărea un sentiment de cucernicie, iar acest sentiment trebuie să îl legăm de fiecare dată de ea, când zicem sau gândim cuvintele. Ar fi greșit dacă cineva, pentru a nu rosti cuvintele într-o dispoziție sufletească incorectă, nu le-ar spune deloc; ci tocmai trebuie exersat, pentru ca sentimentul de cucernicie să se lege mereu de aceasta. Dobândim atunci sentimentul că ceea ce gândește în noi este înrudit cu Eul nostru, că entitățile mai înalte care ni l-au dat gândesc în noi. Exoteriștilor trebuie să le fie lămurit acest lucru în cuvintele dramei de misterii: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice.”[Nota 147] (Pentru esoteriști se exprimă în mantra: Mă gândește pe mine.)
Un al doilea cuvânt, care este mantric și care ne poate ajuta la o utilizare corectă este: Mă acționează pe mine. Noi știm că în noi și prin noi acționează toate ierarhiile, că fără ele nu am fi nimic, și de aceea este bine să ne devină tot mai clar că suntem cu totul lucrarea lor. Iar acest lucru se găsește în cuvintele mantrice: Mă acționează pe mine. Acestea trebuie să le gândim și să le rostim cu sentimentul închinăciunii sfinte și al venerației sfioase. – În Bhagavad Gita, în această carte sfântă, avem o descriere sugestivă în discuția dintre Krishna și Arjuna, despre faptul că trebuie să ne îndeplinim îndatoririle prescrise și totuși să ne menținem treaz în sufletul nostru sentimentul pentru acțiunea Dumnezeirii în noi. În nicio altă carte sfântă, nici măcar într-una creștină, nu este atrasă atenția în acest mod, ca în această cântare înaltă. Krishna spune aici: „Tu trebuie să fii războinic sau preot sau negustor ș.a.m.d., după casta de care aparții, și să-ți desfășori conștiincios munca, deoarece soarta ta te-a pus în activitatea ta. Însă cu Eul tău trebuie să stai deasupra muncii tale și să te simți unit cu dumnezeiescul.” [Nota 148]
Un al treilea cuvânt rezultă din sentimentul pe care trebuie să ni-l însușim, dacă ne lămurim faptul că din întregul spațiu al lumilor se revarsă forțe în noi, că avem capul nostru de aici, membrele de dincolo, toate organele noastre din diferite părți și tot de acolo ne sunt dirijate. Acest lucru îl exprimăm în cuvântul mantric: Mă țese pe mine. Iar acest lucru trebuie să-l spunem și să-l gândim doar cu un sentiment de adâncă recunoștință.
Acest sentiment de recunoștință putem să-l mai înălțăm și să-l sprijinim, când ne întoarcem dimineața în corpul nostru fizic și ne spunem: mă întorc în ceva ce nu mi-am țesut eu singur; eu nu aș putea să mă cufund din inconștiență în conștiență, dacă nu mi-ai fi creat Tu, Spirit-Tată, acest corp pentru asta, iar eu îți mulțumesc pentru asta cu venerație sfioasă.
Putem să ne desfășurăm deja meditația noastră în felul în care să dobândim sentimentul: nu eu o gândesc, ci Mă gândește pe mine. Așa cum între naștere și moarte ne cufundăm dimineața în corpul nostru pentru a dobândi o conștiență, tot așa trebuie să ne cufundăm și la moarte în ceva pentru a dobândi o conștiență, iar acest ceva este Christosul.
Aceasta ne-o spune zicerea: Ex Deo nascimur – dimineața ne cufundăm prin Spiritul-Tată în corpul nostru fizic; In Christo morimur – la poarta morții trebuie să ne cufundăm în Spiritul-Christos. Per Spiritum Sanctum reviviscimus – pentru a reînvia în Sfântul Spirit.
În niciun alt timp nu a fost atât de puternică lupta împotriva strădaniei oculte, ca în timpul de acum. S-au dus lupte, într-adevăr, împotriva ei cu sânge și foc, dar niciodată nu a fost lupta atât de vehementă ca astăzi. Surorile și frații pot contribui la aceasta cu câte ceva, pentru a slăbi această luptă, care numai prin invidie este provocată. Dvs. puteți face mult, dacă vorbiți despre mine nu ca despre un conducător, așa cum se întâmplă adesea cu fiecare ocazie. În inima dvs. puteți să aveți certitudinea, desigur, să știți cum stați, dar în afară nu trebuie să vorbiți despre acest lucru.
Se poate observa în viața omenească o anumită periodicitate, așa cum se percepe o periodicitate în lumea exterioară. [De exemplu:] Avem aici un fapt, un eveniment în viața noastră. Acest eveniment trece. Apoi merg lucrurile un timp mai departe și apoi se repetă acest eveniment.
Așa cum avem această schemă în fața noastră, vedem că cercurile devin de fiecare dată mai mari. Se poate observa în viața omenească obișnuită că te strădui să te dezobișnuiești de ambiție și vanitate, de comoditate și delăsare. Se poate să fi cucerit în viața obișnuită deja un anume succes peste aceste greșeli și să mergi apoi o bucată de timp mai departe în viața ta. Apoi, deodată, când ai parcurs o vreme o dezvoltare esoterică, stau aceste greșeli din nou în fața noastră și, așa cum putem recunoaște din schemă, într-o măsură mult mai mare decât prima oară. Acum putem iarăși să căutăm să depășim această vanitate această ambiție ș.a.m.d., până ce iarăși ne ies înainte într-o măsură tot mai mare. Ne putem, însă, și opri, să nu le depășim, iar atunci vom aduce cu noi această vanitate ș.a.m.d. în viața noastră esoterică drept otravă. Pentru a depăși aceste greșeli, ne va fi un bun mijloc tripla putere*.
* Se referă la cele trei propoziții mantrice discutate în cele ce urmează.
Când ne trezim dimineața, când Eul nostru și trupul nostru astral se introduc din nou în trupul nostru eteric și în trupul fizic, atunci ia naștere conștiența prin șocul care apare tocmai la această introducere. Fără acest trup eteric și trup fizic, nu ar exista conștiență în această lume. Aceste două părți, de care avem, însă, nevoie pentru conștiență, ele nu ne aparțin nouă înșine; ele ne-au fost date moștenire prin stră-părinții noștri. Astfel, ne poate veni la trezire și gândul că aceste părți, pe care le-am primit doar ca dar liber, ne-ar putea fi și smulse cândva. Iar atunci putem să înțelegem cuvintele pe care înțelepții le rosteau întotdeauna dimineața: „Îți mulțumesc, Dumnezeule, că faci posibil pentru mine să mă trezesc din nou” ș.a.m.d. Ceea ce face posibil să ne cufundăm din nou în trupul fizic, acesta este Dumnezeu-Tatăl. Iar ca să putem simți cu recunoștință această cufundare în trupul fizic avem o forță, prin faptul că rostim cuvintele: Mă țese pe mine. O mantră foarte puternică avem în aceste cuvinte. Și un mare sentiment de recunoștință trebuie să ne străbată la aceste cuvinte: Mă țese pe mine. În ele avem un mare izvor de forță, de fiecare dată când le rostim. Dar nu trebuie să le rostească cel care nu poate produce în el un mare sentiment de recunoștință. În fiecare dimineață când ne trezim, primul nostru gând va fi o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu-Tatăl, care face posibil pentru noi să ne întoarcem în acest trup fizic.
Dar noi mai avem încă ceva. Când omul lasă în urmă o viață, se întâlnește cu ceva în lumea spirituală. În timpul precreștin se întâlnea cu altceva decât în timpul creștin. Acest lucru s-a modificat. Conștiența ia naștere prin faptul că la introducerea în trupul fizic este trăit un șoc și astfel se trezește conștiența. După moarte nu avem niciun trup fizic, iar Eul tocmai că nu are încă astăzi conștiență [fără acesta]. Acel lucru, însă, care îi menține Eului conștiența, acesta este forța Fiului, pe care îl putem întâlni după moarte, în lumea spirituală. Și aici avem o mantră puternică. Ea spune: Mă acționează pe mine. Cu închinăciune și venerație trebuie să o rostim și astfel să ne primim păstrarea conștienței între moarte și o nouă viață.
Dar apoi trebuie să mai vină și faptul că trecem în lumile spirituale, că ne trezim din nou prin Sfântul Spirit care ne conduce dincolo. Iar aici avem mantra: Mă gândește pe mine. Cu adâncă cucernicie trebuie rostit acest lucru. Iar astfel avem speranța, iubirea și credința.
Întreita iubire se va trezi atunci în om: iubirea față de adevăr, iubirea față de viață, iubirea față de lucrare.
Iubirea față de adevăr, pe aceasta o întâlnim deja mai des. Iubirea față de viață deja mai puțin. Iubirea față de viață îl va pune pe fiecare om în poziția justă față de celălalt om. Căci cum poți să iubești corect viața, fără să îl iubești pe celălalt om? Dar a-i ceda cuiva în toate, de dragul pasiunii, asta nu înseamnă să iubești viața. Căci numai aceea este iubirea față de viață, când nu lăsăm din bunăvoință să treacă orice nedreptate; trebuie uneori și din iubire să nu cedăm în toate. – A treia iubire, aceasta e deja foarte greu de găsit, iubirea față de lucrare.Toată creația și lucrarea să o iubim. Și cum nu se îndreaptă omul oare împotriva a tot ce e creator! Da, când e găsit, spre exemplu, inutil faptul că se creează asemenea spații ca acestea, care ne înconjoară acum [Nota 149], atunci e o îndreptare împotriva iubirii creatoare.
Ce anume ne împiedică la iubirea față de adevăr? Este vanitatea. Iar cum mai poate să fie vanitos cine cultivă iubirea față de adevăr! Tot mai mult trebuie să cultivăm iubirea față de adevăr. – Prin iubirea față de viață desfășurăm în noi compătimirea, compasiunea față de tot ce e viață. Iar prin această iubire se topește egoismul. Cine are iubire justă față de tot ce e viață, acela nu poate să rămână în egoism. – Iubirea față de lucrare, față de creativ, ea îndepărtează orice delăsare, orice comoditate.
Și astfel putem să zicem: Eu iubesc adevărul, eu iubesc viața, eu iubesc creativul. Putem spune: Eu iubesc adevărul prin Tatăl care țese
în mine. Eu iubesc viul prin Fiul care acționează în mine. Eu iubesc creativul care gândește aici prin Sfântul Spirit în mine. Sau putem spune: În Dumnezeu Tatăl suntem născuți, în Christos murim, iar prin Sfântul Spirit vom învia din nou. Ex Deo nascimur. In Christo morimur. Per Spiritum Sanctum reviviscimus. Prin Spiritul Tatălui ne-am născut în trupul fizic, prin Fiu murim, iar Sfântul Spirit ne dă certitudinea învierii.
Și vrem să rostim cuvintele care ne-au fost date din adevăr:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Legea mișcării circulare, a periodicității există pentru marea lume și este determinantă și pentru om.
Vrem să vorbim astăzi despre patru trăsături care sunt de găsit mai mult sau mai puțin la fiecare om: ambiție și vanitate, comoditate și delăsare.
Aceste trăsături apar periodic tot mereu, și anume cu intensitate crescută și trebuie tot mereu să fie combătute.
Se poate, acum, să fie cineva care o perioadă de timp a doborât aceste trăsături și a lucrat destul de bine esoteric și a avansat. Acum se gândește că a depășit ambiția și vanitatea, delăsarea și comoditatea, dar ele apar dintr-odată cu putere mărită. Legea periodicității intră în vigoare. Acum este vorba de a le supune iarăși, cu forță mărită. Este vorba tocmai de a veghea necontenit la suflet, iar acest lucru poate avea loc eficient doar dacă preluăm în noi unul din aspectele Dumnezeirii sau al Treimii dumnezeiești; sunt cele trei aspecte: impulsul Lui Dumnezeu Tatăl, al Lui Dumnezeu Fiul și al Sfântului Spirit.
Astfel avem drept principiu al Tatălui creativul, lucrarea, care are legătură cu somnul, adormirea și trezirea omului.
La trezire este vorba de a găsi ceea ce ne-a dat principiul Tatălui, și anume trupul nostru fizic și trupul nostru eteric, și să devenim conștienți în el atunci când ne scufundăm în el la trezire.
Principiul Fiului este principiul vieții; are legătură cu viața și moartea.
Impulsul Sfântului Spirit este impulsul adevărului și se exprimă în???
Astfel avem întreita iubire, exprimată în cele trei aspecte ale Dumnezeirii:
Acest principiu este încă cel mai puțin dezvoltat în omenire și trebuie spus că toată ura și toată dușmănia vin de acolo, că tocmai acest principiu este cel mai departe de om.
Ne sunt date acum cele trei mantre spre folosință. Mă țese pe mine; Mă acționează pe mine; Mă gândește pe mine.
Mă gândește pe mine, acesta este Îngerul în mine.
Mă țese pe mine, Spiritele mișcării lucrează asupra noastră.
Mă acționează pe mine, Spiritele voinței își coboară forțele aici în jos.
Prima mantră trebuie să ne-o spunem la trezire ca pe o rugăciune.
Mă țese pe mine, în ea trăiește pentru noi principiul Tatălui, aceste cuvinte pot să ne umple cu sentimentul recunoștinței.
Mă acționează pe mine, este principiul Fiului. Sentimentul pentru aceasta este închinăciune și dăruire.
Mă gândește pe mine, Sfântul Spirit. Sentimentul cucerniciei trebuie să ne pătrundă aici.
E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R.
1. A fi delăsător și comod înseamnă a nu iubi principiul creator.
2. A fi egoist înseamnă a nu avea iubire față de viața Fiului.
3. A nu iubi adevărul înseamnă a nu iubi principiul Sfântului Spirit.
Eul nostru moare în lumea spirituală atunci când pășim prin moarte, dar dacă ne cufundăm în lumea spirituală în Christos, atunci ne vom trezi în Sfântul Spirit.
Astfel este rugăciunea originară a omenirii zicerea noastră rosciruciană:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus
Dacă vrem să efectuăm meditația, atunci trebuie să ne comandăm să deconectăm totul din gânduri și să avem doar conținutul sufletesc al meditației însăși în suflet. După aceea trebuie să intervină liniște sufletească, golul trebuie să se instaleze, iar apoi să așteptăm dacă se revarsă ceva din lumea spirituală, să așteptăm cu răbdare și anduranță. Apoi, poate vom avea o trăire, că ne simțim ca absenți în spirit, o trăire care este ca un vis ce trece fugar. Trăim atunci sentimentul: „Ceva gândește în mine.” – „Un Înger m-a atins.” – „Eu mă ridic în împărăția lui.”
Așa cum ne raportăm noi la gândurile noastre, așa se raportează îngerul, Angeloi, la Sfântul Spirit. Sfântul Spirit nu gândește ca noi, ci își lasă îngerii, drept mesageri, să se grăbească prin lume.
O asemenea trăire este primul pas în lumea spirituală și la aceasta trebuie să fim atenți.
Mă gândește pe mine trebuie să simțim, să trăim în cucernicie.
Acum ne putem ridica mai departe la ceea ce întrețese și străbate cu viață lumea drept principiu dumnezeiesc, căruia îi datorăm existența noastră. Aici avem atunci o trăire precum: Mă țese pe mine.
Atingem prin aceasta poala veșmântului entităților pe care le numim Spiritele mișcării (Dynamis).
Chiar și în viața obișnuită trebuie să ne scufundăm, să ne lovim de ceva pentru a dezvolta conștiență. Ne lovim de trupul nostru fizic și ne trezim. – Ne lovim de ceva și după moarte, de substanța christică! În ea trebuie să ne trezim, în ea să ne scufundăm, pentru a dobândi o conștiență în lumea spirituală, pentru a nu fi acolo dormind.
A avea conștiență nu înseamnă încă a avea conștiență de Eu. Conștiență avem și la trăirea că ceva a gândit în noi, dar de-abia când ne aducem aminte că am avut trăirea, că a gândit ceva în noi, unim trăirea cu Eul nostru.
Așa ne pierdem Eul în moarte, morți, ca suflet ne scufundăm, pentru a ne găsi pe noi înșine și treptat a deveni conștienți în substanța christică.
Aici ajungem atunci la entități înalte, pe care le desemnăm intuind drept Tronuri, Puteri de voință, iar mantra sună aici: Mă acționează pe mine. Sentimentul în acest timp este de închinăciune și dăruire.
Dacă avem o clipă luminoasă în lumea spirituală, atunci ne vedem trupul acolo jos, dar deja o treaptă înaltă a vederii ține de asta, dacă îl vedem ca în oglindă. La începutul unor asemenea trăiri vedem în imagine un coșciug și un om în el sau o cadă umplută cu apă fierbinte, sau stăm în fața unei uși care nu se deschide. Acestea sunt toate trupul fizic care nu ne lasă înăuntru, imaginativ.
Dacă trăim imaginea că privim înspre trupul nostru fizic acolo jos, cum suntem născuți din lumea dumnezeiesc-spirituală, atunci exprimăm asta cu cuvintele:
Ex Deo nascimur.
Dacă ne reprezentăm cum ne scufundăm în substanța christică, atunci aceasta înseamnă:
In Christo morimur
Cum ne ieșim din nou la suprafață din apa picurătoare și plutim în sus într-un trup fin, în lumea spirituală:
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
