Dacă priviţi consideraţiile pe care le-am făcut aici, împreună cu celelalte conferinţe [Nota 38], pe care le-am ţinut acum o săptămână, veţi găsi, aş zice, o cheie importantă la multe lucruri din ştiinţa spirituală. Voi înşira, ca să ne putem orienta, numai gândurile principale, de care avem nevoie pentru consideraţiile ce urmează. În urmă cu vreo opt zile am atras atenţia asupra importanţei acelor procese pe care le numim, din punctul de vedere al lumii fizice, procese de distrugere. Am arătat că, din punctul de vedere al lumii fizice, oamenii văd o realitate numai în ceea ce ia naştere, în ceea ce se formează, ca să spunem aşa, din neant şi ajunge la o existenţă ce poate fi observată. Se vorbeşte despre ceva real, de exemplu, când planta iese din rădăcină, dezvoltă frunză după frunză, până departe, la floare etc. Dar nu se vorbeşte tot atât de mult despre real când privirile sunt îndreptate spre procesele de distrugere, spre ofilirea treptată, spre dispariţia treptată, spre ultima curgere, aş zice, spre neant. Pentru cel care vrea să înţeleagă lumea este însă necesar, în cel mai bun sens al cuvântului, să ne îndreptăm privirile şi spre aşa-numita descompunere, spre ceea ce duce, până la urmă, din punctul de vedere al lumii fizice, la revărsarea în neant. Căci în lumea fizică nu se poate dezvolta niciodată conştienţă acolo unde au loc doar procese de germinare, de ivire a lăstarilor, ci conştienţa începe de-abia acolo unde ceea ce s-a ivit în lumea fizică este din nou descompus, nimicit.
Am atras atenţia asupra faptului că acele procese care fac ca în noi să apară viaţa trebuie să fie distruse de spiritual-sufletesc, dacă e ca în lumea fizică să ia naştere conştienţă. Este cu adevărat aşa: când noi percepem ceva în lumea exterioară, sufletesc-spiritualul nostru trebuie să declanşeze în sistemul nostru nervos procese de distrugere, iar procesele de distrugere mijlocesc apoi conştienţa. Întotdeauna când noi devenim conştienţi de un lucru oarecare, procesele conştienţei trebuie să izvorască din nişte procese de distrugere. Şi am mai arătat că cel mai important proces de distrugere, în ceea ce priveşte viaţa umană, procesul morţii, este, tocmai el, creatorul conştienţei pentru perioada pe care o petrecem după moarte. Prin faptul că sufletesc-spiritualul nostru trece prin desprinderea totală şi dizolvarea corpurilor fizic şi eteric în fizicul general şi în lumea eterică generală, spiritual-sufletescul nostru găseşte forţa – din procesul morţii îşi scoate spiritual-sufletescul nostru forţa de a avea percepţii între moarte şi o nouă naştere. Cuvântul lui Jakob Böhme: Aşadar, moartea este rădăcina oricărei vieţi – îşi dobândeşte astfel sensul lui mai înalt pentru întregul complex al fenomenelor lumii.
Acum, poate că deseori în faţa sufletului dumneavoastră s-a ivit întrebarea: Cum stau lucrurile, de fapt, cu acea perioadă prin care trece sufletul uman între moarte şi o nouă naştere? – S-a atras atenţia adesea asupra faptului că pentru viaţa umană obişnuită perioada aceasta e foarte lungă în comparaţie cu aceea pe care o petrecem aici, în corpul fizic, între naştere şi moarte. Ea e scurtă numai la oamenii care îşi duc viaţa într-un mod ostil faţă de lume, care, aş zice, pot fi numiţi criminali într-un sens real şi adevărat, în asemenea cazuri, între moarte şi o nouă naştere trece puţin timp. Dar la oamenii care n-au căzut cu totul pradă egoismului, ci îşi duc viaţa dintre naştere şi moarte într-un mod normal, timpul dintre moarte şi o nouă naştere este de obicei relativ lung.
Dar această întrebare trebuie să ne ardă, aş zice, în suflet: După ce se orientează oare, în general, revenirea unui suflet uman pentru o nouă încarnare? – Răspunsul la această întrebare e strâns legat de tot ceea ce se poate şti în legătură cu importanţa proceselor de distrugere la care m-am referit. Ia gândiţi-vă numai la faptul că, atunci când păşim în existenţa fizică, noi ne naştem, cu sufletele noastre, în nişte condiţii absolut precise. Noi ne naştem într-o anumită epocă, suntem trimişi spre anumiţi oameni. Aşadar, noi ne naştem în nişte condiţii absolut anume. Dumneavoastră trebuie să reflectaţi o dată în mod foarte temeinic la faptul că viaţa noastră dintre naştere şi moarte e plină, în ceea ce priveşte conţinutul, de toate lucrurile în sânul cărora ne-am născut. Ceea ce gândim, ceea ce simţim, într-un cuvânt, întregul conţinut al vieţii noastre depinde de epoca în care ne-am născut.
Dar dumneavoastră veţi înţelege, de asemenea, uşor că ceea ce ne înconjoară astfel când ne naştem în existenţa fizică depinde de cauzele anterioare, de cele petrecute înainte. Presupuneţi, dacă e să desenez lucrurile într-un mod absolut schematic, că noi ne naştem într-un anumit moment, foarte precis, şi că alergăm prin viaţă între naştere şi moarte. Dacă mai luaţi în considerare şi cele ce vă înconjoară, acestea nu sunt izolate, sunt efectul altor lucruri anterioare. Vreau să spun: Dumneavoastră sunteţi puşi în legătură cu ceea ce a fost mai demult, cu nişte oameni. Aceşti oameni sunt copiii altor oameni, iar aceştia, la rândul lor, ai altor oameni etc. Dacă privim numai aceste raporturi ale succesiunii fizice a generaţiilor, veţi spune: Când păşesc în existenţa fizică, eu îmi însuşesc ceva de la oameni, în cursul educaţiei mele îmi însuşesc multe de la oamenii din jurul meu. – Dar aceştia şi-au însuşit, la rândul lor, foarte multe de la strămoşi, de la cunoscuţi şi de la rudele strămoşilor lor etc. Tot mai departe în trecut, s-ar putea spune, acolo trebuie să caute oamenii cauzele a ceea ce sunt ei înşişi.
Dacă lăsăm gândurile să se deruleze mai departe, se poate spune că avem de urmărit, dincolo de naşterea noastră, înspre trecut, un anumit curent. Acest curent a adus cu el tot ceea ce ne înconjoară între naştere şi moarte. Iar dacă urmărim acest curent mai departe, în trecut, am ajunge undeva, la un moment în care a fost ultima noastră încarnare. Aşadar, urmărind timpul trecut, dinainte de naşterea noastră, am avea o perioadă de timp lungă, în care am stat în lumea spirituală. În acest timp, pe Pământ s-au întâmplat multe. Dar cele întâmplate au adus cu ele condiţiile în care trăim, în care ne-am născut. Şi apoi ajungem, în cele din urmă, în lumea spirituală, şi în perioada în care am fost într-o încarnare anterioară pe Pământ. Când vorbim despre aceste raporturi, noi vorbim de raporturi care constituie media. Excepţiile sunt, bineînţeles, foarte numeroase, dar toate se află, aş zice, pe linia pe care am indicat-o adineaori pentru naturile care ajung mai repede la încarnarea pământească.
De ce depinde faptul că, după ce a trecut un timp, noi ne naştem din nou tocmai aici? Ei bine, dacă privim încarnările noastre precedente, şi odinioară, în perioada petrecută pe Pământ, ne-au înconjurat nişte condiţii, aceste condiţii şi-au avut efectele lor. Şi pe atunci am fost înconjuraţi de nişte oameni, aceşti oameni au avut copii, au transmis copiilor ceea ce erau sentimentele lor, reprezentările lor, copiii, iarăşi, celor mai tineri etc. Dar dacă urmăriţi viaţa istorică, vă veţi spune: Va veni, cu siguranţă, în cursul evoluţiei, o vreme în care la urmaşi nu se va mai putea recunoaşte nimic cu adevărat identic sau măcar asemănător cu strămoşii. Toate acestea sunt transmise, dar caracterul fundamental, care există într-o anumită perioadă, apare, la copii, estompat, la nepoţi şi mai estompat etc., până când se apropie o vreme în care nu mai există nimic din caracterul fundamental al ambianţei umane în care am fost în încarnarea anterioară. Aşadar, curentul timpului lucrează la distrugerea a ceea ce a fost caracterul fundamental al ambianţei umane de odinioară. Noi contemplăm acest proces de distrugere în perioada dintre moarte şi o nouă naştere. Iar când caracterul epocii anterioare s-a şters, când n-a mai rămas nimic din el, când lucrurile care erau esenţiale pentru noi într-o încarnare au fost distruse, atunci vine momentul în care intrăm iarăşi în existenţa pământească. După cum în a doua jumătate a vieţii noastre viaţa este, de fapt, un fel de degradare a existenţei noastre fizice, tot aşa între moarte şi o nouă naştere trebuie să aibă loc un fel de degradare a condiţiilor pământeşti, o nimicire, o distrugere. Şi trebuie să existe nişte condiţii noi, o ambianţă nouă, în care ne naştem. Aşadar, noi ne naştem din nou atunci când toate lucrurile pentru care ne-am născut înainte au fost distruse şi nimicite. Aşa că această idee a distrugerii are legătură cu revenirile succesive ale încarnărilor noastre pe Pământ. Iar ceea ce produce conştienţa noastră în momentul morţii, când vedem corpul desprinzându-se de spiritual – sufletescul nostru, se fortifică, în contact cu acest moment, în contact cu această contemplare a distrugerii, pentru contemplarea acelui proces de distrugere care trebuie să aibă loc în condiţiile pământeşti între moartea noastră şi o nouă naştere.
Acum veţi înţelege, de asemenea, că acela care nu are absolut niciun interes faţă de ceea ce îl înconjoară pe Pământ, acela care nu are interes, de fapt, faţă de niciun om şi faţă de nicio fiinţă, ci îl interesează doar ceea ce îi cade bine lui însuşi, târându-se, pur şi simplu, de la o zi la alta, putem înţelege că un asemenea om nu e prea puternic legat de condiţiile şi lucrurile de pe Pământ. El nu are niciun interes pentru a urmări degradarea lor lentă, ci se întoarce foarte curând, pentru a corecta acest defect, pentru a trăi acum în mod real împreună cu condiţiile cu care trebuie să convieţuiască, pentru a învăţa să înţeleagă distrugerea lor treptată. Cine nu a trăit niciodată împreună cu condiţiile pământeşti nu înţelege distrugerea lor, dizolvarea lor. De aceea, oamenii care au trăit foarte intens împreună cu caracterul fundamental al unei epoci oarecare, oamenii care s-au adâncit cu totul în caracterul fundamental al unei epoci oarecare, vor avea, înainte de toate, tendinţa, dacă nu li se pune altceva în cale, să ducă la distrugere condiţiile în sânul cărora s-au născut şi să revină atunci când a apărut ceva cu totul nou. Fireşte, au loc excepţii, având direcţia în sus. Şi la aceste excepţii trebuie să reflectăm noi, ca la ceva esenţial.
Să presupunem că un om se transpune într-o mişcare de felul celei spiritual-ştiinţifice de acum, în momentul în care ea nu e în concordanţă cu tot ceea ce există în lumea din jur, în momentul în care ea este pentru această lume ceva cu totul străin. Atunci, această mişcare spiritual-ştiinţifică nu e mediul în sânul căruia ne naştem, ci de-abia acela asupra căruia trebuie să lucrăm, pe care tocmai vrem să-l facem să intre în evoluţia culturală a Pământului. Aici e vorba, înainte de toate, să trăim cu condiţiile care sunt potrivnice ştiinţei spirituale şi să revenim pe Pământ atunci când Pământul se va fi schimbat atât de mult încât raporturile spiritual-ştiinţifice vor putea intra în viaţa culturii. Aici avem, deci, excepţia cu direcţia în sus. Există excepţii care merg în sus şi altele care merg în jos. În mod sigur, tocmai colaboratorii cei mai serioşi ai ştiinţei spirituale se pregătesc astăzi să revină cât mai curând într-o existenţă pământească, ei lucrând, totodată, în cursul acestei existenţe pământeşti, pentru ca raporturile în sânul cărora s-au născut să dispară. Astfel, vedeţi, dacă înţelegeţi acest din urmă gând, că dumneavoastră ajutaţi, într-un anumit sens, puterile care îndrumă viaţa lumii, prin faptul că vă dăruiţi unui lucru care este în intenţiile entităţilor spirituale.
Dacă observăm raporturile din epoca actuală, trebuie să spunem: Avem, pe de o parte, în mod evident, ceea ce se îndreaptă spre decădere, spre prăbuşire. – Cei care au o inimă şi un suflet pentru ştiinţa spirituală au fost trimişi în această epocă pentru a vedea ce este copt pentru prăbuşire. Ei ajung să cunoască aici, pe Pământ, ceea ce poate fi cunoscut numai pe Pământ, dar duc acest lucru sus, în lumile spirituale, văd acum prăbuşirea epocii şi se vor întoarce când va fi momentul să se creeze o epocă nouă, lucru care zace în impulsurile cele mai lăuntrice ale eforturilor spiritual-ştiinţifice. Aşadar, aş zice, planurile conducătorilor spirituali, planurile călăuzitorilor spirituali ai evoluţiei de pe Pământ sunt stimulate prin ceea ce îşi asimilează asemenea oameni, care se ocupă cu lucruri care, ca să zicem aşa, nu fac parte din cultura epocii.
Veţi fi cunoscând reproşurile pe care le fac foarte des unii oameni ai vremurilor actuale adepţilor ştiinţei spirituale, acela că se ocupă cu lucruri care par sterile din punct de vedere exterior, care nu intervin în mod exterior în raporturile epocii. Da, există cu adevărat necesitatea ca unii oameni să se ocupe în existenţa pământească de lucruri care au, în primă instanţă, o importanţă pentru evoluţia viitoare, însă nu pentru prezentul imediat. Dacă se ridică obiecţii împotriva acestei afirmaţii, ar trebui să se reflecteze la următorul lucru. Gândiţi-vă că ar fi anii succesivi:
1915, 1914, 1913, 1912.
Am putea merge şi mai departe. Presupuneţi că aici ar fi anii succesivi, iar aici cerealele ΨΨ recoltate în aceşti ani. Ceea ce desenez eu aici ar fi gurile ▷ care mănâncă aceste cereale. Acum, cineva ar putea să vină şi să spună: Are importanţă numai săgeata care merge de la cereale spre gurile oamenilor, →, fiindcă aceasta îi hrăneşte pe oamenii din anii succesivi. – Şi el poate să spună: Cine gândeşte în mod real are în vedere numai aceste săgeţi, care merg de la cereale spre gurile oamenilor. – Dar cerealele se sinchisesc prea puţin de această săgeată. Lor nu le pasă nicidecum de ele, ci au numai tendinţa de a dezvolta fiecare bob înspre anul următor. Boabelor de cereale le pasă numai de această săgeată, ↑, ele nu se sinchisesc deloc de faptul că sunt şi mâncate, de aceasta nu le pasă nicidecum. Acesta e un efect secundar, e ceva care se întâmplă în mod secundar. Fiecare bob are, dacă pot să mă exprim astfel, voinţa, impulsul de a trece spre anul următor, pentru a deveni din nou un bob de cereale. Şi e bine pentru gurile oamenilor că boabele au direcţia acestei săgeţi, ↑, căci dacă toate boabele ar urma direcţia acesteia, →, atunci în anul următor gura de aici nu ar mai avea nimic de mâncat! Dacă toate boabele din anul 1913 ar fi mers pe direcţia săgeţii →, atunci gurile din 1914 nu ar mai avea nimic de mâncat. Dacă cineva ar vrea să meargă în mod consecvent pe linia gândirii materialiste, el ar cerceta boabele de cereale ca să afle componenţa chimică şi să ştie că ele vor deveni nişte produse alimentare cât mai bune. Dar cu aceasta nu s-ar face un studiu corect; fiindcă în boabele de cereale nu zace deloc această tendinţă, ci în ele zace tendinţa de a asigura dezvoltarea viitoare şi de a se dezvolta ca să devină boabele din anul următor.
Dar aşa este şi cu mersul lumii. Urmează cu adevărat mersul lumii aceia care au grijă ca evoluţia să meargă mai departe, iar aceia care devin materialişti urmează gurile, care privesc numai spre aceste săgeţi →. Dar cei care au grijă ca lumea să meargă mai departe trebuie să nu se lase intimidaţi în eforturile lor de pregătire a epocilor viitoare, tot aşa cum nu se lasă intimidate boabele de cereale în pregătirea celor din anul următor, chiar dacă gurile de aici cer nişte săgeţi orientate cu totul altfel.
În Enigmele filosofiei, eu am atras atenţia asupra acestei gândiri în capitolul final, am arătat că ceea ce numim cunoştinţe materialiste poate fi comparat foarte bine cu consumarea boabelor, şi că ceea ce are loc în viaţa lumii, ceea ce are loc în mod real, poate fi comparat cu reproducerea, cu ceea ce se întâmplă cu un bob de cereale de la un an la anul următor. Din acest motiv, ceea ce se numeşte cunoaştere ştiinţifică are la fel de puţină importanţă pentru natura interioară a lucrurilor, cum mâncatul nu are nicio importanţă pentru creşterea în continuare a boabelor de cereale. Iar ştiinţa actuală, care se preocupă numai de felul în care poate face să intre în intelectul uman ceea ce se poate şti din lucruri, face exact ceea ce face un om când foloseşte cerealele ca hrană, fiindcă ceea ce sunt boabele de cereale când sunt mâncate nu are absolut nimic de-a face cu natura lor internă, şi tot pe atât de puţin are de-a face cunoaşterea exterioară cu ceea ce se dezvoltă în interiorul lucrurilor.
Am încercat astfel să arunc o dată în activitatea filosofică un gând, în legătură cu care poţi fi curios dacă va fi înţeles sau dacă nu cumva unui gând atât de plauzibil i se va replica mereu cu grotescul: Da, dar Kant a dovedit deja că cunoaşterea nu se poate apropia de lucruri. – Dar el a dovedit-o numai în privinţa acelei ştiinţe care poate fi comparată cu consumarea boabelor de cereale, dar nu şi în privinţa cunoaşterii care se ridică odată cu dezvoltarea progresivă ce are loc în lucruri. Trebuie să ne familiarizăm cu ideea de a repeta mereu epocii noastre şi epocii imediat următoare, în tot felul de forme dar nu în forme pripite, fanatice şi nici agitatorice, care este principiul şi esenţa ştiinţei spirituale, până când ele vor fi intrat bine în capetele oamenilor. Fiindcă tocmai aceasta este caracteristica epocii noastre, că Ahriman a făcut capetele atât de dure şi de tari, şi că ele nu pot fi înmuiate decât cu încetul. Aşa că nimeni nu trebuie să se sperie de necesitatea de a sublinia mereu, în toate formele posibile, care sunt esenţa şi impulsul ştiinţei spirituale.
Dar să ne ocupăm acum de o altă consecinţă, pe care am dedus-o ieri aici, în legătură cu tot felul de premise, consecinţa că în epoca noastră trebuie să crească veneraţia faţă de adevăr, veneraţia faţă de cunoaştere, nu faţă de cunoaşterea bazată pe autoritate, ci faţă de cunoaşterea pe care ne-o cucerim. Trebuie să se dezvolte acel mod de a gândi care spune că nu trebuie să emitem judecăţi bazate pe neant, ci pornind de la cunoaşterea pe care ne-am însuşit-o despre procesele lumii.
Ei bine, prin faptul că ne-am născut într-o anumită epocă, noi suntem dependenţi de ambianţa noastră, suntem cu totul dependenţi de ceea ce este în jurul nostru. Dar, după cum am văzut, aceasta are legătură cu întregul curent al evoluţiei, cu întreaga străduinţă, care duce în sus, de a ne naşte în nişte împrejurări care sunt dependente de împrejurările anterioare. Gândiţi-vă numai cum suntem transpuşi în ele. Noi suntem transpuşi în ele, desigur, prin karma noastră, dar suntem transpuşi, totuşi, în nişte condiţii care ne înconjoară drept ceva absolut precis, drept ceva care are
un anumit caracter. Şi acum gândiţi-vă cât de dependenţi suntem, din această cauză, cu judecata noastră. Acest lucru nu ne sare întotdeauna destul de tare în ochi, dar cu adevărat aşa stau lucrurile. Astfel, noi trebuie să ne spunem, chiar dacă acest lucru depinde de karma noastră: Cum ar fi oare dacă nu ne-am fi născut într-un anumit moment, într-un anumit loc, ci cu 50 de ani mai înainte, într-un alt loc? – Atunci noi am fi primit de la celelalte condiţii ale ambianţei noastre atât forma, cât şi direcţia interioară a judecăţilor noastre, aşa cum le-am primit de la ambianţa în sânul căreia ne-am născut, nu-i aşa?
Aşa că la o autoobservare mai exactă constatăm cu adevărat că noi ne naştem într-un anumit mediu, într-o anumită ambianţă, că în judecăţile noastre, în sentimentele noastre, suntem dependenţi de acest mediu, că acest mediu reapare, într-un anumit sens, când noi emitem judecăţi. Gândiţi-vă numai cât de altfel ar fi dacă Luther s-ar fi născut în secolul al X-lea şi într-un cu totul alt loc! Aşadar, chiar şi la o personalitate care exercită o influenţă puternică asupra ambianţei sale putem vedea că preia în propriile sale judecăţi ceea ce vine de la epoca respectivă şi prin aceasta acea personalitate redă cu adevărat, de fapt, impulsurile epocii. Şi aşa stau lucrurile cu fiecare om, numai că aceia la care acest lucru se manifestă cel mai mult, îl observă cel mai puţin. Aceia la care acest lucru apare cel mai mult, aceia care nu fac altceva decât să redea impulsurile ambianţei lor, în care s-au născut, aceia vorbesc, de regulă, cel mai mult de libertatea lor, de judecata lor independentă, de lipsa lor de prejudecăţi etc. Dimpotrivă, când vedem, într-adevăr, nişte oameni care nu sunt chiar atât de dependenţi ca majoritatea oamenilor de ambianţa lor, observăm că tocmai asemenea oameni devin cel mai mult conştienţi de ceea ce îi face dependenţi de ambianţa lor.
Unul dintre aceia care n-au reuşit să scape niciodată de gândul dependenţei de ambianţa lor e marele spirit de la care tocmai am văzut o parte dintr-o piesă trecând prin faţa ochilor noştri, e Goethe. El ştia în sensul cel mai eminent al cuvântului că nu ar fi fost aşa cum era dacă nu s-ar fi născut în 1749 la Frankfurt am Main etc. Goethe ştia că, într-un anumit sens, din el vorbeşte epoca sa. Acest lucru punea în mişcare şi încălzea extraordinar de mult comportamentul său în viaţă. El ştia: prin faptul că în casa tatălui său văzuse anumite perioade şi condiţii, şi-a format judecata. Prin faptul că şi-a petrecut studenţia la Leipzig, şi-a format judecata. Prin faptul că a ajuns la Strasbourg, şi-a format judecata. Aceasta l-a făcut să vrea atât de mult să iasă din cadrul acelor condiţii şi să intre în cu totul altele, aceasta l-a făcut, în anii '80, să dispară dintr-odată, aş zice, în noapte şi ceaţă, şi să le spună prietenilor despre dispariţia sa de-abia când era departe, peste munţi şi văi, după ce n-a mai putut fi adus înapoi, în condiţiile de atunci. El voia să iasă din acest cadru, pentru ca din el să poată spune alte lucruri. Şi, dacă luăm multe dintre afirmaţiile lui Goethe, tocmai din perioada sa de dezvoltare, vom remarca peste tot acest sentiment al dependenţei de ambianţa sa.
Da, dar spre ce ar fi trebuit să tindă Goethe, dacă în momentul în care a devenit absolut conştient de acest lucru, de faptul că, propriu-zis, omul e cu totul dependent de ambianţa sa, ar fi pus în legătură sentimentele sale de dependenţă cu gândul pe care l-am exprimat astăzi? El ar fi trebuit să spună: Da, ceea ce este ambianţa mea e dependent de întreg curentul, până hăt, departe, la strămoşi. Eu voi rămâne întotdeauna dependent. Ar trebui să mă transpun cu gândurile, cu trăirea sufletului, într-o vreme în care condiţiile actuale nu existau încă, în care domneau cu totul alte condiţii, atunci, dacă m-aş putea transpune în aceste condiţii, aş ajunge la o judecată independentă, aş ajunge să nu judec doar aşa cum judecă epoca mea despre epoca mea, ci aşa cum judec atunci când ies cu totul din epoca mea.
Aici, bineînţeles, nu poate fi esenţial faptul că un asemenea om, care resimte aceasta ca pe o necesitate, se transpune tocmai în propria sa încarnare trecută. Totuşi, în esenţă, el trebuie să se transpună într-un moment care are legătură cu o încarnare anterioară, când el a trăit în cu totul alte condiţii. Şi dacă se transpune acum în această încarnare, el nu va fi dependent, ca în trecut, pentru că raporturile au devenit cu totul altele, între timp vechile raporturi au fost distruse, ele au pierit. Este, bineînţeles, altceva să mă transpun acum într-o epocă a cărei ambianţă, al cărei mediu întreg a dispărut. Ce avem, de fapt, aici? Ei bine, trebuie să spunem: înainte trăiam în sânul vieţii, savuram viaţa; eram întreţesuţi cu viaţa. Cu viaţa care a pierit, cu viaţa unei epoci anterioare nu mai putem fi întreţesuţi, această viaţă o mai putem trăi doar în mod spiritual-sufletesc. Şi atunci am putea spune: „Viaţa-n răsfrângeri de culori ni-e dată.”
Ei bine, ce ar trebui să se întâmple dacă un asemenea om, care a simţit aşa ceva, ar vrea să redea această ieşire din condiţiile epocii actuale şi atingerea unei judecăţi obiective, dintr-un unghi de vedere care astăzi nu e posibil? El ar trebui să o redea transpunându-se în trecut, în alte condiţii. Că este exact încarnarea precedentă sau nu, acest lucru nu interesează, interesează condiţiile, care au fost atunci, pe Pământ, cu totul altele. Şi el ar trebui să caute să-şi umple acum sufletul cu impulsurile care existau odinioară. El ar trebui, ca să spunem aşa, să se transpună într-un fel de fantasmagorie, să se identifice cu această fantasmagorie şi să trăiască în ea, să trăiască într-un fel de fantasmagorie care înfăţişează o epocă mai veche.
Dar spre aceasta tinde Goethe când îşi scrie mai departe al său Faust, în partea a doua. Gândiţi-vă că el l-a pus mai întâi pe Faust al său în condiţiile epocii prezente. Aici, el îl face să trăiască tot ceea ce poate fi trăit în epoca prezentă. Dar la toate el are, adânc, în interior, sentimentul: Aceasta nu poate, totuşi, să ducă la o judecată adevărată, fiindcă eu sunt incitat mereu de ceea ce există în ambianţa mea; trebuie să ies afară, trebuie să mă întorc într-o epocă ale cărei condiţii au fost complet schimbate până în epoca noastră, care, aşadar, nu pot stânjeni judecata. Din acest motiv, Goethe îl pune pe Faust să parcurgă întregul drum ce duce înapoi la noaptea clasică a Walpurgiei, şi îl pune să intre în noaptea clasică a Walpurgiei, să o întâlnească.
Ceea ce poate el trăi în prezent, în sensul cel mai profund, a fost înfăţişat în noaptea nordică a Walpurgiei. Acum el trebuie să se întoarcă la noaptea clasică a Walpurgiei, fiindcă de la noaptea nordică a Walpurgiei şi până la noaptea clasică a Walpurgiei toate condiţiile s-au schimbat. Ceea ce constituia esenţialul nopţii clasice a Walpurgiei a dispărut, şi s-au ivit condiţii noi, simbolizate prin noaptea nordică a Walpurgiei. Aveţi aici justificarea întoarcerii lui Faust în epoca greacă. Întreaga parte a doua a lui Faust este realizarea a ceea ce poate fi numit: „Viaţa-n răsfrângeri de culori ni-e dată.”
Mai întâi avem încă trecerea prin condiţiile epocii prezente, dar acele condiţii care pregătesc deja distrugerea. Noi vom vedea ce se întâmplă la „curtea imperială”, unde apare diavolul în locul bufonului etc.
Vedem cum, prin crearea lui homunculus, se caută ieşirea din prezent, şi vedem cum, în actul III al lui Faust, intervine scena clasică. Începutul fusese scris de Goethe deja la răscrucea dintre secolele al XVIII-la şi al XIX-lea; scenele cele mai importante s-au alăturat de-abia în 1825, dar scena cu Elena era scrisă din 1800, iar Goethe o numeşte o „fantasmagorie clasică”, pentru a exprima, prin aceste cuvinte, că se gândeşte la o transpunere în nişte condiţii care nu mai sunt condiţiile fizice, reale, ale prezentului.
Acesta e lucrul important la poemul Faust al lui Goethe, că el este, aş zice, o operă a căutării, o operă a luptei. Eu am subliniat într-un mod cu adevărat suficient de clar în ultima vreme că ar fi o absurditate să vezi în drama lui Goethe despre Faust o operă de artă încheiată. Am făcut ce mi-a stat în puteri ca să arăt că nu poate fi vorba de o operă încheiată. Dar drama Faust are o importanţă foarte mare ca operă a căutării, ca operă a luptei. Putem înţelege ce şi-a cucerit Goethe, presimţind, abia când ne ocupăm de ceea ce poate să cadă ca o lumină, din ştiinţa noastră spirituală, asupra unei asemenea compoziţii şi când vedem cum Faust priveşte în interiorul epocii clasice, în mediul Antichităţii greceşti, unde, în cadrul epocii a patra postatlanteene, erau cu totul alte condiţii decât în epoca noastră, a cincea, postatlanteană. Ajungem să avem cu adevărat cea mai mare veneraţie faţă de această căutare când vedem cum Goethe a început să lucreze din tinereţe la acest Faust, cum el s-a lăsat în voia a tot ceea ce îi era accesibil pe atunci, fără să-l fi înţeles, de fapt, prea bine. Într-adevăr, dacă ne apropiem de Faust trebuie să punem la bază acest punct de vedere al ştiinţei spirituale, căci judecăţile pe care le aduce uneori lumea exterioară sunt prea prosteşti, în privinţa lui Faust.
Cum să nu fie frapat cercetătorul din domeniul ştiinţei spirituale, când oameni care se cred deosebit de inteligenţi vin şi citează cât de extraordinară e mărturisirea de credinţă a lui Faust şi spun: Da, în faţa a tot ceea ce atâţia oameni spun în legătură cu o oarecare mărturisire de credinţă în Dumnezeu, ar trebui să ne amintim mereu convorbirea dintre Faust şi Gretchen:
Ei bine, dumneavoastră cunoaşteţi ce discută aici Faust cu Gretchen, lucru citat ori de câte ori cineva crede că trebuie să sublinieze în mod special ce anume trebuie să considerăm adâncire religioasă şi cum trebuie să privim drept sentiment religios. Dar aici nu se ia în seamă faptul că în acest caz Faust şi-a formulat crezul religios pentru Gretchen, fetişcana de 16 ani, şi că, propriu-zis, toţi acei profesori universitari inteligenţi cer ca oamenii să nu depăşească niciodată, în concepţia lor religioasă, punctul de vedere al lui Gretchen. În momentul în care acel crez al lui Faust, rostit în faţa lui Gretchen, e prezentat drept ceva deosebit de înalt, se cere ca omenirea să nu se ridice niciodată deasupra punctului de vedere al lui Gretchen. Aşa ceva este, propriu-zis, comod şi uşor de atins. De asemenea, foarte uşor ne putem făli spunând că totul e sentiment, dar nu observăm că acesta este punctul de vedere al lui Gretchen.
Cât despre Goethe, el a căutat într-un cu totul alt fel să facă din Faust purtătorul unei căutări permanente, aşa cum am dat iarăşi de înţeles, când am vorbit de acea transpunere într-o epocă mult mai veche, pentru a ajunge la adevăr. Poate că tocmai în această perioadă, sau ceva mai devreme, când Goethe a scris această „fantasmagorie clasic-romantică”, această transpunere a lui Faust în Antichitatea greacă, el a vrut să ajungă încă o dată la claritate în privinţa felului în care avea să se desfăşoare, de fapt, Faust al său, el a vrut să-şi dea seama de toate câte voia să le înfăţişeze în Faust. Şi Goethe a întocmit o schemă. Din al său Faust exista pe atunci: o bază de plecare, un număr de scene ale primei părţi şi, probabil, deja şi scena cu Elena. Şi atunci Goethe şi-a notat [Nota 39]:
„Efort ideal de a acţiona asupra întregii naturi şi de a ne transpune în ea cu sentimentul.”
Aşadar, când secolul se apropie de sfârşit, Goethe a reluat, la îndemnul lui Schiller, lucrul la „vechiul tragelaph, compoziţia barbară” [Nota 40], după cum a spus el însuşi. Aşa şi-a numit Goethe, la sfârşitul secolului, drama Faust, şi pe bună dreptate, pentru că fusese scrisă scenă cu scenă. Acum el şi-a spus: Ce am făcut eu aici, de fapt? – Şi l-a pus în faţa sufletului pe acest Faust care caută şi luptă: descotorosit de erudiţie, mai aproape de natură.
Şi el şi-a notat: „Eu am vrut, aşadar, să înfăţişez:
1. Efort ideal de a acţiona asupra întregii naturi şi de a ne transpune în ea cu sentimentul.
2. Apariţia spiritului ca geniu al lumii şi al faptei.”
Aşa îşi schiţează el apariţia Spiritului Pământului.
Eu v-am arătat cum, după ce a apărut Spiritul Pământului, Wagner, care apare, e menit să fie doar un mijloc pentru cunoaşterea de sine a lui Faust, pentru ceea ce există în Faust, este o parte din Faust. Ce se ceartă oare în interiorul lui Faust? Ce face Faust acum, în timp ce în interiorul lui ceva se ceartă? El îşi dă seama: Până acum ai trăit numai în ambianţa ta, în ceea ce ţi-a oferit lumea exterioară. – El poate să vadă cel mai bine acest lucru în acea parte care se află în el, în Wagner, care e absolut mulţumit. Faust e pe cale de a-şi cuceri ceva pentru a se elibera de mediul în sânul căruia s-a născut, dar Wagner, el vrea să rămână întru totul ceea ce este, vrea să rămână ceea ce este din punct de vedere exterior. Ceea ce se manifestă în lume de la o generaţie la alta, de la o epocă la alta – ce este aceasta? E forma în care e fixată căutarea umană. Spiritele formei lucrează în afară la crearea a ceva în care noi trebuie să intrăm. Dar omul, dacă nu vrea să moară în formă, dacă vrea să înainteze cu adevărat, trebuie să caute să depăşească această formă. „Ceartă între formă şi ceea ce e lipsit de formă”, îşi notează Goethe.
„3. Ceartă între formă şi ceea ce e lipsit de formă.”
Dar acum Faust priveşte forma: pe Faust în interiorul lui Wagner. El vrea să se elibereze de această formă. Este vorba de strădania de a căuta conţinutul acestei forme, de a căuta un conţinut nou, care poate izvorî din interior.
Noi, de asemenea, după ce am hotărât să înălţăm aici o clădire pentru ştiinţa spirituală, am fi putut privi toate formele posibile, am fi putut studia toate stilurile posibile, şi am fi putut construi apoi o nouă clădire, aşa cum au făcut arhitecţii secolului al XIX-lea, aşa cum întâlnim pretutindeni afară, în lume. Atunci, din forma care a apărut pe parcursul evoluţiei lumii, noi n-am fi creat nimic nou: natură de Wagner. Dar noi am preferat să luăm tocmai „conţinutul lipsit de formă”. Am căutat să luăm din ceea ce este, în primă instanţă, numai conţinut, ştiinţa spirituală trăită în mod viu, şi să o turnăm în forme noi.
Asta face Faust când îl respinge pe Wagner:
„4. Preferinţă pentru conţinutul fără formă”, îşi notează Goethe.
Şi aceasta e scena pe care o scrie, când Faust îl respinge pe Wagner:
„Preferinţă pentru conţinutul fără formă, nu pentru forma goală”.
Dar cu timpul forma devine goală. Dacă după o sută de ani cineva ar înălţa o clădire exact la fel cu cea pe care o înălţăm noi astăzi, ar fi, iarăşi, o formă goală. E ceea ce trebuie să avem în vedere. De aceea, Goethe scrie:
„5. Conţinutul aduce cu sine forma.”
Acesta e lucrul pe care eu aş dori să-l trăim aşa! Este ceea ce vrem noi cu clădirea noastră: conţinutul aduce cu sine forma. Şi: „forma”, scrie Goethe, „nu e niciodată fără conţinut”. Sigur că ea nu e niciodată fără conţinut, dar naturile de Wagner nu văd conţinutul din ea, de aceea ei primesc numai forma goală. Forma este cum nu se poate mai îndreptăţită. Dar progresul constă tocmai în faptul că vechea formă e depăşită prin noul conţinut.
„6. Forma nu e niciodată fără conţinut.”
1. Efort ideal de a acţiona asupra întregii naturi şi de a ne transpune în ea cu sentimentul.
2. Apariţia spiritului drept geniu al lumii şi al faptei.
3. Ceartă între formă şi ceea ce e lipsit de formă.
4. Preferinţă pentru conţinutul lipsit de formă, nu pentru forma goală.
5. Conţinutul aduce cu sine forma.
6. Forma nu e niciodată fără conţinut.
Şi acum o propoziţie pe care Goethe şi-o notează, pentru a da lui Faust al său, ca să zicem aşa, impulsul, o propoziţie caracteristică în cel mai înalt grad. Căci naturile de Wagner reflectează aşa: Da, formă, conţinut – cum le pot eu fierbe împreună – cum pot eu să le amestec? – Dumneavoastră vă puteţi reprezenta foarte bine un om din epoca prezentă care vrea să fie artist şi care îşi spune: Ei da, ştiinţa spirituală, foarte frumos. Dar pe mine nu mă priveşte ce născocesc acolo capetele acelea afurisite drept ştiinţă spirituală. Dar ei vor să-şi construiască o casă, în stil grecesc, Renaissance, gotic, cred; şi eu văd cum se transpun ei acolo în ea, cu gândul, în casa pe care şi-o construiesc, văd cum conţinutul corespunde formei. – Ne-am putea imagina că aşa ceva se va întâmpla. Şi acest lucru şi trebuie să se întâmple, dacă oamenii se gândesc să stârpească din lume contradicţiile, când, de fapt, lumea e făcută tocmai din contradicţii, şi esenţialul este să putem aşeza contradicţiile una lângă alta. Aşa că Goethe îşi notează:
„7. Aceste contradicţii, în loc să le unim, trebuie făcute mai evidente.”
Adică, el vrea să înfăţişeze în Faust al său că acestea ies cât se poate de puternic în evidenţă: „Aceste contradicţii, în loc să le unim, trebuie făcute mai evidente.” Ca să facă acest lucru, el pune încă o dată două personaje faţă în faţă, acolo unde unul din ele trăieşte cu totul în formă şi e mulţumit când poate sta lipit de formă, când sapă cu aviditate după comorile cunoaşterii şi e bucuros când găseşte râme. Noi am putea spune, în epoca noastră: Când caută cu aviditate misterul devenirii omului şi e bucuros când află, de exemplu, că fiinţa umană s-a născut dintr-o specie animală asemănătoare cu aricii şi cu iepurii noştri de casă. – Edinger, unul dintre filosofii cei mai importanţi ai epocii prezente, a ţinut recent o conferinţă despre faptul că fiinţa umană s-a născut dintr-o formă originară asemănătoare cu ariciul nostru şi cu iepurele de casă. Nu-i aşa, ştiinţa a depăşit deja părerea că lumea oamenilor se trage din maimuţă, din semimaimuţă şi aşa mai departe; trebuie să mergem şi mai departe în trecut, până acolo unde specia animală se desparte deja mai devreme de ramura principală a evoluţiei. Au existat cândva strămoşi care semănau cu ariciul, cu iepurele de casă şi, pe de altă parte, noi îl avem ca strămoş pe om. Nu-i aşa, pentru că în anumite privinţe formaţiunea creierului său e cea mai asemănătoare cu aceea a ariciului şi a iepurelui de casă, trebuie că el se trage din ceva asemănător. Aceste specii de animale s-au păstrat, tot restul a pierit, bineînţeles. Aşadar, a săpa avid după comori şi a fi bucuros când găseşti iepuri de casă şi arici. Aceasta e una din căutări, căutarea exclusiv în formă. Goethe a vrut s-o înfăţişeze în Wagner, şi el ştie prea bine că aceasta e o căutare inteligentă; asemenea oameni nu sunt proşti, sunt inteligenţi. Goethe o numeşte: „Căutare ştiinţifică limpede, rece.” „Wagner”, adaugă el.
„8. Căutare ştiinţifică limpede, rece: Wagner.”
Celălalt aspect, cel disparat, este ceea ce omul vrea să elaboreze din interior în afară, cu toate fibrele sufletului, după ce nu l-a găsit în forme. „Căutare ştiinţifică neclară, caldă”, o numeşte Goethe; el o opune celeilalte şi adaugă: „Elevul”. Lui Faust îi vine acum în întâmpinare, după ce i-a venit Wagner, şi elevul. Faust îşi aminteşte cum era când a fost el elev, ce şi-a asimilat drept filosofie, jurisprudenţă, medicină şi, din păcate, şi teologie. Şi cum a spus el, în legătură cu toate acestea, pe când mai era la fel ca elevul din faţa lui: „Mie astea toate îmi par aşa de prosteşti, că parcă mi se învârte în cap o roată de moară.” Dar asta a trecut. Şi el nu se mai poate situa pe această poziţie. Dar toate au acţionat asupra lui. Aşadar:
„9. Căutare ştiinţifică neclară, caldă: Elevul.”
Şi aşa se merge mai departe. Începând de aici, îl vedem, într-adevăr, pe Faust devenind, de fapt, elev şi cufundându-se încă o dată în tot ceea ce îşi poate lua omul din epoca prezentă.
Întreg restul părţii întâi, în măsura în care era deja gata şi urma să fie gata, Goethe îl numeşte:
„10. Savurarea vieţii persoanei văzute din exterior; în neclaritate şi pasiune, prima parte.”
Atât de exact îşi clarifică Goethe ce a creat aici. Acum el vrea să spună: Cum să meargă lucrurile mai departe? Cum să iasă Faust cu adevărat din cadrul acestei savurări a vieţii persoanei şi să ajungă la o concepţie obiectivă despre lume? – El trebuie să ajungă acum la formă, dar forma trebuie s-o ia în stăpânire acum cu întreaga sa fiinţă. Şi noi am văzut cât de departe trebuie să meargă, până acolo unde domnesc cu totul alte condiţii. Acum forma îi vine în întâmpinare drept reflex. Acum forma îi vine în întâmpinare în aşa fel încât el şi-o însuşeşte acum devenind una cu adevărul, care odinioară era îndreptăţit, şi elimină, totodată, tot ceea ce a trebuit să se întâmple în acea perioadă. Cu alte cuvinte, el caută să se transpună în timp, în măsura în care acest timp nu era impregnat de Lucifer. El caută să se întoarcă la punctul de vedere divin al vechii Grecii.
Şi dacă omul se transpune în lumea exterioară în aşa fel încât să intre cu întreaga sa fiinţă în această lume exterioară, dar să nu ia cu el nimic din condiţiile în care s-a născut, atunci el ajunge la ceea ce Goethe desemnează, în cel mai înalt sens, frumuseţe. De aceea, el spune: „Savurare a faptei.” Acum nu mai este: Savurare a persoanei, savurare a vieţii. Savurare a faptei, ieşire în afară, o îndepărtare treptată de sine însuşi. Transpunerea în lume este savurare a faptei înspre exterior şi savurare conştientă.
„11. Savurare a faptei înspre exterior şi savurare conştientă: frumuseţe, partea a doua.”
Ceea ce Goethe n-a mai apucat să atingă, în căutarea sa, din cauză că acea epocă nu era încă aceea a ştiinţei spirituale, a fost schiţat de el, totuşi, la răscrucea dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Fiindcă Goethe are nişte cuvinte extrem de importante la sfârşitul acestei schiţe pe care şi-a aşternut-o pe hârtie şi care în prima parte era o recapitulare a ceea ce făcuse până atunci. El avea de gând să mai scrie un fel de parte a treia la Faust al său; au fost create numai cele două părţi, care nu exprimă tot ceea ce voise Goethe, căci pentru aceasta ar fi avut nevoie de ştiinţa spirituală.
Ceea ce a vrut Goethe să înfăţişeze aici este trăirea întregii lumi create din afara omului, după ce omul a ieşit din cadrul vieţii personale. Această întreagă trăire a lumii create din afara omului, această trăire obiectivă în lumea exterioară, în aşa fel încât omul trăieşte din interior lumea creată, după ce el a dus adevărata fiinţă interioară spre exterior, Goethe şi-o schiţează, bâlbâind, aş zice, în cuvintele: „Savurare din interior a lumii create” – adică nu de pe poziţia sa, ci după ce a ieşit din el însuşi.
„12. Savurare din interior a lumii create.”
Cu această „savurare din interior a lumii create”, Faust intrase nu numai în lumea clasică, ci în lumea spiritualului.
Apoi, la sfârşit mai e ceva, nişte cuvinte remarcabile, care fac trimitere la scena pe care Goethe a vrut să o scrie, şi pe care ar fi scris-o, dacă ar fi trăit deja în epoca noastră, dar care i-a planat, luminoasă, în faţa ochiilor. El a scris:
„13. Epilog în haos, pe drumul spre Iad.”
Am auzit oameni foarte inteligenţi vorbind despre sensul pe care l-ar putea avea aceste ultime cuvinte: „Epilog în haos, pe drumul spre Iad.” Ei au spus: Aşadar, în anul 1800, Goethe mai avea cu adevărat ideea că Faust se duce în Iad şi că în haos, înainte de a sta în Iad, prezintă un epilog? El a ajuns, deci, mult mai târziu la ideea de a nu-l lăsa pe Faust să se ducă în Iad! – Am auzit multe discuţii foarte erudite pe această temă, cum sunt unele discuţii! Aceasta însemna că în 1800 Goethe încă nu scăpase de ideea de a-l face pe Faust să se ducă, totuşi, în Iad. Dar aceşti oameni nu s-au gândit la faptul că nu Faust prezintă epilogul, ci, bineînţeles, Mefistofel, după ce Faust i-a scăpat din mână şi s-a dus în Cer!
Epilogul îi prezintă – am putea spune noi astăzi – pe Lucifer şi Ahriman, pe drumul către Iad; ei discută, pe drumul către Iad, cele trăite în legătură cu Faust cel căutător.
Am vrut să vă atrag atenţia încă o dată asupra acestei recapitulări şi asupra acestui expozeu al lui Goethe, din cauză că el ne arată, într-adevăr, în sensul cel mai eminent al cuvântului, cum Goethe a mers, cu tot ceea ce şi-a putut el cuceri în epoca sa, în direcţia căii ce duce direct spre tărâmul ştiinţei spirituale.
Vom privi opera Faust în sensul just numai dacă ne vom spune: De ce a rămas Faust, totuşi, în sâmburele său cel mai lăuntric, o operă literară imperfectă, cu toate că e cea mai mare operă literară a lumii pe tema omului căutător şi cu toate că Faust e reprezentantul întregii omeniri, prin faptul că tinde să iasă din mediul său şi chiar e dus într-o epocă mai veche? De ce a rămas Faust, totuşi, o operă literară nesatisfăcătoare? Pentru că ea a înfăţişat doar căutarea, străduința înspre ceea ce ştiinţa spirituală trebuie să integreze în evoluţia culturii umane.
E bine să ne îndreptăm atenţia tocmai spre acest fapt, că la răscrucea dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a fost creată o operă literară în care personajul central al acestei opere, Faust, urma să fie scos din toate îngrădirile care-l strâmtorează pe om, dar de care el trebuie să fie înconjurat, prin faptul că viaţa lui se manifestă sub formă de vieţi pământeşti repetate. Important la Faust este acest lucru, faptul că el s-a ivit cu atâta intensitate din sânul poporului său, dar că a depăşit, totuşi, apartenenţa la un popor, ajungând la omenescul general. Faust nu are nimic din limitele înguste ale unui popor, ci el caută să se ridice sus de tot, la omenescul general, aşa că noi nu îl găsim doar drept Faust al epocii moderne, ci îl găsim în partea a doua drept un Faust care trăieşte ca un grec printre greci. Este un regres extraordinar în epoca noastră, când, în cursul secolului al XIX-lea, oamenii au început iar să acorde cea mai mare importanţă îngrădirilor evoluţiei umane şi chiar să vadă în „ideea naţională” o idee care ar mai putea fi o bază pentru cultura epocii noastre. Omenirea s-ar putea ridica în mod minunat până la înţelegerea a ceea ce trebuie să devină ştiinţa spirituală dacă oamenii ar vrea să înţeleagă lucruri de felul celor transpuse în mod misterios în Faust.
Nu degeaba i-a spus Goethe lui Eckermann [Nota 41], în timp ce scria partea a doua la Faust al său, că în Faust el a întreţesut în mod tainic multe lucruri care ies la lumină de-abia treptat.
Herman Grimm [Nota 42], despre care v-am vorbit, de asemenea, adeseori, a atras atenţia asupra faptului că Goethe va fi înţeles pe deplin numai peste un mileniu. Trebuie să spun: Şi eu cred la fel. – Când oamenii din epoca noastră vor fi dobândit şi mai multă profunzime, ei vor înţelege tot mai mult din ceea ce zace în Goethe. În orice caz, în primul rând, lucrurile spre care a năzuit, pe care le-a căutat, şi pe care n-a putut să le exprime. Fiindcă, dacă l-aţi întreba pe Goethe dacă ceea ce a pus el în partea a doua din Faust a şi fost exprimat în Faust, el ar spune: Nu! – Dar de un lucru putem fi convinşi, că dacă azi l-am întreba: Oare noi, cu ştiinţa spirituală, suntem pe calea pe care tu ai căutat să mergi, aşa cum a fost posibil în acea epocă? – el ar răspunde, cu siguranţă: Ceea ce este ştiinţă spirituală se mişcă pe făgaşele mele.
Şi aşa, de vreme ce Goethe l-a făcut pe Faust al său să se întoarcă până în Antichitatea greacă, pentru a putea să-l înfăţişeze drept om care înţelege epoca prezentă, va fi îngăduit, fără îndoială, să spunem: Veneraţie faţă de adevăr, veneraţie faţă de cunoaşterea care se smulge din cadrul cunoaşterii mediului, din îngrădirea ambianţei; e lucrul pe care trebuie să ni-l cucerim. Şi asta, cu adevărat, ca un avertisment pe care ni-l dau evenimentele epocii, care ne arată cum omenirea se îndreaptă tocmai spre extrema opusă, cum ea tinde să judece lucrurile în mod cât mai îngust, şi ar prefera astăzi să meargă numai până la evenimentele anului 1914, pentru a explica tot ceea ce trăim noi astăzi drept lucruri atât de îngrozitoare.
Dar cel care vrea să înţeleagă epoca prezentă trebuie să o judece de pe o poziţie superioară celei pe care se află acest prezent însuşi.
Acesta e lucrul pe care am vrut să-l aşez aici, drept sentiment, în aceste zile, în faţa sufletului dumneavoastră, aşa cum decurge el dintr-o înţelegere cu adevărat interioară, vie, a ştiinţei spirituale, şi aşa cum a fost el căutat de cele mai mari spirite ale trecutului, printre care se numără şi Goethe.
Dacă noi nu primim ceea ce păşeşte sub forma acestor consideraţii în faţa sufletului nostru doar ca pe ceva pur teoretic, ci prelucrăm toate acestea în sufletul nostru, le facem să trăiască în meditaţia sufletului nostru, abia atunci acestea devin ştiinţă spirituală vie. Fie ca aşa să se întâmple cu multe dintre lucrurile, cu toate lucrurile care trec prin sufletul nostru drept ştiinţă spirituală!
