Metodica si fiinta modelarii vorbirii, GA 280: Contributii la formarea unei scoli pentru cultivarea artei oratorice

Din Curs orientativ pentru munca antroposofică și pentru munca în domeniul tripartiției organismului social în Elveția

Germanul are această particularitate: el consideră că o vorbire stilizată e un lucru exterior, de importanță secundară. El face o mare nedreptate cu asta. Aici e valabilă, mai mult decât pe orice alt tărâm, zicala: Haina îl face pe om. Ce-i drept, noi nu ne vom converti niciodată la concepțiile oratorilor francezi, că e indiferent ce spunem, dacă am aflat cum să vorbim. Totuși, ar fi necesar să acordăm acestui Cum? mai multă importanță decât suntem obișnuiți să-i acordăm.

Unui orator care se pricepe să vorbească, îi aleargă cuvintele pe urme. El îi răpește pe ascultători. Aceasta e o afirmație născută din experiență. De ce să nu procedăm conform acestei afirmații? Slujim mai bine conținutului dacă-i venim în ajutor prin retorică, decât dacă ne spunem poezioara doar așa, excluzând orice retorică.

Tocmai pentru că vrem să punem în valoare conținutul, trebuie să-i dăm o formă simpatică. Dar vom vorbi în mod agreabil numai dacă am trecut printr-o școală de oratorie.^*

Rudolf Steiner

* Din „Încă un cuvânt referitor la arta oratorică”, în vol.: Articole referitoare la dramaturgie 1889-1900, GA 29

Rudolf Steiner a activat cel mai puternic în calitate de vorbitor în public. Părea că arta de a ține conferințe era pentru el un dar înnăscut. Și totuși, el a subliniat că fiecare frază și fiecare întorsătură de frază au fost elaborate; cu toate că a ținut peste cinci mii de conferințe, el a mărturisit odată că fiecare conferință a fost o jertfă, pe care a trebuit s-o facă luptând cu el însuși. Căci a construi o știință despre spirit în limbajul conștienței actuale, a o fundamenta în așa fel încât să poată ține piept ofensivei unor adversari pătimași ‒ pentru așa ceva au fost necesare, pentru întemeietorul ei, niște metode de gândire cu totul noi. Și era necesar să fie căutate și supuse celui mai riguros criteriu lăuntric niște forme noi de expresie, nu trebuia spus nimic care să nu fi fost verificat în toate direcțiile în ceea ce privește valabilitatea sa. Obiectivitatea era legea supremă. Nu era voie ca auditorul să fie copleșit în viața lui de simțire, nici ca el să fie influențat prin efecte exercitate asupra voinței sale sau printr-o retorică strălucită. O luciditate solidă era baza pe care a fost înălțat un edificiu de gânduri luminos, sigur, căruia i-a fost dat, ca încoronare, rezultanta unor reflecții matematice subtile, comparabil, am putea spune, cupolei formate de bolta cereaască. Momentul afectiv rezulta din lărgimea vastă a orizontului contemplat.

Dar dr. Steiner nu și-a permis niciodată să țină o conferință publică despre știința spirituală în care să nu fi schițat din nou, într-o formă comprimată, pentru auditorii noi, care puteau să apară oricând, baza necesară înțelegerii. Din această comprimare a grandiosului material în gânduri tot mai dense și mai pline de viață a rezultat o artă a modelării unei conferințe care-și scotea forța din spirit și ‒ aproape în afara timpului ‒ era elaborată în momente de concentrare scurte, dar cu atât mai intense. Bineînțeles, aceasta fusese precedată, ca premisă și pregătire, de o tinerețe dedicată în întregime muncii de gândire, studiului și informării și de o pătrundere tot mai exactă în esența artei de a vorbi în public și a formelor pe care ea le luase în diferitele epoci ale istoriei. Pentru că ținea și cursuri cu exerciții de vorbire, acest lucru devenise o necesitate.

Din Orient și din vorbirea cultică a acestuia venise în Grecia vorbirea frumoasă, elocința, care a devenit apoi, la Roma, retorica; în cadrul elementului latin, aspectul noțional a câștigat supremația față de cel imaginativ, și, treptat, acolo cerința principală a devenit aceea de a vorbi corect. Elocința și retorica s-au mai păstrat până în limba franceză, ele au putut să se manifeste cu strălucire în cadrul acestei limbi, până când, prin materializarea progresivă a culturii, s-a ajuns la situația ca pragmatismul occidental, concepția utilitaristă cultivată acolo, să devină în Europa Centrală un fel de „cvasi-filosofie” și, de acum înainte, și în domeniul vorbirii, coloritul cuvântului a fost dat de aspectul utilitarist.

Dacă vrem însă ca din nou cuvântul să devină pe deplin viu și creator, trebuie să ajungem, depășind retorica și logica, la etica vorbirii. În acest caz, oamenii vor putea ajunge să devină iarăși creatori de limbă, nu să provoace doar o Renaissance. Pentru a exprima spiritualul, trebuie să eliberăm vorbirea de tot ceea ce ține de judecată, de tot ceea ce e abstract-noțional. Acest țel poate fi atins dacă suntem atenți la contextele în care se află ceea ce ni se comunică, în loc doar să se definească. Trebuie să ajungem la contextele concrete și pline de viață ale realității. Și atunci ajungem la a vorbi bine. Iar dacă suntem în măsură să-i dăm formei aparența infinitului, atunci ia naștere frumosul.

DIN CURSUL ORIENTATIV PENTRU MUNCA ANTROPOSOFICĂ ȘI DE TRIPARTIȚIE DIN ELVEȚIA

Exact la fel cum într-un organism fiecare detaliu are în mod necesar forma pe care o are, și în lumea în care trăim și la modelarea căreia colaborăm, toate trebuie modelate așa cum trebuie să fie la locul lor, în cadrul întregului. Dvs. nu vă puteți imagina, dacă gândiți real, că lobul urechii dvs. ar putea avea, într-o cât de mică măsură, altă formă decât cea pe care o are, în conformitate cu întreg organismul dvs. Dacă lobul urechii dvs. ar fi măcar puțin altfel modelat, atunci ar fi fost necesar ca dvs. să aveți o cu totul altă formă a nasului, alte vârfuri ale degetelor ș.a m.d.

Și tot astfel, o vorbire în care se revarsă ceva care ia niște forme cu adevărat noi trebuie să fie modelată -la fel cum lobul urechii e modelat în sensul întregii dvs. ființe ‒ în sensul întregului.

O asemenea vorbire nu poate fi modelată în sensul a ceea ce s-ar putea învăța, de exemplu, de la cei care rostesc predici. Căci felul cum se țin predicile are la bază tradiția, care își are izvoarele, propriu-zis, în vechiul Orient ‒ o atitudine cu totul deosebită pe care omul întreg o avea, în Orientul antic, față de vorbire. Această atitudine specifică a fost perpetuată /de-a lungul timpului/, astfel încât ea a trăit sub o anumită formă liberă în Grecia, a trăit sub o formă abstractă în Roma antică și își arată azi ultimele pâlpâiri în raportul francezului față de limba sa. N-aș vrea să spun prin aceasta că fiecare francez ține predici când vorbește. Totuși, în felul în care francezul mânuiește vorbirea continuă să trăiască și azi, dar pe o linie descendentă, o atitudine față de vorbire care s-a dezvoltat în mod necesar din raportul pe care orientalul îl avea față de vorbirea sa. Acest element, spre care ne putem îndrepta privirile aici, a ajuns să se exprime în momentul în care oamenii mai învățau vorbirea așa cum putea ea să fie încă învățată mai târziu, doar în perioada de decadență, de la profesorii universitari, care continuau să trăiască asemeni unor mumii din vremurile vechi și purtau titlul de „profesor de elocință”. În trecut exista la orice universitate, la orice școală, ca și la diferitele seminarii, câte un asemenea „profesor de elocință”, de „retorică”. Celebrul Curtius^* de la Berlin încă mai purta în mod oficial titlul de „profesor de elocință”. Dar povestea aceasta a început să-i pară prea idioată. El nu preda „elocința”, ci se dovedea a fi profesor de elocință numai prin faptul că, în ocaziile festive, colegiul de profesori îl trimitea întotdeauna pe el să țină câte o cuvântare. În orice caz, el a avut mare grijă să se achite de sarcina care-i revenea în asemenea ocazii festive respectând cât mai puțin vechile reguli de elocință. În rest, i se părea prea idiot să fie „profesor de elocință” într-o epocă în care „profesorii de elocință” nu mai aveau ce căuta. Și a ținut prelegeri de istoria artei, a predat istoria artei grecești. Totuși, în registrele universității era trecut drept „profesor de elocință”.

Aceasta ne trimite înapoi la un element care exista cu adevărat în vorbire în vremurile vechi.

Ei bine, dacă studiem ceva care este deosebit de caracteristic, dezvoltarea artei de a vorbi, pentru diferitele limbi din Europa Centrală, pentru limba germană, să zicem, tot ceea ce poate fi desemnat în sensul originar prin cuvântul „elocință” nu are absolut nici un sens. Fiindcă în aceste limbi s-a infiltrat ceva care e cu totul altfel decât ceea ce era propriu modului de a vorbi din vremurile vechi, în care elocința trebuia luată în serios. Pentru limba greacă, pentru limba latină, există elocință. Pentru limba germană, o elocință e ceva absolut imposibil, dacă încercăm să sesizăm lăuntric esențialul.

Dar azi noi trăim într-o epocă de trecere. Și atunci nu poate fi folosit în continuare ceea ce era felul de a vorbi propriu limbii germane. Trebuie să încercăm neapărat să ieșim din cadrul acestui fel de a vorbi și să trecem la alt fel de a vorbi. Aceasta este una dintre sarcinile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire, într-un anumit sens, cel care vrea să vorbească azi într-un mod rodnic despre antroposofie sau tripartiție. Fiindcă antroposofia și tripartiția vor fi înțelese așa cum trebuie în planul vieții publice, și în cadrul diferitelor conferințe, numai dacă un număr mai mare de oameni vor fi în măsură să vorbească astfel, în timp ce nu sunt puțini aceia care manifestă doar o pseudo-înțelegere și o pseudo-recunoaștere a adevărului lor.

Dacă ne întoarcem privirile spre acel element deosebit care exista, în ceea ce privește vorbirea, în vremurile din care ni s-a păstrat modul de a mânui elocința, trebuie să spunem: pe atunci, vorbirea creștea parcă din om, în mod absolut natural, la fel cum cresc degetele sale, cum crește a doua sa serie de dinți. Vorbirea apărea ca rezultat al imitării. Iar când omul, având o însărcinare oarecare, le vorbea altor oameni, el trebuia să aibă grijă ca trăirea interioară, trăirea bazată pe gânduri, să fie captată în vorbire. Structura frazei exista. Ea era, într-un anumit sens, elastică și extensibilă. Și mai lăuntric decât vorbirea era gândul. Omul viețuia gândul ca pe ceva mai lăuntric decât vorbirea și el îl făcea să fie captat de vorbire, în așa fel încât să se cuibărească în ea, exact la fel cum cuibărim în marmoră ideea pe care ne-o facem despre o statuie sau altceva de acest fel. Era cu adevărat o prelucrare artistică a vorbirii. Chiar și felul cum trebuie să se vorbească în împrejurările prozaice semăna într-o oarecare măsură cu felul în care trebuie să te exprimi în poezie. Retorica, elocința, posedau niște reguli care nu erau deloc neasemănătoare cu regulile exprimării poetice. (Aș vrea să intercalez aici o observație, ca să nu fiu răstălmăcit: dezvolarea vorbirii nu exclude poezia. Ceea ce spun acum, spun în legătură cu modalitățile mai vechi de exprimare și vă rog să nu credeți că eu aș vrea să afirm că azi nu se mai poate să existe deloc poezie. Numai că e necesar să tratăm altfel vorbirea în poezie. Dar despre aceasta nu e locul să discutăm aici; am vrut doar să fac ‒ în paranteză ‒ această observație, ca să nu fiu greșit înțeles.)

Și dacă întrebăm acum: Cum trebuia să vorbească omul în acea vreme în care gândul, conținutul afectiv, era captat în vorbire? Trebuia să vorbească frumos ! Aceasta era cea dintâi sarcină: să vorbească frumos: De aceea, omul poate învăța să vorbească frumos numai dacă se cufundă în vechiul mod de a vorbi. Vorbirea frumoasă e în întregime un dar pe care Orientul îl face omenirii. Aș zice: Omul trebuia să vorbească frumos într-un grad atât de înalt, încât, propriu-zis, se considera că idealul vorbirii este a cânta când vorbești. Iar predica nu e decât o formă a vorbirii frumoase, dar la ea unele elemente ale vorbirii frumoase au fost eliminate. Fiindcă vorbirea frumoasă plenară este vorbirea cultică. Când vorbirea cultică devine predică, multe sunt eliminate. Totuși, predica este o fiică a vorbirii frumoase din cadrul cultului.

Cea de-a doua formă, care a ajuns să se manifeste mai ales în limba germană și în alte limbi similare, este aceasta: să nu se mai poată face distincție între cuvânt și înțelegere, între cuvânt și trăirea gândurilor, cuvântul a devenit abstract, astfel încât se prezintă el însuși ca un fel de gând abstract. Nimic nu se mai poate lăsa captat în cuvânt, din cauză că ceea ce vrea să se lase captat și cuvântul sunt resimțite de la bun început ca fiind deja unul și același lucru.

Cărui vorbitor de limbă germană îi mai este clar astăzi faptul că, de exemplu, când scrie cuvântul „Begriff” /noțiune/, aceasta este forma substantivată a procesului de a înțelege, că Be-Greifen, adică „das-Greifen-an-etwas-ausführen” /”A-executa-asupra-unui-lucru-gestul-de-a-apuca”/, adică „Begriff” /noțiunea/ nu e altceva decât substantivizarea actului de a percepe în mod obiectiv. Noțiunea „Begriff” s-a format într-o vreme în care omul mai avea o senzație vie a corpului eteric, care percepe /an-greift/ lucrurile [Greifen = a apuca; der Begriff = noțiune]. Așa că pe atunci a fost posibil să se formeze noțiunea de noțiune, pentru că perceperea cu corpul fizic nu e decât o imagine a perceperii cu organismul eteric.

Dar pentru a auzi în cuvântul „Begriff” faptul de a înțelege, e necesar să simți vorbirea drept organism de sine stătător. În acel element al vorbirii, despre care vorbesc eu aici, vorbirea și noțiunea sunt amestecate, trec mereu una într-alta. Nu există acea separare foarte clară care exista cândva în Orientul antic, dintre vorbire (care e un organism, ceva mai mult exterior) și ceea ce se exprimă, ceea ce trăiește în planul interior. Când omul vorbea, ceea ce trăia în planul interior trebuia să intre în forma oferită de vorbire, și anume în așa fel încât ceea ce trăiește în interior este conținutul, iar elementul în care acesta se lăsa captat, e forma exterioară. Această captare trebuia să se facă sub semnul frumosului, astfel încât, dacă cineva voia să vorbească, trebuia să fie un adevărat artist al vorbirii.

Lucrurile nu mai stau așa, dacă, de exemplu, omul nu mai are simțul necesar pentru a face distincție între gehen /a merge/ și laufen /a alerga/, din punctul de vedere al vorbirii ca atare. Gehen: doi de e ‒ te deplasezi într-o anumită direcție, fără a face un efort deosebit; e este întotdeauna expresia afectivă a participării lăuntrice reduse la propria activitate. Când în cuvânt există un au, participarea lăuntrică e mai intensă. Când alergăm (laufen), ajungem și să gâfâim (schnaufen), verbul conține același diftong. În acest caz, ființa interioară intră în agitație. Aici trebuie să existe un sunet care să sugereze modificarea survenită în interior. Dar azi nu mai există nimic din toate acestea. Vorbirea a ajuns abstractă. Ea e la fel ca și gândurile înseși, care curg mereu mai departe. Așa stau lucrurile pentru întreaga parte centrală și mai ales pentru cea vestică a lumii civilizate.

În fiecare cuvânt putem vedea o imagine, o imaginațiune. Și în această imagine omul poate trăi ca în ceva relativ obiectiv. Cel care, în vremuri și mai vechi (ale vorbirii frumoase), s-a aflat față în față cu vorbirea, va fi ajuns la fel de puțin în situația de a privi vorbirea ca pe ceva care nu e legat de el în mod obiectiv și în care nu s-ar revărsa ceea ce e subiectiv, după cum el n-ar fi pierdut niciodată din vedere faptul că haina lui e ceva obiectiv ‒ că ea nu a crescut lipită de trupul său, ca o a doua piele.

A doua treaptă a vorbirii ia însă întregul organism al vorbirii ca pe o altă piele a sufletului, pe când în trecut vorbirea era mult mai desprinsă de trup, ca o haină, aș zice. Mă refer la acea treaptă a vorbirii la care nu mai intră în considerare în primul rând faptul de a vorbi frumos, ci acela de a vorbi just, unde nu era vorba de retorică și elocință, ci de logică, unde gramatica însăși a devenit atât de logică, încât, pur și simplu ‒ din vremea lui Aristotel și până azi acest fenomen se ridică lent la orizont -, din formele gramaticale au fost dezvoltate formele logicii, din categoriile gramaticale au fost obținute, prin abstractizare, categoriile logicii. Aici toate s-au amestecat: gândul și cuvântul. Propoziția este cea în contact cu care e dezvoltată judecata logică. Dar, de fapt, judecata logică e așezată în propoziție în așa fel încât omul n-o mai trăiește în mod lăuntric, independent. Vorbirea justă, ea a devenit cuvântul de ordine!

Dar noi vedem deja astăzi înălțându-se la orizont un nou element al vorbirii ‒ numai că el e aplicat pretutindeni la locul nepotrivit, e transpus pe un tărâm nepotrivit.

Și trebuie să ne îndreptăm privirile spre Apus, dacă vrem să căutăm cel de-al treilea element.

Dar în acest Apus el ne întâmpină, în primă instanță, sub o formă total coruptă. Cum apare el ? Ei bine, în primă instanță, vorbirea a devenit abstractă. Ceea ce e organism al cuvântului este deja aproape un organism al gândului. Și în Apus acest lucru s-a intensificat treptat atât de mult, încât poate că acolo s-ar considera că glumim dacă mai discutăm asemenea lucruri. Dar, cu toate că pe un teren absolut greșit, progresul există în mod neîndoielnic.

Vedeți dvs., în America a fost inaugurat, tocmai în ultima treime a secolului al 19-lea, un curent care se numește „pragmatism”. În Anglia el a primit apoi numele de „umanism”. Reprezentantul acestui curent în America este James, iar în Anglia F.C.Schiller. Vin apoi diferite personalități care sunt deja pe cale de a extinde aceste lucruri. Astfel, meritul de a fi extins într-un sens foarte frumos tocmai această noțiune de „umanism” revine profesorului MacKenzie, care a fost recent aici, printre noi.

În ce direcție merg oare aceste căutări ? ‒ mă refer la pragmatismul american și la umanismul englez. Ele s-au născut dintr-un scepticism total față de cunoaștere: Adevărul e ceva care, de fapt, nu există deloc ! Dacă facem două afirmații, le facem, de fapt, pentru a avea în viață niște puncte orientative. A vorbi despre un „atom” ‒ pentru așa ceva nu se poate aduce nici o fundamentare deosebită care să dovedească adevărul. Totuși, e folositor să pui la baza chimiei teoria atomilor; să introducem deci noțiunea de atom. Ea e utilizabilă, folositoare ! Nu există nici un alt adevăr în afară de acela care trăiește în noțiuni utile, care pot fi folosite în viață. ‒ „Dumnezeu” ‒ că el există sau nu există, nu acesta este esențialul. Dar nu se poate trăi bine fără noțiunea de „Dumnezeu” ‒ și se poate trăi într-adevăr bine, dacă trăiești ca și cum ar exista un Dumnezeu ! Așadar, hai s-o introducem, fiindcă e o noțiune utilă, care poate fi folosită în viață. ‒ Că Pământul a apărut așa cum spune teoria Kant-Laplace și va sfârși conform teoriei mecanice a căldurii ‒ din punctul de vedere al adevărului, nici un om nu știe să spună aici ceva sigur (redau acum, bineînțeles, doar o anumită părere!), dar pentru gândirea noastră e util să-și reprezinte în acest fel începutul și sfârșitul Pământului.

Aceasta e teoria pragmatică a lui James și, în esență, și teoria umanistă a lui Schiller: la urma urmelor, nu știm absolut deloc, când pornim de la pozițiile adevărului, dacă omul are într-adevăr un suflet. Despre aceasta se poate discuta până la sfârșitul lumii, dacă există sau nu suflet -, dar e folositor, dacă vrei să înțelegi tot ceea ce face omul în viață, să presupui că există suflet. Bineînțeles, tot ceea ce apare azi într-un loc al lumii noastre se răspândește și în celelalte locuri. Și, pentru lucruri de felul celor care în Apus au apărut în mod instinctiv, a trebuit să găsească și neamțul ceva, care e mai de înțeles, care poate fi pătruns mai ușor pe bază de noțiuni. Și de aici s-a născut „filosofia lui ca-și-cum”.

Că există sau nu „atom”, nu aceasta este esențialul ‒ noi privim fenomenele „ca și cum” ar exista un atom. Că „Binele” poate fi realizat sau nu ‒ asta n-o putem hotărî noi ‒ dar privim viața „ca și cum” Binele ar putea fi realizat. Că există sau nu un „Dumnezeu” ‒ în legătură cu aceasta am putea să ne certăm până la sfârșitul lumii ‒ dar noi privim viața în așa fel încât acționăm „ca și cum” ar exista un Dumnezeu. Iată „filosofia lui ca-și-cum”!

De obicei aceste lucruri sunt luate prea puțin în considerare, căci gândim așa: Ei da, în America trăiește James cu adepții lui, în Anglia este Schiller cu adepții lui, mai este și Vaihinger, care a scris „Filosofia lui ca-și-cum” ‒ aceștia sunt câțiva năuci, care trăiesc într-un fel de castel în nori, și ce-i privesc toate astea pe ceilalți oameni !

Dar cine are o ureche de auzit așa ceva, aude azi „filosofia lui ca-și-cum” insinuându-se aproape pretutindeni: Aproape toți oamenii vorbesc în sensul „filosofiei lui ca-și-cum”. Doar că filosofii sunt niște mari glumeți. Ei trădează mereu ceea ce restul oamenilor fac în mod inconștient. Dacă ești suficient de lipsit de prejudecăți în acest sens, rareori auzi azi un om care-și mai folosește cuvintele altfel, implicându-și în ele inima și sufletul, întreaga sa ființă, un om care vorbește altfel decât „ca și cum” problema ar fi așa cum o exprimă el. Numai că, de obicei nu avem urechea care să perceapă timbrul și coloritul sunetelor vorbirii, faptul că în ele zace acest „ca-și-cum”, că pe întreaga arie a lumii civilizate oamenii sunt, de fapt, în stăpânirea lui „ca-și-cum”.

Dar, dacă de obicei lucrurile ajung să se corupă la sfârșit, aici se arată la început ceva corupt, care trebuie să fie dezvoltat într-un sens superior, pentru mânuirea vorbirii în cadrul antroposofiei, al tripartiției etc.

Aceste lucruri sunt atât de serioase, de importante, încât ar trebui, propriu-zis, să ne ocupăm separat de ele. Fiindcă se pune problema să ridicăm banalitatea „Avem nevoie de noțiuni, pentru că ele sunt folositoare în viață” ‒ se pune problema să ridicăm aceste banalități, ale unor teorii utilitariste bazate pe materialism, în sfera eticului și, poate, prin etic, în sfera religiei. Căci, dacă vrem să acționăm în sensul antroposofiei și al tripartiției, în fața noastră se află sarcina de a învăța, pe lângă ceea ce ne putem însuși din trecutul istoric ‒ vorbirea frumoasă, vorbirea justă -, vorbirea bună, sarcina de a ne forma o ureche pentru ceea ce înseamnă o vorbire bună.

Am observat până acum prea puțin ca oamenii să fi fost frapați când, în cursul conferințelor mele ‒ am făcut-o adeseori -, am atras atenția asupra vorbirii bune, înțelese în acest sens. Am spus mereu că azi nu e esențial doar ca ceea ce spunem să fie just în sens logic-abstract, ci că esențialul este ca, într-un anumit context, să se spună ceva sau să se omită a se spune ceva, să nu fie spus în acel context ‒ am spus că esențialul este să ne dezvoltăm un sentiment al faptului că ceva nu trebuie să fie doar just, ci că e necesar ca acel ceva să fie îndreptățit în contextul său -, că el poate fi bun într-un anumit context și că el poate fi rău într-un alt context.

Trebuie să învățăm ‒ dincolo de retorică, de logică ‒ o adevărată etică a vorbirii. Trebuie să știm că într-un anumit context ne putem permite niște lucruri care într-un alt context n-ar fi permise deloc.

Îngăduiți-mi să folosesc aici un exemplu ușor de înțeles și care poate că a fost remarcat deja de unii dintre dvs., care au fost prezenți în ultima vreme la conferințele mele. Eu am afirmat, într-un anumit context, că în realitate Goethe nu s-a născut deloc. Am spus că Goethe s-a străduit mult timp să se exprime prin mijloacele picturii, prin desen, dar că din aceste străduințe n-a ieșit absolut nimic; că apoi ele s-au revărsat în creațiile sale poetice, și că, iarăși, în creații cum sunt „Iphigenia” și, mai ales, „Fiica naturală”, nu avem de-a face cu niște opere literare exaltate. Oamenii au caracterizat aceste creații ale lui Goethe prin expresia „netede și reci ca marmora”, fiindcă ele sunt aproape sculpturale, fiindcă sunt plastice. Goethe a avut o mulțime de aptitudini, care, de fapt, n-au ajuns să se manifeste plenar-uman; el nu s-a născut în realitate pe deplin. ‒ Vedeți dvs., în contextul în care eu am făcut, recent, această afirmație, ea putea fi făcută, fără nici o îndoială. Dar ia gândiți-vă ce ar fi dacă un altul ar vrea s-o susțină drept teză de sine stătătoare, drept adevăr absolut ! Nu ar fi doar ceva nelogic; ar fi, bineînțeles, ceva cu totul nebunesc.

A vorbi din contextul realităților vieții e altceva decât a găsi expresia adecvată sau justă pentru un complex de gânduri și sentimente. A lăsa să se nască dintr-un context viu, într-un anumit loc, o exprimare sau altceva similar ‒ asta ne conduce mai sus, dincolo de frumusețea vorbirii, dincolo de justețea vorbirii, spre etosul vorbirii, când simțim, rostind o propoziție, dacă avem voie sau nu s-o rostim în acel întreg context.

Există și aici ‒ dar acum interiorizată ‒ o contopire, dar acum nu cu vorbirea ca atare, ci cu ceea ce spunem, cu cuvântarea.

Acesta e lucrul pe care l-aș numi vorbire bună sau vorbire rea. A treia formă: Alături de vorbirea frumoasă ori urâtă, alături de vorbirea justă ori nejustă, apare acum vorbirea bună sau rea, în sensul caracterizat adineaori.

În zilele noastre încă mai e răspândită părerea că există propoziții sau fraze pe care le formăm o dată și pe care le putem spune apoi în orice împrejurare, fiindcă ele au o valabilitate absolută. Dar, în realitate, pentru viața noastră din epoca actuală, asemenea propoziții și fraze nu mai există ! Orice propoziție care este posibilă într-un anumit context, într-un alt context este deja, în epoca prezentă, imposibilă. Cu alte cuvinte: noi am intrat într-o epocă din dezvoltarea omenirii în care e necesar să ne îndreptăm atenția spre această multilateralitate a trăirii.

Omul oriental, care trăia cu întreaga sa gândire pe un teritoriu foarte mic, încă și vechiul grec, care trăia cu viața sa spirituală, cu viața sa juridică și cu viața sa economică pe un teritoriu mic ‒ făcea să se reverse și în vorbirea sa ceva care arăta așa cum trebuie să arate o operă de artă.

Cum stau lucrurile cu opera de artă ? Acolo, un obiect izolat, limitat, apare de fapt ca și cum ar fi unul infinit. (Ba chiar în acest fel ‒ chiar dacă unilateral ‒ a fost definit frumosul de către Haeckel, Darwin și alții.) Primul lucru împotriva căruia am fost nevoit să protestez în conferința pe care am prezentat-o la Viena pe tema „Goethe ‒ părinte al unei noi estetici” (la 9 noiembrie 1888, în cadrul Asociației Goethe din Viena), a fost părerea că frumosul este „apariția ideii în formă exterioară”; eu am arătat că trebuie să avem părerea diametral opusă: frumosul ia naștere atunci când formei i se dă aparența de infinit.

Așa este și cu vorbirea, care apare, aș zice, tot ca un „teritoriu limitat” ‒ un „teritoriu” care „închide între niște limite” un sens posibil. Când trebuie ca vorbirea să capteze ceea ce, propriu-zis, ca viață sufletească și spirituală interioară, e infinit, atunci acest ceva trebuie să fie exprimat într-o formă frumoasă.

Vorbirea justă trebuie să fie adecvată, trebuie să existe potrivire între frază și judecată, între noțiune și cuvânt. Romanii au fost nevoiți să țină seama de acest lucru. Mai ales când teritoriul lor a devenit din ce în ce mai mare, limba lor a trecut de la frumusețe la logică ‒ de aici s-a păstrat apoi obiceiul ca oamenii să învețe logica tocmai pe baza limbii latine. (Au și învățat-o foarte bine, cu ajutorul ei.)

Numai că noi am trecut de acest stadiu. Acum a apărut necesitatea de a învăța să simțim vorbirea cu etos, să introducem în felul nostru de a vorbi, aș zice, un fel de moralitate a vorbirii, știind că, într-un anumit context, trebuie să ne permitem sau să ne interzicem un lucru. Acum, problema respectivă nu se lasă captată în vorbire în modul caracterizat mai înainte. Ci, folosind cuvântul, noi îl folosim pentru a caracteriza. Cuvântul e mânuit în așa fel încât simțim fiecare cuvânt ca fiind nesatisfăcător, simțim fiecare propoziție drept nesatisfăcătoare și simțim nevoia imperioasă de a caracteriza din cele mai diverse direcții lucrul pe care vrem să-l punem în fața omenirii ‒ simțim nevoia, aș zice, de a merge de jur împrejurul acelui lucru și de a-l caracteriza din cele mai diferite direcții.

Am subliniat adeseori că acesta trebuie să fie modul de a expune antroposofia. Am subliniat adeseori: nu trebuie să credem că putem găsi cuvântul adecvat, fraza adecvată. Nu putem lua decât atitudinea fotografului, care, pentru a înfățișa un copac, îl fotografiază cel puțin din patru direcții.

Prin urmare, o concepție care se manifestă sub forma unei filosofii abstracte, banale, sub numele de „pragmatism” sau „umanism”, trebuie ridicată în sfera eticului. Și atunci, ea va trebui să se manifeste mai întâi în sfera etosului vorbirii: Noi trebuie să învățăm să vorbim bine. Adică: Trebuie să trăim, în ceea ce privește modul nostru de a vorbi, ceva din tot ceea ce, de obicei, trăim în raport cu etica, în raport cu morala.

De fapt, în ultimul timp, această problemă poate fi percepută în mod absolut concret. Întâlnim în modul de a vorbi al teosofilor un anacronism, determinat, pur și simplu, de limbaj, care e un anacronism din cauza coloritului materialist pe care l-a primit în ultimele secole: „corp fizic”, ei da, el e grosier; „corp eteric” ‒ acesta e mai rarefiat, mai cețos; „corp astral” ‒ și mai rarefiat, dar el e numai cu mult mai rarefiat, atâta tot; „eu” ‒ și mai subtil. Dar apar mereu și mereu noi componente ale entității umane. Totul se rarefiază din ce în ce mai mult. Până la urmă, nici nu mai știi cum se mai poate ajunge la acest grad de rarefiere. Oricum, totul doar se rarefiază și se rarefiază mereu. Nu ieșim deloc din materialism. Acesta e de altfel semnul distinctiv care apare în literatura teosofică atunci când se vorbește despre asemenea lucruri ‒ de la vorbirea teoretică și până la ceea ce mi s-a întâmplat odată în cadrul Socoetății Teosofice din Paris, cred să era prin 1906. O doamnă, care era o teosoafă adevărată, consolidată interior, a vrut să arate cât de mult îi plăcuseră diferitele cuvântări care fuseseră ținute în sala unde ne aflam, și a spus: „Aici sunt vibrații bune !” Și puteai să-ți dai seama, privind-o: ea avea în vedere, de fapt, ceva ce poate fi adulmecat cu nasul. Prin urmare, ea se referea la parfumurile care rămăseseră de la acele cuvântări și care puteau fi adulmecate în acest fel.

Trebuie să învățăm să eliberăm vorbirea din captivitatea cerinței de a fi adecvată. Căci ea poate fi adecvată exclusiv realităților materiale. Dacă vrem s-o folosim pentru ceva spiritual, în sensul epocii actuale de evoluție a omenirii, trebuie s-o eliberăm. În acest caz, în modul de a mânui vorbirea trebuie să-și facă intrarea libertatea. Dacă nu luăm aceste lucruri într-un mod abstract, ci într-un mod plin de viață, primul domeniu în care trebuie să-și facă intrarea filosofia libertății este vorbirea, modul de a mânui vorbirea. Fiindcă de aceasta avem nevoie. În caz contrar, nu vom găsi, de exemplu, modalitatea de a trece la caracterizarea vieții spirituale libere.

În omenirea actuală încă nu există prea multă înțelegere pentru o viață spirituală liberă ‒ adică pentru o viață spirituală care există în virtutea propriilor ei legi. Fiindcă, de obicei, prin viață spirituală liberă se înțelege o formațiune în cadrul căreia fiecare cântă cucurigu în felul lui, o formațiune unde fiecare cocoș ‒ scuzați imaginea aceasta cam bizară ‒ cântă pe propria lui grămadă de gunoi și unde apoi, din aceste cântaturi de cocoș, iau naștere acordurile cele mai incredibile. În realitate, în cadrul vieții spirituale libere armonia se naște datorită faptului că spiritul trăiește, nu diferiții indivizi egoiști ‒, pentru că spiritul poate cu adevărat să ducă o viață proprie, dincolo de diferiții indivizi egoiști.

De exemplu ‒ azi e necesar să se spună asemenea lucruri ‒, pentru Școala noastră Waldorf din Stuttgart, există modul cel mai real un spirit al Școlii Waldorf, care este independent de colegiul profesoral, în care colegiul profesoral se integrează și în cadrul căruia devine din ce în ce mai clar că, după împrejurări, unul poate fi mai capabil, celălalt mai puțin capabil ‒ dar spiritul rămâne ca entitate de sine stătătoare.

Când vorbesc despre „spiritul liber”, oamenii își mai reprezintă încă azi ceva abstract. Ce își reprezintă astfel nu e deloc o realitate.

Spiritul liber e ceva care trăiește în mod real printre oameni ‒ numai că trebuie lăsat să intre în existență ‒ și care acționează printre oameni ‒, numai că trebuie lăsat să intre în existență!

Lucrurile pe care vi le-am spus astăzi, le-am spus, de fapt, pentru a face ca ceea ce avem de câștigat din această expunere să izvorască din niște sentimente principiale, adică din sentimentul seriozității problemei.

Nu-mi imaginez, firește, că acum toți veți pleca afară, în lume, și, după cum cei din vremurile foarte vechi au vorbit frumos, cei din perioada de mijloc au vorbit just, dvs. veți vorbi acum cu toții bine !

Dar, de aceea, nici dvs. nu puteți replica: La ce ne folosesc toate conferințele noastre, dacă tot nu vom putea vorbi imediat bine? Esențialul este să apară cu adevărat în noi sentimentul gravității situației în care ar trebui să ne transpunem datorită faptului că știm: Ceea ce se vrea aici este un întreg atât de organic în sine, încât, cu timpul, în vorbirea însăși va trebui să se exprime, treptat, o necesitate a formei, după cum în lobul urechii se exprimă o necesitate a formei, care nu poate fi altfel, conform cu întreaga ființă a omului.

Voi încerca deci să apropii și mai mult unul de altul ceea ce este pentru noi conținutul antroposofiei și al tripartiției și felul cum acest conținut trebuie să fie comunicat oamenilor. De la aspectele de principiu voi trece tot mai mult la cele concrete și la ceea ce trebuie să stea la baza exersării practice a acestor lucruri.

Ei bine, căutăm să ne transpunem cât mai mult în situația respctivă sau în problema pentru care a fost pregătit auditoriul, prin faptul că dăm primelor fraze forma pe care o considerăm necesară. Va fi nevoie de un efort mai mare în cazul unor auditori nepregătiți, și osteneala noastră va fi mai mică dacă vorbim în fața unui cerc de oameni care s-au transpus deja în acea problematică ‒ măcar în ceea ce privește sentimentele.

Pe urmă, restul cuvântării, nici nu-l vom așterne pe hârtie, nici nu ne vom scrie doar niște simple cuvinte de reper. Experiența ne arată că nici elaborarea cuvânt de cuvânt, nici simpla notare a unor cuvinte de reper nu fac să se nască o cuvântare bună. Elaborarea textuală nu e bună, pentru că ne încătușează de textul scris și ajungem ușor în impas, dacă memoria ni se poticnește, și aceasta se întâmplă cel mai frecvent atunci când cuvântarea a fost redactată cuvânt de cuvânt. Cuvintele de reper notate pe hârtie ne ispitesc foarte ușor să dăm întregii pregătiri un caracter prea abstract. Ceea ce e cel mai bine să notăm pe hârtie și să ducem cu noi drept manuscris al conferinței, dacă simțim nevoia să ne sprijinim pe ceva, este o serie de propoziții corect formulate, drept propoziții de reper, care nu ridică pretenția de a fi spuse întocmai, ca parte componentă a conferinței, ci care stau acolo așa: în primul rând ‒ în al doilea rând ‒ în al treilea rând ‒ în al patrulea rând ‒ ș.a.m.d.., care ne oferă, aș zice, niște chintesențe, în așa fel încât dintr-o propoziție poate că se nasc zece sau opt sau douăsprezece.

Dar notați-vă pe hârtie asemenea propoziții. Nu vă notați, de exemplu: „Viața spirituală ca ceva independent !”, ci: „Viața spirituală poate să prospere numai dacă acționează din sine, în mod independent!” Așadar, propoziții de reper. Veți constata dvs. înșivă, dacă procedați în acest fel, că prin asemenea propoziții de reper ajungeți cel mai ușor, într-un timp relativ scurt, la o anumită posibilitate de a vorbi liber, care are doar scara acestor propoziții de reper.

Cât despre încheiere, e adeseori foarte bine să-i conducem din nou pe auditori, într-un anumit mod, cât se poate de ușor, spre începutul conferinței, astfel ca încheierea să conțină ceva care a existat, ca motiv, deja la început.

Propozițiile de reper ne dau ușor posibilitatea de a ne pregăti acum cu adevărat, așa cum am sugerat adineaori, prin faptul că ne-am notat pe o hârtiuță aceste propoziții de reper. Așadar, să zicem, noi reflectăm la următoarele: Ceea ce ai de spus în legătură cu viața spirituală, trebuie să aibă în tine acest caracter liric. Ceea ce ai de spus în legătură cu viața juridică, trebuie să aibă un caracter dramatic. Ceea ce ai de spus în legătură cu viața economică, trebuie să aibă în tine un caracter epic-narativ, caracterul epic de narațiune liniștită. Apoi, într-adevăr, va apărea puțin, deja în mod instinctiv, atât pofta cât și arta de a dezvolta în formularea propozițiilor-reper ceva în felul sugerat înainte. Pregătirea va avea loc în mod absolut afectiv, astfel încât, într-adevăr, în felul cum vorbim să fie transpus ceea ce avem de spus din punctul de vedere al conținutului. Pentru aceasta e necesar, în orice caz, ca ceea ce trebuie să fie stăpânirea vorbirii să fi fost adus de noi ‒ aș zice ‒ până la nivelul de instinct, astfel încât într-adevăr să simțim organele vorbirii așa cum am simți ciocanul, dacă am vrea să facem ceva cu ciocanul. Și putem ajunge aici dacă ne exersăm în gimnastica vorbirii.

Nu-i așa, când facem gimnastică, nici mișcările acestea nu sunt niște mișcări pe care le facem apoi în viața reală; dar sunt niște mișcări care ne fac flexibili, îndemânatici. Tot astfel se cere să ne facem flexibile, maleabile, organele vorbirii. Dar în așa fel încât această muncă de a le face flexibile să aibă legătură cu viața sufletească interioară, astfel încât să învățăm să simțim sunetul în timp ce vorbim. În cadrul cursului de seminar pe care l-am ținut în urmă cu peste doi ani la Stuttgart, pentru colegiul de profesori și învățători de la Școala Waldorf, am oferit o serie de exerciții de vorbire, pe care aș dori să vi le comunic și dvs.* În majoritatea cazurilor, conținutul lor nu ne împiedică să ne transpunem exclusiv în elementul vorbirii și să ne preocupe doar scopul de a face exerciții de gimnastica vorbirii. Dacă ne străduim să ne spunem mereu-mereu aceste propoziții, cu glas tare, dar în așa fel încât să încercăm mereu: Cum faci cel mai bine cu limba, cu buzele, ca să produci tocmai această succesiune de sunete ? ‒, atunci devenim independenți de actul vorbirii însuși și putem acorda cu atât mai multă atenție pregătirii noastre sufletești în vederea vorbirii.

Am să vă citesc deci o serie de asemenea propoziții ‒ care, în ceea ce privește conținutul, adeseori nu au nici un sens -, al căror rost este acela de a face ca organele vorbirii să devină flexibile:

Trebuie să încercăm mereu, pe măsura succesiunii de sunete respective, să ne flexibilizăm, să ne încovoiem, să ne vidăm, să ne înălțăm organele vorbirii.

Nu e suficient, bineînțeles, să rostim un asemenea exercițiu o dată sau de zece ori, ci mereu și mereu. Căci chiar dacă organele vorbirii sunt deja maleabile, ele pot deveni oricând și mai maleabile.

Totodată, aici avem ocazia, în pauzele dintre rânduri, să ne repunem în ordine respirația, lucru de care trebuie să avem grijă și care poate fi făcut deosebit de bine printr-un asemenea exercițiu.

Într-un mod asemănător, veți face progrese ‒ nu toate sunetele au aceeași valoare pentru această gimnastică ‒ dacă exersați:

Dacă reușiți să vă transpuneți treptat în această succesiune de sunete, veți câștiga foarte mult de aici.

Dacă ați făcut asemenea exerciții, puteți încerca să faceți și exercițiile care introduc în mod necesar atmosferă, dispoziție sufletească, în rostirea sunetelor. Am încercat să creez un exemplu pentru felul cum procesul de producere a sunetelor se poate revărsa în dispoziția sufletească, în felul următor:

Iar acum intrăm mai mult în procesul de producere a sunetelor, prin care tocmai aici dispoziția a fost captată în sunetele înseși:

Veți constata întotdeauna, dacă faceți tocmai aceste exerciții, că sunteți în stare să vă reglați respirația dacă vă lăsați conduși, pur și simplu, de procesul producerii sunetelor. În ultimul timp au fost inventate tot soiul de metode mai mult sau mai puțin ingenioase pentru respirație și pentru tot felul de alte lucruri, care sunt fenomenele însoțitoare ale vorbirii și cântului vocal. Numai că, de fapt, toate acestea sunt niște inutilități. Căci vorbirea, împreună cu tot ceea ce ține de ea deci și cu respirația, trebuie învățată neapărat vorbind. Adică: trebuie să învățăm să vorbim în așa fel încât în cadrul necesităților care rezultă din succesiunea sunetelor, din grupările de cuvinte, să se regleze, ca de la sine, și respirația. Prin urmare, și felul de a respira în timpul vorbirii trebuie învățat numai vorbind. Așadar exercițiile de vorbire trebuie să fie în așa fel făcute încât, dacă le simțim în mod just, conform sunetelor ‒ nu conform conținutului, conform sunetelor -, să fim nevoiți să dăm și respirației forma justă prin această simțire justă a procesului de producere a sunetelor vorbirii.

Conținutul dispoziției sufletești este avut în vedere în următoarea strofă. Ea are patru rânduri. Aceste patru rânduri sunt ordonate în așa fel încât reprezintă, aș zice, o ascensiune. Fiecare rând suscită o așteptare. Iar al cincilea rând este încheierea și aduce o împlinire. Noi trebuie să ne străduim să executăm, într-adevăr această mișcare a vorbirii, pe care tocmai am caracterizat-o. Strofa sună așa:

Aveți al cincilea vers drept împlinire a acestei așteptări ce crește treptat, sugerată în primele patru rânduri.

Putem încerca, de asemenea, să introducem deja ‒ aș zice ‒ dispoziția situației în sunete, în modul de a vorbi, în felul nostru de a recita. În acest scop, am creat următorul exercițiu. Reprezentați-vă un broscoi foarte mare, verde, care stă în fața dvs., cu gura deschisă. Așadar, un broscoi uriaș, cu gura deschisă, în fața căruia ne aflăm. Și imaginați-vă ce fel de afecte putem avea față de acest broscoi. În afectul nostru va exista umor și alte câteva lucruri ‒ chemați toate acestea în mod foarte viu în fața sufletului. Și adresați-vă apoi acestui broscoi în felul următor:

Reprezentați-vă un ogor; pe el merge un cal. Conținutul nu interesează. Trebuie să vă reprezentați acum, desigur, că acest cal fluieră. Exprimați acum această stare de lucruri precum urmează:

Și pe urmă ‒ dar, vă rog, învățați-o pe de rost, în așa fel încât să puteți spune în mod cursiv o formă după cealaltă -, o a treia formă. Învățați-le pe toate trei pe de rost și străduiți-vă să le rostiți în mod atât de fluent încât niciodată una dintre ele să nu vă încurce când le rostiți pe celelalte două. Acesta este aici esențialul. A treia formă ar fi:

Prin urmare, aceste trei exerciții, unul după altul, dar să le știți pe de rost, astfel încât niciodată unul să nu vă deranjeze când îl rostiți pe celălalt.

Putem face ca vorbirea să devină maleabilă dacă exersăm, de exemplu, următoarele:

Trebuie să ne obișnuim să rostim această succesiune de sunete. Veți vedea, fără îndoială, ce câștigați pentru limba dvs., pentru celelalte organe ale vorbirii, dacă faceți asemenea exerciții.

Iar acum, un exercițiu care durează ceva mai mult, un exercițiu prin care se poate ajunge la această maleabilitate în vorbire. Cred că, ulterior, niște actori au constatat deja că pe această cale pot să-și facă maleabilă vorbirea, în modul cel mai eficient:

Apoi mai avem nevoie uneori, în vorbirea nemijlocită, de prezență de spirit. Ne-o putem dezvolta cu ajutorul acestui exercițiu:

Apoi ‒ pentru dezvoltarea în continuare a prezenței de spirit în vorbire -, următoarele două exemple, care pot fi asociate:

Pentru fortificarea vorbirii, pentru a poseda vorbirea în așa fel încât să fim în stare câteodată, într-o discuțiie, să-i tragem interlocutorului o palmă zdravănă ‒ așa ceva este necesar, fără îndoială, în vorbire! -, exemplul următor:

Exercițiul e bun pentru orice bâlbâit. El poate fi făcut și în felul următor:

Nu trebuie să credeți deloc că ceea ce aș numi gimnastica vorbirii poate fi exersat sau ar trebui să fie exersat numai cu ajutorul unor propoziții pline de sens pentru gândirea intelectuală. Fiindcă în cazul propozițiilor care au sens pentru gândirea intelectuală atenția se concentrează în mod inconștient-instinctiv aproape exclusiv asupra sensului, astfel încât nu mai ținem seama cu adevărat de sonorități, de rostirea cuvintelor. Este necesar, când vrem să rostim un text, să avem în vedere faptul că, într-un anumit sens, trebuie să desprindem vorbirea de noi înșine, s-o dezlegăm cu adevărat de noi înșine. Exact la fel cum putem desprinde scrisul de noi înșine, putem desprinde și vorbirea de propria noastră ființă.

Există două feluri de a scrie. Unul dintre ele constă în faptul că omul scrie în mod egoist, că el are, s-ar putea spune, formele literelor în membrele sale și că le face să se reverse din membrele sale. Pe un asemenea fel de a scrie s-a pus mare preț o vreme ‒ probabil încă și astăzi ‒, când s-a predat scrierea pentru cei ce urmau să fie angajați într-o ramură comercială sau pentru alți oameni, în situații asemănătoare. Am observat odată, de exemplu, că predarea scrisului pentru angajații unei firme comerciale se preda în așa fel încât oamenii respectivi erau puși să dezvolte fiecare literă dintr-un fel de curbă. Ei erau obligați să învețe să-și avânte mâna, iar apoi să aștearnă pe hârtie avântul mâinii. Astfel încât totul să fie în mână, în membre, iar omul să nu fie angajat în activitatea de a scrie cu nimic altceva, ci numai cu mâna sa. Un alt mod de a scrie este cel neegoist, cel altruist. El constă în faptul că, propriu-zis, nu scriem cu mâna, ci cu ochii, prin urmare, ne uităm mereu să vedem ce facem și, de fapt, desenăm literele, astfel încât intră în considerare într-o măsură foarte redusă ceea ce zace în segmentele mâinii ‒ noi procedând de fapt ca în cazul în care am desena ‒, fără a avea un scris ai cărui sclavi suntem, ci un scris în cazul căruia, cu timpul, depunem efort chiar și pentru a ne scrie numele așa cum îl scriam de obicei. Celor mai mulți dintre oameni le vine extrem de ușor să-și scrie numele așa cum îl scriau de obicei. El le vine din mână. Dar acei oameni care pun ceva artistic în felul lor de a scrie, scriu cu ochii. Ei urmăresc cu ochii trăsăturile de condei. În acest caz, scrisul se separă cu adevărat de om. Și atunci omul respectiv ‒ cu toate că, dintr-un anumit punct de vedere, nu e de dorit să se practice așa ceva ‒ poate să imite diferite scrisuri, poate varia diferite feluri de a scrie. Nu vreau să spun că trebuie să practicați acest lucru în mod deosebit; spun că, dacă pictăm scrisul, rezultă ceva împins la extrem. Acesta este scrisul altruist; dimpotrivă, scrisul care vine din membre, este scrisul egoist, egocentric.

Și vorbirea este egoistă la majoritatea oamenilor. Dar dvs. vă puteți obișnui treptat să vă simțiți vorbirea ca și cum ea ar răsufla de fapt în jurul dvs., ca și cum cuvintele ar zbura prin preajma dvs. Puteți avea cu adevărat un fel de senzație a cuvintelor dvs. În acest caz, vorbirea se separă de om. Devine obiectivă. Omul se aude în mod absolut instinctiv vorbind. S-ar putea spune că, în timp ce vorbește, capul lui devine mai mare și el simte de jur împrejurul său urzind sunetele și cuvintele. Învățăm treptat să ne ațintim auzul spre sunetele vorbirii, spre cuvinte. Și acest lucru se poate realiza tocmai prin asemenea exerciții.

Dar atunci, într-adevăr, noi nu urlăm pur și simplu, într-un anumit spațiu ‒ prin urlat nu înțeleg doar a țipa cu glas tare; putem urla și în șoaptă, dacă vorbim de fapt doar pentru noi înșine, așa cum iese din organele vorbirii ‒, ci, când vorbim, trăim într-adevăr împreună cu spațiul. Simțim oarecum în spațiu rezonanța. În cazul anumitor teorii lingvistice, al unor teorii despre predarea sau învățarea vorbirii ‒ dacă vreți ‒, acest lucru a devenit în epoca modernă o bâlbâială absurdă, pentru că oamenii sunt puși să recite cu rezonanțe corporale, cu rezonanțe abdominale, cu rezonanțe nazale ș.a.m.d. Toate aceste rezonanțe interne sunt însă o aberație. O adevărată rezonanță poate fi numai una simțită. Pe aceasta n-o simțim însă, cum s-ar putea crede, doar în izbirea sunetului de partea interioară a nasului, ci o simțim mai întâi în exterior, în fața nasului. Astfel încât vorbirea devine cu adevărat puțin mai plină. Căci, în general, vorbirea oratorului trebuie să devină plină. Un orator trebuie să „înghită” cât mai puține sunete sau silabe.

Să nu credeți că acest aspect e neesențial pentru orator. El este cum nu se poate mai important pentru cel ce vorbește în public. Fiindcă, dacă vrem să le transmitem oamenilor ceva, totul depinde de felul în care ne raportăm la vorbirea însăși. Nu e nevoie să mergem atât de departe cum a făcut-o cândva un actor cu care eram prieten, care nu spunea niciodată Freunderl, ci pronunța întotdeauna Freunderl, fiindcă voia să se transpună în fiecare silabă. Împingea aceasta până la extrem. Dar trebuie să dezvoltăm talentul instinctiv de a nu înghiți silabe, forme de silabe, plăsmuiri de silabe.

Putem realiza acest lucru dacă ne străduim să ne transpunem în vorbirea ritmică în așa fel încât s-o rostim pentru noi înșine transpunându-ne în întreaga modelare a sunetelor:

Prin urmare: să ne transpunem nu numai în sunetul ca atare, ci și în forma modelată a sunetului ‒ în această formă rotunjită și colțuroasă a sunetului!

Dacă cineva crede că poate deveni orator fără să acorde importanță acestui lucru, el se află în aceeași eroare ca și un suflet uman care, între moarte și o nouă naștere, a ajuns în punctul când trebuie să coboare pe Pământ, dar nu vrea să se încarneze într-un trup, din cauză că nu vrea să se adâncească în formele stomacului, plămânilor, rinichilor ș.a.m.d. Ca să poți vorbi în public, trebuie să cultivi toate elementele care dau într-adevăr vorbirii o formă terminată.

Așadar, trebuie să punem preț pe organismul vorbirii și pe geniul ei. Nu avem voie să uităm că a pune preț pe organismul vorbirii, pe geniul vorbirii, este ceva creator de imagini. Celui care nu se ocupă de vorbire, ascultând lăuntric, nu-i vin imagini, nu-i vin gânduri, el va rămâne stângaci în gândire și el va rămâne un om care vorbește abstract, dacă nu chiar pedant.

Tocmai în viețuirea sonorităților și imaginilor vorbirii există ceva care face să iasă afară din sufletul nostru și gândurile de care avem nevoie, pentru a le pune în fața auditorilor. Căci în viețuirea cuvântului există ceva creator în legătură cu omul interior. Acest lucru n-ar trebui scăpat din vedere niciodată. El e extraordinar de important. Ar trebui, în general, să fim stăpâniți de sentimentul că cuvântul, succesiunea de cuvinte, forma plastică a cuvintelor, forma în care sunt modelate propozițiile și frazele, toate acestea au legătură cu întreaga noastră organizare. Exact la fel cum din fizionomie se poate afla, într-o oarecare măsură, cine e omul respectiv, din felul de a vorbi se poate afla cu atât mai mult ‒ nu din ceea ce spune el, ci din felul vorbirii sale, din felul cum vorbește -, putem simți omul întreg.

Dar acest „cum” al vorbirii izvorăște din întreaga ființă a omului. Și se pune problema ca noi să luăm în atenție, ușor ‒ bineînțeles, nu tratându-ne ca și cum am fi niște pacienți, ci foarte ușor -, corpul fizic. De exemplu, dacă un om are tendința de a vorbi în mod pedant, din cauza educației primite sau chiar pe baza unor predispoziții ereditare, va fi bine ca el să consume din când în când câte un ceai înviorător, care-l face să se dezobișnuiască de pedanterie. După cum am spus, asemenea lucruri trebuie făcute cu prudență. Pentru un anumit om e bun un anumit ceai, pentru un alt om, alt ceai. Ceaiul obișnuit este, după cum am amintit adeseori, o băutură foarte bună pentru diplomați: fiindcă diplomații trebuie să fie ageri la minte, adică trebuie să flecărească tot felul de lucruri fără legătură între ele, unul după altul! Și nu e voie în nici un caz să fie ceva pedant; ci trebuie să aibă ușurința trecerii de la o propoziție la alta. Din acest motiv, ceaiul e băutura diplomaților. Cafeaua însă, ea ne face logici. Din cauză că, de obicei, prin firea lor, ei nu sunt prea logici, ziariștii își scriu articolele, în mod foarte frecvent, în cafenele. Acum, de când a apărut mașina de scris, lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură, dar mai demult puteai întâlni în cafenele întregi trupe de ziariști care-și rodeau penele de scris și beau cafea pentru ca un gând să se poată înșirui cu adevărat după celelalte. Așadar, dacă cineva constată la sine ceva care ține prea mult de însușirile provocate de ceai, el are în cafea un mijloc care-i poate aduce compensația. Dar, după cum am spus, toate acestea nu trebuie luate chiar ca și cum s-ar prescrie niște medicamente ‒ ele se află, oricum, pe această linie. Iar dacă, de exemplu, un om are obiceiul să amestece sunete deranjante, de exemplu, dacă el spune „ă” după fiecare a treia silabă, sau ceva asemănător, eu îl sfătuiesc să bea seara, de două ori pe săptămână, un ceai de siminichie mai slab. Și va vedea ce efect binefăcător are acest lucru.

Este fără îndoială adevărat: în cazul nostru, dieta nu trebuie deloc neglijată, pentru că ceea ce se exprimă prin vorbire, prin limbă, trebuie să provină din întreaga ființă a omului. Nu e vorba doar de aspectele mai grosolane. Bineînțeles, ne dăm seama după felul de a vorbi dacă avem în fața noastră un om care a făcut să treacă prin gâtlejul său niște cantități infinite de bere, sau alte lucruri de acest fel. Cel care are o ureche deprinsă a sesiza vorbirea, știe foarte bine și dacă un vorbitor oarecare obișnuiește să bea ceai ori cafea, dacă suferă de constipație sau de reversul ei. Totul se exprimă în vorbire, cu o siguranță absolută. Iar noi trebuie să ținem seama de toate acestea. Cu timpul, vom sesiza în mod instinctiv asemenea lucruri, dacă, după cum am spus, ajungem să percepem vorbirea în lumea din jurul nostru. În orice caz: diferitele limbi înclină în moduri diferite, în măsuri diferite, să fie auzite astfel în lumea din jur. O limbă cum e cea latină, e deosebit de potrivită să fie auzită. La fel și limba italiană. (Vreau să spun: a fi auzită de vorbitorul însuși, în mod obiectiv.) E prea puțin potrivită pentru aceasta, de exemplu, limba engleză, din cauză că ea, ca limbă, e foarte asemănătoare scrisului care se revarsă din toate membrele. Cu cât limbile devin mai abstracte, cu atât sunt mai puțin potrivite să fie auzite interior, să devină obiective.

1	Uns ist in alten maeren wunders vil geseit von heleden lobebaeren, von grôzer arebeit; von freude unt hóchgezîten, von weinen unde klagen, von küener recken strîten müget ir nu wunder hoeren sagen.
2	Es wuohs in Buregonden ein vil edel magedîn, daz in alen landen niht schoeners mohte sîn, Kriemhilt geheizen, diu wart ein schoene wîp; dar umbe muosen dëgene vil verliesen den lěp.

Așa ceva se aude, când e rostit ! Exersând asemenea lucruri, trebuie să învățăm să simțim vorbirea. Bineînțeles, pe măsură ce evoluează, limbile devin abstracte. Și atunci e necesar să introducem mai mult din interior înspre afară aspectele concrete, senzoriale.

Dar, bineînțeles, dacă ne deprindem să ascultăm, acest element poate fi introdus și în limba modernă. Se poate face mult în domeniul vorbirii pentru ca limba să devină cu adevărat ceva care posedă un geniu al ei. Sunt necesare însă exerciții care să facă să se îmbuce între ele ascultatul în spirit și vorbitul din spirit. Și aici vreau să vă citez încă o dată acea formulare:

Numai dacă așezăm un anumit sunet în contexte diferite ajungem să simțim sunetul, ajungem la metamorfozarea sunetului și la privirea cuvântului, la perceperea spirituală a cuvântului.

Dacă apoi ceva de felul a ceea ce am descris astăzi, când a fost vorba de a crea dispoziții, prin fraze aforistice, când pregătirea noastră lăuntric-sufletească se unește cu ceea ce dobândim noi în acest mod din vorbire, atunci ne îndreptăm spre oratorie.

Dar mai avem nevoie de ceva, în afară de toate celelalte lucruri pe care le-am amintit deja: de simțul răspunderii. Adică: trebuie să simțim că nu avem dreptul să apărem în fața publicului cu toate neglijențele noastre lingvistice și cu toate deprinderile rele de a vorbi. Trebuie să învățăm să simțim că, pentru a apărea în fața publicului ca vorbitori, e necesară o educare a felului nostru de a vorbi, e necesar să ieșim din noi înșine și să desfășurăm o activitate plastică în ceea ce privește vorbirea. Simț de răspundere față de vorbire. E comod, firește, să te limitezi la atât: a vorbi cum vorbești în viața de fiecare zi, a înghiți din silabe atâta cât te-ai deprins să înghiți, să strivești, să încovoiezi și să rupi și să apeși și să întinzi cuvintele ‒ după cum îți este mai comod. Numai că nu avem voie să ne oprim la această strivire și apăsare și întindere și ascuțire a cuvintelor și la alte lucruri asemănătoare, ci trebuie să căutăm să venim în ajutorul felului nostru de a vorbi și în privința acestor aspecte formale.

Pur și simplu, dacă venim astfel în ajutorul felului nostru de a vorbi, vom ajunge și să vorbim în fața publicului cu un anumit respect, vom ajunge să ne apropiem de vorbire cu o anumită sfială. Acest lucru e absolut necesar și noi putem să-l realizăm dacă elaborăm, pe de o parte, aspectul sufletesc, și, pe de altă parte, aspectul predominant fizic, pe care l-am prezentat azi în cea de a doua jumătate a orei de curs. Chiar dacă nu trebuie să ținem decât niște cuvântări ocazionale, asemenea lucruri intră în considerare într-un grad foarte înalt.

Să zicem, de exemplu: cineva trebuie să explice clădirea noastră, Goetheanum-ul. Atunci ‒ din cauză că, firește, nu ne putem pregăti în mod special pentru fiecare asemenea expunere ‒ ar fi bine să ne pregătim cel puțin de două ori pe săptămână pentru cuvântarea respectivă în felul arătat. Dacă facem acest exercițiu pregătitor cu regularitate, atunci ar trebui de fapt să fim în stare să vorbim improvizând.

Vom constata atunci, aș zice, că aspectul formal se unește cu cel al conținutului. Și tocmai despre acest punct vom mai avea de vorbit mâine încă o dată: despre unirea practicii formale cu practica sufletească.

Caracterul artistic al cuvântării, în general, este un lucru care trebuie luat în considerare neapărat. Și anume, poate cu atât mai imperios cu cât avem mai mult de-a face cu ceva care trebuie să țină seama de logică, de experiența vieții, de alte forțe ale înțelegerii. Poate că în vorbire e necesar să procedăm într-un mod cu atât mai artistic, prin asemenea repetiții, prin compoziție și alte lucruri, pe care le vom aminti în cursul de azi, cu cât trebuie să se apeleze mai mult, printr-o încordare puternică a gândirii, la înțelegere.

Trebuie să reflectăm doar la faptul că arta ne furnizează un mijloc de înțelegere. Repetițiile ca atare, de exemplu, acționează în așa fel încât constituie pentru ascultător un fel de ușurare. Când ascultătorul aude repetându-se un lucru, exprimat prin expresii și întorsături de frază diferite, noi îi oferim ocazia de a nu se crispa, fixându-se la o anumită formulare sau alta, ci de a sesiza ceea ce se află între ele. Și astfel el este eliberat, în ceea ce privește înțelegerea. Iar acest sentiment de eliberare contribuie extrem de mult la înțelegere.

Dar trebuie folosite și alte mijloace, nu numai ale arhitectonicii artistice, ci și ale execuției artistice. De exemplu, următorul: acela ca, din timp în timp, oratorul să intercaleze întrebări pentru care caută înveșmântarea potrivită, astfel încât, de fapt, între explicațiile obișnuite, să li se adreseze ascultătorilor săi printr-o întrebare. Ce înseamnă, propriu-zis: a le vorbi ascultătorilor printr-o întrebare? Ei bine, întrebările pe care ascultătorul le aude, acționează în principal asupra respirației sale, și anume asupra inspirației.

În timp ce ascultă, el trăiește în ritmul inspirație ‒ expirație. Inspirație ‒ expirație, acest ritm nu are importanță doar pentru vorbire, ci el are o importanță absolut reală și pentru procesul ascultării. Când un orator intercalează o întrebare, expirația poate să rămână, s-ar putea spune, fără ocupație. Inspirația este ceea ce se așterne peste procesul ascultării când auzim o întrebare. Această afirmație nu e contrazisă de faptul că oratorul își intercalează întrebarea eventual tocmai în momentul în care ascultătorul expiră. Căci omul nu ascultă doar în linie dreaptă, ci și oblic. Așa că ascultarea propriu-zisă a unui cuvânt sau a unei propoziții care cade pe o expirație, dacă e o întrebare, va fi percepută cu adevărat de-abia la inspirația următoare. Pe scurt: inspirația are de-a face într-o măsură esențială cu ascultarea a ceea ce e prezentat sub formă de întrebare. Dar prin faptul că inspirația e angajată prin punerea unei întrebări, întregul proces al ascultării este interiorizat. S-ar putea spune că el are loc la un nivel mai adânc al sufletului, decât în cazul în care auzim doar o explicație.

Când auzim o explicație sau o expunere, avem mereu tendința de a nu ne angaja nici cu inspirația, nici cu expirația. Explicația ar vrea, de fapt, să meargă cât mai puțin în profunzime, dar ea n-ar vrea să dea de lucru prea mult nici organelor de simț.

Explicarea unor probleme logice prin vorbire orală este, în fond, un lucru îndoielnic. De aceea, cel care vrea să vorbească în așa fel încât să prezinte mereu numai concluzii, va avea astfel în mână un bun mijloc de a-și adormi ascultătorii. Fiindcă această dezvoltare logică are dezavantajul că dă la o parte înțelegerea organului auditiv ‒ oamenii nu ascultă cum trebuie la ceea ce e logic ‒ și, pe de altă parte, ea nici nu modelează de fapt respirația, nu o face să se vălurească în diverse moduri. Respirația rămâne în cel mai înalt grad neutră atunci când omul ascultă explicații logice. Și, din acest motiv, el adoarme. E un proces absolut organic. Expunerile logice vor să fie cu totul impersonale; numai că așa ceva se răzbună. De aceea, dacă cineva vrea să-și dezvolte calități de orator, va trebui să aibă grijă ca, deși rămânând logic, să nu vorbească folosind exclusiv formulări logice, ci să folosească figuri de stil. Iar printre figurile de stil se numără și întrebarea ...

Ei bine, în această direcție ar fi extraordinar de multe de spus în legătură cu forma, cu modelarea unei cuvântări sau conferințe. Fiindcă de obicei se crede că oamenii ascultă doar cu urechile. Împotriva acestei păreri vorbește deja faptul că unii, dacă vor în mod deosebit să înțeleagă ceva, își cască gura în timp ce ascultă. Ei n-ar face asta dacă ar asculta numai cu urechile.

Noi ascultăm cu organele vorbirii într-o măsură mult mai mare decât se crede de obicei. S-ar putea spune că ne vârâm în vorbirea vorbitorului tocmai cu organele vorbirii. De fapt corpul eteric vorbește și el întotdeauna face euritmie când omul ascultă, el face mișcări ce corespund întru totul mișcărilor euritmice. Numai că, în general, omul nu le cunoaște dacă n-a învățat să facă euritmie.

Tot ceea ce auzim, fiind provocat de corpurile neînsuflețite, e perceput de ureche mai mult din afară, dar vorbirea omului e auzită de fapt în așa fel încât se ține seama de ceea ce se izbește de ureche venind din interior. E un fapt. Foarte puțini oameni știu ce deosebire uriașă există între a asculta dangătul unui clopot sau o simfonie și a asculta vorbirea umană. Căci în cazul vorbirii umane auzim de fapt ceea ce vorbim noi înșine lăuntric o dată cu vorbitorul din fața noastră. Restul e mai mult un fenomen secundar, decât e cazul când ascultăm sunetele produse de ceva anorganic. A fost necesar să fie spus tot ceea ce am spus în legătură cu ascultarea proprie, pentru ca cei ce vorbesc în public să-și formuleze vorbirea într-adevăr așa cum ar critica-o, când ar auzi-o. Vreau să spun: formulările trebuie să izvorască din aceeași forță, din același impuls ca și critica, când o ascultăm.

Va fi destul de important ca cei ce-și asumă sarcina de a contribui cu ceva la tripartiția organismului social să aibă grijă ca ceea ce au de spus să-i fie prezentat publicului și într-un mod artistic.

Îmi imaginez că vom dezbate azi, sub formă asemănătoare conversației, tot felul de probleme care, în sufletul unuia sau al altuia dintre stimații auditori, se leagă de ceea ce a fost prezentat aici în ultimele zile drept antroposofie. Cu toate că în cursul acestor trei săptămâni urmează să fie oferite aproximativ o sută de conferințe, așa cum am încercat să sintetizez astăzi, nu e posibil să atingem nici măcar sub o formă schițată una sau alta dintre teme; ceea ce poate fi oferit aici, în primă instanță, sunt doar câteva impulsuri. Niște impulsuri care, poate, vor arăta că știința spirituală antroposofică, așa cum o înțelegem noi aici, nu e mai puțin fundamentată decât ceea ce se poate afla în viața exterioară de la știința exactă a epocii noastre, ba, mai mult, că ea își asimilează întreaga disciplină metodică a acestei științe, numai că percepe în plus ‒ aș zice ‒ o mare cerință a epocii, aceea de a evolua în continuare. Această mare cerință de a evolua în continaure stă în fața omenirii din cauză că acele impulsuri, mai ales cele ale vieții științifice, care au dus la realizări mărețe în perioada ce s-a încheiat, sunt astăzi pe cale de a muri, ele ar duce în mod inevitabil la decăderea omului, la decăderea civilizației noastre, dacă nu s-ar da un impuls nou. Dar toate îndemnurile care au fost date în sensul unui asemenea nou impuls pot fi completate, cu siguranță, în cadrul unei discuții de felul celei ce va avea loc astăzi în direcțiile cele mai diferite. Iar eu vă rog să vă contribuții la o asemenea completare, vă rog să puneți întrebări, să vă exprimați dorințele, să aduceți în discuție ceea ce ați vrea să fie discutat. Este cel mai bine ca întrebările să fie puse în scris și vă rog să folosiți din plin această ocazie.

Un participant: întrebarea pe care vreau s-o pun se referă la un domeniu terapeutic. Dl. dr. Steiner a atras atenția în conferințele sale asupra anumitor boli din epoca prezentă, asupra unor boli care tocmai în epoca noastră sunt deosebit de numeroase. Există anumite dereglări sufletești, iar eu aș fi foarte recunoscător dacă ni s-ar arăta cauzele lor mai adânci. E vorba, în principal, de tulburările de vorbire. Aș vrea să subliniez că răspunsul nu are legătură cu nici un fel de interese personale pe care le-aș avea, că aici este vorba de anumite interese pedagogice. Am fost întrebat de mai multe ori de către diferiți învățători sau profesori ce se poate face în cazul tulburărilor de vorbire. La această întrebare, care merge în direcția terapeuticii, n-aș vrea să incit doar întrebări care se referă la boli. Aș fi foarte recunoscător dacă mi s-ar da răspuns, pentru că această întrebare îmi pare foarte arzătoare în epoca prezentă.

Putem face începutul tocmai răspunzând la această întrebare. Când intră în discuție asemenea aspecte speciale, trebuie să ținem seama, firește, de faptul că asemenea tulburări speciale din organism, din organismul uman, pot avea cele mai diverse cauze; că tocmai atunci când vrei să te ocupi de adevărata cauză, e extraordinar de greu să vorbești despre asemenea lucruri așa, în general. În cazul tuturor acestor lucruri se pune problema de a ne transpune, cu ajutorul științei spirituale, în situația de a judeca fiecare caz în mod just. Și aici aș vrea să spun un lucru care poate că are o semnificație mult mai generală decât cea la care se așteaptă această întrebare. Vedeți dvs., noi trăim astăzi într-o epocă a abstractizării, într-o epocă în care oamenilor le place să reducă lumea cea atât de variată, lumea ce ni se arată în atâtea și atâtea forme, la câteva formule, trăim într-o epocă în care oamenilor le place să stabilească legi abstracte, care cuprind variate domenii ale existenței. Dar, în acest caz, ei le pot cuprinde numai în mod abstract, lăsând deoparte tocmai ceea ce este individual. Mai ales în această direcție știința spirituală va trebui să aducă o schimbare importantă. Ea se va scălda mai puțin în simplificările existenței celei variate, căci ea va aduna cunoștințe despre spiritualul real. Dar prin faptul că ajunge la spiritualul concret, omul își stimulează propria dispoziție sufletească în așa fel încât facultatea observației, puterea de judecată, puterea de stimulare sunt fortificate, devin mai puternice. Acest lucru se va vedea ‒ aș zice ‒ în relațiile sociale generale dintre oameni. O bună parte a problemei sociale constă, propriu-zis, în faptul că noi nu mai avem nici o înclinație de a-l cunoaște cu adevărat pe omul pe lângă care trecem, din cauză că ființa noastră interioară nu posedă acele îndemnuri care i-ar da posibilitatea de a sesiza în mod just particularul, individualul. În această privință, știința spirituală va crea altceva. Știința spirituală va îmbogăți din nou ființa noastră interioară, o va face capabilă să se adâncească în ceea ce este particular. Și astfel, facultatea observației, discernământul, toate acestea se vor dezvolta în mod deosebit. De aceea, noi vom avea mai puțin chef să facem generalizări abstracte, în schimb, ne va face mai multă plăcere particularul, individualul. Într-un anumit sens, ne va interesa mai mult cazul exemplar decât regula abstractă. Și, în special dacă avem de-a face cu ceva de felul tulburărilor corporale, al tulburărilor de vorbire, trebuie să spunem: ‒ ceea ce spun este, bineînțeles, exagerat; totuși, în general, afirmația e valabilă ‒ aproape fiecare caz în parte este altfel și, cel puțin, trebuie să distingem aspectele tipice.

Trebuie să ne fie clar faptul că o parte a cauzelor care fac să apară tulburările de vorbire sunt de natură organică, adică, într-un anumit sens, cauza constă în dezvoltarea insuficientă a unuia sau altuia dintre organe. Dar o întreagă serie de tulburări de acest fel provin, oricum, în epoca prezentă, de la faptul că tocmai forțele spiritual-sufletești ale omului respectiv nu sunt dezvoltate așa cum trebuie. Și putem spune chiar că, dacă la vârsta copilăriei se poate realiza, prin pedagogie, o dezvoltare justă a facultăților spiritual-sufletești, deci în acea perioadă în care organismul uman mai e încă maleabil, atunci pot fi învinse, până la un anumit punct, chiar și unele tulburări organice, ele pot fi învinse mai ușor decât la o vârstă ulterioară, când trupul s-a densificat ‒ aș zice ‒ mai mult.

Întregul nostru sistem educațional s-a transformat, cu timpul, într-o activitate abstractă. Pedagogia noastră nu suferă din cauză că ar avea niște principii rele. În general, dacă ne îndreptăm atenția spre modul abstract de a trata principiile pedagogice, putem consemna în ultimul secol niște realizări mari, importante. Iar dacă studiem modul abstract de a aplica aceste principii, care arată cum trebuie făcut un lucru sau altul în școală, va trebui să ne spunem: pedagogia secolului al 19-lea spune cu adevărat lucruri de mare importanță. Dar tocmai arta de a te adânci în copilul individual, de a observa evoluția particulară a fiecărui copil, acesta e lucrul care s-a pierdut în epoca modernă din cauză că ne-am îndreptat cu atâta zel spre intelectualism și abstractism. Din cauza pedagogiei abstracte, noi nu mai suntem în stare să fortificăm în mod just spiritual-sufletescul copilului. Să nu credeți că dacă proclamăm o asemenea cerință vrem să trimitem și noi, în mod unilateral, doar spre o educație a sufletului sau a spiritului care să facă din copil un străin în lume. O, nu, poate că azi pare paradoxal, dar este un fapt real acela că materialismul a avut soarta tragică de a nu putea s-o scoată la capăt tocmai cu fenomenele materiale. Cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că avem azi teorii psihologice cum este aceea despre paralelismul psiho-fizic. Avem, pe de-o parte, corporalitatea umană, pe care o cunoaștem doar în sensul care satisface anatomia, știința ce învață numai pe cadavre, și avem, pe de altă parte, niște teorii născocite sau chiar unele care nu mai trăiesc decât în cuvinte, despre sufletesc-spiritual. Și pe urmă se reflectează la întrebarea: Cum poate să acționeze acest sufletesc-spiritual, care nu mai prezintă nici o asemănare cu fizic-corporalul, asupra acestui fizic-corporal?

Știința spirituală îi va face pe oameni să se poată adânci din nou în mod concret în corporalitate, să știe din nou lucruri de felul celui la care m-am referit în conferință, a cărui importanță aș vrea s-o subliniez aici încă o dată.* În noi, ca oameni, acționează, de la naștere și până la schimbarea dinților, ceva ce poate fi numit o sumă de forțe ale echilibrului, care ne organizează ființa în toate direcțiile, niște forțe mișcătoare, forțe de viață.^** Acest ceva acționează în organismul nostru într-o măsură deosebit de puternică în cadrul acestei perioade de viață. Ceea ce acționează astfel în om este realmente forța care împinge afară ‒ dacă mă pot exprima astfel ‒ cea de-a doua serie de dinți, e forța care-și găsește încheierea în procesul de împingere în afară a celei de-a doua serii de dinți, e ceea ce, într-un anumit sens, își încheie activitatea în organism, până la un anumit punct, desigur ‒ căci ea continuă să existe ‒, își încheie activitatea o dată cu apariția celei de-a doua serii de dinți. Apoi ea se transformă în ceea ce poate fi numit gândire matematică, gândire geometrică, a reflecta asupra raporturilor mișcării în spațiu, a te găsi împreună cu condițiile de viață în spațiu și timp. Ceea ce iese acum afară, ceea ce trece, aș zice, dintr-o stare latentă într-o stare de libertate, poate fi studiat de noi după ce a devenit liber. Acest ceva îl avem acum drept spiritual-sufletesc, drept spiritual-sufletesc absolut concret, așa cum îl vedem crescând și înălțându-se în copil, când începe procesul de schimbare a dinților, și mai departe, în anii de mai târziu ai vieții. Și privim în intimitatea acestui proces și vedem ce anume este spiritual-sufletesc și desfășoară în primii șapte ani de viață o activitate de organizare în trup. Și iarăși, studiem o legătură dintre ceva spiritual-sufletesc și organizarea fizică dacă observăm ceea ce poate viețui omul mai apoi ‒ în mod conștient, în orice caz, numai pe treapta inspirativă -, adică ceea ce viețuiește el în conștiența lui obișnuită, totuși, în mod „inconștient”, în perioada dintre schimbarea dinților și pubertate. Este, în principal, o cufundare mai pronunțată în corporalitatea fizică și, ca fenomen principal, acest ceva spiritual-sufletesc trezește mai întâi, în cursul devoltării sale, impulsul iubirii, care cunoaște un fel de încheiere, de exemplu, la sexul masculin, prin schimbarea vocii, iar la sexul feminin prin niște efecte destul de răspândite prin organism, care sunt însă absolut reale. Și aici, dacă observăm dezvoltarea lumii afective, dacă observăm, de exemplu, în particular, un fenomen cum este dezvoltarea simțului muzical, tocmai în perioada în care se dezvoltă lumea afectivă, aceste lucruri le studiem tot drept legătură dintre ceva spiritual-sufletesc și organizarea fizică, între 7 și 14-15 ani. Pe scurt, știința spirituală nu pune întrebarea abstractă: Cum acționează sufletul asupra trupului ? Știința spirituală studiază sufletescul concret, ea știe însă că la anumite perioade de vârstă trebuie să ne îndreptăm atenția spre sufletescul concret și că, la alte vârste, acesta acționează tocmai asupra trupului. Prin urmare, ea transformă metoda abstractă ‒ și, de aceea, atât de nesatisfăcătoare ‒ aplicată în psihologia și fiziologia actuale, în metode absolut concrete. Și, în continuare, ajungem apoi, prin știința spirituală, nu să constatăm niște generalități de felul: în primii șapte ani din viața omului acționează forța echilibrului, forța mișcării, forța vieții, ci noi putem vedea aspectele concret-individuale, prin faptul că percepem spiritualul în mod concret; învățăm să sesizăm în particular felul cum acest spiritual se manifestă în organe, felul cum acționează el în plămâni, inimă, ficat ș.a.m.d. Dobândim astfel posibilitatea de a privi într-un mod cu adevărat viu în intimitatea trupului uman. Și atunci se arată cu totul altceva decât în cazul în care sunt cunoscute doar aspectele materiale, așa cum o poate face materialismul. Specific la materialism este faptul că el se lasă în prada unei spiritualități greșite, adică abstracte, bazate pe abstractizare. Iar specificul științei spirituale va consta în faptul că ea este în măsură să aprecieze în mod just tocmai lumea materială. Bineînțeles, ea merge în mod just și în direcția cealaltă, în direcția spiritualului. Ar trebui de fapt să fie combătută din ce în ce mai clar acea părere care provine de la misticii nebuloși, cum că știința spirituală ar fi ceva care se ocupă de fantasme, de generalități, de vorbărie goală. Nu, știința spirituală se ocupă tocmai de aspectele concrete ale lumii și ar dori să ofere o concepție despre felul cum spiritual-sufletescul acționează până la nivelul celor mai mici organe. Fiindcă nu putem cunoaște existența materială, decât dacă aflăm cum acționează spiritualul în mod concret în existența materială. Dar printr-o asemenea pătrundere concretă în organismul uman ne cucerim treptat ‒ fiindcă așa ceva se cucerește numai printr-un fel de imaginație, inspirație ș.a.m.d. ‒ o facultate, un talent, aș zice, de a vedea cu adevărat ceea ce este individual și de a aprecia apoi unde se află o deficiență oarecare, cum sunt tulburările de vorbire, să zicem.

* Vezi Rudolf Steiner, Grenzen der Naturerkenntnis (Limitele cunoașterii naturii), GA 322
** Vezi, de asemenea: Rudolf Steiner, Teosofie, Introducere în cunoașterea suprasensibilă a lumii și în menirea omului, GA 10 și Rudolf Steiner, Știința ocultă, GA 13.

Și atunci va exista posibilitatea, tocmai la o anumită vârstă a copilăriei, să se acționeze asupra organelor vorbirii prin exerciții speciale de vorbire. Esențialul este aici să putem observa tocmai la vârsta potrivită ceea ce ne întâmpină în ființa copilului, poate chiar deficiențe fizice. Și cu toate că suntem împiedicați, pur și simplu, de împrejurările exterioare ‒ căci azi este recunoscut și practicat în diferite cabinete medicale doar ceea ce poartă o ștampilă oficială și a fost aprobat în această direcție -, cu toate că, așadar, avem de-a face cu toate felurile de piedici posibile, putem spune că, de exemplu, tocmai în ceea ce privește tulburările de vorbire au fost obținute rezultate foarte frumoase prin simplul fapt că li s-a cerut copiilor să facă exerciții de vorbire ritmică și că s-a recunoscut deficiența specială pe care o prezenta copilul și că, pe urmă, tânărul om care avea un organism al vorbirii defectuos a fost pus să recite diferite texte într-un ritm sau altul, de nenumărate ori, că i s-a spus să se transpună în mod deosebit, cu sentimentul, în derularea ritmică a anumitor sunete. În această direcție pot fi realizate niște vindecări considerabile ale unor asemenea deficiențe, sau măcar niște extinderi ale posibilităților de a se exprima prin vorbire.^*

Dar se mai poate face și altceva. În cazul tulburărilor de vorbire se poate acționa în mod deosebit, de exemplu asupra unei reglememntări a procesului respirator, care, în orice caz, trebuie să fie absolut individuală. Reglementarea procesului respirator poate fi realizată prin faptul că-i ajutăm pe cei pe care vrem să-i tratăm să dezvolte în ei un sentiment în timp ce recită în lăuntrul lor anumite complexe de gânduri sau de cuvinte, sau poate doar le gândesc, dar le gândesc lent, pe spații largi de timp. Și atunci se întâmplă un lucru surprinzător: dacă formăm în mod just asemenea complexe de cuvinte, celui ce urmează să fie tratat, care se dăruie unui asemenea ritm de gândire sau ritmului lăuntric al unor cuvinte, îi transmitem un anumit sentiment: tu observi la respirația ta când acest cuvânt are un ritm mai lent sau unul mai rapid. Respirația se modifică așa sau așa; tu cauți să mergi pe urmele ei. Într-un anumit sens, îl facem să conștientizeze ceea ce rezultă pentru activitatea de reprezentare, ca fenomen ce merge în paralel cu respirația. Și dacă micul pacient ne poate spune apoi ceva în legătură cu aceasta, vom căuta să-l ajutăm în continuare. Așa că, o dată ce a devenit conștient de procesul său respirator, va ajunge singur, treptat, să facă în așa fel încât ‒ aș zice ‒ complexele de cuvinte pe care și le formează în acest proces respirator, pe care-l poate urmări acum, într-un anumit sens, în mod conștient, să intre în curentul respirator așa cum trebuie.

Prin urmare, trebuie să înțelegem problema în felul următor: Prin faptul că la început îi dăm copilului niște ritmuri, pe care el, după caz, trebuie să le gândească lăuntric, să le murmure, să le șoptească ori să le spună pe de rost cu glas tare, facem ca în copil să se trezească facultatea de a observa modificările survenite în respirația sa. Acum el știe: respirația se modifică în acest fel. Și pe urmă îi interzicem, într-un anumit sens, să folosească tocmai materialul pe care i l-am dat, tocmai cuvintele și gândurile cu care a exersat. Îi atragem atenția asupra faptului că acum trebuie să-și compună el însuși ceva asemănător. Și atunci el va ajunge să creeze un paralelism conștient între această întreagă derulare interioară de gânduri sau cuvinte, ‒ sau ascultarea lăuntrică a derulării cuvintelor și procesul respirator. Astfel încât un anumit fel de a respira coincide întotdeauna cu o activitate interioară de reprezentare sau cu ascultarea lăuntrică a unor cuvinte. Datorită acestui fapt, sunt compensate foarte multe dintre lucrurile care,să spunem, sunt o asociere defectuoasă dintre procesele de natură predominant mentală ‒ fiind situate mai mult în direcția sufletescului, când vorbim ‒ și acele procese care au loc în organism drept procese predominant materiale, drept procese fizice. Toate acestea au efecte deosebit de favorabile dacă sunt aplicate la vârsta potrivită a copilăriei. Și putem spune, fără îndoială: dacă pedagogii noștri ar fi niște psihologi mai buni, dacă ar avea, din spirit, o cunoaștere concretă a trupului uman, atunci ei ar putea să acționeze într-un cu totul alt mod, tocmai în sens pedagogic, asupra tulburărilor de vorbire.

Ei bine, tot ceea ce am spus adineaori poate fi dezvoltat până la nivelul unei anumite terapii; aceste indicații ar putea să aibă niște influențe foarte favorabile asupra altor perioade din viață. Mi se pare însă că o deosebită importanță revine ‒ și am putea atrage atenția aici asupra anumitor succese care au fost obținute pe această cale -, o deosebită importanță revine faptului că asemenea deficiențe pot fi vindecate printr-o folosire deosebit de rațională a principiului imitării. Dar în acest caz trebuie să avem o cunoaștere subiectiv-obiectivă mult mai intimă a întregului organism uman și a părților sale.

Vedeți dvs., în viață oamenii vorbesc unii cu alții. Și în viața obișnuită ei sesizează prea puțin din influențele imponderabile – pot să spun ‒ care se exercită de la om la om. Totuși, aceste influențe există. Azi noi am devenit atât de abstracți, încât nu-l mai ascultăm pe celălalt decât în privința conținutului intelectual.

Foarte puțini oameni posedă azi un sentiment care să le spună ce înseamnă, de fapt, că un om înzestrat cu o empatie psihic-organică ceva mai pronunțată, după ce a vorbit cu un alt om, simte că poartă mai departe, în propriul său organism al vorbirii, într-un mod foarte conștient, modul de a vorbi al celuilalt. Foarte puțini oameni simt tot ceea ce cineva viețuiește în această direcție, dacă trebuie să vorbească, unul după altul, cu patru-cinci-șase oameni, dintre care unul tușește, al doilea e răgușit, al treilea strigă la tine, al patrulea vorbește în așa fel încât nu se înțelege nimic, fiindcă toate acestea le face, în paralel, și propriul organism; el vibrează mereu împreună cu toate acestea, le trăiește în lăuntrul lui.

Dacă dezvoltăm acest sentiment al empatiei față de vorbire, vom dobândi în orice caz și o reacție puternică ‒ aș zice ‒ de autoapărare. Se va ivi fenomenul ciudat că tocmai când avem de-a face cu asemenea probleme, care sunt strâns legate de subiectivitatea omului, cum ar fi tulburările de vorbire, tocmai atunci vom afla în ce fel trebuie să-i vorbim, ca model, celui care suferă de o tulburare a vorbirii, pentru ca el să facă unele progrese pe bază de imitare. Am cunoscut mulți bâlbâiți, în cazul cărora, dacă au fost puși în situația de a-și percepe bâlbâiala și dacă au fost rostite apoi în fața lor, ca model, mai ales exerciții și texte ritmice, s-a reușit să se ajungă până la un fel de uitare a bâlbâielii lor ‒ folosesc acum o comparație -, prin faptul că alergau după vorbirea-model. În orice caz, trebuie să putem dezvolta atunci empatia umană până la acest nivel organic.

În general, în domeniul terapeutic e nespus de important să-l putem ajuta pe pacient să-și uite trăirea subiectivă, care e legată de un proces oarecare. Și, de exemplu, în cazul tulburărilor de vorbire, un adevărat medicament constă mai ales în a folosi în mod just perioada dintre 7 ‒ 14 ani, în a-i aduce într-un mod iubitor pe cei cu tulburări de vorbire în situația de a imita, așa cum am descris. Experiența arată foarte bine că, de exemplu, bâlbâiții nu pot rosti uneori cum trebuie nici măcar trei cuvinte, căci nu sunt în stare să rostească trei cuvinte unul după altul.

Dar dacă le dăm să recite o poezie căreia i se pot dărui din toată ființa lor, pe care pot s-o iubească, și dacă noi stăm în dosul acestui exercițiu, ca ascultători atenți, ei sunt în stare să recite strofe întregi, fără a se poticni. A crea asemenea situații, în care ei fac asemenea lucruri, este un mijloc terapeutic deosebit de eficient, din direcția psihicului. Și facem un serviciu foarte rău unor oameni care au asemenea deficiențe dacă le atragem atenția în mod exterior asupra lor. Am avut cândva un prieten, care era și poet, acesta putea să se exprime întotdeauna numai într-o manieră foarte explozivă, dacă spre el venea un om lipsit de tact, care-i atrăgea atenția asupra faptului că se bâlbâie. Și, odată, unul dintre aceștia l-a întrebat, „cu mult tact”: „D-le doctor, întotdeauna vă bâlbâiți așa?” La care el a răspuns: „Nu, doar când mă aflu în fața unui om care îmi e absolut antipatic.” ‒ Bineînțeles, ar fi trebuit ca eu să mă bâlbâi acum îngrozitor, dacă aș fii încercat să imit felul în care a fost dat acest răspuns!^*

Dar oamenii își vor da seama treptat ce remediu important împotriva unor asemenea deficiențe ale organismului uman și împotriva altora de acest fel putem avea în euritmie. Euritmia poate fi urmărită ‒ aș zice ‒ în două direcții. Una este aceea asupra căreia am atras atenția mereu în „introducerile”^* pe care obișnuiesc să le ofer înaintea reprezentațiilor de euritmie. Aici eu arăt că prin percepția sensibil-suprasensibilă putem deveni conștienți, la omul actual, de organismul vorbirii, cu tendințele sale de mișcare, care sunt transferate apoi asupra întregului organism. Dar nu este de mai mică importanță nici calea inversă. Căci, vedeți dvs., în cazul a ceea ce v-a fost prezentat azi într-o conferință, adică în cazul procesului de devenire a vorbirii, joacă un rol foarte important, cu siguranță, o euritmie originară a oamenilor. Nu e adevărat că lucrurile au în ele sunetul, așa cum afirmă teoria lui bing-bang, dar între toate lucrurile, între Macrocosmosul întreg și organizarea umană, acest microcosmos, există o legătură și, în fond, tot ceea ce se petrece în lume din punct de vedere exterior poate fi re-creat, într-un anumit sens, ca mișcare, și de către organizarea umană, sub formă de gesturi. Așa că, de fapt, față de toate fenomenele, noi avem mereu tendința de a le replăsmui prin forțele propriului nostru organism. Atâta doar că nu facem asta cu organismul fizic, ci cu organismul eteric. Organismul eteric e angajat în permanență într-o mișcare euritmică.

* Comp. Rudolf Steiner, Euritmie. Revelare a sufletului care vorbește. Cuvântări înaintea spectacolelor de euritmie 1918-1924, GA 277.

Omul originar era mult mai mobil decât cel de azi. Dvs. știți că această evoluție de la mobilitate la imobilitate se mai exprimă și azi în faptul că, în anumite cercuri, un om este considerat deosebit de cultivat dacă ia o atitudine flegmatică, în timp ce vorbește, dacă el își însoțește vorbirea cu cât mai puține gesturi. Anumiți vorbitori se bucură de „prestigiu” fiindcă își țin mereu mâinile în buzunare, ca nu cumva să facă vreun gest cu mâinile, fiindcă, dacă stă pe podium nemișcat ca un butuc de lemn, acesta e semnul unui fel de a vorbi deosebit de bun. Dar ceea ce se manifestă aici sub o formă caricaturală corespunde acelei înaintări a omenirii de la mobilitate la imobilitate, și noi trebuie să constatăm în substratul originar al evoluției omenirii, din vremurile originare, trecerea de la o vorbire în gesturi, de la un fel de euritmie, la vorbirea articulată. Ceea ce în organism a ajuns la imobilitate, s-a specializat în organele vorbirii; a format ‒ bineînțeles, de-abia mai târziu ‒ organele vorbirii; așa cum ochiul s-a format în contact cu lumina, și organul vorbirii s-a format în contact cu o vorbire care inițial era mută. Iar dacă noi cunoaștem toate aceste corelații, vom fi în măsură să folosim euritmia într-un mod deosebit de favorabil, introducând-o treptat în planul didactic, pentru a lucra împotriva tuturor lucrurilor care ar putea interveni deranjant în vorbire. Tocmai în această direcție, dacă vă veți da puțin osteneala, va fi o sarcină foarte plăcută aceea de a dezvolta euritmia noastră de azi, care a evoluat mai mult în sens artistic și pedagogic, de a o dezvolta și în direcția terapeutică, ajungând la un fel de euritmie terapeutică^*, artă care se va extinde apoi în special pe tărâmul unor necesități terapeutice, ca aceea despre care am vorbit acum. Nu știu dacă am epuizat astfel întrebarea, dar am vrut să-i schițez doar un răspuns succint.

„Conversația” continuă pe baza unor întrebări referitoare la alte domenii de activitate.

* Aceste aforisme sintetizează ceea ce Rudolf Steiner a descris în cursul despre modelarea vorbirii și arta dramatică, ultimul în cadrul căruia Rudolf Steiner și Marie Steiner au colaborat.

Printre cursurile care au fost ținute la Goetheanum în prima jumătate a lunii septembrie se află și unul despre Modelarea vorbirii și arta dramatică. El ar dori să vină în întâmpinarea unei dorințe care există azi în numeroase suflete într-un mod foarte pregnant: aceea de a trece iarăși de la naturalismul lipsit de stil al artei teatrale la un stil.

Un asemenea lucru va putea fi realizat numai dacă vom sesiza mai întâi și mai întâi în ce fel se revelează conținutul sufletesc al omului, conținut modelat în mod viu în cuvânt. În ceea ce privește modul de a vorbi, conștiența modernă trăiește cufundată cu totul în simțul pentru idei; ea a pierdut aproape total sentimentul pentru sunete și cuvinte. Dar în simțul pentru idei se pierde și spiritualitatea perceptibilă pe cale senzorială, care constituie esența tuturor artelor.

Trebuie să simțim cel mai mult acest lucru în domeniul artei teatrale. Fiindcă ea are nevoie de mimică, de gesturi, dacă vrea să pună în valoare cuvântul așa cum trebuie. În trăirile nemijlocite, gestul și mimica nu se leagă cu suficientă forță de simțul pentru idei, dar se leagă puternic de simțul pentru sunete și cuvinte.

Când intonăm sunetul a, sufletul revelează întotdeauna, la origine, trăirea admirației, a uimirii față de ceva. În sunetul o trăiește senzația de a îmbrățișa ceva cu sufletul. Dacă ne transpunem astfel în vorbire, vom găsi în vocalizare trăirile lăuntrice ale sufletului în contact cu lumea exterioară, iar în consonantizare tendința sufletului de a modela, imitând, prin felul cum plăsmuiește sunetele, o imagine audibilă a unui obiect sau proces din lumea exterioară. Și astfel putem ajunge să trăim cuvântul.

În consoana b, sufletul se străduiește să imite gestul de a cuprinde în brațe un obiect, în r ‒ starea de excitație lăuntrică, faptul de a vibra într-un proces.

În îmbinarea dintre vocale și consoane sufletul trăiește, cu viața lui, în lumea exterioară; și în suflet trăiesc, în imagine, ființele, lucrurile și procesele lumii exterioare.

În orice cuvânt care conține vocala a, trăiește ceva din faptul că sufletul se află în starea de admirație sau uimire față de obiectul sau procesul pe care-l desemnează. Pentru conștiența obișnuită, acest aspect a pălit aproape cu totul.

Dar în trăirile subconștiente sau și semiconștiente ale sufletului uman, el stabilește relațiile pe care sufletul uman le are față de cuvânt. Cel care vrea să facă revelații artistice prin cuvânt trebuie să învie în interiorul său cuvântul. Sufletul lui trebuie să se transpună în cuvânt; numai în acest caz cuvântul poate fi modelat de el în mod artistic.

Un dialog înfățișează ceva ce doi oameni viețuiesc în contact unul cu altul. Sufletele sunt în interacțiune. În timp ce unul vorbește, celălalt ascultă. Și acum începe el să vorbească. În cuvântul său trebuie să existe ecourile a ceea ce primul viețuiește vorbind. Acum, acesta îl ascultă pe primul. În ascultarea sa mută trebuie să devină perceptibil, când e vorba de interpretarea dramatică, faptul că cel de-al doilea îl face să fie nemulțumit, îl dezamăgește, îl consternează, îl umple de îngrijorare ș.a.m.d. Căci arta trebuie să exprime sub formă perceptibilă tot ceea ce vrea să trăiască în ea.

Comportamentul pe care trebuie să-l aibă interlocutorii angajați într-un dialog rezultă de la sine dacă fiecare dintre ei și-a unit înainte sufletul cu atmosfera specifică sunetelor și cuvintelor. Datorită acestei legături, interpretul va dezvolta atitudinea pe care trebuie s-o aibă până la o capacitate instinctivă.

Pregătirea pentru interpretarea scenică trebuie să cuprindă în sine educarea în sensul dezvoltării unui simț, unui sentiment pentru sunet și cuvânt.

Sentimentul, simțul doar pentru idei, pentru percepția doar a ideilor nu poate oferi o educație în sensul artei. Fiindcă acest simț se adresează prea puternic intelectului. Dar acesta distruge ceea ce este artistic. El face ca ceea ce e perceptibil în mod senzorial să dispară în senzorialitatea imperceptibilă a trăirii sufletești interioare. Ceea ce se petrece pe scenă trebuie să trăiască însă în perceptibilitatea a ceea ce poate fi auzit și văzut; și nu are voie să ridice pretenția de a fi reconstruit de către intelectul ascultătorului și spectatorului.

Aristotel a gândit just și Lessing a simțit just că acțiunea tragică trebuie să vibreze ca ecou în groaza și compasiunea spectatorului. Dar interpretul va fi în stare să mențină treze aceste sentimente numai dacă el va ști să introducă viața sa sufletească până în procesul de modelare a vorbirii.

Viața în vorbire poate fi educată numai prin viețuirea vorbirii. În mod firesc, astăzi nu vom avea de rostit cuvinte care conțin vocala u ori de câte ori vom avea de spus ceva care conține sentimentul de teamă. Fiindcă limbile vorbite azi nu mai sunt genuine. Totuși, vocala u este revelarea trăirii sufletului cuprins de teamă. Dacă avem de spus: „Es naht Gefahr” /Se apropie o primejdie/, în aceste cuvinte nu eixstă vocala u. Dar intonația pe care trebuie s-o dăm în acest caz cuvintelor poate fi găsită pe baza sentimentului ce poate fi viețuit prin vocala u.

Misterul vorbirii constă în faptul că, în suflet, în cazul fiecărui sunet vibrează inaudibil alte sunete. Dacă eu spun a, într-un cuvânt care exprimă teama, în străfundurile sufletului sună și vocala u. Bineînțeles, cel care vorbește în viața cotidiană nu are nimic de-a face cu toate acestea. El e situat în centrul trăirii nemijlocite. Cu sentimentul, el se află aproape, de această trăire. El rostește cuvintele: „Es naht Gefahr” pe baza a ceea ce a viețuit drept teamă.

Artistul de pe scenă nu se află în situația de viață nemijlocită. El trebuie să aibă în interiorul său în mod instinctiv sentimentul pentru sunete, care vibrează și el, mut, când este exprimat ceva care provoacă teamă. Iar sentimentul pentru sunete poate să-i dea coloritul modului de a intona.

În cazul dialogului, o asemenea senzație față de sunete, creează posibilitatea de a-i răspunde interlocutorului în așa fel încât spectatorul să aibă în fața sa în mod perceptibil interacțiunea sufletelor angajate în dialog. Când, în cadrul unui dialog, unul dintre interlocutori ascultă iar celălalt vorbește, în el va prinde să răsune sentimentul corespunzător, senzația corespunzătoare pentru sunete, și pe baza acesteia el va da răspunsului său intonația potrivită. O culoare îi apare privirii mereu puțin altfel, după cum se află lângă un albastru sau lângă un galben. O propoziție care conține indiferent ce vocale va suna altfel, după cum în ea mai vibrează, ca ecou, sunetul u, cel născut din teamă, sau sunetul i, cel purtat pe aripile bucuriei.

În arta teatrului trebuie să se trezească din nou viața interioară a vorbirii. Fiindcă în vorbire e conținută o parte a entității umane.

Găsim această parte a entității umane dacă vom căuta să ne formăm o idee despre legătura dintre mimică și gestică, pe de-o parte, și cuvânt, pe de altă parte. În gest trăiește o revelare pătrunsă de sentiment a voinței omului.

Spiritual-sufletescul există în gest sub formă de imagine. În măsura în care sufletesc-spiritualul face ca în expresivitatea imaginativă a gestului să se reverse sentimentul, entitatea umană se revelează în forța voinței spre exterior. Avem de-a face aici cu o vizibilizare a entității umane în așa fel încât interiorul e dus în exterior.

Dar omul poate să-și simtă, să-și reprezinte propriul său gest, propria sa mimică, felul în care își reprezintă el însuși lucrurile și procesele lumii exterioare. Și atunci, în reprezentarea gestului există ceva ca un fel de umplere a conștienței cu entitatea umană lăuntrică.

În viața obișnuită, organizarea umană nu duce până la capăt această transferare în reprezentare a gestului bazat pe voință. Ea duce acest proces până la jumătatea drumului. Și, acolo unde el se oprește, ia naștere vorbirea. În cuvânt sunt întrupate gesturi și mișcări mimice. Cuvântul însuși este un gest, sub o altă formă. Pentru cel care dezvoltă în lăuntrul lui o percepție, o senzație, un sentiment pentru sunete, va deveni perceptibil felul cum gestul intră în cuvânt; în actul vorbirii el poate avea în elementul sufletesc o trăire a gestului mai subtilă.

Dacă vrem să dăm vorbirii o modelare artistică, trebuie să putem purta în lăuntrul nostru, în acest fel, caracterul cuvântului împreună cu trăirea a ceea ce este gestică și mimică.

Și cuvântul poate deveni cuvânt scenic numai datorită faptului că el iese din gâtlejul omului cu coloritul acestei trăiri.

În cuvântul scenic trebuie să ajungă să se reveleze, în sunete articulate, omul în mișcare. Și atunci, în fața ochiului și urechii spectatorului va sta o unire concret-perceptibilă dintre gest, mimică și textul rostit. Iar drama va putea să curgă prin cuvintele și gesturile actorului.

Ceea ce, în cazul vorbirii obișnuite, are loc în organismul uman în regiunile adânc ascunse ale inconștientului: transformarea mimicii și a gesturilor în modul de intonare a sunetului ‒ acesta e lucrul pe care actorul trebuie să-l aducă în fața conștienței pline de fantezie, pe baza unei simțiri artistice, pentru ca în interiorul lui să devină modelare plină de fantezie a cuvântului, realizată în mod conștient, o activitate pe care entitatea umană o desfășoară de obicei, când vorbește, în mod absolut inconștient, ba chiar, în limbile mai avansate, a pierdut-o cu totul în modul incolor de a modela cuvântul.

De aceea, în educarea actorului trebuie să se pornească de la încarnarea trăirii sufletești în primul rând în mimică și gestică. Acest lucru este realizabil până la un anumit grad de perfecțiune doar dacă actorul începător va exersa mai întâi, alături de un recitator care-i oferă recitarea, aspectele legate de expresia prin mimică și gest ale rolului, dacă el va adăuga apoi acestui joc „mut”, dar „grăitor”, coloritul dat de cuvânt.

Și atunci sufletul, care se încredințează cu voința sa revelării mișcării, va putea să trăiască și pe valurile cuvintelor. Fiindcă în incitarea gestului noi viețuim sufletul; iar în cuvântul născut din gest, această trăire e transpusă în modelarea, făcută pe jumătate în stare de repaos, a materialului sonor.

Dacă actorul se transpune în legătura dintre sunetul articulat și mișcarea gesticii, atunci modelarea cuvintelor se va transforma în interiorul lui într-un instinct artistic plin de fantezie. E necesar ca acest caracter instinctiv să pătrundă în trăire, fiindcă, în caz contrar, interpretarea pare făcută, artificială, Dar, ca să fie artă, ea trebuie să fie ceva născut într-un mod cu totul firesc.

Actorul va găsi în el voința de a concepe astfel arta teatrului numai dacă va porni de la o privire spirituală asupra entității umane. Fiindcă această privire spirituală va recunoaște în omul care vorbește în mișcare urzirea spiritual-sufletescului; și de aici se poate naște apoi dispoziția fundamentală justă a interpretării pe scenă. Cunoașterea omului, transformarea cunoașterii omului într-o modelare practică a sunetelor și gesturilor: aceasta este baza artei teatrale. Ceea ce trăiește actorul în mod lăuntric cu întreaga sa ființă, actul de a se încredința gestului însoțit de sunete articulate, cuvântului însoțit de gesturi: aceasta constituie arta actorului.

În cadrul cursului de modelare a vorbirii și artă dramatică pe care-l ținem în prezent la Goetheanum, cele spuse adineaori constituie o parte a ceea ce am dori să transmitem drept imbold. Noi am dori să impulsionăm artisticul artei teatrale. Marie Steiner a elaborat de mulți ani arta recitării și declamării în așa fel încât în aceasta caracterul artistic al modelării vorbirii e ridicat la nivel de trăire imaginativ-concretă. Dacă activitatea antroposofică poate să se dezvolte în această direcție, meritul este al Mariei Steiner. Tot ea este și cea care a avut ideea prezentului curs, și care contribuie în cadrul lui prin arta recitării. Stimulați de ea, aici, la Goetheanum, s-au adunat un număr destul de mare de artiști ai scenei care vor să introducă în arta dramatică, sub îndrumarea ei, ceea ce poate oferi antroposofia.

Expunerile din „Cursul de modelare a vorbirii și artă dramatică” făcute aici au avut menirea de a arăta în ce fel arta actorului poate găsi drumul spre stil, din direcția vorbirii. Pentru a da o formă scenică operei dramatice, arta regizorală are nevoie să se transpună în lumea culorii. Acest aspect intră în considerare atât pentru costumația personajelor, cât și pentru decorul scenic. Căci pentru spectator, ceea ce aude drept cuvânt, ceea ce vede drept gest, trebuie să se întrețeasă cu veșmintele actorilor și cu imaginea sculptural-picturală a scenei, formând un întreg.

Aici esențială este posibilitatea de a manifesta stil în nuanțele cromatice. De aceea, la fel ca și pictura, teatrul trebuie să înțeleagă acea trecere care ne conduce de la privirea, de la perceperea culorii atașate lucrurilor și proceselor din lumea exterioară, la viețuirea interiorului culorii.

O atmosferă sau o dispoziție tragică transpusă într-o imagine scenică gălbuie sau roșiatică e ceva imposibil. Și tot așa, o dispoziție sufletească de voioșie pe un fundal albastru sau violet închis.

În culoare, sentimentul trăiește într-un mod spațial. La fel cum roșul declanșează în suflet o dispoziție fundamentală de voioșie, albastrul ‒ una de seriozitate, iar violetul una solemnă, tot astfel, atitudinea de dăruire iubitoare a unei persoane față de alta cere să se întrupeze spațial într-o vestimentație în nuanțe roșiatice și într-o nuanțare tot în tonuri roșiatice a decorului din jur. Dacă un personaj are o trăire de evlavie și venerație, aceasta cere, atât pentru costum cât și pentru decor, niște nuanțe de albastru.

Ceva similar se poate spune despre desfășurarea în timp a acțiunii dramatice. Când aceasta trece de la interesul general pe care spectatorul îl nutrește la început față de caracterele personajelor și de acțiune, din punct de vedere cromatic va trebui să existe, în mod corespunzător, o trecere de la culorile luminoase, gălbui-roșiatice, galben-verzui, la cele verde-albăstrui și albastru-violacee. ‒ Dacă dispoziția piesei înaintează spre un final vesel și satisfăcător, în cazul unei comedii, atunci se cere trecerea de la nuanțele verzui spre cele galben-roșii sau roșiatice.

Dar cu aceasta n-am sugerat decât unul din punctele de vedere. Acestuia i se alătură un altul, care ne spune că, așa cum stau caracterele unul lângă altul, ele se revelează în nuanțele de culoare.

Nu vom pune un personaj irascibil să apară pe scenă într-un costum albastru, ci într-unul de culoare deschisă, dacă avem de a face cu o dispoziție fundamentală tragică. Dar putem îmbrăca un personaj irascibil, dacă așa cere piesa, și într-un albastru serios și solemn. Aceasta va avea un efect umoristic.

Un om mișcat din cauza unei bucurii, dacă apare pe un fundal albastru, sau un om trist, pe un fundal galben, vor crea impresia că nu sunt la locul lor în acea ambianță; spectatorul va zâmbi văzându-l pe primul și-l va compătimi pe cel de-al doilea.

Aceste influențe subtile au loc între scenă și spectatori. Cunoașterea lor artistică plină de fantezie ține de ceea ce constituie arta regizorală.

În nuanțarea de lumini și culori a ceea ce apare în același timp pe scenă, combinată și armonizată cu nuanțarea legată de ceea ce se derulează în timp, se va putea revela, dintr-o direcție, întreaga înaintare a acțiunii dramatice.

Dacă lucrurile sunt înțelese așa cum trebuie, nu se va putea obiecta că aici diferitele arte sunt amestecate într-un mod nepermis. Fiindcă, aplicându-se în mod practic aceste îndrumări, se va constata că regizorul are nevoie să se cufunde în culoare într-un cu totul alt mod decât pictorul. Pentru că pictorul face ca plăsmuirile sale să se nască din culoare, pe când arta regizorală face ca în imaginea de lumini și culori a scenei să radieze caracterul și acțiunea. Un pictor care face așa ceva, devine decorativ în sensul cel mai rău al cuvântului; un regizor care s-ar lăsa în voia a ceea ce am spus despre pictor, ar ucide viața de pe scenă.

În cazul unui spectacol în aer liber, când nu se poate conta pe efectul de iradiere în diferitele culori, va fi necesară o modelare a vorbirii mult mai colorată și o vestimentație care să corespundă în mod mult mai clar vieții interioare a personajelor, decât în cadrul închis, realizat în mod artistic, al imaginii scenice. Totuși, această afirmație nu intră în considerare când e vorba de redarea unor scene din natură pe scena închisă. În acest caz, este absolut valabil ceea ce s-a spus în legătură cu realizarea nuanțelor cromatice.

Așa că, pentru imaginea scenică, vom tinde spre stilizarea luminii și a culorilor. Dimpotrivă, stilizarea a ceea ce este linie, aspect plastic, formă, va părea artificial, manierist. O pădure stilizată, o construcție arhitectonică stilizată, sunt ceva caricatural. Aici va fi necesar să se treacă la redarea realistă. Ceea ce în dramă, în restul situațiilor, se detașează de natură, în acest caz se prelungește în aceasta.

Când modelarea justă a vorbirii se revelează, prin gestul just, în cadrul imaginii scenice juste, spiritul care trăiește în piesa de teatru se va vesti ca suflet, de pe scenă, spre spectatori. Și numai dacă există o asemenea manifestare,este posibilă arta.

Naturalismul ia naștere numai din sentimentul de neputință față de modelarea artistică. El apare atunci când stilul a pierdut spiritul și s-a degradat până pe treapta de manierism; dar stilul va fi și el regăsit, o dată cu spiritul.

Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers

METODICA ȘI FIINȚA MODELĂRII VORBIRII

GA 280

CONTRIBUȚII LA FORMAREA UNEI ȘCOLI DE ARTĂ ORATORICE

Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner Marie Steiner-von Sivers

METODICA ȘI FIINȚA MODELĂRII VORBIRII

GA 280

CONTRIBUȚII LA FORMAREA UNEI ȘCOLI DE ARTĂ ORATORICE

Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers