Îngăduiți-mi să includem astăzi în acest congres pedagogic-artistic niște exemple din arta recitării și declamației, la care aș vrea să fac și câteva remarci eposidice, ca să zicem așa.
Este întotdeauna extraordinar de greu să vorbești despre artă. Arta ține de sentimentul nemijlocit, de percepția nemijlocită. Ea trebuie primită pe calea impresiei nemijlocite. Dacă vorbim, așadar, despre artă, ne aflăm într-o situație deosebită, în cadrul unui simpozion ca cel de acum, unde urmează să fie explicate în mod artistic cunoașterea, întregul mod de a proceda cu munca de educație și instruire. Bineînțeles, toate conferințele prezentate aici au subliniat faptul că tocmai la pedagogia Waldorf esențialul este să se integreze întregii munci de educație și instruire elementul artistic. Dar în fața artei înseși ai vrea, mai degrabă – am lăsat să se înțeleagă acest lucru deja în prima mea conferință –, să fii pudic și reținut, în ceea ce privește elementul artistic. Toate explicațiile, toate revelațiile bazate pe sentiment, toate impulsurile de voință ale oamenilor, se revarsă, până la urmă, în ceea ce constituie curentul neîntrerupt al evoluției culturii și civilizației umane. Și ele sunt conținute în cele trei impulsuri ale întregii deveniri umane, ale întregii istorii: idealul religios, idealul artistic și idealul cunoașterii. Pe bună dreptate se încearcă, tocmai în epoca noastră, să se facă din artă purtătoarea idealului cunoașterii, pentru ca să poată fi găsită din nou o posibilitate de a se înainta și în ceea ce privește cunoașterea din sfera materiei în aceea a spiritualului. Eu am căutat să arăt că arta este calea pe care se poate ajunge la o cunoaștere reală a omului, deoarece activitatea creatoare artistică, simțirea artistică, sunt, într-un fel, organele unei cunoașteri veritabile, adevărate, a omului, căci natura, în momentul în care se înalță din multitudinea de fapte și entități ale Universului, pentru a-l crea pe om, devine ea însăși o artistă. Nu avem voie să luăm acest lucru drept o simplă metaforă, el ar trebui să fie o cunoaștere mai profundă a omului și a lumii. Și iarăși, în fața artei, am vrea să spunem: Devenim pisălogi când vrem să vorbim despre artă în mod artistic. A vorbi despre artă înseamnă a reconduce cele spuse spre un fel de cunoaștere religioasă, și aici religiozitatea trebuie să fie înțeleasă, în orice caz, în sensul cel mai larg posibil, în așa fel încât să nu cuprindă doar ceea ce noi considerăm astăzi, în mod îndreptățit, că este religios, elementul din om care venerează, ci să vedem religiozitatea acolo unde ea cuprinde și ceea ce este, în sensul cel mai înalt al cuvântului, umorul. Dar trebuie să existe întotdeauna un fel de simțire religioasă care pregătește dispoziția sufletească pentru artă. Fiindcă, atunci când vorbim despre artă, trebuie să vorbim din spirit. Cum am putea caracteriza în cuvinte niște capodopere cum este „Comedia” lui Dante, dacă n-am prelua în cuvintele noastre niște momente religioase.
Acest lucru a fost simțit și a fost simțit foarte intens la nașterea artei. Arta s-a născut pe când știința și religia mai formau încă un tot comun, unitar. La începutul celor mai mari opere de artă auzim cuvintele care, aș zice, apar ca o confirmare, venită din partea istoriei universale, a celor spuse mai înainte. Cu adevărat dintr-o conștiență cosmică își începe Homer epopeea prin cuvintele:
Cântă-mi, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Achil Peleianul!
Homer nu cântă el însuși. Homer e conștient de faptul că sufletul lui trebuie să se înalțe în sfera supraumanului, a suprasensibilului, și că trebuie să-și pună cuvintele, ca jertfă, în slujba unor puteri superioare, dacă vrea să devină un poet cu adevărat artistic. Bineînțeles, problema Homer, ca atare, nu are nimic comun cu aceasta. Și dacă noi cuprindem cu privirile o perioadă de timp foarte lungă, și ne ducem până la unul dintre poeții moderni, îl vom auzi pe Klopstock începându-și „Messiada” printr-un cuvânt care, în orice caz, sună altfel, dar din punct de vedere formal-exterior pare a suna la fel:
Cântă, suflet nemuritor, a oamenilor păcătoși mântuire,
ce pe Pământ Messia, în omenirea sa, o împlinește.
Și dacă, de la unul dintre poeme, înaintăm spre celălalt, parcurgem acea perioadă în care omul a făcut drumul mare, nemăsurat de mare, de la starea de dăruire completă către puterile divin-spirituale, al căror înveliș se simțea, pe Pământ, până la punctul în care omul a început să se simtă în libertatea lui, fiind înveliș numai pentru propriul lui suflet. Dar și atunci, la începutul acestei perioade mărețe din istoria literaturii germane, Klopstock a apelat la invizibil, așa cum făcea Goethe întotdeauna, chiar dacă n-a spus-o în mod deschis. Vedem, așadar: în poeții-artiști există conștiența faptului că se transpun în suprasensibil.
Dar suprasensibilul nu vorbește în cuvinte. Cuvintele sunt, în orice caz, proză. Cuvintele sunt întotdeauna elementele componente ale unei vorbiri, elementele unui proces sufletesc, care e supus logicii. Dar logica există pentru ca noi să vedem ființele și procesele exterioare, senzoriale, în realitatea lor senzorială, exterioară; de aceea, logica nu are voie să se amestece în nimic din ceea ce este realitate spirituală adevărată. În momentul în care noi producem, pe calea logicii, fraza în proză, trebuie să ne situăm în întregime pe Pământ. Fiindcă lumea spirituală nu vorbește în cuvinte umane. Lumea spirituală nu merge decât până la silabă, dar nu până la cuvânt, așa că noi putem spune: Poetul se află într-o situație ciudată. Poetul trebuie să se slujească de cuvinte, pentru că ele sunt instrumentele vorbirii umane, dar, folosindu-se de cuvinte, el trebuie să iasă în mod necesar din elementul lui artistic propriu-zis. Și o poate face numai dacă reconduce cuvântul spre modelare, spre silabă. În măsura, numărul și greutatea silabelor, deci, într-o regiune unde cuvântul încă n-a devenit cuvânt, unde cuvântul se supune încă legilor muzical-imaginativ-plastice ale sferei supracuvântului, ale spiritualului, acolo domnește poetul. Și când poetul trebuie să se folosească, totuși, de cuvinte, el simte în interiorul lui că trebuie să conducă iarăși formațiunile cuvintelor spre acel tărâm din care a ieșit când a fost nevoit să treacă de la silabă la cuvânt. El simte că în rimă, în întregul mod de a da formă strofei, trebuie să repare, să rotunjească, să modeleze, să armonizeze în mod artistic ceea ce se întâmplă prin faptul că iese cu cuvântul din măsura și greutatea silabei.
Aici privim în intimitatea stării sufletești a artistului poet. Dar poetul adevărat chiar simte – și nu numai de la Platen ne-a rămas un cuvânt demn de luare-aminte, care ne atrage atenția asupra faptului pe care am vrut să-l caracterizez mai sus.
... Weitschweifigen Halbtalenten sind
Präzise Formen Aberwitz; Notwendigkeit
Ist dein geheimes Weihgeschenk, o Genius!
... Pentru semitalentele cu vorbă lungă,
formele precise sunt nerozie; necesitatea
e tainicul tău dar sfânt, o, geniule!
Platen invocă geniul, atrăgând atenția asupra faptului că geniului îi este proprie necesitatea de a modela silabele după măsură, număr și greutate, pe când abaterea de la acestea, în cazul prozei, nu e decât nerozia semitalentelor, care însă – am atras deja atenția asupra acestui lucru – constituie 99% dintre cei ce scriu poezii. Dar nu numai Platen, ci și Schiller exprimă ceva asemănător, în cuvinte foarte frumoase:
E ceva deosebit cu puritatea măsurii silabei, ea servește la redarea senzorială a necesității interioare a gândului, pentru că, dimpotrivă, o licență împotriva măsurii silabei face simțită o anume arbitrarietate. Din acest punct de vedere, ea e un moment important și e în atingere cu cele mai lăuntrice legi ale artei.
În această frază, Schiller vorbește de necesitatea măsurii silabei.
Ei bine, recitatorul sau declamatorul este interpretul poetului cu adevărat artist. El trebuie să fie conștient în special de lucrul asupra căruia am atras atenția adineaori; el trebuie să fie conștient de faptul că ceea ce are în fața lui, drept creație poetică, și care, bineînțeles, trebuie să se folosească de cuvinte, trebuie condus din nou spre măsura, numărul și greutatea silabei. El trebuie să devină conștient de faptul că ceea ce se revarsă în cuvânt trebuie rotunjit iarăși, prin arta lui, în direcția formei date strofelor și rimei. Acesta e motivul pentru care, în epoca noastră ce simte cam neartistic, a putut să apară un soi de artă a declamării și recitării foarte bizară: această prozaică scoatere în evidență a sensului de proză, care e cu totul neartistică. Fiindcă poetul adevărat se întoarce întotdeauna de la prozaismul cuvintelor la elementul muzical ori la cel plastic. Schiller avea întotdeauna în suflet, înainte de a pune pe hârtie cuvintele unei poezii, o melodie fără cuvinte, imprecisă, o trăire melodică a sufletului. Ea încă nu avea cuvinte, ci curgea sub o formă melodică, drept temă muzicală, și pe aceasta înșira el apoi cuvintele. Ne-am putea imagina că la Schiller cele mai diferite creații ale sale, în ceea ce privește conținutul exprimat în cuvinte, ar fi putut izvorî din aceeași temă melodică. Iar Goethe, când repeta cu actorii dramele sale scrise în iambi, stătea în fața lor ca un dirijor de orchestră cu bagheta în mână, nevăzând ceva prea important în conținutul de proză al cuvintelor, ci văzând esențialul în modelarea sunetelor, în cântărirea silabelor, în ceea ce e de natură muzicală, ritmică, sau în tact, ș.a.m.d. De aceea a devenit necesar ca tocmai în cadrul curentului nostru spiritual să ne întoarcem la o artă autentică a recitării și declamației, prin care este înălțat iarăși ceea ce a recăzut la nivelul prozei, din cauza mijlocului de exprimare pe care poetul trebuie să-l folosească, așadar, a devenit necesară o reîntoarcere la nivelul modelării suprasensibile și al trăirii muzicale suprasensibile.
Acesta e lucrul pe care a încercat să-l facă doamna dr. Steiner, prin faptul că, în ultimii ani, în ultimele decenii, a căutat să dezvolte arta recitării și a declamației în așa fel încât la această artă, depășindu-se conținutul de proză, iese iarăși în evidență aspectul propriu-zis euritmic, modelarea imaginativă și muzicală a măsurii silabei, a imaginațiunii sunetelor, a plasticii sunetelor, a muzicalității lor. Aceasta se prezintă apoi, sub cele mai diferite forme, în poezia lirică, epică, dramatică. Voi mai reveni asupra acestui aspect, în câteva cuvinte. Dar mai întâi vrem să vă arătăm cum pot fi scoase, în general, din poezia cu adevărat artistică, toate lucrurile sugerate aici.
În prima parte a acestor exemplificări, veți asculta poezia „Paștile” de Anastasius Grün, care este deosebit de potrivită pentru a conduce dincolo de conținut, la modelarea artistică. Această creație, astăzi puțin vetustă deja – în orice caz, în sensul restrâns al cuvântului –, pentru că este un fel de poezie închinată sfințeniei Paștilor, este, totuși, actuală; dar nu este actuală pentru că aparține unei epoci care se întoarce mult spre prima jumătate a secolului al 19-lea, dar și unei epoci în care poetul se mai simțea dator să respecte necesitatea formei ritmic-plastice. Așa va fi fiind primită această poezie, care astăzi, dat fiind faptul că ea conține niște reprezentări oarecum perimate, le pare unora, care își ațintesc auzul numai spre proza, plictisitoare, dar, chiar dacă proza ei va fi fiind plictisitoare, aici un poet autentic a încercat să se supună în poezie necesității interioare a artei.
Va urma poezia unui poet modern, Albert Steffen, intitulată „Unui trandafir”, un sonet. Tocmai la sonet putem observa, dacă vrem, că întregul conținut care e prezentat în cuvinte repară, prin forma riguroasă, păcatul împotriva cuvintelor, rotunjind și armonizând totul; tocmai la un poet care, ca Albert Steffen, soarbe totodată adânc la izvoarele celor mai ascunse adâncuri ale concepției despre lume, este interesant să vezi că el simte necesitatea de a turna ceea ce scoate la lumina zilei drept o cale a cunoașterii, în forma artistică cea mai riguroasă.
La terținele lui Christian Morgenstern vom vedea că o formă poetică specială, forma terținei, constă într-o ducere mai departe a simțului pentru formă, pe când sonetul constă într-o rotunjire a sentimentului, vom vedea că terțina – în orice caz, deja spre sfârșitul poeziei – are un caracter deschis, dar că ea face din ceea ce se revarsă în cuvânt un tot unitar, închegat.
Și poate că-mi veți îngădui să vă mai prezint și trei dintre poeziile mele, intitulate „Primăvară”, „Toamnă” și „Spirite ale Sufletului Lumii”, în care am încercat să transpun niște trăiri sufletești umane dintre cele mai lăuntrice în forme riguroase, forme care nu sunt acelea ale poeticii sau metricii tradiționale, care au fost împrumutate de la simțirea însăși, dar care, aș zice, caută, în cadrul vieții sufletești, să transpună într-o formă riguroasă lăuntric caracterul ce se tălăzuiește și licărește vag, al vieții sufletești.
Acestea vor fi primele exemplificări pe care vi le va prezenta doamna dr. Steiner: aceste șase creații de factură predominant lirică. „Paștile” este, bineînțeles, o poezie lungă și din acest motiv vă vom prezenta numai partea a cincea a acestei creații.
OSTERN
Und Ostern wird es einst, der Herr sieht nieder
Vom Ölberg in das Tal, das klingt und blüht;
Rings Glanz und Füll’ und Wonn’ und Wonne wieder,
So weit sein Aug’ – ein Gottesauge – sieht!
Ein Ostern, wie’s der Dichtergeist sieht blühen,
Dem’s schon zu schaun, zu pflücken jetzt erlaubt
Die Blütenkränze, die als Kron’ einst glühen
Um der noch ungebornen Tage Haupt!
Ein Ostern, wie’s das Dichteraug’ sieht tagen,
Das überm Nebel, der das Jetzt umzieht,
Die morgenroten Gletscherhäupter ragen
Der werdenden Jahrtausende schon sieht!
Ein Ostern, Auferstehungsfest, das wieder
Des Frühlings Hauch auf Blumengräber sät;
Ein Ostern der Verjüngung, das hernieder
Ins Menschenherz der Gottheit Atem weht!
Sieh, welche Wandlung blüht auf Zions Bahnen!
Längst hält ja Lenz sein Siegeslager hier;
Auf Bergen wehn der Palmen grüne Fahnen,
Im Tale prangt sein Zelt in Blütenzier!
Längst wogt ja über all’ den alten Trümmern
Ein weites Saatenmeer in goldner Flut,
Wie fern im Nord, wo weiße Wellen schimmern,
Versunken tief im Meer Vineta ruht.
Längst über alten Schutt ist unermessen
Geworfen frischer Triften grünes Kleid,
Gleichwie ein stilles, freundliches Vergessen
Sich senkt auf dunkler Tag’ uraltes Leid.
Längst stehn die Höhn umfahn von Rebgewinden,
Längst blüht ein Rosenhag auf Golgatha.
Will jetzt ein Mund den Preis der Rose künden,
Nennt er gepaart Schiras und Golgatha.
Längst alles Land weitum ein sonn’ger Garten;
Es ragt kein Halbmond mehr, kein Kreuz mehr da!
Was sollten auch des blut’gen Kampfs Standarten?
Längst ist es Frieden, ew’ger Frieden ja!
Der Kedron blieb. Er quillt vor meinen Blicken
Ins Bett von gelben Ähren eingeengt,
Wohl noch als Träne, doch die dem Entzücken
Sich durch die blonden, goldnen Wimpern drängt!
Das ist ein Blühen rings, ein Duften, Klingen,
Das um die Wette sprießt und rauscht und keimt,
Als gält’ es jetzt, geschäftig einzubringen,
Was starr im Schlaf Jahrtausende versäumt,
Das ist ein Glänzen rings, ein Funkeln, Schimmern
Der Städt’ im Tal, der Häuser auf den Höhn;
Kein Ahnen, daß ihr Fundament auf Trümmern,
Kein leiser Traum des Grabs, auf dem sie stehn!
Die Flur durchjauchzt, des Segens freud’ger Deuter,
Ein Volk, vom Glück geküßt, an Tugend reich,
Gleich den Gestirnen ernst zugleich und heiter,
Wie Rosen schön, wie Cedern stark zugleich.
Begraben längst in des Vergessens Meere,
Seeungetümen gleich in tiefer Flut,
Die alten Greu’l, die blut’ge Schergenehre,
Der Krieg und Knechtsinn und des Luges Brut.
Auf Golgatha, in eines Gärtchens Mitte,
Da wohnt ein Pärlein, Glück und Lieb’ im Blick;
Weit schaut ins Land, gleich ihrem Aug’ die Hütte,
Es labt ja Glück sich gern an fremdem Glück!
Einst, da begab sich’s, daß im Feld die Kinder
Ausgruben gar ein formlos, eisern Ding;
Als Sichel däucht’s zu grad und schwer die Finder,
Als Pflugschar fast zu schlank und zu gering.
Sie schleppen’s mühsam heim, gleich seltnem Funde,
Die Eltern sehn es, – doch sie kennen’s nicht,
Sie rufen rings die Nachbarn in der Runde,
Die Nachbarn sehn es, – doch sie kennen’s nicht.
Da ist ein Greis, der in der Jetztwelt Tage
Mit weißem Bart und fahlem Angesicht
Hereinragt, selbst wie eine alte Sage;
Sie zeigen’s ihm, – er aber kennt es nicht.
Wohl ihnen allen, daß sie’s nimmer kennen!
Der Ahnen Torheit, längst vom Grab verzehrt,
Müßt’ ihnen noch im Aug’ als Träne brennen.
Denn was sie nimmer kannten, war ein Schwert!
Als Pflugschar soll’s fortan durch Schollen ringen,
Dem Saatkorn nur noch weist’s den Weg zur Gruft;
Des Schwertes neue Heldentaten singen
Der Lerchen Epopee’n in sonn’ger Luft!
Einst wieder sich’s begab, daß, als er pflügte,
Der Ackersmann wie an ein Felsstück stieß,
Und, als sein Spaten rings die Hüll’ entfügte,
Ein wundersam Gebild aus Stein sich wies.
Er ruft herbei die Nachbarn in der Runde,
Sie sehn sich’s an, – jedoch sie kennen’s nicht! -
Uralter, weiser Greis, du gibst wohl Kunde?
Der Greis besieht’s, jedoch er kennt es nicht.
Ob sie’s auch nicht, doch steht’s voll Segen
Aufrecht in ihrer Brust, in ew’gem Reiz,
Es blüht sein Same rings auf allen Wegen;
Denn was sie nimmer kannten, war ein Kreuz!
Sie sahn den Kampf nicht und sein blutig Zeichen,
Sie sehn den Sieg allein und seinen Kranz!
Sie sahn den Sturm nicht mit den Wetterstreichen,
Sie sehn nur seines Regenbogens Glanz!
Das Kreuz von Stein, sie stellen’s auf im Garten,
Ein rätselhaft, ehrwürdig Altertum,
Dran Rosen rings und Blumen aller Arten
Empor sich ranken, kletternd um und um.
So steht das Kreuz inmitten Glanz und Fülle
Auf Golgatha, glorreich, bedeutungsschwer:
Verdeckt ist’s ganz vor seiner Rosen Hülle,
Längst sieht vor Rosen man das Kreuz nicht mehr.
Un sonet de Albert Steffen
AN EINE ROSE
Ich schaue mich in dir und dich in mir;
Wo ich die Schlange bin, bist du die Blume,
wir aßen beide von der irdischen Krume,
in dir aß Gott, in mir aß noch das Tier.
Die Erde ward für dich zum Heiligtume,
du wurzelst fest, du willst nicht fort von ihr.
Ich aber sehne mich, ich darbe hier,
ich such im All nach meinem Eigentume.
Du überwächst den Tod mit deinen Farben
und saugst dir ewiges Leben aus dem Boden.
Ich kehre immer wieder, un zu sterben.
Denn ach: Nur durch mein Suchen, Sehnen, Darben,
nur durch die Wiederkehr von vielen Toden,
darf ich um dich, o rote Rose, werben.
Terține de Christian Morgenstern
AN EINE ROSE
Was ist das? Gibt es Krieg? Den Abendhimmel
verfinstern Raben gleich geschwungnen Brauen
des Unheils und mit gierigem Gekrächz.
Südöstlich rudern sie mit wilder Kraft,
und immer neue Paare, Gruppen, Völker...
Und drüber raucht’s im Blassen wie von Blut.
Wie Sankt Franciscus schweb ich in der Luft
mit beiden Füßen, fühle nicht den Grund
der Erde mehr, weiß nicht mehr, was das ist.
Seid still! Nein, – redet, singt, jedweder Mund!
Sonst wird die Ewigkeit ganz meine Gruft
und nimmt mich auf wie einst den tiefen Christ.
Dies ist das Wunderbarste, dieses feste,
so scheint es, ehern feste Vorwärtsschreiten -
und alles ist zuletzt nur tiefer Traum.
Von tausend Türmen strotzt die Burg der Zeiten
(so scheint’s) aus Erz und Marmor, doch am Saum
der Ewigkeit ist all das nur noch Geste.
Dämmrig blaun im Mondenschimmer
Berge... gleich Erinnerungen
ihrer selbst; selbst Berge nimmer.
Träume bloß noch, hinterlassen
von vergangnen Felsenmassen:
So wie Glocken, die verklungen,
noch die Luft als Zittern fassen.
Poezii lirice de Rudolf Steiner
FRÜHLING
Der Sonnenstrahl,
Der lichterfunkelnde,
Er schwebt heran.
Die Blütenbraut,
Die farberregende,
Sie grüßt ihn froh.
Vertrauensvoll
Der Erdentochter
Erzhält der Strahl,
Wie Sonnenkräfte,
Die geistentsprossenen,
Im Götterheim
Dem Weltentone lauschen
Die Blütenbraut,
Die farberglitzernde,
Sie höret sinnend
Des Lichtes Feuerton.
HERBST
Der Erdenleib,
Der Geistersehnende,
Er lebt im Welken.
Die Samengeister,
Die Stoffgedrängten,
Erkraften sich.
Und Wärmefrüchte
Aus Raumesweiten
Durchkraften Erdensein.
Und Erdensinne,
Die Tiefenseher,
Sie schauen Künft’ges
Im Formenschaffen.
Die Raumesgeister,
Die ewig-atmenden,
Sie blicken ruhevoll
Ins Erdenweben.
WELTENSEELENGEISTER
Im Lichte wir schalten,
Im Schauen wir walten,
Im Sinnen wir weben.
Aus Herzen wir heben
Das Geistesringen
Durch Seelenschwingen.
Dem Menschen wir singen
Das Göttererleben
Im Weltengestalten.
Interacțiunea dintre respirație și circulația sanguină
Înainte de a încerca să vă prezentăm partea a doua a acestui program de recitări, îmi voi permite să atrag atenția, în câteva cuvinte, asupra modului interior de apariție în natura umană a poeziei artistice. Ceea ce trebuie să stea la baza unei cunoașteri reale a ființei umane este concepția că, în primul rând, Lumea, Universul, Cosmosul, desfășoară o activitate artistică în timp ce-l creează pe om, dar că, pe de altă parte, omul însuși scoate iarăși la lumina zilei, prin artă, activitatea de modelare artistică transpusă în el din Cosmos.
Dacă e să apară, să prindă formă, o creație poetică, în general, în om trebuie să conlucreze două elemente, prin puterea spiritului și a sufletului. Nu e vorba de gând, de idee, chiar și în poeziile filosofice mai există și altceva în afară de gândul însuși, căruia îi dă formă artistul poet. E conlucrarea, interacțiunea minunată dintre respirație și circulația sanguină. Prin faptul că respiră, omul se află cu totul și cu totul în legătură cu Cosmosul. Aerul pe care l-am inspirat chiar acum în mine mai era cu o clipă înainte o parte componentă a cosmosului și el va redeveni imediat o parte componentă a Cosmosului. Prin faptul că respir, eu preiau în ființa mea Cosmosul, în substanțialitatea lui, și redau Cosmosului ceea ce pentru un scurt răstimp a fost al meu. Pentru cel ce poate să cunoască, pe bază de simțire, această respirație, ea e unul dintre misterele cele mai minunate din întreaga alcătuire a lumii. Dar ceea ce are loc astfel între om și lume își găsește modelarea interioară în circulația sanguină, care e atât de strâns legată de ritmul respirator, în ritmul circulației sanguine. Și, la omul adult, raportul dintre respirație și bătăile pulsului este aproximativ, în medie, de unu la patru: 18 respirații pe minut, 72 de bătăi ale pulsului. Între acestea două e menținută acea armonie care constituie întreaga viață lăuntric-creatoare, care se creează pe sine în mod muzical, a omului.
Aș zice – prin aceasta nu vreau să comunic un adevăr deosebit, ci să vă ofer o imagine: În fața unui om ia naștere un spirit al luminii, care influențează viața omului pe valurile de aer, prin respirație. Respirația intervine în circulația sângelui, ca și în funcționarea secretă a organismului uman însuși – Apollo, Zeul luminii, purtat de masele tălăzuitoare ale aerului, în procesul respirator; lira sa – funcționarea circulației sanguine înseși. Tot ceea ce se petrece din punct de vedere poetic, tot ceea ce ia formă poetică, se bazează, în realitate, pe acest raport dintre respirație, care e trăită în interior, și circulația sanguină, care e trăită în interior. Respirația numără bătăile de puls în mod subconștient; bătăile de puls numără respirațiile în mod subconștient, le împart și le structurează; ele împart și structurează astfel măsura și numărul silabelor. Nu ca și cum revelarea prin poezie, vorbirea, s-ar adapta la respirație sau la circulația sanguină, dar ea se adaptează la raportul dintre acestea două. Ele pot să dispară cu totul, formațiunile de silabe, dar ele se află într-un raport lăuntric una față de cealaltă, în poezie, care este acela dintre respirație și circulație.
Și vedem astfel unde apare pentru prima dată poezia, în forma care, cumva, mai poate fi înțeleasă de noi, hexametrul, vedem cum în primele trei părți ale versului hexametric și în cezură patru și unu își stabilesc un raport între ele. Hexametrul repetă acest raport dintre circulația sângelui și respirație. Omul primește spiritualul în funcțiile sale interne, în activitatea sa lăuntrică cea mai proprie, atunci când plăsmuiește în formă poetică ceea ce este el în fiecare clipă a vieții petrecute aici pe Pământ: produsul interacțiunii dintre respirație și circulația sanguină. Pe acestea le structurează el în mod artistic, drept silabă și măsură, silabă și număr. Și tocmai prin faptul că noi lăsăm în unitatea procesului respirator mai multe sau mai puține silabe, care apoi se reduc parcă de la sine până la măsura naturală, prin faptul că, altfel spus, noi dăm tactului o formă sau alta, obținem într-un mod cu adevărat poetic intensificarea, liniștirea, tensiunea, detenta.
Dacă lăsăm versul să înainteze după măsura, dată nouă din Cosmos, dintre respirație și circulația sanguină, obținem poezia epică; iar dacă ajungem să facem în așa fel încât viața interioară să-și spună cuvântul, dacă lăsăm, așadar, ca respirația să treacă mai mult în ultimul plan, dacă nu facem ca respirația să fie factorul activ, care numără – care numără pe lira circulației sanguine –, ci dacă, întorcându-ne cu respirația în sinea noastră, facem din bătăile pulsului problema noastră esențială, în așa fel încât numărăm, ca să spunem așa, la curburile curentului sanguin, atunci vom obține cealaltă formă a artei metrice. Dacă avem de-a face cu respirația, care, aș zice, numără pulsațiile circulației sanguine, atunci avem arta recitării. Recitarea înaintează în conformitate cu procesul respirator. Dacă avem situația că procesele sanguine sunt dătătoare de ton, că sângele își îngroapă tăria, slăbiciunea, pasiunea, emoția, tensiunea și detenta în curentul curgător al respirației, atunci ia naștere declamația: declamația, care se interesează mai mult de forța sau ușurimea, de tăria sau slăbiciunea accentuării silabelor, ton înalt ton scăzut; recitarea, care urmează respirației ce curge liniștită, care doar numără pulsațiile circulației sanguine, este aceea care comunică, relatează în poezie, pe când declamația este cea care descrie, în arta poeziei. Fiecare dintre aceia care practică arta de a prezenta în public o poezie trebuie să se întrebe, în fața unei asemenea creații poetice: Oare aici trebuie să recit, ori trebuie să declam? – Aceasta e întrebarea care ne vine în întâmpinare, când vedem cum artistul poet face în mod minunat distincție între declamație și recitare.
Comparați o dată, din acest punct de vedere, „Ifigenia” pe care Goethe a scris-o la Weimar, înainte de a fi făcut cunoștință cu Italia, cu felul de a face artă al grecilor, studiați „Ifigenia” pe care a scris-o atunci: făcută în întregime pentru declamație. Goethe se duce în Italia, se transpune cu sufletul în ceea ce el numește artă greacă – nu mai e artă greacă –, în ceea ce mai poate simți din ecourile artei grecești: își rescrie „Ifigenia” în sensul artei recitării. Prin faptul că declamația, care izvorăște din sânge, trece în recitare, ceea ce își are originea mai mult în interiorizarea nordică se va revela într-un mod artistic mai exterior, prin măsură și număr, în „Ifigenia romană”, cum a numit-o Herman Grimm. Iar pentru acela care are o simțire artistică, există deosebirea cea mai mare între „Ifigenia” germană și cea romană a lui Goethe. Astăzi, noi nu vrem deloc să ne arătăm simpatia sau antipatia față de una ori față de cealaltă, ci vrem doar să atragem atenția asupra deosebirii extraordinare care trebuie să iasă la lumina zilei prin recitarea sau declamarea unui pasaj din „Ifigenia”, care vor apărea în fața dvs. într-o formă, ca și în cealaltă.
Vom vedea hexametrul în forma pe care a luat-o acesta în poezia „Dansul” de Schiller. Iar ritmul egal just, care nu trebuie să fie neapărat hexametru, va fi ilustrat prin câteva creații ale lui Mörike, un poet liric, după cum știm, care înclină însă ușor spre baladă.
Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra evoluției artistice a omenirii, așa cum a trăit ea în vechea Grecie, unde omul trăia mai mult în ambianța naturală din jurul lui, vom putea simți că totul devenea recitare. Recitarea trăiește prin procesul respirator, în măsură și număr. Iar în interiorizarea Nordului, în adâncurile de simțire ale vieții sufletești și spirituale din Europa Centrală, ia naștere declamația, care se bazează mai mult pe greutate și număr. Iar când Divinul, desfășurându-și activitatea creatoare, se tălăzuiește prin lume după măsură, greutate și număr, poetul caută să surprindă, în arta declamației, în arta recitării, lucrarea divină, într-un mod intim, pe calea poeziei, în recitare avându-se în vedere mai mult măsura și numărul, iar în declamație mai mult numărul și greutatea, în cadrul a ceea ce se plăsmuiește pentru a ridica greutatea.
Pentru a vă arăta toate acestea, vă vom prezenta acum poeziile „Dansul” de Schiller, ilustrând hexametrul; „Frumoasa Rohtraut” de Mörike, „Spiritele de la Mummelsee”, cu caracter de baladă, și pe urmă câte un pasaj scurt din „Ifigenia” germană și din cea romană de Goethe.
DER TANZ
Siehe, wie schwebenden Schritts im Wellenschwung sich die Paare
Drehen! Den Boden berührt kaum der geflügelte Fuß.
Seh ich flüchtige Schatten, befreit von der Schwere des Leibes?
Schlingen im Mondlicht dort Elfen den luftigen Reihn?
Wie, vom Zephyr gewiegt, der leichte Rauch in die Luft fließt,
Wie sich leise der Kahn schaukelt auf silberner Flut,
Hüpft der gelehrige Fuß auf des Takts melodischer Woge,
Säuselndes Saitengetön hebt den ätherischen Leib.
Jetzt als wollt es mit Macht durchreißen die Kette des Tanzes,
Schwingt sich ein mutiges Paar dort in den dichtesten Reihn.
Schnell vor ihm her entsteht ihm die Bahn, die hinter ihm schwindet,
Wie durch magische Hand öffnet und schließt sich der Weg.
Sieh! jetzt schwand es dem Blick; in wildem Gewirr durcheinander
Stürzt der zierliche Bau dieser beweglichen Welt.
Nein, dort schwebt es frohlockend herauf; der Knoten entwirrt sich;
Nur mit verändertem Reiz stellet die Regel sich her.
Ewig zerstört, es erzeugt sich ewig die drehende Schöpfung,
Und ein stilles Gesetz lenkt der Verwandlungen Spiel.
Sprich, wie geschiehts, daß rastlos erneut die Bildungen schwanken,
Und die Ruhe besteht in der bewegten Gestalt?
Jeder ein Herrscher, frei, nur dem eignem Herzen gehorchet
Und im eilenden Lauf findet die einzige Bahn?
Willst du es wissen? Es ist des Wohllauts mächtige Gottheit,
Die zum geselligen Tanz ordnet den tobenden Sprung,
Die, der Nemesis gleich, an des Rhythmus goldenem Zügel
Lenkt die brausende Lust und die verwilderte zähmt.
Und dir rauschen umsonst die Harmonien des Weltalls?
Dich ergreift nicht der Strom dieses erhabnen Gesangs?
Nicht der begeisternde Takt, den alle Wesen dir schlagen?
Nicht der wirbelnde Tanz, der durch den ewigen Raum
Leuchtende Sonnen schwingt in kühn gewundenen Bahnen?
Das du im Spiele doch ehrst, fliehst du im Handeln, das Maß.
Friedrich Schiller
Două balade de Mörike
SCHÖN-ROHTRAUT
Wie heißt König Ringangs Töchterlein?
Rohtraut, Schön-Rohtraut?
Was tut sie denn den ganzen Tag,
Da sie wohl nicht spinnen und nähen mag?
Tut fischen und jagen.
O daß ich doch ihr Jäger wär’!
Fischen und Jagen freute mich sehr. -
- Schweig stille, mein Herze!
Und über eine kleine Weil’,
Rohtraut, Schön-Rohtraut,
So dient der Knab’ auf Ringangs Schloß
In Jägertracht und hat ein Roß,
Mit Rohtraut zu jagen.
O daß ich doch ein Königssohn wär’!
Rohtraut, Schön-Rohtraut lieb’ ich so sehr. -
- Schweig stille, mein Herze!
Einstmals sie ruhten am Eichenbaum,
Da lacht Schön-Rohtraut:
«Was siehst mich an so wunniglich?
Wenn du das Herz hast, küße mich!»
Ach! erschrak der Knabe!
Doch denket er: mir ist’s vergunnt,
Und küßet Schön-Rohtraut auf den Mund. -
- Schweig stille, mein Herze!
Darauf sie ritten schweigend heim,
Rohtraut, Schön-Rohtraut;
Es jauchzt der Knab’ in seinem Sinn:
Und würdst du heute Kaiserin,
Mich sollt’s nicht kränken:
Ihr tausend Blätter im Walde wißt,
Ich hab’ Schön-Rohtrauts Mund geküßt!
- Schweig stille, mein Herze!
DIE GEISTER AM MUMMELSEE
Vom Berge was kommt dort um Mitternacht spät
Mit Fackeln so prächtig herunter?
Ob das wohl zum Tanze, zum Feste noch geht?
Mir klingen die Lieder so munter.
O nein!
So sage, was mag es wohl sein?
Das, was du da siehest, ist Totengeleit,
Und was du da hörest, sind Klagen.
Dem König, dem Zauberer, gilt es zuleid,
Sie bringen ihn wieder getragen
O weh!
So sind es die Geister vom See!
Sie schweben herunter ins Mummelseetal,
Sie haben den See schon betreten,
Sie rühren und netzen den Fuß nicht einmal,
Sie schwirren in leisen Gebeten -
O schau!
Am Sarge die glänzende Frau!
Jetzt öffnet der See das grünspiegelnde Tor;
Gib acht, nun tauchen sie nieder!
Es schwankt eine lebende Treppe hervor,
Und – drunten schon summen die Lieder.
Hörst du?
Sie singen ihn unten zur Ruh.
Die Wasser, wie lieblich sie brennen und glühn!
Sie spielen in grünendem Feuer;
Es geisten die Nebel am Ufer dahin,
Zum Meere verzieht sich der Weiher. -
Nur still!
Ob dort sich nichts rühren will?
Es zuckt in der Mitten – o Himmel! ach hilf!
Nun kommen sie wieder, sie kommen!
Es orgelt im Rohr und es klirret im Schilf;
Nur hurtig, die Flucht nur genommen!
Davon!
Sie wittern, sie haschen mich schon!
A mai urmat o recitare din „Ifigenia în Taurida” (textul, vezi p. 18 și urm.)
După ce s-a făcut încercarea, cum facem noi aici, de a vedea că poezia izvorăște din jocul interior mai înalt, îmbibat de suprasensibil, al spiritului respirației, pe spiritul circulației, cineva, ascultând lucrurile în mod pur exterior, a spus: Păi, aici poezia, arta poeziei e mecanizată, ea e înțeleasă pe baza unui raport mecanic. – Aceasta e o adevărată judecată de orientare materialistă din epoca noastră. Un asemenea om nu poate gândi altceva decât că: Aici stă, pe de-o parte, sufletesc-spiritualul, în forme noționale cât mai abstracte, pe de altă parte, ca să folosesc expresia clasicismului german, realitatea concretă grosolan-materială, de care țin și organele umane, precum și funcțiile interne ale organismului uman. – Dar înțelege în mod just colaborarea dintre spiritualul-suprasensibil și fizicul-senzorial numai cine vede cum pretutindeni ceea ce se petrece în spirit își trimite vibrațiile în materie. Așadar, cine vorbește ca bărbatul acela, criticând ceea ce era menit să atragă atenția asupra caracterului muzical și imaginativ real al poeziei, a vorbit ca unul care – oricât ar suna de paradoxal – ar spune așa: Există unii teologi care afirmă că forța creatoare a lui Dumnezeu există pentru a crea realitatea grosolan-materială. Dar noi materializăm forța creatoare a lui Dumnezeu dacă spunem că Dumnezeu nu se abține de la crearea lumii grosolan-materiale. – La fel de deștept este să spui că materializăm arta poeziei, dacă arătăm că, pe de-o parte, spiritual-suprasensibilul e suficient de puternic pentru a pătrunde până în realitatea materială a procesului respirator, care-și dă formă în mod artistic-ritmic, precum, pe de altă parte, Apollo însuși cântă pe lira lui, în cazul procesului sanguin. Aici trupesc-corporalul omului devine iarăși una cu sufletesc-spiritualul. Aici nu ia naștere o concepție suprasensibilă abstractă în niște palate din nori, aici ia naștere o antroposofie adevărată și o artă antroposofică bazată pe aceasta, când vedem cum în corporalitatea omului lucrează și urzește spiritualul și ce înseamnă a desfășura o activitate creatoare artistică: a ritmiza, a armoniza, a modela plastic ceea ce este spiritual în funcțiile corporal-fizice. Și iar se adeverește cuvântul simțit din vechime, care spune că inima e mai mult decât acest organ anatomic-fiziologic care pentru ochiul exterior își are sediul în piept, care spune că inima are de-a face cu întreaga viață sufletească a omului, această inimă, ca centru al circulației sanguine. Oamenii vor ajunge să simtă din nou, așa cum simt legătura dintre inimă și viața sufletească, legătura dintre respirație și spiritual, așa cum a simțit odinioară o eră care până și în sufletul care părăsea la moarte trupul mai vedea procesul respirator ce se îndepărtează. Poate că o eră inteligentă, luminată, va depăși acest lucru, treaba ei, așa ceva poate fi valabil pentru o știință moartă, abstractă, care nu cuprinde realitatea. Pentru acea cunoaștere care, în sensul concepției goetheene despre lume, este totodată baza întregii arte adevărate, pentru această cunoaștere trebuie să fie valabilă afirmația că noi trebuie nu numai să înțelegem din nou unitatea dintre spiritual-sufletescul și fizic-corporalul ființei umane, ci și să facem ca această unitate să învie prin artă. Poți pune bazele unei științe moarte, abstracte, dacă așezi de o parte materia, de cealaltă parte spiritul. Dar în acest fel nu se poate crea o artă care stimulează viața. De aceea e atât de neartistică știința noastră, oricât ar fi ea de îndreptățită pentru tot ceea ce ține de tehnică și de fundamentarea tehnicii. De aceea e atât de străină de om, pentru că natura devine o artistă, atunci când îl modelează pe om.
Dar acest lucru stă, în mod deosebit, la baza poeziei.
Aliterația și rima finală
Starea originară de inocență și starea de cădere în păcat
Poate că-mi veți da voie să vă spun astăzi niște lucruri care, bineînțeles, ar putea să fie exprimate și în cuvinte mai erudite, dar pentru așa ceva mi-ar trebui mult timp. Aș vrea să sugerez ceva, în legătură cu dezvoltarea poeziei, folosind o imagine. Imaginea vrea să fie mai mult decât o imagine, ea trebuie să facă trimitere la realitate. Cine e în măsură să simtă până în artă cunoașterea adevărată, mă va înțelege.
Noi vorbim de căderea omului în păcat. Spunem că omul s-a desprins de acele regiuni în care mai trăia sub influența nemijlocită a Divinității, unde în voința lui mai domnea Divinitatea. Noi vorbim despre căderea în păcat drept stadiul pregătitor, necesar, în orice caz, al libertății, dar vorbim despre căderea în păcat în sensul că prin ea omul, fiind părăsit de Dumnezeu, n-a mai avut în cuvintele sale aceeași forță pe care Divinul o urzea în mod nemijlocit, prin urzirea Cuvântului său. Noi vorbim despre căderea în păcat fiindcă simțim că astăzi în gândurile noastre există ceva ce nu exista în omenirea vremurilor originare ale lumii. Pe atunci, în gândul uman care urzește și se unduiește mai trăia forța Divin-Spiritualului însuși. Omul mai simțea, când gândea, că Dumnezeu gândește în el. O dată cu cucerirea independenței umane, în special o dată cu pregătirea ei, a apărut ceea ce numim „căderea în păcat”. Dar omenirea a dus mereu dorul după starea de inocență originară. Și în special când se înălța în suprasensibil, mai ales pe calea religioasă, dar și pe cea artistică, acest lucru era resimțit totodată drept o reîntoarcere la starea de inocență originară. Și dacă Homer spune: Cântă-mi, o, muză, mânia ce-a prinse pe-Ahil Peleianul – aceasta este o transpunere în trecut, în acea vreme în care omul trăia la acel nivel cosmic la care, fiind el însuși o entitate sufletesc-spirituală, avea relații nemijlocite cu zeii. Toate acestea corespundeau unei realități. Și în artă omul vedea amintirea plină de viață a acelei perioade originare de inocență. Acest lucru pătrunde până în cele mai mici detalii ale artei și în special ale poeziei, care e atât de strâns întrețesută cu trăirile umane cele mai intime.
Să ne îndreptăm privirile spre o epocă ulterioară. Să privim spre acea epocă în care creează poeții noștri. Ei au tendința de a scrie poezii cu rimă finală. De ce? Deoarece, dacă omul ar trăi și urzi din punct de vedere poetic-artistic la nivelul Divin-Spiritualului, în starea originară de inocență, el ar trebui să rămână la silabă, la măsura, numărul și greutatea ei. Dar el nu poate face acest lucru. Omul a trecut de la inocența originară a sunării în silabe la starea de cădere în păcat a rostirii cuvintelor, care e înclinată spre lumea fizic-senzorială. A desfășura o activitate creatoare poetică înseamnă a duce dorul de a te întoarce la starea de inocență originară. Dar dacă trebuie să cântăm și să vorbim în era căderii în păcat, atunci, aș zice, e necesar să facem și acte de pocăință. Trebuie să intrăm în cuvânt, în proză, trebuie să facem acte de pocăință, s-o facem cu rima finală, cu felul de a da formă strofelor. Dar dacă ne întoarcem în vremurile vechi, când omenirea mai trăia în acele stări în care era aproape de starea de inocență originară, constatăm că, cel puțin pentru unele popoare, dar în mod cu totul deosebit pentru popoarele germanice, lucrurile stăteau altfel. Atunci omul, cu cântatul lui nu se întorcea abia, prin rima finală și prin felul de a da formă strofelor, la starea de inocență originară, ca să facă acte de pocăință, pentru prozaismul cuvântului. Omul se oprea în fața cuvântului, întorcea simțirea sufletească, înainte ca ea să devină cuvânt, în direcția silabei, el nu trecea, aș zice, prin pocăință, prin ispășire, ci se întorcea, prin amintirea vie, la starea de inocență originară, prin poezia bazată pe aliterații, prin aliterație. Poezia bazată pe aliterație este acel dor al omului de a se opri cu limba poetică la silabă, de a nu ajunge până la cuvânt, de a opri silaba și de a cuceri, prin intonarea silabei, armoniile interioare ale poeziei. Am putea spune că în simțirea poetică aliterația și rima finală se raportează una la cealaltă la fel cum se raportează o retraspunere în starea de inocență originară, prin aliterații, la un act de ispășire, de pocăință, pentru „căderea în păcat”, la nivelul cuvântului, prin rima finală, prin felul de a da formă strofelor.
Arta poeziei cuprinde în mod plenar omenescul general. De aceea este atât de frumos să te poți întoarce la vremurile poeziei nordice, unde, într-adevăr, în viața aliterației forțele poetice ale poporului însuși voiau să depună mărturie pentru faptul că omul își recunoaște originea divin-spirituală, prin faptul că, în poezie, nu vrea să meargă de la silabă la cuvânt, ci se oprește la silabă, aliterând.
În secolul al 19-lea, după cum știți, Wilhelm Jordan a încercat, după ce limba noastră depășise cu mult posibilitatea de a trece la starea de inocență originară a trecutului, să reînvie aliterația. Este o încercare extraordinar de lăudabilă, dintr-o anumită direcție, dacă rămânem mereu conștienți de faptul că aceasta e, pur și simplu, o încercare de a dezgropa o comoară a Zeilor, într-o epocă în care omul s-a înstrăinat deja foarte mult de Zei. Totuși, la baza încercării lui Wilhelm Jordan se află o intenție artistică bună, cum nu se poate mai bună, care înțelege să conducă arta spre omenescul general. Ei bine, am apucat să mai aud eu însumi cum voia Jordan să fie rostite aceste aliterații; am auzit aceste aliterații ale lui Jordan recitate mai ales de fratele său. Cred, totuși, că e bine să se încerce a se folosi aliterații numai în măsura în care ele mai sunt posibile în limba noastră, care deja a evoluat mai departe. S-a încercat să se facă acest lucru și în domeniul artei recitării, pe care doamna dr. Steiner a cultivat-o în ultimele decenii. De aceea, ea o să vă prezinte acum și un fragment din creațiile lui Wilhelm Jordan, pentru a arăta în ce fel se situează aliterația în întregul domeniu al creației poetice și modul cum trebuie să încercăm să interpretăm, prin declamație, respectiv prin recitare, un poet care folosește aliterația. Aici nu se va mai putea realiza ceea ce s-a intenționat, în felul în care a făcut-o fratele lui, oricât de impertinentă ar părea această remarcă, dacă o rostești. Trebuie, totuși, să ne ațintim auzul mai mult spre geniul limbii, decât spre ceea ce vine de la o încercare poetică – extraordinar de bine intenționată, în orice caz, dar care n-a fost întotdeauna în concordanță cu geniul limbii – nu mă refer acum la creația lui Wilhelm Jordan, ci la recitarea ei de către fratele acestuia. Pe de altă parte, se vede câtă forță, câtă forță originară – în sensul în care vorbea cândva Johann Gottlieb Fichte despre limba germană – mai posedă încă și astăzi această limbă germană, dacă te pricepi s-o mânuiești. Tocmai acest aspect: Câtă forță originară a putut să smulgă Wilhelm Jordan, în aliterațiile sale, acestei limbi, iese în evidență cu deosebită intensitate în acea creație și el poate fi pentru noi, totodată, o mângâiere, în vremurile noastre grele, prin forța limbii, încă nefolosită, care există tocmai în Europa Centrală. O mângâiere, fiindcă e în măsură să toarne în inima noastră convingerea: Oricâte necazuri se vor mai abate asupra Europei Centrale din punct de vedere material-exterior, spiritul german nu s-a stins, spiritul german are în el puteri originare, o vigoare originară. Și el le va găsi la momentul potrivit.
Ele au fost căutate în cel mai frumos sens al cuvântului, de către un poet care, aș zice, a vrut, prin reînvierea aliterației, să intre în perioada inocenței originare a poeziei. Să mai oferim acum, ca încheiere, o exemplificare de poezie bazată pe aliterații.
