În primul rând, trebuie să-mi cer scuze că nu sunt capabil să prezint în limba acestei țări explicațiile care urmează în această seară. Așa că vă rog să le acceptați în limba cu care sunt obișnuit.
Ei bine, oricine este imparțial și oricine participă la viața prezentului cu o minte trează și, de asemenea, cu o inimă trează, simte că astăzi ne aflăm într-un timp care îi pune omului piedici aspre în cale. Vremurile au devenit dificile. Dar ar merge pe un drum greșit dacă ar crede că trebuie căutate cauzele dificultăților actuale ale timpului nostru numai în lumea exterioară. Ceea ce ne întâmpină în lumea exterioară – mai ales în măsura în care această lume exterioară este compusă din acțiunile oamenilor înșiși –, își are în cele din urmă rădăcinile în adâncul sufletului uman. Numai că omul nu vede întotdeauna cum puterea, încrederea, iscusința și mai ales privirea sa de ansamblu asupra vieții se diminuează și îi dispar dacă el nu își poate forma o concepție de viață din temeliile spiritual-sufletești ale ființei sale, care ea ca atare îi dă putere interioară.
După cum am spus, acest lucru omul nu și-l deslușește întotdeauna, mai ales pentru că nu știe cum însăși puterile fizice ale omului, pe care le folosim în lumea exterioară, depind în cele din urmă de ceea ce, ca viață sufletească, unduiește și străbate pe nesimțite întreaga noastră ființă umană. De aceea, cei cărora le pasă să ajungem în cercurile largi ale civilizației noastre actuale – pentru că nu este o chestiune de sfere restrânse individuale – la o ascensiune care vine dintr-o inimă umană voioasă, plină de bucurie, trebuie să fie preocupați de reflectarea asupra vieții sufletului uman, să se întrebe cum, din adâncul ființei sale interioare pot crește forțe pentru muncă, forțe pentru a privi în jur în viață, forțe în general, pentru a putea merge pe căile vieții într-un mod corespunzător.
Și dacă vrem să luăm în considerare conflictul, care este de fapt inconștient pentru mulți oameni astăzi, el ne întâmpină în modul în care se prezintă contradicția, atât pentru capul nostru, dar mai presus de toate pentru inimile noastre, privind ceea ce putem câștiga în materie de cunoaștere, de impresii din modul științific de a vedea lumea care s-a dezvoltat de-a lungul mai multor secole.
Acest mod științific de a vedea lumea a sărbătorit triumfuri peste triumfuri, a transformat întreaga viață modernă. Tot ceea ce ne întâmpină astăzi în lumea exterioară, mai ales atunci când trăim în orașe, este rezultatul gândirii științifice de astăzi, așa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul secolelor.
Dar acestei gândiri științifice i se opune o alta, aceea care reiese din nevoile pieptului uman, ba chiar ale întregii ființe umane, ca viziune morală, religioasă asupra lumii. Dacă ne uităm puțin înapoi în evoluția omenirii, trebuie să ne spunem: cu cât mergem mai mult înapoi în această evoluție a omenirii, cu atât mai mult găsim că în vremurile mai vechi și din ce în ce mai vechi, tot ceea ce credea că știe, omul a dedus dintr-o viziune morală, dintr-o viziune religioasă asupra lumii. Când privea în natură, credea că în spatele fenomenelor naturii percepea pretutindeni ființe spirituale călăuzind și ghidând. Când își ridica privirea spre stele, el credea că formarea stelelor, mișcarea stelelor este călăuzită și ghidată de ființe divin-spirituale. Și când privea în propriul său suflet, în propria ființă în general, atunci se gândea în sinea lui că această ghidare și călăuzire divin-spirituală se continuă; el presupunea că, atunci când el însuși mișca doar și numai un braț, când mergea în viața de zi cu zi, ghizii divin-spirituali erau de fapt activi în el.
Omul din vechime nu avea propriu-zis o viziune asupra naturii atât de extinsă cum o avem noi astăzi. Acest lucru ne iese în față în mod evident în multe amănunte. Gândiți-vă, de exemplu, ce legătură strânsă exista între boală, chiar moarte, și ceea ce se numea păcat în timpurile străvechi. Se credea că omul se poate îmbolnăvi numai din motive morale. Se credea, mai ales în cele mai vechi timpuri, că moartea a fost impusă rasei umane ca urmare a unui păcat originar. Oriunde privea omul, nu vedea fenomene naturale în sensul nostru de astăzi, vedea domnia și lucrarea puterilor divin-spirituale, al căror domeniu în rasa umană era însăși viziunea morală asupra lumii, și spre care omul își îndrepta inima, spre care își îndrepta sufletul, când voia să se simtă în miezul ființei sale spiritual-etern, în sânul divinului lumii.
Omul nu avea nicio viziune asupra naturii pe lângă această viziune moral-religioasă asupra lumii. Și în prezent, omul nu mai are de fapt ca viziune morală, ca viziune religioasă asupra lumii, decât rămășițe a ceea ce s-a transmis până la el din cele mai vechi timpuri, în care exista doar o viziune moral-religioasă asupra lumii, fără o viziune asupra naturii.
Astăzi avem în față o viziune magnific dezvoltată asupra naturii și am inclus omul în această viziune asupra naturii; în special secolul al XIX-lea a învățat să gândească asupra modului în care omul este format din temelii naturale, cum s-a dezvoltat treptat din forme animale inferioare. Secolul al XIX-lea – și într-un mod și mai desăvârșit începutul secolului al XX-lea –, a învățat să gândească la modul în care ceea ce purtăm în membrele noastre, capabilitatea de a face față cerințelor vieții, este în esență consecința naturală a eredității. Timpurile moderne l-au plasat pe omul însuși în ordinea naturală. Peste tot vedem legi ale naturii pe care nu le putem gândi ca fiind legate de ceva moral.
Modul în care plantele cresc, modul în care electricitatea și magnetismul funcționează prin procesele naturale, modul în care are loc dezvoltarea animalelor și chiar modul în care se petrece dezvoltarea fizică a omului: în toate cele în care știința naturală a adus o asemenea claritate, gândurile morale nu pot fi introduse. Și chiar dacă omul poate avea bucuria sa din toată inima, satisfacția sa profundă și, într-o anumită privință, o dăruire de sine estetică față de natură, el nu poate avea abnegație religioasă față de ordinea cosmică, în special față de acea natură pe care știința i-o prezintă astăzi.
Și astfel omul modern a ajuns să vadă ca fiind numai în natură ceea ce este adevărat, ceea ce există, ceea ce are realitate. Cu toate acestea, în pieptul său se luptă să se ridice la suprafață dorința vie pentru o ordine morală a lumii, nevoia adânc simțită de a se conecta cu ceva care, ca suprasensibil, se află în opoziție cu tot ceea ce este sensibil în natură, se luptă nevoia de a putea simți religios față de puteri care nu pot vorbi oamenilor din legile naturii. Și din ce în ce mai mult acest om modern devine dezorientat cu privire la păstrarea vechilor tradiții dintr-o perspectivă morală, religioasă asupra lumii; din ce în ce mai mult el le găsește în contradicție cu ceea ce oferă concepția mai nouă despre natură. Astfel, omul modern stă rupt în două interior în timp ce privește lumea, care este în întregime întrețesută cu legile naturale, care și-a luat începutul de la legile naturale, care, potrivit ipotezei sale, trebuie să-și aibă sfârșitul în conformitate cu legile naturale.
Și mai presus de aceasta se află aceea despre care el spune că abia ea îl face cu adevărat om; mai presus de aceasta este simțirea morală, mai presus de aceasta este devotamentul religios. Și omul stă acolo cuprins de teamă cu întrebarea privind enigma existenței sale: Sunt eu capabil să dau o realitate la ceea ce aduc la suprafață din simțul meu moral, din moment ce natura nu-i dă nicio realitate? Sunt eu capabil să-mi îndrept simțul meu religios către ceva înspre care să poată tinde în adevăr și onestitate, din moment ce acest simț nu se poate întoarce înspre ceea îl întâmpină doar ca lege naturală?
Astfel, acestui om îi apare ca și cum idealurile sale morale, sentimentele sale religioase încep din ce în ce mai mult să atârne ca lucruri abstracte într-un aer sufletesc, ca și cum ar fi osândite și ele să fie îngropate și pierdute fără urmă în Universul guvernat doar de legea naturală, când într-o zi Pământul își va găsi sfârșitul într-un fel de moarte termică.
În acest fel, omul din prezent este plasat într-o profundă dezbinare interioară. El nu devine întotdeauna conștient de această rupere în două, de acest conflict interior. Numai că devine conștient de altceva. El devine conștient că nu-și știe rostul, nu știe să-și găsească drumul în lumie, că nu are nici putere, nici bucurie să lucreze în lume. Și adesea, pentru a avea măcar un punct de sprijin pentru elementul său moral, pentru elementul său religios, el recurge la tot felul de viziuni vechi asupra lumii, la tot felul de viziuni vechi mistice sau, așa cum se spune, oculte, asupra lumii. El le repune pe tapet întrucât în ceea ce îl înconjoară astăzi nu poate găsi o cunoaștere a suprasensibilului în om și în lume.
Cu toate acestea, este posibil să găsim acest suprasensibil în lume și în om. Și despre cum îl putem găsi, vrem să vorbim în seara aceasta.
Între ceea ce este pur moral și pur religios și ceea ce este natural și sensibil, simțim întotdeauna ceva care se află în mijloc, care ne întâmpină la omul însuși în timpul vieții sale. Altfel vedea omul acest lucru în vremurile anterioare, când omul privea lumea numai moral, numai religios, și altfel o vede astăzi. Dar cu toate acestea, astăzi este posibil să plaseze numai într-un mod unilateral în simpla ordine a naturii, ceea ce este așa în om.
Sunt trei lucruri la om care, aș putea spune, se balansează încoace și încolo, pendulează înainte și înapoi între ceea ce este simțit a fi suprasensibil și ceea ce este doar natural. S-ar putea să vi se pară ciudat că trebuie să evidențiez tocmai aceste trei fenomene în natura umană; dar veți vedea că tocmai ele sunt cele a căror transformare, a căror metamorfoză, ne va conduce la o considerare a cunoașterii și viziunilor suprasensibile asupra lumii.
Primul lucru pe care îl întâlnim la om, atunci când trebuie să treacă prin primele sale experiențe de viață ca copil foarte mic în lupta sa cu mediul, este că el din ființa sa, căreia încă nu i-a fost dată propria poziție în lume, se luptă pentru această poziție proprie: mersul vertical, statul în picioare.
Al doilea lucru la care omul se adaptează este să învețe să vorbească. Și numai din vorbire – oricine este capabil să observe fără prejudecăți această perioadă de viață a copilului știe acest lucru – se dezvoltă darul gândirii. Să te orientezi în lume, astfel încât să nu privești ca animalul în jos spre pământ, ci să privești liber în spațiul cosmic spre stele, să poți să-ți transmiți propria ființă interioară semenilor prin limbaj, să primești în viața sufletului lumea sub formă de gânduri: acest lucru îl simțea o concepție mai veche despre lume ca ceva care într-un fel era aici jos, în sensibil, un dar al suprasensibilului pentru om. Legătura omului suprasensibil cu lumea suprasensibilă era simțită în timp ce se uitau la aceste trei particularități ale naturii umane. Faptul că omul este construit în așa fel încât din structura sa izvorăște mersul vertical, capacitatea de a privi spre întinderile cerului, era văzut de o viziune mai veche asupra lumii, care privea aspectele morale și religioase ale ordinii cosmice, ca un dar al puterilor divin-spirituale care lucrează în om. Și învățarea vorbirii era văzută cu atât mai mult ca un dar al acestor puteri divin-spirituale.
Niciodată în vremurile mai vechi ale dezvoltării umane nu a fost altfel decât că omul își spunea: Când gândurile au loc în ființa sa interioară, atunci în aceste gânduri trăiesc ființele spirituale angelice. – Abia în cursul Evului Mediu a început omul discuțiile dacă gândurile sale erau doar propria sa creație sau dacă în gândurile sale se exprimau puteri divin-spirituale înăuntrul organizației sale trupești.
Astfel, în vremuri mai vechi, aceste trei daruri erau văzute ca ceva care vine în om din lumi suprasensibile și ființează și trăiește acolo. De aceea se pornea de la aceste trei daruri, care îi sunt date omului în timpul copilăriei sale, atunci când se voia să-l îndrepte în sus înspre puterile ordinii cosmice, religioase a lumii, pe omul care stă pe Pământ și trăiește pe Pământ și trebuie să-și îndeplinească munca pe Pământ.
Acum voi face abstracție de acele exerciții pe care o omenire mai veche le-a făcut, de exemplu, prin reglarea respirației, pentru a dobândi în acest fel cunoașterea suprasensibilă pe lângă cunoașterea lumii exterioare. Vreau să privesc înapoi la vederi și practici ale omenirii aflate cu mult timp înainte în precreștinism, dar care nu sunt tocmai cele mai vechi, și care au fost legate în special de aceste trei particularități caracteristice ale naturii umane.
Aici vedem cum în Orient, unde în vremurile mai vechi exista o puternică năzuință spre cunoașterea divin-spiritualului, omul a dorit în primul rând să dezvolte ceea ce stă în puterea orientării sale, care constă în forța care, când este copil, îl conduce să devină o ființă verticală care privește în vastitatea lumii. – Priviți acele poziții, acele poziții ale corpului, pe care înțeleptul învățător oriental le prescrie discipolului său, pentru că el – adult fiind, el abordează într-un mod diferit ceea ce în copil devine orientarea mersului, orientarea poziției – vrea să-i dea posibilitatea de a lăsa divin-spiritualul să lucreze în corp. El își spunea: Când copilul învață ca de la poziția târât să meargă în picioare, atunci înăuntru lucrează divin-spiritualul. Dacă discipolul înțeleptului oriental își încrucișează picioarele în poziție orizontală și își sprijină partea superioară a corpului pe picioarele încrucișate [postura lotus], atunci ia o postură diferită. Și atunci când el devine pe deplin conștient de această postură, atunci această lume spirituală-sufletească poate lucra în el, așa cum lucrează în copil astfel încât să-l stimuleze să meargă în poziție verticală. Și dacă omul, în loc să învețe să vorbească așa cum este cazul în lumea sensibilă, întoarce vorbirea spre interior, atunci el transformă acest dar divin într-o putere clarvăzătoare și clarsimțitoare, astfel încât el poate prin aceasta să-și aducă propriul suprasensibil în contact cu suprasensibilul lumii.
De aceea, în timpurile orientale mai vechi, de o anumită disciplină a respirației era legată rostirea recitativ-cântată a anumitor ziceri care erau numite mantrams, care nu erau rostite pentru a comunica cu alți oameni, ci erau, ca să spunem așa, întoarse în interior și străbăteau vibrând organismul uman, care tot ceea ce altfel în limbaj se îndreaptă spre exterior, ele îndreptau în interior astfel încât întregul organism uman să ia parte la forța, puterea acestor cuvinte mantrice. Și ceea ce, ca un dar de la suprasensibil, care i-a fost dat lui, copilul toarnă în vorbirea prin care comunică cu oamenii, discipolul înțeleptului oriental turna în propriul său corp. La el cuvintele nu doar vibrau spre exterior astfel încât să poată comunica cu alt om, ci la el cuvintele vibrau în jos în plămâni, vibrau mai departe în sânge, vibrau în sânge cu împingerea respirației sus în creier. Și așa cum cel care ascultă vorbirea noastră simte din cuvinte bătaia sufletului nostru, simțirea sufletului nostru, tot așa înțeleptul oriental, din ceea ce vibra ca cuvânt în trupul său, din această trăire suprasensibilă a cuvântului mantric, simțea suprasensibilul lumii.
Și dacă copilul din vorbire dezvoltă gândirea, acest înțelept oriental dezvolta ca a treia etapă – prin perceperea suprasensibilului prin cuvântul mantric, prin zicerea mantrică –, nu o gândire care era numai în el. Căci așa cum în limbajul obișnuit sufletul nostru vibrează către celălalt om, tot așa vibra în el lumea în cuvântul interior pe care el îl trăia. Și ceea ce îi vorbea era în acest caz nu un alt om, nu erau gânduri omenești; ceea ce îi vorbea erau gândurile cosmice, era spiritul, suprasensibilul lumii, care se revărsa în propriul său organism ca un suprasensibil.
În acest fel căuta omul în vremurile străvechi să aducă suprasensibilul omului în relație cu suprasensibilul lumii. Și tot ceea ce a ajuns până la noi ca viziune religioasă asupra lumii, ca viziune morală asupra lumii, care trăiește în tradiție, provine dintr-o astfel de legătură pe care omul a stabilit-o cândva între suprasensibilul său și suprasensibilul lumii.
Omul, pentru o anumită epocă, a ieșit din această trăire a divin-spiritualului în lume. Învățătorii care-și căutau drumul în părțile suprasensibile ale lumii au devenit din ce în ce mai rari; și oamenii care aveau nevoie de astfel de învățători și care doreau să asculte ce aveau de spus acești învățători, pentru a-și extrage hrana sufletească din aceasta, au devenit din ce în ce mai rari. Căci pentru o vreme omul a parcurs o epocă în care tot ceea ce trebuia să se dezvolte în el, inclusiv să se dezvolte spiritual-sufletesc, trebuia să stea în cea mai strânsă legătură cu trupul său, cu trupul său fizic, cu natura sa sensibilă. Întrucât acel om din vechime care se simțea complet învăluit și protejat într-o ordine morală a lumii care nu se afla în el, dar care inunda lumea, care se simțea complet învăluit și protejat într-o lume divină care îi absorbea complet natura, acest om ca atare nu ar fi putut ajunge niciodată la libertate – la acea libertate care devine conștientă de propriul său Eu ca punct ferm de sprijin în interiorul omului; la acea libertate care acțiunea pe care o efectuează omul nu o deduce în mod direct din divin-spiritualul care lucrează înăuntrul omului și care acționează efectiv în om; la acea libertate care caută în omul însuși impulsul de a acționa.
La această conștiență a Eului, la această experiență a libertății trebuia să ajungă omenirea și a ajuns. Dar acum ne aflăm într-un punct de cotitură important în evoluția omenirii. Am pierdut vechea legătură cu divinul. Și nici aceia nu o pot găsi, care, așa cum am arătat deja, vor să repună pe tapet în toate modurile posibile vechile căi, uitându-se la gnosticism, la ocultismul oriental, pentru a găsi consolare pentru ceea ce nu pot găsi din viziunea științifică a prezentului. Viziunea antroposofică despre care vorbesc aici este adesea calomniată ca fiind tot simpla reluare a vechiului gnosticism sau orientalism. Dar nu este așa. Această viziune asupra lumii susține punctul de vedere că din același mod riguros, precis de gândire pe care îl folosim astăzi în cunoașterea naturii, putem găsi calea spre suprasensibil, cu condiția să îl întărim și îl intensificăm în modul corect.
Desigur, și ceea ce tocmai am descris ca fiind treimea însușirilor particulare ale naturii umane, care ce în vremuri mai vechi erau privite ca daruri ale ordinii moral-divine a lumii, îi apare omului din prezent – asupra căruia viziunea științifică asupra lumii acționează cu o forță puternică și o autoritate convingătoare –, numai ca un dar natural, ca un dar sensibil. Și astfel, omul caută astăzi bineînțeles – și dintr-un anumit punct de vedere are dreptate să facă acest lucru – ca organizarea diferită a elementelor umane individuale să o deducă din structura particulară care rezultă din modul de viață al omului, care a crescut din modul de viață al animalității, și astfel să înțeleagă mersul în poziție verticală din condițiile pur naturale. Se caută înțelegerea vorbirii pe baza organizării naturale și pe baza legăturii pe care această organizare naturală a copilului o are cu oamenii în vârstă. Și se caută, de asemenea, să se înțeleagă gândirea însăși, faptul că nutrim gânduri, ca ceva legat de organizarea umană.
Cum să nu facă aceasta? La urma urmei, știința a arătat că gândurile oamenilor sunt foarte dependente de organizarea lor naturală. Nu este nevoie decât să paralizăm această sau acea parte a creierului uman și o anumită parte a activității de gândire se poate pierde. Vedem peste tot cum chiar și prin utilizarea substanțelor otrăvitoare care să acționeze în trupul uman, activitatea intelectuală umană poate fi vătămată. Obiceiul de a privi totul din punct de vedere științific a plasat tocmai această treime – orientarea omului în univers, învățarea de a vorbi, învățarea de a gândi – tot într-un mod sensibil natural într-o ordine naturală sensibilă a lumii.
Acum, ceea ce omul devine inițial aici pentru acest Pământ prin nașterea sa, sau să spunem, prin concepția sa, se poate crede că provine – pentru că îl vedem apărând în exterior – dintr-o simplă ordine naturală. Pe de o parte, se poate privi așa, înspre înainte, după naștere, și se poate vedea în naștere și ereditate tot ceea ce ne străbate pulsând și dându-ne putere nouă oamenilor. Dar dacă te uiți înspre cealaltă parte, spre partea morții, atunci vezi clar, dacă ești măcar puțin imparțial, cum natura nu reprimește ceea ce suntem noi ca om, ci îl stinge precum se stinge flacăra lumânării. Așadar, omului modern îi apare ca și cum el însuși ar fi fost dăruit sieși de către natură prin viața embrionară și ereditate. Dar trebuie, de asemenea, să îi apară ca și cum nu se poate vedea pe sine în nici o continuare prin natură la sfârșitul vieții sale pământești, ca și cum natura nu ar fi în măsură să-i primească ființa umană, ci doar să o distrugă. De aceea, marea enigmă, care odată, pentru oamenii din cele mai vechi timpuri, anume când omul avea o viziune morală și religioasă asupra lumii, era enigma nașterii, a devenit enigma morții pentru o omenire ulterioară și încă pentru noi astăzi. Enigma faptului de a fi născut a devenit enigma nemuririi.
Căci în vremea când oamenii puteau să privească spre lumea divin-spirituală într-un mod moral și religios și erau capabili să relaționeze suprasensibilul omului cu suprasensibilul lumii, se punea întrebarea: Cum a coborât omul din lumile spirituale, în care obișnuia să trăiască, pe acest Pământ? Ceea ce se întâmpla în mod natural în viața embrionară, la naștere, era văzut doar ca expresia exterioară a acestei coborâri din lumile divin-spirituale în viața fizică pământească. Nașterea era marea enigmă. Ce are de înfăptuit omul aici pe Pământ? Aceasta se întrebau oamenii. Astăzi, omul privește spre cealaltă parte, spre partea morții, atunci când vrea să pună în discuție marea enigmă a adevăratei esențe a miezului cel mai lăuntric al umanității sale.
Mai putem privi încă și dintr-o altă parte aceeași enigmă. Da, se poate crede că din instinctele naturale care se nasc din sânge, din carne, din sistemul nervos, din întreaga organizare umană, printr-o anumită desăvârșire iau naștere impulsurile morale ale omului, și din existența unor astfel de impulsuri morale pot deriva și anumite sentimente religioase. Se poate, așadar, într-o anumită măsură, deduce provenirea moralei și provenirea sentimentelor religioase din ordinea sensibilă a naturii.
Dar nu se pune problema să vorbim despre răsplată pentru acte morale sau imorale. Acest lucru duce prea mult într-un teritoriu egoist. Totuși putem vorbi despre faptul că ceea ce înfăptuim din punct de vedere moral – dacă credem că ordinea sensibilă a naturii este cea atotcuprinzătoare – ar trebui să se stingă neputincios în lume. Se pune întrebarea: Cea mai mică manifestare a forței electrice are consecința sa specifică în Univers – aceasta este în conformitate cu viziunea științelor naturale; ceea ce izvorăște din punct de vedere moral din noi nu ar trebui să aibă consecințe în Univers?
Ne uităm tot în această privință spre celălalt capăt. Putem la nevoie să privim impulsurile morale ca fiind impulsuri și instincte mai înalt dezvoltate, dar nu putem cunoaște semnificația impulsurilor morale pentru viitor dintr-o viziune pur natural-sensibilă asupra lumii.
O parte din oameni sunt astăzi foarte conștienți de aceste întrebări. Și oricine se confruntă în mod conștient cu aceste întrebări trebuie să se îndrepte către ceea ce se discută aici ca știință spirituală antroposofică. O mare parte a omenirii se confruntă cu aceste întrebări în mod inconștient, mai mult simțindu-le. Ei nu mai pot urma vechile tradiții religioase care le-au fost transmise, pentru că ei simt instinctiv că acest lucru trebuie să fi apărut din vechile cunoașteri. – Nu este vorba de ceea ce se vrea să fie persuadați oamenii să creadă astăzi! Toate crezurile religioase au izvorât din cunoașterea străveche, dintr-o astfel de legătură a suprasensibilului din om cu suprasensibilul din lume, așa cum tocmai v-am descris. Dar nu ne putem întoarce astăzi la acea cale veche. De atunci, omenirea a adoptat alte forme de dezvoltare. Altfel nu ar fi putut parcurge acea cale, aș spune acea epocă intermediară, în care a căpătat sentimentul conștienței de Eu, experiența libertății. Omenirea nu ar fi putut trăi în întregime în trupul fizic uman dacă nu ar fi fost organizată cu totul altfel în această epocă intermediară decât în acele timpuri mai vechi, în care au găsit încredere și recunoaștere aceia care, pe calea poziției corpului, a mantrelor și a gândurile lumii care li se revelau, au făcut cunoscut oamenilor modul în care sufletul uman, interiorul uman, este legat de suprasensibilul lumii, cum omul numai ca trup este o ființă trecătoare, dar o ființă netrecătoare ca suflet, o ființă eternă.
Dacă omul de astăzi încearcă – și mulți o fac, aș putea spune în detrimentul cunoașterii reale – să caute legătura suprasensibilului din natura sa cu suprasensibilul lumii în același mod ca, să spunem, adepții lui Buddha, dacă, de exemplu, el ar dori prin incantarea mantrelor și prin astfel de cuvinte active lăuntric, să caute gândurile lumii care să se reveleze în Logosul interior, dacă ar vrea prin toate acestea să ajungă la suprasensibil, atunci el, ca om de astăzi, care și-a dezvoltat trupul fizic într-un mod complet diferit față de o omenirea mai veche, n-ar putea decât să-și aducă trupul fizic uman în dezordine și nu l-ar putea îndrepta către suprasensibil. Acel trup uman mai vechi, care putea fi pătruns cu exerciții în modul pe care l-am descris, nu avea încă acea fermitate, acea consistență interioară, din care ia naștere o puternică conștiență a Eului pământesc, o puternică experiență a libertății pământești. Organismul uman a devenit mai consistent. Dacă s-ar accepta astăzi o fiziologie mai precisă, precum cea dată de știința spirituală antroposofică de care este vorba aici, s-ar ști că în trupurile umane mai noi componentele solide, în special cele saline, se formează mai intens decât se formau în corpurile oamenilor antici, care puteau să facă astfel de exerciții pentru o cunoaștere mai înaltă, așa cum am descris. Prin urmare, omul de astăzi trebuie într-un alt mod să relaționeze, să pună în legătură propriul lui suprasensibil cu suprasensibilul lumii. Omul de astăzi trebuie să caute moralul, religiosul în ordinea cosmică într-un alt mod decât în vremurile mai vechi.
De aceea, știința spirituală, despre care vorbesc aici, caută să intre în lumea suprasensibilă din două părți: în primul rând din partea gândirii, dar în al doilea rând și din partea voinței. Din partea gândirii, prin faptul că omul gândirea, care i-a adus servicii extraordinare în științele moderne în observare și studiul prin experimentare, o trăiește nu doar ca o oglindire a lumii exterioare, ci că învață să trăiască cu aceste gânduri în interiorul tainic al sufletului. Prin aceasta omul modern poate dezvolta o metodă spiritual-științifică, în mod similar cu modul în care omul antic a dezvoltat-o prin mantrele sale, numai că mantrele erau ceva mai senzorial, mai apropiate de fizic, pe când omul modern are ceva mai spiritual în simpla dezvoltare a gândurilor.
Am descris în detaliu lungul drum pe care trebuie să-l parcurgi pentru a ajunge în acest fel la o adevărată știință spirituală și, prin urmare, la o cunoaștere a lumilor suprasensibile, în cărțile mele, de exemplu în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, în a doua parte a Științei oculte și în alte cărți. Aici aș dori doar să indic pe scurt în principiu cum poate cineva – într-un mod complet adecvat organizației umane de astăzi – să devină cercetător spiritual.
Nu toată lumea are nevoie să devină un cercetător spiritual, dar unii oameni pot deveni. Totuși, într-un anumit grad, fiecare poate cel puțin să devină un verificator al acestei cercetări spirituale dacă practică ca exerciții ceea ce am descris în cărțile menționate. Dar oricine dorește astăzi să devină cercetător spiritual trebuie să devină nu prin incantarea senzorială ale mantrelor, ci printr-un exercițiu pur suprasensibil în gândire.
Ei bine, am ajuns la gânduri exacte astăzi. Când mă uit în lumile înstelate în astronomia exactă: acolo am ajuns la o gândire exactă în ceea ce ține de fizică și chimie; chiar ne străduim pentru aceasta în cercetarea biologică, în studiul ființelor vii și ne simțim deosebit de mulțumiți atunci când putem explora lumea exterioară sensibilă în modul în care suntem obișnuiți să ne orientăm gândurile noastre atunci când rezolvăm probleme în matematică. De aceea s-a inventat vorba că există doar atâta știință reală a naturii, câtă matematica este conținută în știință [Nota 34]. Și din acest motiv se vorbește despre știința naturală exactă. Totul în observație și experimentare ar trebui să poată fi cuprins cu mintea în același mod în care cuprinzi cu mintea problemele atunci când rezolvi probleme matematice. Atunci se consideră „știință exactă”.
Știința spirituală antroposofică, avută în vedere aici, vorbește despre clarviziunea exactă. Dacă omul de știință naturală de astăzi cercetează lumea de astăzi într-un mod exact, cel care devine cercetător spiritual antroposofic face ceva la fel de exact, doar că într-un alt domeniu. El descoperă treptat că există forțe ascunse în suflet care nu sunt folosite în viața obișnuită și în știință. El descoperă treptat că este într-adevăr așa, că la copil, la copilul foarte mic, spiritual-suprasensibilul și fizic-senibilul încă lucrează împreună neseparate, dar că apoi copilul oarecum revarsă în mersul vertical, în vorbire, în gândirea conform lumii sensibile exterioare, ceea ce înainte de aceasta trăiește în el configurat suprasensibil. Tot ceea ce curge în jos în sânge în cea mai de început perioadă a vieții omului, ceea ce vibrează în întregime în organe, toate acestea se revarsă spre exterior pe măsură ce omul se orientează în lumea exterioară; se revarsă spre exterior în limbaj, se revarsă spre exterior mai ales în gândire.
Dar o putem lua iarăși în sens invers. Discipolul oriental al înțeleptului oriental a căutat mai ales prin întoarcerea limbajului să obțină ceea ce s-ar putea numi legătura suprasensibilului din om cu suprasensibilul lumii. Noi, cei mai noi, trebuie să întoarcem însuși gândirea spre interior. Trebuie să fim capabili să ne spunem cu toată seriozitatea: Am ajuns departe în observarea naturii exterioare. Avem în fața noastră gândurile exacte ale formelor stelelor și mișcărilor stelelor. Avem în fața noastră gândurile exacte ale efectelor electrice, magnetice, termice, sonore și luminoase. Privim în lume – gândurile exacte din interiorul nostru ne zugrăvesc această lume. Noi trebuie, ca cercetători spirituali, să fim capabili să ne punem acum în situația să ne întoarcem privirea de la toate gândurile care ne conduc spre stele, spre fenomenele electrice, magnetice ale căldurii. Așa cum înțelept antic și-a întors zicerea mantrică spre interior și prin aceasta s-a putut revela Logosului lumii, noi trebuie să fim capabili să întoarcem forța gândirii spre interior. Cu aceeași vigoare precum în exterior prin simțurile noastre – care sunt organizații corporale și vin în ajutorul nostru, astfel încât în simțuri să nu avem nevoie să ne folosim propria putere, puterea sufletului –, trebuie prin determinare, muncă asiduă și perseverență să ne înălțăm să facem gândirea atât de viguroasă în meditație încât gândurile noastre, deși sunt dezvoltate numai în interior, devin la fel de vii ca senzațiile senzoriale.
Gândiți-vă, când auziți sunete, vedeți culoarea, când senzațiile de căldură și frig străbat corpul dumneavoastră, cât de viu este totul, ce efect intens produce. Gândiți-vă cât de gri și abstracte sunt față de acestea gândurile pe care le rețineți din aceste experiențe ale lumii exterioare. Iar meditația constă în faptul că aceste gânduri – care doar se alătură lumii exterioare într-un mod gri și abstract, care se ivesc în noi prin faptul că ne predăm pasiv observării senzoriale –, le intensificăm lăuntric așa încât ele devin exact ca efectele senzoriale. În acest fel, ne înălțăm la un nou mod de gândire. În timp ce gândirea pe care o avem în viața obișnuită și în știința obișnuită este așa încât ne simțim pasivi în ea, încât aceste gânduri sunt de fapt lipsite de putere, sunt doar imagini care zugrăvesc lumea exterioară, prin meditare poți ajunge să trăiești în lumea gândurilor, a gândirii, așa cum trăiești în forțele de creștere, cum trăiești în foame și sete, cum trăiești în buna stare trupească interioară – acesta este rezultatul meditației. Trebuie doar să înveți un lucru pentru a însufleți în interior în acest fel lumea gândirii: trebuie să înveți să țeși în gândire plin de iubire lăuntric.
Dacă vrei să devii un cercetător spiritual, trebuie să practici acest lucru cu la fel de multă dăruire precum, dacă vrei să devii fizician, trebuie să practici ani de zile în laboratorul fizic, precum trebuie ani de zile, dacă vrei să devii astronom, să practici la observator. Cu siguranță nu este mai ușor să devii un cercetător spiritual decât un astronom sau un fizician. Să verifice ceea ce spune cercetătorul spiritual poate oricine acordă măcar puțină atenție la ceea ce am descris în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?. Dar, pe cât de puțin este necesar să devină un astronom fiecare om care încorporează rezultatele astronomiei în viziunea sa asupra lumii, la fel de puțin are nevoie fiecare om să devină un cercetător spiritual, pentru ca cercetarea spirituală să devină un element al civilizației noastre, al vieții noastre culturale. Dimpotrivă: acea relație de la om la om, care poate într-o zi să apară prin aceasta, și care de fapt într-un viitor nu foarte îndepărtat al omenirii trebuie să apară – dacă este ca declinul să nu devină tot mai puternic și mai puternic – acea conviețuire socială om cu om, care va deveni necesară și, s-ar putea spune, este de fapt deja necesară astăzi, va fi în mod esențial însuflețită când va intră din nou în viața socială a oamenilor acea încredere prin care se știe: Cel care vorbește din adâncul sufletului său despre lumile spirituale, suprasensibile, pentru că s-a ridicat la ele ca cercetător spiritual, este vrednic de încredere.
Acolo unde, în acest fel, sufletele pot fi intime unele cu altele, încât intimitățile lumii suprasensibile să fie împărtășite în ființa suprasensibilă a omului, într-o astfel de ordine socială vor trăi acele forțe care numai ele pot întări din nou viața noastră socială. De aceea, este complet nefondat, și izvorăște de fapt doar din egoismul uman, să spui: Nu ader la rezultatele cercetărilor antroposofice asupra suprasensibilului atâta timp cât nu văd lucrurile eu însumi. – Orice om este astfel constituit încât este predispus la adevăr și nu la neadevăr. Nu toată lumea poate explora lumea supranaturală, la fel cum nu toată lumea poate picta o pictură. Dar așa cum orice om poate înțelege o imagine care a fost pictată artistic, tot așa orice om – pentru că el ca întreg, ca ființă umană deplină, este predispus la adevăr –, poate și să recunoască, nu prin credință oarbă, ci pe baza experienței interioare, adevărul științei spirituale așa cum este ea înțeleasă aici. Această știință spirituală în sine nu poate fi dobândită decât prin faptul că meditând, concentrându-te în însăși viața gândirii, înaintezi în acest fel de la gândirea abstractă obișnuită la gândirea în imagini, plastică, la o astfel de gândire care este vie lăuntric. În această gândire trăiesc, la rândul lor, gândurile cosmice. În această gândire omul nu se mai simte ca și cum ar fi închis în trupul său, în această gândire el se simte pe prima treaptă în ceea ce privește intrarea sa în lumea suprasensibilă.
Omul mai vechi pornea de la ceva mai senzorial, de la cuvinte întoarse spre interior. Omul mai nou trebuie să pornească de la ceva mai spiritual, de la însuși gândul întors spre interior, și prin aceasta el își găsește legătura cu suprasensibilul lumii, și poate vorbi din nou despre acest suprasensibil al lumii. Căci acestea nu rămân cuvinte goale, care îi rezultă atunci când în acest fel, prin gândirea însuflețită lăuntric, intră în suprasensibilul lumii și cu suprasensibilul din propria ființă interioară trăiește acest suprasensibil al lumii. Așa cum în lumea exterioară sensibilă suntem înconjurați de multe forme de plante, de forme de animale, așa cum suntem înconjurați de ceea ce strălucește asupra noastră din stele, tot așa lumea simțurilor într-un fel se stinge în fața percepției spirituale care rezultă din gândirea plastică, și se deschide o lume spirituală. Nu mai vezi Soarele în strălucirea sa fizică, vezi o sumă de ființe spirituale a căror imagine fizică este Soarele fizic. Pătrunzi prin Soarele care apare fizic, la ființa solară spirituală. Și în același fel, pătrunzi prin Luna care apare fizic, la ființele spirituale lunare. Ajungi să cunoști cum aceste ființe spirituale lunare conduc sufletul uman din lumile spiritual-sufletești, prin naștere, aici în viața pământească, unde primește trupul de la mamă și de la tată. Ajungi să cunoști cum în ființa solară spirituală se află acele forțe care, pe de altă parte, îl conduc pe om prin moarte, și învățăm să cunoaștem cursul sufletului uman pornind din lumile suprasensibile.
În această cunoaștere pătrunzi mai adânc, desigur, prin faptul că acum voința nu o dezvolți prin poziții ale corpului, așa cum făceau vechii orientali, ci că voința o dezvolți într-un mod similar cu modul în care ai dezvoltat gândirea într-o clarviziune exactă, așa cum v-am descris. Era de asemenea o formare a voinței atunci când omul își suprima orientarea exterioară, își încrucișa picioarele și se așeza pe ele, pentru ca într-o poziție diferită a corpului uman să obțină o percepție a altor curenți ai lumii prin ființa umană și astfel a suprasensibilului. Omul modern nu poate realiza acest lucru. Organismul său s-a schimbat. Omul modern trebuie să meargă pe voința însăși. Ceea ce orientalul antic a dezvoltat, aș putea spune, printr-un mod mai fizic prin posturile corporale – el a poziționat și corpul către est, către vest, către sud – toate acestea ar fi șarlatanie pentru omul modern. Omul modern trebuie să-și ia în mod direct voința în propriile mâini. Și găsiți în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și în Știința ocultă un număr întreg de exerciții de autodepășire, autoeducare și mai ales pentru cultura voinței. Aș dori să menționez doar câteva.
Când omul, de exemplu, – în timp ce el este altfel obișnuit să urmărească cu gândirea sa procesele sensibile exterioare numai de la înapoi spre înainte –, el își înversează direcția gândirii, de exemplu seara își reprezintă ceea ce a trăit la urmă, apoi ceea ce a trăit mai devreme în cursul zilei, și astfel înapoi până dimineața, când el așadar înfățișează înaintea sufletului său oarecum ordinea naturii în succesiune inversă, atunci el cu gândirea sa – care altfel rămâne lipită de cursul naturii –, care merge de la mai devreme la mai târziu, se rupe de acest curs al naturii. El gândește în direcția opusă cursului naturii. Prin aceasta se întărește voința care se află în gândire. Acest lucru este valabil mai ales atunci când intri în lucruri mici și detalii. Reprezentați-vă, de exemplu: Am urcat scările astăzi; îmi reprezint că sunt nu pe cea mai de jos treaptă, ci pe treapta cea mai de sus și merg așa înapoi, îmi reprezint întreaga urcare ca pe o coborâre, mă rup de ceea ce a fost experiență reală, mi-o reprezint în sens invers. În acest fel îmi fortific voința care se află în gândire. Pot, de asemenea, să-mi întăresc această voință luându-mi educația de sine în propriile mâini, de exemplu, spunându-mi: Am cutare sau cutare obicei în viață în privința unui lucru; Îl voi schimba – peste trei ani va trebui să am un obicei complet diferit. Și astfel există sute și mii de exerciții care sunt în mod direct exerciții de voință, care vizează direct o schimbare a voinței, astfel încât voința să se rupă de ceea ce îi este impus prin corporalitate.
Prin aceasta, omul modern parcurge în felul său ceva similar cu ceea ce a parcurs omul antic prin poziția corpului său. Căci la aceste exerciții vechi nu ne putem întoarce din motivele pe care le-am menționat. Prin aceasta, însă, omul modern ajunge să intre din ce în ce mai mult într-o relație directă între suprasensibilul său și suprasensibilul lumii.
Ce vreau să spun prin aceasta poate fi clarificat printr-o parabolă. Ochiul uman, de exemplu – prin ce este el de fapt organul nostru vizual? Ei bine, puteți vedea la cataractă, care este o întărire a cristalinului sau a corpului vitros, cum ochiul nu mai poate servi pentru a vedea, atunci când materialul pune stăpânire în ochi. Ochiul însuși trebuie să fie absolut transparent în anumite părți ale organelor sale dacă este să servească vederii. Trebuie să fie, ca să spunem așa, altruist, atunci el servește omului. Astfel, atunci când ne fortificăm voința în modul pe care tocmai l-am descris, corpul nostru devine organ senzorial spiritual-sufletesc – dacă pot folosi paradoxul; corpul nostru nu mai este – în anumite momente de cunoaștere, desigur, nu în viața obișnuită – pătruns în mod sufletesc de porniri, instincte, pofte, care fac corpul nostru opac. El devine la fel de pur în ceea ce privește dorințele, instincte, poftele, precum este ochiul transparent în ceea ce privește materialul. Și așa cum prin ochiul transparent omul vede lumea culorilor, tot așa prin corpul care a devenit lipsit de dorință și poftă – el nu este întotdeauna așa, dar poate fi reglat să fie așa în cazul celui care s-a antrenat în acest scop prin exercițiile din cărțile menționate – omul ajunge la vederea lumii spirituale, lumii suprasensibile, căreia el îi aparține ca ființă suprasensibilă a omului, acea ființă care este el în interiorul său.
În acest fel învățăm să cunoaștem ceea ce este cu adevărat suprasensibil în omul însuși. Odată ce am înțeles cum stau lucrurile cu omul atunci când și-a făcut trupul transparent în modul descris, când trăiește în lumea pur suprasensibilă, atunci am rezolvat enigma morții văzând, pentru că atunci contemplăm viață fără trup. Știi cum trăiești atunci când ai trecut prin poarta morții și ți-ai lepădat trupul. Știi cum este să trăiești în lume fără trup. În acest fel ajungi să-ți cunoști propriul suprasensibil uman. Și cunoscându-ți propriul suprasensibil uman, așa cum trece el prin poarta morții viu sufletește, înveți să-l cunoști ca ceva ce poate fi atunci primit de o lume suprasensibilă, așa cum la concepție a fost lăsat să plece din lumea suprasensibilă. Când, în felul acesta, prin gândul viu care se dobândește prin strădanie în meditație, ajungi să cunoști lumea spirituală solară din spatele Soarelui și lumea spirituală lunară din spatele Lunii, adică acele ființe spirituale care îl conduc pe om să intre în existența pământească, care îl conduc să iasă din existența pământească, atunci ajungi să cunoști suprasensibilul lumii. Și atunci știi cum, după moarte, sufletul nostru viu este primit de ființa vie a lumii, ființa vie a Universului, a Universului suprasensibil. Așa cum trupul nostru este primit de lumea simțurilor și este chemat la moarte, tot așa sufletul omenesc este chemat la viață în veșnicie de acele ființe pe care le vedem în adevărata lor esență în suprasensibilul lumii.
Cursul pe care civilizația umană l-a luat în acest fel, îl recunoaștem apoi ca fiind unul care ne dă puterea ca în prezent încă o dată, pornind din natura noastră, într-un mod la fel de exact prin cultura voinței – care, precum problemele matematice, se desfășoară foarte precis în exerciții, prin exerciții în gândire, așa cum am descris, care duc la clarvederea e – să alipim ordinii naturale a lumii o moralitate, o religie.
De aceasta avem nevoie astăzi. Acest curs al dezvoltării umane este indicat, de asemenea, într-un mod grandios în poziția pe care o cunoaștere reală a spiritului o poate da Misteriului de pe Golgota în dezvoltarea omenirii.
Cum a fost – permiteți-mi în încheiere să indic acest lucru în câteva cuvinte –, cum a fost imediat după ce Misteriul de pe Golgota a avut loc pe Pământ, cu acei oameni care au fost primii adepți ai acestui Misteriu de pe Golgota? Ei s-au uitat la ceea ce li s-a relatat că s-a întâmplat pe Golgota. Ei s-au uitat la ceea ce a trăit Iisus din Nazaret și au simțit că în Iisus din Nazaret trăia ființa divin-spirituală Christos ca om.
Ei simțeau că această ființă divin-spirituală Christos coborâse la ei pe Pământ pentru a le aduce ceva de care ei aveau mare nevoie pe Pământ. Oare ce i-a determinat atunci pe acești primi creștini să accepte atât de necondiționat înțelepciunea Misteriului de pe Golgota? Ce i-a determinat a fost faptul că încă mai existau rămășițe ale acelor vechi viziuni care spuneau: Omul a coborât din lumile suprasensibile în existența pământească prin naștere. Când, în vremurile mai vechi, din contemplarea lor instinctivă și din ceea ce le spuneau inițiații lor, învățătorii lor, oamenii încă știau foarte clar acest lucru, simțeau că era un ghid spiritual în lumile spirituale care îi conducea spre existența fizică pământească. Dar ei simțeau, întrucât știau că au coborât pe Pământ ca spirite, că ei vor trece și prin poarta morții. Și moartea nu avea nimic enigmatic, nicio spaimă pentru omenirea mai veche, tot așa – nu înțelegeți greșit comparația, nu este menită să fie disprețuitoare pentru om – cum animalul nu simte nicio enigmă a morții și nicio spaimă față de moarte.
Faptul că omul a învățat să aibă un sentiment față de moarte a venit abia în decursul timpului. Moartea a devenit o enigmă doar atunci când omul nu a mai avut enigma nașterii, când nu a mai privit în sus în lumile spiritual-sufletești din care coborâse, când în dezvoltarea omenirii a apărut structura interioară care a privit tot ceea ce avem în procesul nașterii ca ceva pur natural – atunci au început oameni să se confrunte cu enigma morții, atunci a venit adevărata groază de moarte.
Acest lucru nu a fost tămăduit prin cunoștințe teoretice, dar a fost tămăduit prin faptul că Misteriul de pe Golgota a avut loc pe Pământ. Oamenii știau din rămășițele vechii înțelepciuni că Christos care apăruse pe Pământ în omul Iisus din Nazaret era aceeași ființă care îi conducea pe oameni ca suflete să coboare din lumile spiritual-sufletești pe acest Pământ. Și primii creștini știau că Christos a coborât pe Pământ pentru a da oamenilor pe Pământ ceea ce îi conduce dincolo de enigma morții. De aici vedem legătura pe care chiar și Pavel încă o are între enigma morții și ceea ce s-a împlinit pe Golgota. Vedem că Paul le deslușește oamenilor că pot gândi dincolo de moarte ca suflete umane numai dacă pot privi la Cel Înviat, adică la Christos care biruiește moartea.
Acum, pe baza vechii înțelepciuni, primii creștini erau încă capabili – mai mult simțind decât discernând clar –, să-l înțeleagă pe Christos ca fiind cel care a coborât pe Pământ. Noua știință spirituală, despre care v-am vorbit în această seară, îi învață în schimb pe oameni să privească în lumile suprasensibile prin clarvedere exactă. Această cercetare spirituală antroposofică, prin faptul că îl conduce pe om la a vedea în afara trupului său – când acest trup a devenit transparent în modul descris și când omul trăiește experiența lumii în care trebuie să trăiască când a trecut prin poarta morții – poate a face cunoscut din nou nu numai omul Iisus din Nazaret, ci și pe divin-spiritualul Christos, care a coborât din lumile suprasensibile și poate îmbiba cu forța sa suprasensibilul din omul însuși. Din această îmbibare cu putere, din această forță pe care Cristos o desfășoară în om, după cuvintele lui Paul: „Nu eu, ci Christos în mine” [Nota 35], omul pământesc poate dobândi impulsul de a trece prin moarte ca suflet viu cu Christos, pentru a nu intra orb în acele lumi spirituale în care – așa cum am arătat – este primit de ființa solară, ci să intre în această lume spirituală văzând, grație luminii pe care Christos a adus-o pe Pământ.
În acest fel, o astfel de știință spirituală antroposofică poate asimila viața religios-creștină. În acest fel, viața religios-creștină va avea parte din nou de o aprofundare tocmai prin știința spirituală antroposofică. Ultimele secole ne-au adus măreția științelor naturale, pe care le vedem dezvoltându-se treptat – dar în așa fel încât în ceea ce se dezvoltă nu putem vedea nicio ordine morală a lumii; într-adevăr, cu cât natura ni se revelează mai fidel, cu atât mai puțin vedem ceva moral în ea. Dar așa cum nu ne putem dărui acelui lucru care este legitatea naturii, precum putem să ne dăruim unui divin, putem în schimb, aplicând gândirii metoda exactă pe care am învățat să o aplicăm în matematică și în științele naturii, să o înălțăm la gândirea plastică, la clarvederea exactă. Și aplicând metoda exactă voinței noastre, educându-ne pe noi înșine, făcând cele mai frumoase fapte pentru autoeducarea noastră, vom ajunge prin aceasta nu la o magie exterioară de genul șarlataniei, ci la o magie interioară, idealistă, și astfel vom lega din nou elementul moral cu cel natural, cu cel religios.
Și, în cele din urmă: Ce vrea această antroposofie despre care vorbesc? Vrea să umple abisul adânc care, cel puțin pentru omul modern, pentru toți oamenii care trăiesc experiența lumii în vreun fel, există inconștient între ordinea naturală amorală a lumii, pe de o parte, și ordinea morală religioasă, pe de altă parte, astfel încât, în viitor, în viața sa, în ceea ce natura și senzorialitatea îi dau prin trupul său, omul să aibă din nou suprasensibilul puternic, în care se revarsă morala cosmică, nu doar morala umană, în care se revarsă nu simpla ordine naturală, ci ordinea divină.
Și cu impulsurile cosmic-morale care devin impulsurile sale individuale, cu faptul că se pătrunde de starea de a fi conștient de Dumnezeu, pe care i-o dă privirea ascuțită spiritual, omul își va găsi drumul său în viitor și va soluționa acele întrebări și enigme importante, pe care le poate deja presimți astăzi, dacă se uită nu dormind, ci cu imparțialitate deplină, trează, la lumea din jurul său și la ceea ce poate trăi din prezent în viitor, în inima omului ca imbold, ca speranță.
