Știința spirituală antroposofică, despre care am avut privilegiul să vorbesc aici la Haga marțea trecută și ieri seară [Nota 36] urmărește nu numai scopuri cognitive, nu numai scopul de a aprofunda omul din punct de vedere științific, moral și religios, ci urmărește în esență și scopuri practice. Și mi s-a cerut să vorbesc în această seară despre unul dintre aceste obiective practice, obiectivul educațional.
Prin faptul că această știință spirituală se străduiește înainte de toate să ajungă la o cunoaștere reală a ființei umane întregi, complete – a omului în raport cu ființa sa trupească, cu ființa sa sufletească, cu ființa sa spirituală –, ea poate, de asemenea, să faciliteze cunoașterea omului în viața practică, cunoașterea omului în privința tuturor vârstelor sale. Și pentru arta educației este necesară mai presus de toate cunoașterea omului în privința copilului însuși.
Problema educației este în esență o problemă a profesorului. O problemă a profesorului în sensul că se pune problema dacă profesorul, dacă educatorul, este capabil să dezlege în mod practic enigma omului în copil. Poate că ceea ce este cel mai vizibil în enigma acestui copil este sensul zicerii străvechi care a fost scrisă ca o maximă despre cunoașterea umană: în omul însuși se află dezlegarea enigmei lumii.
Mulți oameni au un fel de teamă că dacă s-ar arăta o soluție la enigma lumii, cunoașterea umană nu ar mai avea nimic de făcut. Dar dacă ești de părerea că pentru toate nenumăratele mistere pe care le deține Universul, omul însuși, ca să spunem așa, ca scop final al acestei evoluții a lumii, este soluția, atunci știi într-adevăr că trebuie să cauți dezlegarea enigmelor lumii în om, dar omul însuși necesită la rândul său, dacă vrei să-l cunoști, un efort incomensurabil, o muncă incomensurabilă pentru a obține o înțelegere profundă a ființei sale.
Dacă ai față de om atitudinea că în el într-un fel este ascuns ceva nemuritor, atunci ajungi să ai și față de copil acea reverență pe care trebuie să o ai ca profesor și educator dacă vrei să abordezi acest copil în modul corect.
Acum, în ceea ce privește cunoașterea omului vizavi de copil, mă voi strădui astăzi să las deoparte lămuririle pe care le-am adus în ultimele zile [Nota 37] cu privire la cunoașterea spiritului uman și a spiritului lumii. Voi încerca să îmbrac știința spirituală în cele mai populare forme posibile, astfel încât chiar și aceia dintre stimații ascultători care nu au fost prezenți în ultimele zile să poată urmări explicațiile.
Mai presus de toate, este vorba despre aceasta: Cel care își aprofundează viziunea asupra vieții prin ceea ce îi poate da o cunoaștere reală – nu abstractă – a sufletului uman și a spiritului uman, vede mai presus de toate lucrurile în viața omului mari puncte de cotitură; el vede că trebuie să împartă întreaga viață a omului în epoci de viață [Nota 38]. Nu se privesc întotdeauna aceste epoci ale vieții cu interesul potrivit și cu înțelegerea profundă cu care trebui de fapt să fie privite. Dar cine vrea să aibă o relație reală, profund umană ca educator, ca profesor, cu copilul, trebuie să aibă o cunoaștere aprofundată tocmai a acestor epoci ale vieții.
Vedem la copil o astfel de epocă a vieții încheiată în jurul vârstei de șapte ani, când copilul primește a doua dentiție. Cel care este un cunoscător al omului privește această a doua dentiție doar ca simbol exterior al unei schimbări semnificative în aspectele trupești, precum și sufletești și spirituale ale copilului. Și cine știe cum să practice arta educației în mod corespunzător și profesional vede, de asemenea, o modificare a caracteristicilor sufletești și a facultăților spirituale ale copilului petrecându-se odată cu schimbarea dinților. Să ne gândim doar la faptul că în organismul uman, de asemenea și mai târziu în viață, există o circulație, un proces de conversie metabolică, că după opt sau nouă ani nu mai avem aceeași compoziție de substanțe, aceleași substanțe în noi pe care le aveam înainte. Când cugetăm la acest lucru, atunci trebuie totuși să ne spunem: Ceea ce se petrece în al șaptelea an de viață în schimbarea dinților este o dezvoltare puternică a forței pe care organismul nu o repetă mai târziu în viață și care, de asemenea, nu este ceva care se petrece dintr-o dată sau într-o perioadă scurtă de timp. Oricine are o viziune asupra dezvoltării organismului uman știe cum, în primii șapte ani de viață, totul este pregătit din cele mai intime procese ale metabolismului, care apoi, ca să spunem așa, se finalizează, își au punctul culminant final, în a doua dentiție.
Și vedem în ceea ce privește sufletul, cum odată cu această a doua dentiție, de exemplu, memoria, dar și imaginația, funcționează altfel – mai ales în privința naturii ei – decât funcționa înainte. Vedem cum anterior memoria s-a dezvoltat într-o mare măsură inconștient, ca ieșind din adâncurile ființei corporale a copilului, și cum mai târziu ea devine mai spirituală. Aceste lucruri trebuie să le indicăm ca fiind subtile, pentru că ele cu greu se arată la o vedere de suprafață.
Dar ceea ce este deosebit de important pentru educator este faptul că, în primii ani de viață până la schimbarea dinților, copilul este complet dăruit lumii exterioare ca ființă imitatoare. Relația copilului cu lumea exterioară se bazează pe faptul că – nu spun aceasta pentru a exprima un paradox, ci pentru a exprima ceva foarte real – în primii șapte ani de viață, aproximativ în acești șapte ani de viață, copilul este aproape în întregime un organ senzorial, că percepe mediul nu numai cu ochii și urechile, ci că întregul său organism este dăruit mediului, în mod similar cu organele senzoriale în viața de mai târziu. Și așa cum în organele de simț sunt pregătite imaginile lucrurilor și proceselor exterioare, care apoi doar sunt reproduse în mod sufletesc în interior, tot așa este în cazul organismului copilului, că copilul, ca ființă imitatoare, tot ceea ce vede în afară vrea să imite în interior. Vrea să se dăruiască complet lumii exterioare. Vrea să imite în interiorul său tot ceea ce se prezintă în exterior. Copilul este în întregime un organ senzorial. Și dacă am privi în organismul copilului cu acel simț clarvăzător, cu acea clarvedere exactă despre care am vorbit în ultimele zile, am percepe cum, de exemplu, gustul, care pentru ființa umană adultă se desfășoară pe limbă și pe cerul gurii, la copil ajunge mult mai departe în organism. Deci, nu greșim când spunem: La sugar, de exemplu, este așa că el din punct de vedere al gustului, simte laptele matern cu întregul trupul.
Trebuie să intrăm în astfel de intimități ale vieții fizice umane dacă vrem cu adevărat să dobândim acea cunoaștere fină care este necesară pentru arta educației.
Și dacă ne uităm la modul în care copilul este întru totul un imitator, atunci înțelegem, aș spune, la fiecare pas, în fiecare mișcare, cum copilul învață să vorbească. Se poate urmări literalmente cum copilul este indus ca ceea ce se manifestă ca sunet, el în interior să urmeze puțin câte puțin prin imitație, și să-și facă propria ființă interioară asemănătoare cu ceea ce este perceput în exterior. Și putem privi astfel în toate detaliile copilului și vom vedea pretutindeni cum copilul este în întregime un organ senzorial, în întregime imitator, în întregime dăruit lumii sensibile exterioare.
Putem în această privință să înțelegem copilul cu privire la anumite lucruri care nu trebuie să fie judecate ca la copilul mai mare sau cu atât mai mult ca la adult. Vreau să ilustrez acest lucru cu un exemplu. Un tată m-a întrebat odată – aceasta chiar s-a întâmplat în viață –: Ce să mă fac cu băiatul meu? A furat bani de la mama lui. – L-am întrebat pe tată: Câți ani are copilul? – Copilul nu avea încă șase ani. A trebuit să-i spun tatălui: Cine înțelege cu adevărat copilul, nu poate vorbi despre furt aici; copilul – așa cum sa dovedit în conversația cu tatăl – a văzut în fiecare zi cum mama a scos bani din sertar. Copilul este un imitator; a scos și el bani pentru că a văzut aceasta. Întreaga acțiune a constat în imitație, întrucât copilul nu a avut niciun interes să obțină el însuși ceva din așa-numiții bani furați. A cumpărat dulciuri din ei și le-a împărțit altor copii. Astfel de exemple ar putea fi citate cu sutele.
Altfel ni se prezintă viața sufletească a copilului după schimbarea dinților. Atunci vedem cum copilul începe să nu mai fie așa că doar să se dăruiască impresiilor senzoriale, oarecum să trăiască complet în aceste impresii senzoriale și să se facă în interior asemănător cu ceea ce vede în afară. Copilul începe acum să asculte ceea ce îl întâmpină ca reprezentări transmise în cuvinte. Dar are nevoie de ceea ce îl întâmpină în mediul său în așa fel încât să fie transmis de persoana umană. Prin urmare, putem spune: Până la schimbarea dentiției, copilul este o ființă imitatoare; de la schimbarea dentiției – și aceasta durează în esență până la maturitatea sexuală – el devine o ființă care acum se ia după mediul său nu ca imitator, ci ca adept, urmând ceea ce îl întâmpină prin reprezentările, ideile persoanelor din jurul său. Și profesorul și educatorul trebuie, mai presus de toate, să aibă grijă că ceea ce îi spune copilului realmente devine norma, ghidul pentru copil. Odată cu schimbarea dentiției, viața imitativă se transformă într-o viață în care copilul prin legitatea sa naturală dorește să urmeze autoritatea care se impune de la sine.
Toată instruirea și toată educația trebuie, pentru această a doua categorie de vârstă, de la schimbarea dentiției până la maturitatea sexuală, să fie orientată spre sentimentul autorității care se impune de la sine. La această vârstă, copilul învață să recunoască ca fiind adevărat ceea ce este adevărat, deoarece persoana autoritativă iubită îl prezintă ca fiind adevărat. Ceea ce este frumos, ceea ce este bun, este simțit cu simpatie de copil sau acceptat ca atare după model persoanei educaționale iubite, pe baza autorității acesteia. Și când vrem să-l învățăm ceva pe copilul aflat între al șaptelea și al paisprezecelea până la cincisprezece an, în așa fel încât să fie rodnic pentru copil de-a lungul întregii vieții, atunci trebuie să fim capabili să îmbrăcăm în acest element autoritativ tot ceea ce îl învățăm pe copil în acest timp.
Prea stimată asistență, nu se poate presupune că cineva care, ca mine ieri, a putut face trimitere la cartea sa Filosofia libertății scrisă cu mai mult de treizeci de ani în urmă, ar dori să facă prea puternic trimitere la principiul autoritativ. Dar tocmai cel care iubește libertatea mai presus de orice, care vede în libertate legea de la sine înțeleasă a vieții sociale, trebuie să sublinieze dintr-o cunoaștere reală a omului că între al șaptelea și al paisprezecelea an este acel timp pentru copil în care el poate prospera numai și numai prin faptul că, așa cum ca o plantă cățărătoare numai agățându-se de ceva se poate sui, el se poate ridica și sui sprijinindu-se pe o personalitate pe care o percepe ca pe o autoritate de la sine înțeleasă. Astfel, putem spunem: în primii șapte ani de viață – toate aceste vârste sunt aproximativ așa –, copilul este o ființă senzorială imitatoare; în a doua perioadă de șapte ani de viață, de la schimbarea dentiției până la pubertate, copilul este o ființă ascultătoare a mediul său uman și dorește în mod natural să se vadă plasată sub autoritate.
Oricine care – așa cum face știința spirituală antroposofică – urmărește omul în dezvoltarea sa în trup, suflet și spirit, știe ce semnificație enormă are pentru viața ulterioară, poate chiar și pentru bătrânețe, dacă omul în perioada de viață indicată a fost în situația să simtă un respect deosebit, o venerație, chiar și numai pentru o perioadă scurtă de timp, de exemplu, când a fost în situația că pe când avea opt sau nouă ani, se vorbea adesea despre o persoană venerată din familie, și prin acele vorbe a absorbit cu adevărat ceva din adâncul respect pentru acea persoană. Și apoi se apropie ziua în care va fi să o vadă pentru prima dată, acea zi în care totul este îmbrăcat în sfială și reverență așteptând ca ușa să se deschide pentru a vedea această persoană pentru prima dată: dacă știi ce efect are o astfel de experiență, atunci când sufletul și în ceea ce privește sentimentul față de autoritate este tot atât de complet dăruit lumii exterioare, precum în primii ani ai copilăriei întregul om este dăruit ca ființă senzorială – atunci știi ce bine îi faci copilului la vârsta școlară dacă îi dai prilejul să trăiască de-a dreptul mult din acest profund respect pentru autoritatea de la sine înțeleasă.
La astfel de lucruri trebuie să ne uităm dacă vrem să devenim educatori sau profesori bazați pe cunoașterea omului. Atunci vom ține seama, mai presus de toate, că omul nu este numai un organism spațial, la care un membru al trupului său se află în interacțiune spațială cu un alt membru, ci că omul este, de asemenea, un organism temporal. Cunoașterea omului nu poate fi dobândită fără a fi orientată spre om ca organism temporal. Dacă luați orice membru al mâinii drepte, acesta se află în interacțiune cu fiecare alt membru al acestui organism spațial din ființa umană printr-o organizare interioară generală. Dar dacă te uiți la ceea ce este omul mai întâi în copilărie, apoi în copilăria de mai târziu, în adolescență și tinerețe, la maturitate, la vârsta mijlocie, apoi la bătrânețe – totul este din punct de vedere temporal într-o legătură intimă. Și cine, ca educator și profesor, privește numai la viața prezentă a copilului, la copilul de opt până la nouă ani, nu își îndeplinește în sensul deplin datoria sa. Numai cel care știe că ceea ce îi face copilului de șapte sau opt ani continuă să lucreze în organismul temporal, care este o unitate – formată din copil, omul de vârstă mijlocie, omul la bătrânețe –, și că ceea ce se aprinde în suflet în copilărie continuă să lucreze, dar se schimbă, se metamorfozează: numai cel care își poate forma o idee despre modul în care lucrurile se modifică, se transformă, poate educa în sensul corect al cuvântului.
As vrea sa ma exprim printr-un exemplu. Vedeți, oamenii pun atâta preț pe faptul ca tot ceea ce vor să învețe copilul, el să înțeleagă cu mintea lui încă fragedă. Acest lucru contrazice principiul autorității de la sine înțeleasă. Dar cel care vrea să transmită copilului doar ceea ce poate înțelege imediat cu mintea sa fragedă, nu ia în considerare de exemplu următoarele. Înseamnă mult dacă în al optulea sau al nouălea an ai acceptat pe baza autorității de la sine înțeleasă ceva ca fiind adevărat, frumos, bun, pe care o autoritate stimată îl desemnează ca fiind frumos, bun, adevărat, și atunci încă nu ai înțeles aceasta pe deplin. În al treizeci și cincilea an, poate chiar mai târziu, acel lucru iese la suprafață din adâncul sufletului. Între timp, ai devenit mai matur în viața ta. Acum îl înțelegi, acum îl readuci sus, acum îl luminezi cu experiența de viață matură.
Așa ceva – dacă la o vârstă mai înaintată omul înțelege din maturitate ceea ce înainte a asimilat numai din iubirea pentru persoana de autoritate, dacă simte o astfel de reminiscență venind la o vârstă de mai târziu și abia acum o înțelege – așa ceva înseamnă o izbucnire a unor noi forțe vitale, un principiu extraordinar în suflet, deși unul de care omul nu este întotdeauna pe deplin conștient.
Într-un alt mod, pot clarifica și mai mult ceea ce înțeleg de fapt prin principiul că trebuie să educăm în așa fel încât să aibă efect pentru întreaga viață. Știți că există oameni care intră într-un mediu oarecare, unde se află alți oameni, și au un efect ca și cum ar binecuvânta doar prin prezența lor. Ei n-au nevoie să-și dea silința să vorbească mult, cuvintele lor sunt străbătute de un suflu, încălzite de ceva care are un efect de binecuvântare asupra celorlalți oameni. De regulă, ei vor fi oameni maturi sau bătrâni care prin simpla lor prezență sunt capabili să exercite un astfel de efect de binecuvântare într-un sens foarte special.
Cine studiază omul nu numai în raport cu momentul prezent, ci în raport cu întreaga viață a omului, ceea ce este un studiu dificil – este mai ușor în fiziologie, în cunoașterea obișnuită a omului, să studieze numai momentele prezente sau perioadele scurte de timp –, dar cine își îndreaptă privirea spre întreaga viață umană, știe cum de regulă un astfel de efect de binecuvântare, care emană de la o vârstă mai înaintată, este legat de faptul că persoana în cauză a fost în copilărie în situația să venereze, să privească cu un profund respect o altă persoană. Și aș vrea să o exprim paradigmatic spunând: Nimeni care nu a învățat să-și împreuneze mâinile [în rugăciune] în copilărie nu le poate folosi eficient la bătrânețe pentru a binecuvânta. Mâinile împreunate la copii conțin germenii sufletești pentru mâinile binecuvântătoare la bătrânețe. Omul nu este doar un organism spațial, omul este un organism temporal și toate sunt interconectate în viața temporală, la fel cum în organismul spațial membrele individuale sunt interconectate, influențându-se reciproc.
Cine înțelege pe deplin acest lucru va evita, de asemenea, să-l învețe pe copil concepte care apoi, în viața de mai târziu, nu se pot schimba. Ca educator sau profesor, este atât de ușor să fii tentat să abordezi copilul cu cea mai mare precizie, oferindu-i concepte, reprezentări cu contururi nete. Acest lucru ar fi exact ca și cum mâinile delicate ale copilului, care ar trebui să crească și să se modifice, le-am strânge în cleme astfel încât să nu poată crește. Așa cum organismul fizic al copilului trebuie să crească, tot așa ceea ce învățătorul, educatorul, a plantat tainuit în sufletul copilului, trebuie să aibă în sine forțe de creștere. Putem introduce acest lucru în copil numai dacă modelăm artistic educația, instruirea și în timpul când copilul este la vârsta școlii generale obligatorii.
Pentru a ilustra acest lucru, aș dori să indic modul în care noi în Școala Waldorf – care a fost fondată acum câțiva ani de Emil Molt la Stuttgart și care este condusă de mine conform principiilor despre care vă pot vorbi astăzi doar într-o schiță sumară – încorporăm acest principiu artistic în predare.
La citire, de exemplu, nu pornim [Nota 39] să îl învățăm direct pe copil care sunt literele. Aceste litere sunt ceva complet străin de natura umană. Gândiți-vă doar cum în vremurile mai vechi a existat o scriere picturală, o scriere picturală care a apărut în primul rând din faptul că ceea ce era perceput era imitat în imagine. La acea vreme, scrisul era foarte apropiat de ceea omul percepea. Scrisul avea ceva direct legat de om. Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei, formele literelor s-au detașat de oameni. Nu este nevoie acum să studiem istoria până acolo încât să readucem la viață în școală vechea scriere picturală. Dar este bine ca profesorul să-și lase imaginația artistică să lucreze în așa fel încât să lase mai întâi copilul să picteze, să-l lase să deseneze forme care să reflecte ceea ce simte copilul, forme în care copilul trăiește.
Așa pornim în Școala Waldorf din Stuttgart, nu de la a învăța cititul sau de la a învăța scrisul în modul obișnuit, ci artistic de la ceea ce ține de pictură sau desen. Dezvoltăm formele literelor mai întâi din acest element grafic, le dezvoltăm în acest fel mai întâi din elementul artistic. De asemenea, lăsăm copilul să mânuiască culorile – chiar dacă acest lucru este mai dificil și la început trebuie dezvoltat din mâzgălire. Așadar începem cu artisticul și dezvoltăm scrisul din el și abia apoi cititul. Și așa, un element artistic ar trebui să fie revărsat peste întreaga predare.
Acest lucru se poate întâmpla până și în învățarea aritmeticii, dacă sunt profesori acolo pentru aceasta, acei profesori care au devenit cunoscători printr-o aprofundare reală a propriilor comori sufletești, asimilând forțele călăuzitoare ale unei adevărate științe spirituale antroposofice în sufletul lor, în cunoașterea lor, în simțirea lor, în voința lor. Oricine a asimilat știința spirituală ca ceva viu poate și să lucreze din spirit pentru o transformare a oricărei instruiri în ceva artistic. Însă atunci când educatorul, atunci când profesorul pentru această vârstă a copilăriei devine complet artistic în relația sa cu copilul, atunci el nu lucrează așa mult prin ceea ce știe, ci lucrează prin modul în care este personalitatea sa. El lucrează prin individualitatea sa. Și copilul primește astfel în sufletul său ceva care are forțe de creștere în sine, la fel cum organismul trupesc are în el însuși forță de creștere. Copilul ajunge apoi ca om, la punctul în care, mai târziu, în al treizecilea sau al patruzecilea an, să nu trebuiască pur și simplu să se ducă cu gândul înapoi în memorie la ceea ce a primit în școală sub forma unor concepte fixe, pe care ar trebui să și le amintească – nu, aceste concepte au crescut cu el, s-au modificat. Așa trebuie să lucrăm ca profesori; trebuie, ca educatori, să fim capabili să ne comportăm așa cu copilul.
În acest fel lucrăm ca autoritate dar în același timp în cel mai adevărat sens al cuvântului pentru libertatea copilului; pentru că trebuie să ne fie clar în fiecare moment că numai atunci suntem educatori adevărați, când le putem ghida în mod corect calea vieții și acelor oameni care într-o zi vor fi mai capabili decât suntem noi ca profesori. Ar putea reieși că noi, ca profesori într-o școală ne aflăm, să zicem, într-o clasă în care există două genii. Și dacă noi, ca profesori, nu suntem noi înșine genii, trebuie să fim capabili să educăm copiii în cauză în așa fel încât să nu le punem niciun obstacol în calea dezvoltării facultăților lor geniale. Dacă educăm în sensul și din atitudinea pe care tocmai le-am spus, că noi în mod artistic cu personalitatea noastră îi oferim copilului ceea ce are nevoie – așa cum în anii anteriori avea nevoie de imitarea a ceea ce este perceput cu simțurilor, tot așa acum ceea ce noi înșine, în mod personal, suntem ca profesori – atunci îi vom fi tot atât de puțin un obstacol în calea forțelor sale, care poate în noi înșine nu sunt deloc, pe cât mama, care trebuie să poarte embrionul copilui în ea însăși, poate fi un obstacol în calea geniului dacă ea însăși nu este un geniu. Devenim îngrijitori ai însușirilor copilului și nu vom fi tentați să-i impunem cumva copilului ceea ce suntem noi înșine. Pentru că acesta este cel mai prost principiu educațional, să vrem să facem din copii o copie după noi înșine. Nu vom fi tentați să facem aceasta dacă dobândim cunoașterea omului în sensul unei cunoașteri spirituale, și copilul la orice vârstă este pentru noi o enigmă pe care o avem de rezolvat.
Regret doar este că nu putem avea deja și o grădiniță [Nota 40], astfel încât și copiii mai mici să poată fi educați în aceste principii educaționale – nu putem face încă acest lucru din motive pecuniare. Dar cei care sunt profesori la Școala Waldorf din Stuttgart simt cum acesta care în organismul fizic uman se revelează ca sufletesc-spiritual prin privire, prin fizionomie, prin cuvânt, prin tot ceea ce este posibil, se folosește de trup – care nu este absolut deloc neglijat în această educație –, cum acesta a coborât din înălțimi divin-spirituale și s-a unit cu ceea ce i-a venit de la tată și mamă în curentul eredității prin concepție și, respectiv, naștere. Cine se apropie de copil cu sentimentul: Acest copil a coborât la mine din lumea spirituală, eu trebuie să-i dezleg enigma zi de zi, oră de oră – are în sufletul său acel dedicare afectuoasă pentru dezvoltarea copilului care este necesară pentru a ghida prin toate imponderabilele posibile acest copil pe calea vieții. Și despre astfel de imponderabile – adică ceea ce nu poate fi înțeles în idei grosiere – este vorba adesea în educație și instruire. Într-adevăr, ceea ce se desfășoară între educator și copil nu este doar ceea ce o știință a educației sistematizatoare vrea să accepte că există.
Aș dori iarăși să ilustrez cu un exemplu ceea ce vreau să spun. Să presupunem că un profesor are sarcina de a-l învăța pe copil, într-o formă copilărească, simplă, ceva despre nemurirea sufletului omenesc. Acest lucru trebuie să-l învețe prin intermediul unei imagini pe copilul care între schimbarea dentiției și pubertate este în primul rând acordat la receptarea imaginilor – nu încă a conceptelor abstracte – și care vrea să preia totul pe baza autorității de la sine înțeleasă.
Acum, această imagine profesorul o poate prezenta copilului în două moduri. Poate spune: eu, profesorul, sunt teribil de deștept. Copilul este încă teribil de prostuț. Trebuie să-l învăț despre nemurirea sufletului. Voi folosi o imagine. Îi voi spune copilului: Uită-te la pupa fluturelui, fluturele se târăște afară din ea. El se târăște afară ca o ființă vizibilă. Așa cum fluturele se târăște afară din pupă ca ființă vizibilă, tot așa sufletul tău la moarte se desprinde de trupul fizic, ca din starea de pupă, și zboară în lumea spirituală.
Nu spun, bineînțeles, că aceasta este o dovadă filosofică. Cu siguranță nu este. Dar o pot folosi pentru a transmite copilului ideea. Pot deci – după cum am spus –, să o fac așa. Eu zic, știu bine toate astea, pentru că eu sunt deștept, copilul e prost. O voi prezenta copilului. Este o comparație prostească, dar copilul ar trebui să creadă în ea.
Ei bine, onorată asistență, nu vom realiza nimic dacă abordăm copilul în acest fel, căci copilul probabil și-o va aminti din memorie; dar ceea ce este de realizat, ridicarea nivelului sufletului, umplerea sufletului cu un conținut care are forțe de viață, nu poate fi realizat în acest fel. Dar o poți face într-un alt mod, dacă nu-ți spui: eu sunt inteligent ca profesor, copilul este prost, ci dacă îți spui – iertați-mă dacă vorbesc atât de paradoxal –: Poate copilul în adâncurile subconștiente al sufletului său este chiar mult mai inteligent decât sunt eu. Poate că eu sunt ești cel prost, iar copilul este mai deștept. – Într-o anumită privință acest lucru este adevărat, căci știm cum organele interne încă nedezvoltate, în special creierul, sunt formate de sufletul încă inconștient, sufletul care visează al copilului, cum acolo modelează o înțelepciune extraordinar de semnificativă mai ales în primii ani ai copilăriei. Cel care poate aprecia aceste lucruri, care nu este un filistin care nu poate aprecia astfel de lucruri, își spune totuși: Toată înțelepciunea noastră pe care o dobândim în viață, oricât de frumoase mașini ar produce, nu a ajuns încă atât de departe precum este înțelepciunea inconștientă a copilului.
Cine, ca profesor, stă pe teren antroposofic, crede el însuși în comparația cu ieșirea fluturelui din crisalidă, pentru că își spune: Nu eu fac această comparație, ci natura însăși face această comparație. Ceea ce la un nivel superior este eliberarea, desprinderea sufletului nemuritor de trup, divinitatea însăși a prefigurat în natură în fluturele care se târăște din pupă. Dacă îmbib cu propriile mele sentimente ceea ce îi prezint copilului ca imagine, atunci îi dau copilului ceea ce este corect, atunci îi dau forță de viață cu aceasta. Nimic în care eu însumi nu cred cu toată puterea mea, nu are efect asupra copilului în sensul corect. Acestea sunt imponderabilele, care trebuie să lucreze între cel care instruiește, care predă și copil, ceea ce nu este rostit, ceea ce se află numai în schimbul de sentimente, suprasensibilul în predare. Dacă acest lucru nu este acolo, atunci acționează, aș spune, numai grosierul, ceea ce are greutate palpabilă, nu imponderabilul, atunci nu dăm omului lucrul corect pe calea vieții.
Prin aceste lucruri am vrut înainte de toate să subliniez că un element artistic, aș spune o atitudine pioasă față de ființa umană, este necesară în educație, în instruire. Acest lucru devine deosebit de evident mai ales atunci când ne îndreptăm privirea spre educația religioasă și morală pe care vrem să o oferim copilului. Și aici știința spirituală antroposofică, despre care v-am putut vorbi în aceste zile aici, la Haga, ne arată cum, tocmai în privința elementului religios și moral, care este prezent în om, acest organism temporal are marea sa semnificație pentru întregul om și cursul vieții sale pământești. Dacă ajungi să cunoști dispoziția care există în copilul foarte mic, care este o ființă imitatoare în raport cu întreaga sa lume exterioară, și dacă te poți transpune în această stare, atunci nu o poți caracteriza altfel decât spunând: Copilul este complet dăruit lumii exterioare; se pierde pe sine în fața lumii exterioare. Așa cum ochiul se pierde pe sine în lumea exterioară a culorilor, în lumea exterioară a luminii, tot așa copilul se pierde pe sine în lumea exterioară. Interiorul se trezește doar încetul cu încetul. Din visele care încă trăiesc și se țes în întregime în lumea exterioară, se ridică treptat la suprafață ideile mai definite.
Ei bine, prea stimații mei auditori, această dispoziție a copilului apreciată în mod corespunzător – știți ce este? Aceasta este într-adevăr dispoziția sufletească pioasă, aceasta este într-adevăr dispoziția religioasă, dispoziția religioasă plasată în plină lume a simțurilor. Oricât de neastâmpărat ar fi copilul: în ceea ce privește relația sa cu lumea simțurilor, în ceea ce privește dăruirea sa față de lumea simțurilor copilul este într-o dispoziție religioasă. Vrea să fie el însuși în întregime ceea ce vede în împrejurimile sale. Nu este încă nicio religie în care se află copilul – este o dispoziție religioasă, pioasă. Dar această dispoziție, care este prezentă la copil mai ales în primii ani și treptat se estompează complet până la schimbarea dentiției, această dispoziție care nu mai este prezentă atunci când începe sentimentul pentru autoritatea de la sine înțeleasă odată cu schimbarea dentiției – reapare mai târziu într-un mod remarcabil pentru profesorul perspicace.
Atunci când copilul este între nouă și zece ani, atunci educatorul și profesorul cu adevărat perspicace se confruntă probabil cu cea mai mare sarcină a sa. Pentru că atunci va observa că cei mai mulți dintre copiii care îi sunt încredințați, vin la el și au nevoie de el în mod cu totul special, că au să-i pună întrebări nu întotdeauna exprimate, ci adesea nerostite, trăind doar în sentimente. Aceste întrebări pot lua sute, mii de forme. Este mult mai puțin important ca profesorul să-i dea copilului un anume răspuns. Poate da un răspuns sau altul, nu conținutul răspunsului importă așa tare. Însă ceea ce este deosebit de important este că profesorul, cu sentimentul sufletesc potrivit, declanșează încrederea potrivită în copil, că profesorul vine în întâmpinarea copilului, cu simțirea potrivită exact la momentul potrivit, care pentru copii intervine întotdeauna între al nouălea și al zecelea an de viață.
Pot caracteriza acest moment în cele mai variate moduri. Când predăm copilului, observăm că înainte de acest moment, care se află între al nouălea și al zecelea an de viață, el nu se distinge încă în mod corespunzător de mediul său, nu se trăiește în mod corespunzător ca un „eu” – chiar dacă de mult și-a spus sieși „eu”. În acest moment al vieții învață el cu adevărat să se diferențieze de mediul înconjurător. Nu mai putem lucra acum asupra copilului doar cu basme, cu tot felul de lecții în care însuflețim lumea exterioară. Acum putem deja să ne indreptăm atenția asupra faptului că copilul se diferențiază de lumea exterioară ca „eu”.
Dar intervine încă ceva esențial diferit, care este foarte profund legat de ceea ce se dezvoltă moral. Iată ce intervine: în perioada inițială a acelei epoci a vieții în care copilul este devotat autorității, el ia această persoana autoritativă așa cum este ea. Între al nouălea și al zecelea an de viață – nici măcar nu trebuie să fie conștient de asta, poate avea loc adânc în simțire, sau cum spun oamenii, în subconștient, dar acolo are loc – copilul se vede, ca să spunem așa, forțat de dezvoltarea sa, să privească prin persoana autoritativă la lucrul de care această persoană autoritivă însăși este susținută. Această persoană autoritativă spune: Acest lucru este adevărat, aceasta este bine, aceasta este frumos. – Acum, copilul vrea să simtă de unde vine în persoana autoritativă acest lucru care este cunoașterea binelui, adevăratului, frumosului, voința în adevărat, bine, frumos. Aceasta se întâmplă pentru că ceea ce – aș spune în substraturile sufletului – a persistat în timpul schimbării dentiției și chiar și după aceea, ceea ce în prima copilărie a fost, dacă pot folosi cuvântul ciudat, o dăruire senzorial-pioasă față de lumea exterioară, pentru că aceasta acolo, în substraturile sufletului, a dispărut și acum ca din adâncurile ființei umane iese la suprafață în mod sufletesc. Ceea ce în copil începând de când este sugar și până la schimbarea dentiției a fost senzorial, ceea ce ca senzorial este germenele tuturor sentimentelor religioase de mai târziu față de lume, se ridică la suprafață în mod sufletesc între al nouălea și al zecelea an, devine o nevoie sufletească.
A ști aceasta, a conta pe faptul că așa cum îngrijești cu iubire germenul plantei astfel încât să devină plantă, acel lucru care odată a fost pregătit senzorial ca germen în copil, acum îl ai în fața sa în mod sufletesc, aceasta îți dă o relație specială cu copilul. Și în acest mod plantezi germenele religios în copil.
Atunci educatorii vor observa iarăși că mai târziu în viață, cam înspre al șaptesprezecelea până la al optsprezecelea an, ceea ce anterior a ieșit la iveală în suflet ca sentiment religios, acum iese la iveală în mod spiritual, se revarsă în voință, astfel încât omul își clădește în acest timp idealurile sale religioase.
Vedeți dumneavoastră, este extrem de important să pătrundem cu privirea prin aceste lucruri în fundamentul lor, dacă vrem să educăm și să instruim într-un mod judicios, în concordanță cu adevărul și realitatea. De organismul fizic al omului a avut grijă natura, altfel n-am putea probabil să fim siguri dacă – mai ales când persoanele în cauză sunt pictori futuriști moderni – oamenilor nu le-ar trece prin cap chiar să pună urechea în locul greșit sau altele de acest gen. Astfel de lucruri s-ar fi putut întâmpla dacă natura nu ar fi avut grijă de întreaga organizare corespunzătoare a omului. Așa trebuie noi, ca profesori și educatori, să avem grijă de organismul temporal. Deci trebuie să nu încercăm să cultivăm în mod sufletesc simțul religios al copilului înaintea momentului indicat mai sus, între al nouălea și al zecelea an de viață, altfel decât pregătindu-l. Trebuie să ne ocupăm în siguranță de acest trup temporal al copilului. Trebuie să ne spunem: Ceea ce mai înainte îl înveți pe copil ca sentimente, noțiuni religioase, lui îi rămân exterioare, el le acceptă pe bază de autoritate. Dar între al nouălea și al zecelea an ceva se trezește în el. Dacă percepi acest lucru, dacă sentimentele, care vor să iasă din suflet ca de la sine, le direcționezi în sens religios, atunci faci din copil un veritabil om religios. Există atât de puțină psihologie reală a timpului astăzi, altfel oamenii ar ști de unde provin simțirile și sentimentele religioase incorecte care sunt prezente astăzi în viața socială: pentru că oamenii cred că pot dezvolta orice lucru în om la orice vârstă, pentru că nu știu ce trebuie să fie scos la suprafață din sufletul copilului, tocmai între al nouălea și al zecelea an de viață.
Dacă organizăm întreaga predare în așa fel încât până în jurul vârstei de doisprezece ani copilul să fi asimilat atât de mult din științele naturii – întru totul conform educației și predării corespunzătoare școlii elementare – încât să aibă o imagine de ansamblu asupra unor lucruri legate de fizică, asupra unor noțiuni de botanică și așa mai departe, nu într-un mod științific, ci întru totul în mod copilăresc, atunci, la această vârstă, în jurul celui de-al doisprezecelea an, ne putem uita la copil după acel conflict – și să ne ocupăm de copil în consecință –, care apare atunci când, pe de o parte, privim în sus la cârmuirea divină a lumii, spre care copilul a putut fi îndreptat la vârsta între nouă și zece ani, și pe de altă parte opusul, care rezultă atunci când luăm cunoștință numai de fenomenele naturale exterioare – nu de desfășurarea puterilor morale, a puterilor divin-spirituale –, care se prezintă în fața noastră în cele vădite. Aceste fenomene naturale apar în fața noastră fără să ne pară impregnate de principii morale, fără ca noi să percepem în mod direct divinul în ele.
Aceasta l-a adus pe omul modern în acel conflict care, pe de o parte, îndreaptă sufletul spre sursele religioase ale existenței și, pe de altă parte, spre cunoașterea naturii. În jurul vârstei de doisprezece ani, pe baza unei cunoașteri reale a naturii umane, observăm la copilul în curs de maturizare că suntem îndreptățiți să atingem în mod delicat aceste conflicte, că suntem însă și în măsură – pentru că acum simțirile sufletesc-religioase sunt încă atât de puternice, atât de proaspete, atât de pline de viață, atât de tinerești cum pot fi doar la un copil de doisprezece ani – să-l putem îndruma pe copil în mod corect să depășească conflictul, astfel încât în întreaga viață ulterioară să nu aibă nevoie să vadă natura golită de divin, ci să poată găsi acordul între natură și esența divin-spirituală a lumii.
Este important – iarăși ținând cont de dezvoltarea corectă a organismului temporal în om –, ca exact în jurul celui de-al doisprezecelea an acest conflict să fie abordat, întrucât se poate concilia cel mai eficient prin acele forțe care atunci tocmai sunt prezente în sufletul uman.
Din nou, celui care știe să privească în realitatea ei – nu fără iubire, ci cu o psihologie autentică – viața socială de astăzi, dintr-o astfel de artă a educației își poate da seama cât de mulți oameni nu pot trece peste conflictul indicat, pentru că la vârsta potrivită nu au fost conduși în acest conflict și ajutați să treacă prin el, dincolo de el.
Principalul lucru este că profesorul și educatorul ar trebui să cunoască viața omului în general, pentru ca atunci când se confruntă cu ea în fiecare copil, în fiecare tânăr, să poată băga de seamă lucrul corect la momentul corect și să înțeleagă cum să se orienteze la momentul corect.
Trăirea religioasă se află, de asemenea, în întregime în omul însuși. Nu o putem îndesa în el, trebuie să o scoatem la lumină din suflet. Dar așa cum nu putem mânca cu nasul, ci trebuie să mâncăm cu gura, tot așa trebuie să știm că nu-l putem învăța pe om ceea ce ține de religie la orice vârstă, ci la vârsta potrivită. Acest lucru se învață mai ales printr-o cunoaștere spirituală reală: să înveți copilul lucrul potrivit la vârsta potrivită. Atunci, copilul își însușește ceea ce corespunde capacităților sale.
Și dacă ne uităm la dezvoltarea copilului și știm corect cum între schimbarea dentiției și pubertate totul este orientat spre relația personală a profesorului cu copilul, cum în acest relație personală trebuie însă să existe ceva cu totul artistic, atunci vom vedea, de asemenea, că în primul rând pentru copil trebuie să fie un fel de plăcere și neplăcere, simpatie și antipatie, care, la rândul lor, se dezvoltă din imponderabile față de autoritatea firească.
Profesorul vorbește copilului fie în povestiri, fie în parabole – desigur, sunt posibile sute de moduri diferite – despre ceea ce găsește el bun din punct de vedere moral și despre ceea ce găsește rău din punct de vedere moral. Dacă el este într-adevăr în așa fel încât să poată dezvolta o educație artistică, atunci elementul artistic dintre educator și copil funcționează în așa fel încât copilul, tocmai prin această înclinare către autoritatea de la sine înțeleasă, învață să privească cu simpatie la bine, cu antipatie la rău, încât din a-i fi plăcut și a-i fi neplăcut, aproximativ între al șaptelea și al paisprezecelea an, se dezvoltă în copil un sentiment moral, o simțire morală.
Este complet greșit să dăm copilul porunci în acești ani. Fie îl facem sclav, fie îl facem dușmănos, îndărătnic, răzvrătit împotriva poruncilor. El nu înțelege de ce trebuie să se supună poruncilor. Dar ceea ce autoritatea firească găsește ca fiind corect sau incorect, bine sau rău, aceasta lui poate să-i placă sau să-l nemulțumească, aceasta el poate învăța să urmeze cu simpatie sau antipatie. Iar această simpatie și antipatie devine conținutul firesc al sufletului.
Ceea ce se dezvoltă sistematic la această vârstă, ceea ce între al șaptelea și al paisprezecelea an s-a fixat în copil ca sentiment moral – numai dacă a fost acolo acea persoană care, prin propriul său entuziasm pentru idealurile morale, pentru frumoasele idealuri ale umanității, i-a luminat calea tânărului ca o călăuză ulterioară în viață –, iese apoi la iveală ca un impuls de voință în șaptesprezecelea sau al optsprezecelea an de viață.
Cu aceeași necesitate cu care germenul plantei nu este încă planta, dar germenul plantei trebuie să mai întâi să fie acolo pentru ca planta să apară, voința morală poate deveni cu toată puterea sa, într-un mod sănătos, rodul copt al omului moral în al șaisprezecelea sau al șaptesprezecelea an, atunci când sentimentul moral s-a dezvoltat între al șaptelea și al paisprezecelea an de viață prin atașarea de și sprijinirea pe autoritatea de la sine înțeleasă.
Și acest sentiment moral, cum îl dezvoltăm cel mai sigur? Dacă direcționăm întreaga instruire, întreaga educație, în așa fel încât copilul mai presus de toate să învețe să-și dezvolte un sentiment. Este posibil ca educația copilului foarte mic cu mult înainte de schimbarea dinților să se poată îngriji de acest lucru, dacă direcționăm acest copil în așa fel încât să învețe să dezvolte sentimente de recunoștință față de tot ceea ce primește în viață. Sentimentul de recunoștință este subestimat astăzi. Acest sentiment de recunoștință conectează omul cu lumea, îi permite omului să se recunoască ca membru al lumii. Dacă ghidăm copilul așa încât să poată dezvolta un sentiment clar de recunoștință față de cele mai mărunte și neînsemnate lucruri, atunci copilul nu se închide în egoism, atunci copilul devine altruist, atunci copilul se conectează cu mediul său. Apoi ajungem la a dirija instruirea și la vârsta școlară în așa fel încât copilul treptat, existența sa fizică care i-a fost dată, existența sa sufletească, existența sa spirituală, oarecum o ia în primire cu recunoștință de la puterile lumii, de la puterile fizice, de la puterile sufletești, de la puterile spirituale ale lumii, și încât acest sentiment de recunoștință se extinde într-un sentiment de recunoștință față de lumea din pântecele căreia s-a născut.
În acest fel, putem călăuzi sentimentul de recunoștință față de părinți, educatori, față de toți cei din jur, până la marele sentiment de recunoștință față de conducătorii divini ai lumii.
Acest sentiment de recunoștință trebuie să fie prezent în fața oricărei cunoașterii pe care o ființă umană o poate dobândi vreodată. Orice cunoaștere – oricât de justificată logic ar fi – care nu curge în același timp în sentimentul de recunoștință față de lume, este în detrimentul dezvoltării omului, într-un fel îl mutilează sufletește și spiritual.
Acest lucru îl arată știința spirituală pe care am avut privilegiul să o prezint în aceste zile aici: că orice cunoaștere, chiar și cea mai înaltă, chiar și cea mai exactă, poate curge în sentimente, dar mai ales în sentimente de recunoștință. Și dacă ați sădit sentimentul de recunoștință în copil, atunci veți vedea că ați sădit terenul pentru educația morală. Căci atunci când acest sentiment de recunoștință a fost cultivat și acest sentiment de recunoștință se dovedește a fi compatibil cu toate cunoștințele, atunci sentimentul copilului devine cu ușurință „a fi pătruns în ființa sa de iubire”, iubirea pe care omul trebuie să o aibă pentru toți ceilalți oameni și, în cele din urmă, pentru toate creaturile lumii. Cel mai sigur mod în care putem dezvolta iubirea este de la sentimentul de recunoștință.
Și în special putem – din nou din momentul dintre al nouălea și al zecelea an de viață – să lăsăm ca treptat autoritatea pe care profesorul o inspiră copilului, să treacă într-o autoritate impregnată de iubire. Întreaga conduită a profesorului trebuie dirijată în așa fel încât autoritatea, care mai întâi este, aș putea spune, neutră vizavi de iubire, este o ascultare de la sine înțeleasă, o supunere de la sine înțeleasă, să devină o supunere liberă atunci când copilul ajunge la vârsta de nouă sau zece ani, astfel încât copilul să urmeze în iubire autoritatea de la sine înțeleasă, într-o iubire pe care deja o trezește în sine, într-o iubire pe care deja o înțelege.
Astfel, dacă am dezvoltat în modul corect sentimentul de recunoștință și sentimentul de iubire în suflet, atunci vom fi mai târziu în măsură și să aducem simțirea morală a copilului sau a tânărului până acolo încât omul să vadă acum cu adevărat în viața morală pe ce este întemeiată în cel mai înalt grad demnitatea sa umană: el vede ceea ce îl ridică deasupra lumi pur senzoriale, deasupra lumi pur fizice, ceea ce îl ridică la o existență cu adevărat spirituală.
În aceste zile am încercat să descriu lumea spirituală din anumite perspective pe baza cunoașterii suprasensibile. Cercetătorul spiritual își poate dobândi cunoștințe despre această lume spirituală. Dar cu trăirea noastră interioară morală și în viața obișnuită ne aflăm de fiecare dată într-un spiritual atunci când simțim moralul cu tăria necesară, cu puritatea necesară. Realizăm acest lucru dacă îl învățăm pe copil o cunoaștere cu totul precisă a naturii umane. Și de fapt ar trebui să nu lăsăm nici un copil să iasă din școala generală obligatorie [școala primară și gimnazială], care este școala generală a vieții, fără un anumit grad de cunoaștere a naturii umane. Ar trebui să lăsăm copilul să plece din școală, să termine școala, doar atunci când l-am umplut într-o anumită măsură – și doar în această măsură este posibil – cu „Cunoaște-te pe tine însuți”.
Desigur, acest „Cunoaște-te pe tine însuți" poate fi adus la un grad tot mai înalt prin prin toată știința și înțelepciunea posibilă. Dar până la un anumit grad în orice școală generală ar trebui copilul să termine școala cu împlinirea acestui „Cunoaște-te pe tine însuți”. Într-o anumită măsură, omul ar trebui să se cunoască pe sine ca trup, suflet și spirit. Și această cunoaștere a omului, așa cum rezultă ea din cunoașterea reală a spiritului, stabilește o legătură adevărată între bine și om.
De ce știința recunoscută astăzi nu ajunge la o înțelegere a acestei legături? Pentru că nu recunoaște pe deplin omul. Dar, așa cum un om nu ar fi un om complet dacă i-ar lipsi circulația sângelui pentru vreun organ – organul ar trebui să se atrofieze – tot așa învățăm să recunoaștem, dacă considerăm în mod real întregul om, cu trup, suflet și spirit, că abia binele este ceea ce îl face pe om om și că răul este ceva care vine de la omul rămas incomplet.
Un copil care a trăit în mod corect sentimentele de recunoștință și afecțiune, va învăța în cele din urmă și să înțeleagă că un om este complet abia atunci când se vede pe sine în existența pământească ca executant al ordinii divine a lumii, al binelui în lume. Dacă am întemeiat educația morală pe recunoștință și astfel egoismul a fost depășit într-un mod sănătos – nu prin declamații mistic-morale sau prin sentimentalism – dacă am condus recunoștința să se transforme, într-un mod sănătos, nu sentimental, în iubire, atunci vom putea în cele din urmă să-l aducem pe tânărul care iubește lumea să-și dea seama de faptul că omul care nu este bun, ca om întreg cu trup, suflet și spirit, este tot așa de schilod în spiritual, dacă nu se face purtător de bine, precum este schilod cineva căruia îi lipsește un picior. În imaginațiune, în cunoașterea spirituală eterică, învațăm să cunoaștem binele ca omul complet.
Și la fel cum, atunci când găsiți sistemul nervos sau sistemul sanguin desenat undeva, la o privire fugitivă el arată ca o umbră a omului însuși, tot așa dacă pentru cunoașterea imaginativă vă reprezentați o imagine a binelui, acesta este modelul omului întreg.
Aici, însă, se unește educația morală cu cea religioasă. Căci abia acum capătă sens că Dumnezeu este izvorul binelui și omul este imaginea, chipul lui Dumnezeu. Aici va conduce educația religioasă și morală, la faptul că omul simte – și încorporează acest sentiment în voința sa – că numai ca om moral este el un om adevărat, că dacă nu vrea ceea ce este moral, etic, el nu este un om cu adevărat complet. Dacă înveți să-l educi pe om în așa fel încât el să simtă sincer că se deposedează el însuși de umanitatea sa dacă nu devine un om bun, moral, atunci i-ai dat educația religioasă corectă și educația morală corectă.
Să nu spuneți că este ușor să vorbești despre aceste lucruri, dar că ele trebuie să rămână doar un ideal, pentru că lumea exterioară nu poate fi niciodată ceva perfect. Cu siguranță lumea exterioară nu poate fi perfectă. Cel care vorbește din spiritul științei spirituale știe aceasta foarte bine și foarte precis. Dar acel lucru care ne poate pătrunde ca atitudine în timp ce predăm sau educăm, care ne poate da entuziasm în fiecare moment, și cu acest entuziasm ne aduce în punctul în care suntem înțeleși de sufletul simțitor al copilului, și găsim calea spre voința copilului, acel lucru se află totuși în ceea ce tocmai am indicat – într-o cunoaștere adevărată a omului, care își are punctul culminant în propoziția: Adevăratul om complet este numai omul bun din punct de vedere moral, și omul bun din punct de vedere moral este pătruns de impulsurile religioase.
În acest fel, orice educație poate culmina cu educația morală, religioasă. Dar și aici trebuie să știi că omul poartă în el un organism temporal și că trebuie, cu cunoașterea omului plină de spirit, să înveți să observi acest organism temporal în fiecare oră, în fiecare săptămână, în fiecare an, în care ai de educat copilul, că trebuie să intri cu iubire în detalii.
V-am indicat astfel cum pot fi dobândite dintr-o cunoaștere spirituală principii călăuzitoare pentru o parte a vieții practice, pentru educație. Nu vă descriu ceva ce este doar o teorie. V-am indicat deja că acele principii educaționale pe care am putut să le descriu doar foarte sumar, au fost aplicate de ani de zile în Școala Waldorf din Stuttgart, că acolo din capul locului ceea ce am indicat aici pentru educația religioasă impregnează întreaga programă școlară, o programă care are la bază o instruire seminarială prealabilă a profesorilor Școlii Waldorf din Stuttgart [Nota 41]. Și pot adăuga că totuși acum, privind înapoi la câțiva ani de dezvoltare a școlii Waldorf – chiar dacă, desigur, totul rămâne imperfect în viața exterioară – putem spune: Este posibil să facem din aceste principii principii practice, astfel încât ele devin vizibile în desfășurarea vieții copilului.
Și așa devin vizibile și aceste impulsuri de educație religioasă, de educație morală, precum, pe de altă parte, rodnicia impulsurilor educației fizice, care este ghidată din punct de vedere spiritual-sufletesc, este vizibilă, de exemplu, în aplicarea artei euritmice în școală. Menționez acest lucru doar pentru că s-a vădit cu adevărat cum copiii își găsesc în mod firesc drumul în această artă a euritmiei, precum la o vârstă mai fragedă își găsesc drumul în rostirea sunetelor, și pentru a vă arăta că cine vrea să vadă educația religioasă și morală cultivată în acest fel, așa cum am explicat astăzi, nu vrea nicidecum să neglijeze educația fizică. Dimpotrivă, cine privește viața copilului în acest fel cu venerație, dar și lucrând într-un mod plin de spirit, nu neglijează nici educația fizică, căci știe că în ceea ce este trupesc până în fiecare vas de sânge se exprimă spiritual-sufletescul, și că cel care le neglijează, într-un fel împinge spiritul înapoi din lumea sensibilă în care vrea să se reveleze.
Copilul este înainte de toate o unitate a trupului, sufletului și spiritului și numai cel care știe să-l educe și să-l învețe în această totalitate ca unitate, pe baza unei autentice observări a omului, este un adevărat profesor și educator.
Pentru aceasta ne străduim în școala Waldorf din Stuttgart și, într-o anumită măsură, în privința a ceea ce am încercat să vă prezint astăzi ca un aspect al sistemului educațional, a fost deja dovedit în practică. Dar ceea ce trebuie spus mereu despre acest domeniu și despre alte domenii ale vieții – și este logic să ne îndreptăm atenția înspre întreaga viață socială, care astăzi este blocată în atâtea fundături, este logic mai ales din punctul de vedere al educației – este aceasta: Condițiile sociale de astăzi pot avea parte de îmbunătățirea dorită numai dacă plasăm oamenii în viața socială în mod corect, nu doar prin îmbunătățirea instituțiilor externe. Dacă chibzuiți la toate acestea, atunci vedeți importanța unei arte a educației reală, conformă cu realitatea; și o astfel de artă a educației conformă cu realitatea vrea pedagogia Școlii Waldorf, didactica Școlii Waldorf să așeze în lume, aș spune, ca un exemplu de urmat al artei educației.
Ea are deja mulți adepți și cine este entuziasmat de o artă realistă a educației bazată pe știința spirituală și-ar dori în mod firesc, mai presus de toate, ca ea să aibă parte de și mai mulți. Pentru că este construită, aș spune, pe un adevăr primordial. Sistemul educațional este, de asemenea, ceva care trebuie privit ca parte a conviețuirii sociale a oamenilor. Pentru că această conviețuire socială nu este numai conviețuirea oamenilor de aceeași vârstă, este conviețuirea celor în vârstă și a tinerilor. Și în definitiv tot o parte a vieții sociale este conviețuirea profesorului, educatorului cu copilul. Numai atunci când profesorul vede deja în copil omul complet și poate, ca să spunem așa, profetic și clarvăzător, să prevadă ce atârnă ca fericire și soartă pentru întreaga viață de fiecare acțiune educațională și didactică individuală pe care o întreprinde, va educa el în mod corect. Căci întreaga viață și, prin urmare, și viața educativă și instructivă care se desfășoară între oameni, trebuie să se bazeze pe principiul: tot ceea ce se întâmplă între om și om se întâmplă corect numai dacă întregul om se poate devota întotdeauna întregului om cu iubire veritabilă.
Acest lucru trebuie, de asemenea, să fie adevărat în întregul domeniu al sistemului educațional. Prin urmare arta predării va fi în viitor așezată pe o bază sigură, pe o bază conformă cu realitatea, atunci când profesorul va fi capabil să se apropie cu omenescul său la cel mai bun de omenescul cel mai bun din copil, când în relația profesorului cu copilul se dezvoltă în cel mai frumos sens relația dintre om și om liberă, dar totodată care este dată de necesitatea lumii.
