Am atras deja ieri atenția asupra felului în care se mai află, de fapt, și altele înăuntrul acestor trei cele mai importante modalități de activitate în viața copilăriei, în însușirea mersului, a vorbirii și a gândirii. Și nu putem să observăm omul, atunci când nu putem distinge latura sa exterioară de latura sa interioară. Trebuie ca tocmai referitor la ceea ce se află în întregul om, în trupul, sufletul și spiritul său, să ne însușim o rafinată capacitate de distingere atunci când vrem să îl tratăm pe om din perspectiva pedagogico-didactică.
Să ne apropiem mai întâi de ceea ce este desemnat atât de popular drept învățarea mersului. Am spus deja: de fapt este cuprins în acesta întregul fel în care se poziționează în echilibru omul, cu mediul fizic exterior care îl înconjoară pe Pământ. Este cuprinsă în acesta o întreagă statică și dinamică a vieții. Și am văzut deja chiar și felul în care această căutare a echilibrului, această emancipare a membrelor, mâinilor și brațelor de cele ale picioarelor și tălpilor formează, la rândul lor, fundamentul pentru capacitatea de vorbire a omului; și felul în care de abia din capacitatea de vorbire este născută de fapt capacitatea de gândire. Acuma însă, se mai află în acest sistem dinamico-static, pe care omul și-l însușește odată cu mersul, încă ceva esențial diferit. Am sugerat câte ceva deja ieri, cât de puțin măcar, și privitor la acest fapt, dar mai trebuie să tratăm acest lucru și mai detaliat. Gândiți-vă numai la faptul că tocmai omul este întru totul organ de simț, de fapt, cel mai mult în perioada primei copilării, dar apoi și până la schimbarea dinților. Prin aceasta, el este în primul rând receptiv ca întreg om, pentru tot ceea ce acționează din mediul său; dar el este și dispus, pe de altă parte, să imite prin sine însuși ceea ce acționează în mediul său. El este, într-o anumită măsură, – am putea spune, dacă evidențiem un organ de simț – este cu totul ochi. Așa cum ochiul receptează impresiile de la mediul înconjurător, așa cum însă ochiul, tocmai prin organizarea proprie, imită ceea ce apare în mediul său, tot astfel întregul om formează imitativ în lăuntru, în prima perioadă de viață, ceea ce se întâmplă în mediul său. Dar el preia ceea ce se desfășoară în mediul său printr-o formă interioară de viețuire care este particulară. Căci lucrurile stau așa, că atunci când noi, copii fiind, vedem tatăl sau mama mișcând un braț, deja avem în copil pornirea interioară de a face de asemenea o asemenea mișcare. Și, de la mișcarea general agitată, neregulată, se trece la mișcări determinate, prin faptul că el imită mișcările mediului său. Astfel învață copilul și mersul. Trebuie să nu vedem nici în mers un element de moștenire în același grad cum se procedează pornind de la moda științelor naturii din vremurile de astăzi – este numai o modă, această apelare la moștenire peste tot –, ci pășirea la câte un copil cu călcâiul, la celălalt copil cu vârfurile degetelor, și acestea provin de la imitarea tatălui sau a mamei sau a vreunei alte persoane. Iar decisiv pentru această alegere, am putea spune, a copilului, dacă să se orienteze mai mult după tată sau mai mult după mamă este – dacă mă pot exprima astfel – înclinația care apare printre rândurile vieții către ființa respectivă, pe care copilul o imită. Aici se află cu adevărat un proces rafinat psihologico-fiziologic, care chiar că nu se poate aborda deloc cu mijloacele grosiere ale actualei teorii a eredității din științele naturii. Doresc să spun aceasta: La fel cum corpurile mai rafinate cad prin sită și rămân în urmă doar cele mai grosiere, tot atfel ne trece de îndată prin sita concepțiilor actuale despre lume ceea ce are de fapt loc aici, și ne rămâne numai aspectul grosier al asemănării între copil și tată sau mamă și așa mai departe. Dar acestea sunt aspectele grosiere ale vieții, cele care rămân în urmă, nu cele rafinate. Iar învățătorul, educatorul are nevoie tocmai de o capacitate rafinată de observare pentru a vedea ceea ce este specific omenesc.
Acum am putea spune: desigur, aici trebuie să domnească iubirea tocmai față de o anume ființă omenească, după care se orientează copilul. Dar dacă privim la manifestările iubirii din viața de mai târziu a omului, chiar și atunci când omul a devenit o persoană foarte iubitoare, atunci ne dăm seama că nici măcar particularităților deosebite care domnesc aici în copil nu le facem încă dreptate când spunem doar așa: Copilul alege după iubire. Căci el alege după ceva și mai înalt decât după iubire. El alege după ceea ce, atunci când o căutăm la om în viața de mai târziu, este devoțiunea religioasă. Acest lucru pare a fi foarte paradoxal, dar așa este. Întregul comportament senzorial-fizic, prin faptul că el imită totul, este o revărsare a faptului că trupul omului tinde, până la schimbarea dinților – desigur cu o treptată scădere, deosebit de puternic în primii ani ai copilăriei, dar cu toate acestea până la schimbarea dinților –, după o stare de a fi pătruns vital cu asemenea sentimente cum ajung să se exprime mai târziu numai în devoțiunea religioasă sau în participarea la acte de cult. Trupul omului, atunci când pătrunde în viața fizică, este tocmai cufundat cu totul în necesități religioase, iar iubirea este mai târziu o estompare a ceea ce este de fapt sentimentul de devoțiune religioasă. Am putea spune: Copilul este, până la schimbarea dinților, în principal o ființă imitatoare, dar acea forță de viețuire, care trece prin această imitație precum sângele vieții, este – nu veți înțelege greșit expresia, căci trebuie să folosim uneori și expresii mai stranii, pentru a desemna ceva care este atât de străin de cultura prezentului – este religie trupească. Copilul trăiește până la schimbarea dinților în religie trupească. Căci nu trebuie să subestimăm acele influențele foarte fine, ba chiar am putea spune imponderabile, care pornesc de la mediul copilului prin simpla privire în necesitatea imitatoare. Căci aceste lucruri nu sunt deloc de subestimat, căci acest lucru este cel mai important pentru vârsta copilăriei. Noi vom mai vedea ce rezultate incredibil de importante pedagogic-didactice rezultă tocmai din acest lucru.
Acuma, desigur, când științele naturii de astăzi se apropie de asemenea lucruri, ele acționează îngrozitor de grosier. Doresc să prezint și de data aceasta acel fapt pe care putem să îl înțelegem foarte bine cu această ocazie: căci aceștia sunt tocmai caii care matematizează, care au trezit o vreme o asemenea senzație. Eu nu am văzut caiii de la Elberfeld, dar am putut studia bine calul domnului von Osten [Nota 9], care tocmai în Berlin a jucat un rol mare o anumită perioadă de timp. A fost într-adevăr ceva uimitor, cât de bine putea socoti acest cal. Ei bine, chestiunea a trezit chiar multă senzație și a apărut și un tratat foarte detaliat din partea unui pedagog privat, care ajunsese la concluzia: Acest cal are particularitatea că poate să perceapă expresiile extrem de fine, pe care omul nu le poate percepe, aceste expresii extrem de fine pe care le are domnul von von Osten, în timp ce stă lângă cal. Iar când domnul von Osten îi dă apoi o problemă de socotit, atunci el însuși are deja rezultatul în cap și exprimă privitor la aeasta o mimică deosebit de fină; acest lucru este perceput de cal și atunci pășește cu piciorul când percepe această mimică. Am putea desigur, dacă gândeam și mai exact decât științele exacte ale naturii de astăzi, să îl întrebăm acum pe acest pedagog privat, cum vrea oare să dovedească acest lucru. El nu ar putea să dovedească acest lucru. – Dar vedeți dumneavoastră, observațiile mele se îndreptau înspre faptul că avea o semnificație ceva cu totul diferită, pentru întregul parcurs al lucrului. Căci domnul von Osten avea în paltonul său brun-cenușiu niște saci mari și tot mereu, în timp ce demonstra, el îi băga calului dulciuri, mici bombonele, în bot. Prin aceasta era realizată o relație deosebit de intimă, trupesc intimă între armăsasr și domnul von Osten, iar pe această relație intimă trupească, pe acestă înclinație strânsă, în permanență susținută, se sprijinea această relație sufletească între bărbat și calul său. Și acesta este un proces mult mai intim decât observarea exterioară, intelectuală a expresiilor feței: este într-adevăr o comunicare sufletească.
Dacă tot se poate observa acest lucru deja în animalitate într-un asemenea caz, atunci trebuie să vă fie clar ce fel de comunicare sufletească, dacă mai poate fi străbătută de razele acestei devoțiuni religioase, este prezentă la vârsta copilăriei – felul în care aici, tot ceea ce copiul își însușește, reiese din această orientare sufletească religioasă, care își are cu totul așezarea în trup. Iar acela care poate observa acum felul în care copilul se lasă influențat din afară prin această dedicație religioasă către mediu, și cine poate să distingă din ceea ce se întâmplă în acest fel ceea ce copilul revarsă încă individual tocmai în această statică și dinamică, acela găsește atunci deja predispus tocmai în această manifestare trupească a copilului impulsurile soartei din viitor. Vedeți dumneavoastră, este foarte straniu, dar întru totul adevărat, ceea ce spre exemplu un asemenea om precum prietenul lui Goethe, Knebel [Nota 10], i-a spus lui Goethe la o vârstă înaintată: Acela care privește înapoi asupra vieții, acela va afla foarte ușor că, atunci când avem un eveniment decisiv în viață și când urmărim ceea ce i-a premers acestui lucru, este așa ca și cum am fi cârmuiți către acest eveniment decisiv, ca și cum nu numai pasul premergător, ci mulți pași premergători ar fi fost în așa fel încât dinspre pornirea sufletească interioară chiar am fi tins tocmai către acel loc.
Dacă evenimentul respectiv este așa, încât are legătură cu o personalitate, atunci omul, dacă se poate desprinde cu adevărat din freamătul vieții și poate să privească asupra simțămintelor mai rafinate, poate să își și spună: Nu este doar o iluzie, ceva visat ci, dacă ai găsit un om la o anumită stație din viață, cu care vrei să fi unit mai intens decât cu alți oameni, atunci de fapt l-ai căutat. Tu chiar l-ai cunoscut deja înainte să îl fi văzut pentru prima oară. – Cele mai intime lucruri ale vieții stau tocmai lângă această aflare înăuntrul staticii și dinamicii. Iar cine își însușește o capacitate de observare în această direcție, acela va afla că sorțile vieții se eprimă într-o formă straniu imaginativă în felul și modul în care copilul începe să așeze talpa, în feul în care copilul începe să îndoaie genunchii, în care începe să se servească de degetele sale. Căci toate acestea nu sunt numai ceva extern material, ci toate acestea sunt tocmai imaginea pentru cel mai spiritual aspect al omului.
Iar când copilul începe să vorbească, atunci este un cerc mai mare la care se adaptează. Pentru început, când învață numai limba sa maternă, cercul poporal, nu mai este acel cerc mai restrâns al acelor personalități care constituie un mediu social mai intim. Cercul s-a extins. Prin faptul că pătrunde copilul viețuind în vorbire, el se adaptează deja la ceva ce nu mai este atât de strâmt ca lucrul la care se adaptează cu statica și dinamica. Așadar putem să spunem: Copilul se viețuiește cu vorbirea înăuntrul geniului poporului, în geniul vorbirii. Și prin faptul că vorbirea este cu totul și cu totul ceva spiritual, copilul pătrunde viețuind tot în ceva spiritual, dar care nu mai este individual spiritualul, care devine pentru el atunci sortit, nemijlocit personal sortit, ci în ceva ce preia copilul într-un cerc de viață mai larg.
Iar când copilul învață să gândească apoi – da, în gândire nu mai suntem deloc individual implicați. În Noua Zeelandă, oamenii gândesc tocmai așa cum gândim noi aici astăzi. Aici este întregul cuprins al Pământului la care ne adaptăm prin faptul că dezvoltăm gândirea pornind din vorbire. Așadar cu vorbirea mai stăm încă într-un cerc de viață mai mic; în gândire stăm înăuntrul întregii omeniri. Astfel ne extindem cercul de viață în mers, vorbire, gândire. Și dacă avem o capacitate de distingere, atunci aflăm deja diferențele specifice drastice între acele manifestări omenești de viață care se află în însușirea staticii și dinamicii cu soarta. Și vedem în aceasta ca fiind activ ceea ce am fost obișnuiți în antroposofie să numim entitatea de eu a omului. Nu o diferențiere abstractă vrem să cultivăm, ci numai ceea ce este specific și aționează în om să fixăm, tocmai cu aceasta. Tot astfel vedem faptul că ceva cu totul diferit decât această natură omenească individuală iese la iveală în vorbire. De aceea spunem: În vorbire acționează totodată și trupul astral al omului. Acest trup astral poate să fie observat într-adevăr și la animal; dar la animal el nu acționează spre afară, ci mai mult spre înăuntru și are drept efect figura animalului. Și noi formăm figura, dar noi luăm puțin, am putea spune, din acest element care formează figura și îl utilizăm pentru a dezvolta vorbirea. Așadar aici contribuie și trupul astral. Iar în gândire, care apoi este de un gen cu totul general, lucru care este iarăși ceva specific față de celelalte, în gândire noi dezvotăm ceea ce noi delimităm astfel încât spunem: Aici conlucrează trupul eteric al omului. Și de abia la percepțiile senzoriale acționează și întregul trup fizic al omului.
Considerați aceste lucruri pentru început, din partea mea, ca stabilirea unei terminologii; nu are acum importanță, cu adevărat nu este vorba despre tot felul de elucubrații filosofice, ci despre o puternică indicare către viața însăși. Aceasta trebuie să stea la baza oricărei cunoașteri a omului, care la gândul ei poate să conducă la o adevărată pedagogie și didactică.
Astfel vedem într-o anumită măsură, într-o asemenea succesiune, faptul că iese la iveală mai întâi ceea ce este cel mai înalt, eul, apoi trupul astral, apoi trupul eteric. Iar întregul spiritual-sufletesc, ce acționează în eu, trup astral și trup eteric, pe acesta îl vedem apoi acționând asupra trupului fizic mai departe, până la schimbarea dentiției. Acționează în trupul fizic toate acestea înăuntrul său.
Odată cu schimbarea dentiției pătrunde o mare modificare în întreaga viață a copilului. Această modificare putem să o observăm pentru început la un anumit element. Vedeți dumneavoastră, care este oare de fapt la copil lucrul decisiv? Este cu adevărat ceea ce tocmai am caracterizat, această dedicare trupesc-religioasă față de mediu. Acest lucru este cu adevărat lucrul decisiv. Acum trece copilul prin schimbarea dinților, primește apoi o anumită constituție sufletesc-spirituală tocmai la vârsta școlarizării primare, între schimbarea dinților și maturizarea sexuală. Acum vedeți dumneavoastră: ceea ce acționează aici trupește în om în prima perioadă de viață, iese la iveală drept gânduri de abia la vârsta mai târzie, când omul a trecut deja prin maturizarea sexuală. Nu este deloc așa că are copilul deja o asemenea gândire care ar putea să se unească în copil cu viețuirea devotamentului religios. Aceste două lucruri stau la vârsta copilăriei – pentru început, până la schimbarea dinților, dar încă până la maturizarea sexuală – într-un asemenea raport reciproc încât, am putea spune, se țin departe unul pe celălalt. Gândirea copilului nu cuprinde, nici chiar între schimbarea dinților și maturizarea sexuală, elementul religios. Este la fel ca la acele râuri din Alpi, care ivorăsc acolo sus și apoi par să dispară în peșterile munților, în timp ce curg mai departe acolo jos și apoi ies din nou la iveală și curg mai departe sus. Ceea ce apare la vârsta copilăriei până la schimbarea dinților drept acest devotament religios, se retrage în interiorul omului și devine cu totul sufletesc, astfel că îl vedem ca și dispărând, și abia mai târziu, când omul devine atunci cu adevărat o ființă care viețuiește religios, atunci își face din nou apariția și anume cuprinde acum reprezentarea, gândirea. (Tabla 4)
Tabla 4Când putem observa așa ceva, de abia atunci observarea exterioară – pe care nicidecum nu o critic, pe care întru totul, cum spuneam deja în prima conferință, o consider îndreptățită, dar care nu poate forma nemijlocit fundamentul pentru arta pedagogică –, această observare devine de abia prin aceasta semnificativă. Vedeți dumneavoastră, aici a constatat pe de altă parte psihologia pedagogică experimentală faptul că este chiar foarte ciudat felul în care copiii unor asemenea părinți care acționează tot mereu cu o atitudine religioasă în mediu lor, care exprimă tot mereu atitudinea religioasă în cuvinte și doresc, am putea spune, să îi impregneze copilului religia – felul cum copiii unor asemenea părinți sunt slabi în rezultatele lor școlare la religie; felul în care există cel mai mic coeficient de corelație între rezultatele școlare la religie ale copiilor la vârsta de școală generală și atitudinea religioasă a părinților. Acești coeficienți de corelație sunt foarte scăzuți.
Da, vedeți dumneavoastră, dacă privim acuma în interiorul entității omenești, atunci vedem motivele pentru manifestare. Căci oricât ar mai vorbi părinții despre atitudinea lor religioasă, oricât i-ar mai spune de frumos copilului, toate acestea nu au nicio importanță pentru copil; copilul trece pe lângă toate acestea. Pe lângă toate acele lucruri trece copilul, care ar trebui să acționeze asupra rațiunii, chiar și pe lângă cele care ar trebui să acționeze asupra simțămintelor el trece, până la schimbarea dinților. Doar atunci nu trece pe lângă acele lucruri când acele personalități care sunt în mediul copilului îi oferă copilului prin acțiunile lor, deja prin gesturile lor, prin felul și modul în care se comportă, posibilitatea să imite în devotament religios și, până în cele mai rafinate structurări ale sistemului vascular, să preia religiosul. Atunci este prelucrat acest lucru în interiorul omului, între aproximativ vârsta de șapte și de paisprezece ani; continuă să meargă mai departe pe dedesubt, așa cum râul coboară în subteran, și iese de abia atunci când copilul este maturizat sexual, apărând în capacitatea de reprezentare. Așadar să nu ne mirăm de faptul că, oricât de multe formule de cucernicie și oricâtă atitudine religioasă se îndreaptă către copil, toate acestea nu acționeaă. Vedem acționând numai ceea ce se află în acțiunile care încojoară copilul – toate celelalte trec pe lângă copil. Copilul trece, dacă exprimăm paradoxal, pe lângă cuvinte și atenționări, chiar și pe lângă dispozițiile părinților, la fel de neparticipativ precum trece ochiul pe lângă tot ce nu este culoare. Căci copilul este o ființă imitatoare cu totul și totul, până la schimbarea dinților.
Odată cu schimbarea dinților apare atunci tocmai marea modificare la copil. Încetează această dedicare trupesc-religioasă. Acuma nu trebuie să ne mirăm când copilul, care tocmai că nu a observat absolut nimic din toată această atitudine religioasă, se manifestă acum cu totul altfel între schimbarea dinților și maturizarea sexuală. Dar tocmai ceea ce am spus ne dovedește faptul că ajunge copilul la înțelegerea intelectualistă, de fapt, de abia odată cu maturizarea genitală. Gândirea copilului încă nu cuprinde deloc ceea ce este intelectual, ci gândirea copilului de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală stă întru totul în legătură doar cu toate cele care acționează imaginativ asupra copilului. Aupra simțurilor acționează imagini. În prima perioadă de viață până la schimbarea dinților acționează în principiu numai imaginile evenimentului, ale acțiunilor din mediu. Atunci începe copilul să preia odată cu schimbarea dinților și ceea ce este imaginativ. Iar acest imaginativ, pe acesta trebuie înainte de toate să îl revărsăm în toate acestea, prin care acuma aducem către copil în mod precumpănitor ceea ce tocmai că trebuie adus și anume: prin vorbire.
V-am caraterizat tocmai acuma tot ce se apropie de copil prin elementul static-dinamic. Dar prin vorbire se apropie de copil și altele, nespus de multe. Căci vorbirea este doar o verigă dintr-un lanț cuprinzător de trăiri sufletești. Și toate acele trăiri sufletești care aparțin de cercul vorbirii sunt trăirile sufletești artistice. Vorbirea însă este un element artistic. Și elementul artistic este ceea ce trebuie să avem în vedere cu precădere tocmai pentru perioada vârstei școlare generale, pentru perioada de vârstă de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală.
Să nu credeți cumva că acum vreau să fac apologia, în această clipă, pentru o educație estetizantă, pentru înlocuirea primelor elemente din predare prin tot felul de lucruri artificioase și artistice, poate chiar și îndreptățit artistice. Nu vreau nicidecum acest lucru. Nu vreau nicidecum să înlocuiesc elementul filistin, care chiar este decisiv în civilizația noastră contemporană, prin elementul boem. – Pentru prietenii noștri din Cehia doresc să observ că prin elementul boemian desigur nu este numit vreun element al vreunu popor, nimic ce ar aparține vreunei regiuni, ci ceea ce trăiește așa prin viață neglijent, fără sentimentul îndatoririi, fără reglementare, fără seriozitate. – Așadar nu este vorba despre faptul ca cele nereglemenentate, cele neserioase să ia locul elementului filistin care a pătruns în civilizația noastră, ci este vorba de ceva cu totul diferit pentru perioada de vârstă de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală. Aici trebuie privit tocmai asupra felului în care întreaga gândire nu este încă logică la copil, ci la felul în care întreaga gândire la copil este una imaginativă. Și, prin natura sa interioară, copilul respinge pentru început ceea ce este logic; vrea să aibă imaginativul. Oamenii deștepți, aceștia încă nu fac vreo impresie foarte puternică asupra copilul de șapte, nouă, unsprezece, ba chiar și treisprezece ani. Deșteptăciunea oamenilor le este încă destul de indiferentă acestor copii. Dar o puterniciă impresie o fac oamenii proaspeți, oamenii iubitori; cei care vorbesc astfel încât deja cu cuvintele lor – ei bine, acest lucru este exprimat cam extrem – am putea spune că împart gingășii, cei care pot să mângâie cu cuvinte, care pot să laude prin accentuarea cuvintelor. Acești oameni, care merg cu prospețime dar fără lipsă de cugetare prin viață, aceștia sunt cei care acționează asupra copiilor în mod cu totul deosebit în această perioadă de viață. Iar această acțiune personală este cea importantă. Căci se trezește odată cu schimbarea dinților tocmai dedicarea copilului, acuma nu numai față de faptele din mediu, ci față de ceea ce spun oamenii. În ceea ce spun oamenii, în ceea ce își însușesc printr-o autoritate firească, în aceasta se află elementul cel mai esențial al vieții copilului de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală.
Nu veți avea încredere ca eu, cel care am scris Filosofia libertății [Nota 11] acum mai mult de 30 de ani în urmă, să susțin aici în mod necorespunzător autoritatea; dar, pentru copilul aflat între schimbarea dinților până la maturizarea genitală, viața sflată sub autoritatea firească este o lege naturală sufletească. Iar cel care niciodată nu a învățat la această vârstă să privească spre o autoritate de la sine înțelească, ca la un mediu care îl educă și îl învață, acela nu poate nici să devină vreodată liber, nu poate nici să devină vreodată un om liber. Liertatea ne-o dobândim tocmai prin dedicarea către autoritate la această vârstă.
Tocmai așa cum copilul imită în prima epocă de viață ceea ce este făcut în mediu, tot astfel el urmează în a doua epocă de viață ceea ce este spus în mediul său – desigur, ce este spus în general. Iar lucruri înfiorătoare curg prin vorbire înăuntrul cpilului, dar care care din pornirea interioară a copilului cer întru totul aspectul imaginativ. Vedeți dumneavoastră: când observăm felul în care ceea ce este cerut la prima învățare a vorbirii, am putea spune, că este urmărit visător de copil până la schimbarea dinților și de abia după aceea se trezește – tocmai atunci avem o reprezentare despre tot ceea ce se apropie de el odată cu folosirea vorbirii de către noi, în mediul copilului, în a doua epocă de viață. De aceea trebuie ca tocmai pentru această perioadă de vârstă să se țină cont în mod cu totul deosebit de felul în care poate să fie acționat asupra copilului, prin lucrul pentru care limbajul este dătător de ton. Totul trebuie apropiat de copil prin vorbire, într-o anumită măsură, – iar ceea ce nu este adus la copil prin vorbire, acesta nu este priceput de copil. Atunci când îi descriem copilului o plantă, atunci este chiar așa ca și cum am cere din parea ochiului să înțeleagă cuvântul „roșu”; el înțelege doar culoarea „roșu”. Copilul nu înțelege nimic din descrierea unei plante; însă el începe de îndată să înțeleagă atunci când îi povestim felul în care vorbește și acționează planta. Căci trebuie să îl tratăm pe copil și conform cunoașterii omului. Dar acestea le vom vedea mai mult în partea pedagogic-didactică; ceea ce spun acuma trebuie să fie mai mult un fundament.
Vedem așadar ceea ce ni se arată predispus în copil în trinitatea mers, vorbit, gândit, ca și unificate în elementul imaginativ. Și ceea ce a preluat copilul mai întâi în senzorial, visând, dinspre faptele mediului, este transformat în mod ciudat în imagini în această perioadă de vârstă de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală. Copilul începe, am putea spune, să viseze despre ceea ce face mediul său, în timp ce în prima perioadă de viață a preluat sec cu totul, sec în felul său, prin faptul că imită lucrurile în interior. Acum începe să viseze despre ceea ce face mediul. Iar gândurile gândirii copilărești nu sunt încă gânduri abstracte, încă nu sunt logice, ele mai sunt încă imagini și ele. În ceea ce este reprezentat predominant de vorbire, în acest element artistic, în acest element estetic, în acest element imaginativ trăiește copilul de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală și numai acele lucruri ajung de la noi ca adulți la el, care sunt cufundate în acest aspect imaginativ. De aici se dezvoltă îndeosebi pentru această perioadă de viață memoria copilului.
Acum spun iarăși ceva de la care psihologii învățați capătă astăzi bineînțeles un mic frison, o ușoară piele de găină, atunci când spun: Copilul dobândește memoria de abia odată cu schimbarea dinților. Dar faptul că primim această ușoară frisonare, această piele de găină, aceasta provine numai din faptul că tocmai că nu se pot observa lucrurile. Vedeți dumneavoastră, când cineva spune: ceea ce apare ca memorie la copil începând de la schimbarea dinților aceea era mai devreme și mai puternic prezent, căci copilul, el are o memorie naturală, își aduce aminte mult mai ușor de tot felul de lucruri decât ne aducem aminte mai târziu – da, acestea sunt într-adevăr corecte, dar sunt corecte în acel gen, ca și cum cineva spune: un câine este totuși un lup, el nu se diferențiază de un lup. Și dacă îi spunem apoi: un câine tocmai că a trecut prin alte condiții de viață, el a provenit într-adevăr dintr-un lup, dar nu mai este unul, atunci acela spune: da, ceea ce este prezent la câine în mod îmblânzit, aceasta la lup este tocmai prezent mai mult, lupul mușcă mai mult decât câinele. – Așa este, atunci când spunem că memoria este la copil prezentă mai puternic decât în viața de mai târziu, de după schimbarea dinților. Trebuie într-adevăr să putem să intrăm în detaliu în observarea celor factuale, celor reale.
Ce este acest gen deosebit de memorie din care provine memoria ulterioară, la copil? Aceasta chiar este la copil încă obișnuință. La copil, care își întrupează totul prin imitație, ia naștere o obișnuință interioară, rafinată, atunci când percepe cuvântul, iar din obișnuință, din ceea ce apare mai târziu ca obișnuință, dintr-o obișnuință formată într-un mod deosebit, care este o proprietate mai mult corporală, reiese ceea ce mai târziu, începând de la schimbarea dinților este obișnuința devenită sufletească, memoria. Trebuie să distingem obișnuința devenită sufletească de obișnuința pur fizică, așa cum distingem câinele de lup, căci altfel nu ne descurcăm.
Iar acum vom percepe și corelația între natura imaginativă, în care este întreaga viață sufletească a copilului și ridicarea obișnuinței străbătută de sufletesc, memoria propriu-zisă, care acționează predominant chiar în imagini.
La toate lucrurile contează peste tot ca să ne însușim tocmai o rafinată observare a omului. Atunci observăm deja și marea cezură între vârsta care îi premerge schimbării dinților la copil și vârsta care îi urmează. Observăm această cezură chiar în mod deosebit în stările patologice care apar. Cel care are privirea școlită pentru aceasta, acela știe că bolile copilăriei arată cu totul altfel decât bolile adulților. De regulă, chiar același complex de simptome externe la copil are o origine cu totul diferită decât are la adult, unde într-adevăr nu este aceeași, dar este asemănător. Căci la copil iau naștere formele caracteristice de boală pornind de fapt toate de la cap în jos către restul organismului, printr-un fel de supralicitare a sistemului nervos-senzorial. Până în pojarul copilăriei și în scarlatină merg lucrurile astfel. Iar când putem observa acum, atunci aflăm: în această viață a copilului în care acționează acuma separate una de alta mersul, vorbirea, gândirea – toate aceste activități acționează la copil pornind de la cap. Căci capul este lăuntric dezvoltat plastic cel mai mult la momentul schimbării dinților. El răspândește atunci ceea ce sunt forțe interioare, către restul organismlui. De aceea bolile copilăriei radiază tocmai și dinspre cap. Vom vedea în felul și modul în care apar bolile copilăriei că sunt o reacție la stări de iritare ale sistemului nervos-senzorial în primul rând. Numai atunci aflăm o corectă patologie a bolilor copilăriei, când știm acest lucru. Dacă abordați adultul, atunci vedeți că bolile sale sunt emise preponderent de la sistemul abdomenului inferior și a mișcării, așadar tocmai de la polul opus al omului.
Între acestea, între vârsta copilăriei, care poate să sufere de fapt de o suprainervare a sistemului nervos-senzorial, și vârsta adultă de după maturizarea genitală, se află tocmai vârsta școlarității obligatorii – de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală. Aici stau chiar la mijloc toate acestea pe care vi le-am înfățișat, această viață sufletească imaginativă. Acest lucru are în latura sa exterioară sistemul ritmic al omului, acțiunea interpenetrată dintre respirație și circulația sângelui. Așa cum respirația și circulația sângelui se armonizează lăuntric, așa cum copilul respiră în școală, așa cum respirația se adaptează treptat la circulația sângelui, acestea au loc de regulă între vârsta de 9 și 10 ani. În timp ce mai întâi pâna la vârsta de 9 ani respirația este preponderentă, cum apoi printr-o luptă interioară în organism reiese un fel de armonie între bătaia pulsului și inspirările aerului, felul în care circulația sângelui devine preponderentă, acestea sunt prezente trupesc pe de o parte, acestea sunt prezente sufletește pe de altă parte.
Toate forțele copilului, prin aceea că a trecut prin schimarea dinților, tind către o capacitate de configurare plastică interioară. Iar noi susținem această capacitate de configurare atunci când noi înșine ne apropiem imaginativ de copil cu tot ceea ce îi trasmitem copilului. Apoi între vârsta de 9 și 10 ani apare ceva ciudat. Aici vrea copilul mult mai mult decât înainte să fie abordat muzical, să fie abordat în ritmuri. Când observăm copilul cu privire la preluarea muzicală până la acest punct din viață, între vârsta de 9 și de 10 ani – observăm și felul în care muzicalul trăiește de fapt plastic în copil, cum devine de la sine înțeles plastica interioară a trupului, felul în care și elementul muzical trece la copil extraordinar de ușor în genul dansant, în mișcare: aici trebuie să recunoaștem felul în care cuprinderea interioară propriu-zisă a aspectului muzical apare tocmai abia între vârsta de 9 și 10 ani. Acest lucru va fi observabil foarte limpede. Desigur că lucrurile nu sunt atât de strict diferențiate unele de altele, iar cine vede prin aceste lucruri va cultiva aspectul muzical înainte de vârsta de 9 ani, dar în modul corect – tinzând mai mult către latura felului în care tocmai am caracterizat-o; căci altfel, copilul între 9 și 10 ani ar primi un șoc, dacă elementul muzical s-ar apropia brusc de el și l-ar apuca acuma lăuntric, în timp ce era cu totul neobișnuit de a fi cuprins, în general, lăuntric în acest mod puternic.
Și astfel vedem felul în care copilul opune cerințe interioare, necesități interioare pornind din esența sa lăuntrică, în fața unor foarte precise manifestări, revelări ale lumii exterioare. Când cunoaștem aceste cerințe interioare și necesități interioare în acest fel în care l-am înfățișat acuma, atunci nu învățăm să le cunoaștem doar teoretic, ci învățăm să le recunoaștem la copilul însuși: acuma izvorăște aceasta din el, acum ceva cu totul diferit. Aici devine cu adevărat o asemenea cunoaștere a vieții nu teorie, ci devine instinct. O observare instinctivă a copilului iese prin aceasta la iveală, în timp ce în rest orice observare conduce chiar numai la teorii – și trebuie să aplicăm în exterior teoriile și rămânem în fond cu totul stăini de copil. Căci nu e nevoie să îi dăm copilului bomboane pentru a alcătui intimitatea, ci trebuie să producem acest lucru tocmai prin condiții sufletești. Dar elementul cel mai important este tocmai legătura sufletească între cel care instruiește și cel care e de educat, aflat la vârsta școlarității generale. Acest lucru este deosebit de important.
Acum trebuie totuși să zicem: Ceea ce vrea să se ivească aici din copil, aceasta vine din copil de fapt cu o mare necesitate interioară. Iar educatorul și învățătorul care poate să vadă prin copil, din toate izvoarele pe care le-am caracterizat, va deveni treptat, treptat de fapt foarte modest, pentru că treptat învață să afle cu cât de puțin ne putem apropia de fapt de copil cu mijloace ușoare. Vom vedea însă faptul că educarea și predarea își au totuși buna lor întemeiere și totuși ne pot transpune, atunci când le cultivăm în modul just drept practică, să ne apropiem de copil – tocmai pentru că majoritatea educației este totuși autoeducație. Dar noi trebuie să și înțelegem că îi aduce copilul ceva cu totul specific, chiar în fiecare punct de viață ceva cu totul specific, în întâmpinare lumii exterioare, așadar și nouă înșine ca educatori și învățători. Și trebuie atunci să nu ne minunăm când aducem ceva către copil și copilul – nu conștient, căci viața conștientă nu este încă dezvoltată aici chiar atât de mult –, inconștient, ne aduce o anumită opoziție în întâmpinare.
Copilul cere prin natura sa interioară, atunci când a trecut prin schimbarea dinților, să îi aducem în întâmpinare în forme exterioare și culori ceea ce se revarsă din organizarea însăși. Despre aceasta voi mai vorbi apoi mai târziu Dar ceea ce nu cere copilul, ceea ce copilul cu mare siguranță nu cere pentru început la vârsta schimbării dinților, ceea ce respinge lăuntric cu o puternică opoziție, aceasta este că el, atunci când a învățat că pentru exprimarea omenească a uimirii să spună A, apoi pentru acest A să trebuiască să scrie un asemenea semn ciudat pe tablă sau pe hârtie! Acest lucru nici măcar nu are nicicum de-a face cu ceea ce viețuiește de fapt copilul. Când copilul vede o alcătuire de culoare, atunci în lăuntru el se învigorează. Dar când îi punem însă în față copilului așa ceva: TATĂ și apoi trebuie să aducă cumva în legătură ceea ce este tatăl lui cu acest lucru – atunci în mod natural ființa omenească interioară creează o opoziție. (Tabla 4)
Aceste lucruri, prin ce anume au luat ele oare naștere? Gândiți-vă totuși puțin la faptul că egiptenii antici au mai avut încă o scriere imaginativă. Aici au avut, în ceea ce au fixat imaginativ, o asemănare cu ceea ce însemna acel lucru. Această scriere imaginativă mai avea încă o anumită semnificație – și scrierea cuneiformă mai avea încă o anumită semnificație, doar că aceasta exprima mai mult elementul aleatoriu, în timp ce elementul emoțional era exprimat mai mult în scrierea imaginativă – da, la aceste forme mai vechi de scriere, și anume când vroiai să le citești, îți devenea acest lucru conștient: aceștia mai aveau încă cea de-a face cu ceea ce îi este dat omului în lumea exterioară. Dar aceste înflorituri de aici de pe tablă, ele nu au nimic de-a face cu „tata” și tocmai cu aceata ar urma acuma să înceapă să se ocupe. Nu e deloc de mirare că respinge acest lucru.
Anume cu scrisul și cititul este cel mai puțin înrudită la vârsta schimbării dinților natura omenească, cu acea scriere și citire așa cum o avem acum în civilizație – căci aceasta s-a dezvoltat prin faptul că adulții au dezvoltat mai departe ceea ce a fost inițial. Acum trebuie copilul, care a venit de abia acum pe lume, să preia acestea. Încă nu s-a apropiat de copil nimic din toate acele progrese culturale și acum trebuie dintr-o dată să se afle pus într-un stadiu mai târziu, care nu are nimic de-a facu cu aceasta, unde este lăsat deoparte tot ceea ce se află între astăzi și Egipt. Este oare de mirare că copilul nu poate să își găsesască drumul în acestea? Dar dacă aduceți în schimb socotitul, într-o formă posibilă pentru oameni, către copil, atunci veți vedea că își află copilul locul în aceasta; și în forme geometrice simple își află locul. Deja în prima conferință am indicat faptul că formele devin sufletește libere și chiar și numerele devin sufletește libere, prin faptul că noi întărim sistemul nostru interior în general, odată cu schimbarea dinților – iar prin aceasta se depune sufletește ceea ce apoi în socotit și desen și așa mai departe ajunge să se exprime. Dar citirea și scrierea sunt pentru început, în jurul vârstei de 7 ani, ceva cu totul străin pentru natura omenească. Vă rog să nu trageți acuma concluzia că aș fi afirmat că nu trebuie să îi învățăm pe copii să citească și să scrie. Eu voi trage concluziile adevărate ale celor spuse, în următoarele zile, pentru ca apoi să las să se răspundă la întrebările despre felul în care îi învățăm pe copii să scrie și să citească. Căci îi educăm pe copii doar nu pentru ei înșiși, ci pentru viață; ei trebuie să învețe să scrie și să citească. Este vorba aici doar despre felul în care trebuie să fie învățați, pentru ca acest lucru să nu îi contravină naturii omenești. Dar în general este destul de bine atunci când tocmai ca învățător și educator ne lămurim cât de străin este acest lucru, pe care este necesar să îl apropiem de copil, din cultura socială generală. Cât de străin este acest lucru de natura copilului, acest lucru trebuie să îl știm și să ni-l punem clar în fața sufletului. Acest lucru este foarte necesar.
Desigur că prin aceasta nu este permis să cădem pradă greșelii de a crea o educație estetizatoare, prin aceea că spunem: Copilul trebuie să învețe jucându-se. Aceasta este una din cele mai rele expresii, căci prin aceasta un asemenea om ar deveni numai un jucător în viață. Acest lucru îl spun numai diletanți în pedagogie. Nu este vorba despre a lua din joc ceea ce ne este plăcut ca adulți, ci ceea ce tocmai la vârsta copilăriei iese la iveală în joc. Iar aici vă întreb: Este pentru copil jocul o distracție sau ceva serios? Jocul nu este pentru copilul sănătos nicidecum ceva distractiv, ci foarte serios. Curge jocul afară, în reală seriozitate, din organizarea omenească la vârsta copilăriei. Dacă întâlniți doar această seriozitate a jocului pentru vârsta școlarității, atunci nu îi predați copilului jucăuș în sensul pe care îl spunem, ci cu seriozitatea pe care o are copilul însuși în jocul său. Peste tot conteaz observarea corectă a vieții. De aceea și este puțin regretabil parțial, faptul că astăzi din toate părțile oamenii, în ceea ce solicită cea mai rafinată observare a vieții, intră cu cerințele lor diletante în sistemul de educație și de învățământ. Acest lucru este foarte regretabil. Căci noi suntem prin cultura noastră intelectualistă în sfârșit ajunși într-o asemenea perioadă de timp, încât adulții nici nu mai înțeleg deloc copilul, pentru că copilul are un cu totul alt suflet decât adultul de astăzi, care este stră-intelectualizat. Trebuie mai întâi să găsim din nou conexiunea cu lumea copilărească. Iar aici este vorba de a ne pătrunde cu adevărat de așa ceva, că în prima perioadă de viață a copilului, până la schimbarea dinților, întregul comportament al copilului are o trăsătură trupesc-religioasă; că apoi întregul comportament al copilului, de la schimbarea dinților până la maturizarea sexuală, are o viață sufletească, ce merge înspre imaginativ și care în privința imaginativității sale, asupra unui anumit artistic-estetic, se schimbă iarăși în multiple feluri și pe parcursul acestei perioade de viață.
Dacă a ajuns apoi omul la maturizarea genitală, atunci devine în el liber trupul astral, lucru care a acționat în vorbire, activ liber. Mai înainte, el are nevoie de ceea ce acționează la vorbire pentru organizarea trupului însuși. Ceea ce acționează în limbaj acționează și în multe altele, în orice formare, în formarea plastică și muzicală, aceasta devine acum liberă. Aceste lucruri învață apoi omul să le aplice asupra gândirii începând de la maturizarea genitală; de abia aici devine el o ființă intelectualizatoare, logică.
Și putem chiar vedea felul în care ceea ce trece prin vorbire tresărind și revărsându-se și vălurindu-se mai face încă o ultimă smucitură înăuntrul corpului și apoi devine liber. Priviți băiatul, ascultați-l și vedeți cât de transformată devine vorbirea la acea vârstă, prin maturizarea genitală. Acest lucru este întocmai precum transformarea la schimbarea dinților în jurul vârstei de 7 ani. Aici mai este ultima smucitură pe care o face trupul astral înăuntru în corp, pe care așadar o face în corp ceea ce tresară și acționează în vorbire, atunci când laringele începe să vorbească pornind dintr-un alt subton al glasului. La feminin este corespunzător asemenea, doar că în alt fel, și anume nu prin laringe, ci prin alte organe. Omul a devenit atunci matur genital.
Atunci el pătrunde tocmai în acea vârstă în care pentru el este decisiv, hotărâtor nu ceea ce iradiază în întregul corp dinspre sistemul nervos-senzorial, ci devine acuma decisiv pentru el sistemul de mișcare, sistemul de voință, care este strâns corelat cu sistemul metabolic. Metabolismul se manifestă în mișcare. Și acuma putem vedea și tocmai la patologie cum boala iradiază la adult preponderent dinspre sistemul metabolic – chiar și migrena este o boală metabolică –, felul în care bolile nu radiază dinspre cap, în timp ce la copil totul radiază dinspre cap Este indiferent unde ajunge boala, însă trebuie să știm dinspre care zonă radiază boala.
Dar la vârsta școlarității este deosebit de implicat sistemul ritmic; aici se echilibrează tot ceea ce trăiește înăuntru între sistemul nervos-senzorial și sistemul de metabolism și membre: ceea ce acționează prin mișcare, unde au loc în mod continuu procese de ardere, care la rândul lor sunt echilibrate prin metabolism; apoi ceea ce se pregătește treptat prin metabolism, pentru a trece în sânge, pentru a lua forma circulației sângelui – și felul care vine aceasta împreună cu procesul de respirație, care este ritmic, pentru ca de abia prin aceasta să acționeze din nou în procesul nervos-senzorial. Avem acești doi poli ai naturii omenești: sistemul nervos-senzorial pe de o parte, sistemul metabolic-membric pe de altă parte, între acestea sistemul ritmic. (Tabla 4)
Și, vedeți dumneavoastră, la acest sistem ritmic trebuie să privim îndeosebi atunci, când tocmai pe parcursul vieții omenești avem timpul dintre schimbarea dinților și maturizarea genitală. Aici se exprimă sistemul ritmic – iar acest sistem ritmic, acesta este cel mai sănătos aspect din om. Dacă chiar este să se îmbolnăvească, atunci dinspre afară ar fi să fie făcut bolnav!
În această privință, modul de observare din ziua de astăzi se dedică iarăși unor reprezentări cu totul eronate. Gândiți-vă numai, faptul că astăzi este constatat din nou științific – lucru cu care nu vrem să spunem nimic împotriva științei, căci este într-un anumit fel cu totul corect, lucru pe care îl și subliniez întotdeauna, căci altfel ați putea spune chiar foarte ușor: aici este ironizată știința. Deloc nu avem de gând să ironizăm știința, ci vrem să o recunoaștem –, așadar știința constată coeficientul de obosire. Se constată cât de puternic obosește copilul la sport, cât de puternic obosește copilul la socotit și așa mai departe. Toate acestea sunt foarte bune, foarte merituoase, când le constatăm pe acestea, dar nu putem să organizăm predarea după ele. Nu putem organiza orarul după acestea, după cât de puternic se obosește copilul, ci avem o sarcină cu totul diferită: și anume avem de acționat asupra acelui sistem care nu obosește absolut de loc în întreaga viață. De obosit nu poate de fapt decât sistemul metabolic-mișcător să obosească. Acesta obosește și acesta transpune oboseala sa asupra celorlalte sisteme. Dar oare chiar poate sistemul ritmic să obosească? Nu, el nu poate obosi, căci dacă inima nu ar bate pe parcursul întregii vieți, neobosită, fără niciun fel de obosire, dacă resirația nu ar merge prin tot parcursul întregii vieți, neobosită, fără niciun fel de obosire, atunci nu am putea trăi. Sistemul ritmic nu obosește.
Dacă îi obosim pe elevii noștri prea mult prin ceva, atunci aceasta dovedește numai faptul că ne adresăm în perioada de vârstă corectă, între vârsta de 7 și 14 ani, prea puțin sistemului ritmic, care trăiește iarăși în ceea ce este imaginativ și este expresie a imaginativului. Dacă nu configurați predarea aritmeticii, predarea scrisului în mod imaginativ, atunci îi obosiți pe copii. Dacă sunteți în stare să faceți să ia naștere pe moment, prin prospețime interioară, aspectul imaginativ în copil, atunci tocmai că nu obosiți copilul. El obosește atunci numai prin ceea ce se află în sistemul de mișcare, prin felul și modul în care apasă scaunul pe care șade, prin faptul că pana de scris cu care scrie este alcătuită nepotrivit și așa mai departe. Nu este vorba despre felul în care lăsăm să procedeze o pedagogie psihologică, pentru a ști cât timp are voie copilul să socotească pentru a nu obosi prea tare, ci este vorba despre felul în care apropiem de sistemul ritmic diferitele disciplinele școlare, în mod corect; despre modul în care abordăm cu adevărat, pornind din cunoașterea ființei omenești, ceea ce urmează să aducem în atenția copilului.
Iar pentru aceasta trebuie să știm tocmai felul în care omul se trezește de fapt pentru viața intelectualistă, pentru înțelegerea propriu-zisă, de abia odată cu maturizarea sexuală, felul în care trebuie să fie o acțiune personală exemplară cea care trebuie să intervină între schimbarea dinților și maturizarea genitală, cea pe care cel care instruiește, cel care educă o dezvoltă pentru tinerii săi. Din acest motiv, acea pedagogie care reiese din adevărata cunoaștere a omului este atât de puternic o pedagogie a atitudinii, o pedagogie care trebuie să acționeze în primul rând asupra atitudinii învățătorului. Exprimat acest lucru într-un mod cumva extrem, am dori să spunem: Copiii sunt chiar în regulă, dar adulții sunt numai atât de puțin în regulă! Avem nevoie într-adevăr de ceea ce am spus deja la sfârșitul primei conferințe: Nu avem deloc nevoie de o pălăvrăgeală despre felul în care trebuie să tratăm copiii, ci avem nevoie înainte de toate de o cunoaștere despre felul în care noi înșine trebuie să ne purtăm în calitate de învățător și educator. Avem nevoie de inimă. Dar nu numai așa că spunem: nu trebuie să abordăm rațiunea, ci inima copilului, pedagogic și didactic, ci avem nevoie tocmai – iar acest lucru doresc încă o dată să îl subliniez –, avem nevoie de inimă pentru pedagogia însăși.
