Dacă luăm în considerare relația omului aflat în creștere cu mediul omenesc în general, atunci rezultă în primul rând fundamentele educației de bun-simț și a celei sociale. Iar asupra acestora vrem să ne îndreptăm pe scurt privirea, chiar dacă tot acest lucru poate fi făcut, din păcate, numai într-un mod schițat. Și aici este vorba despre a ști să ne adaptăm cât mai mult posibil la individualitatea omului aflat în creștere. Dar vom ști de asemenea să ținem cont de faptul că noi înșine, ca educatori și ca instructori, provenim din viața socială a mediului și că ducem de fapt noi personal înspre copil această viață socială și concepțiile de bună creștere ale mediului, către copilul aflat în creștere. Și aici trebuie făcut în privință pedagogic-didactică, ceea ce ne oferă acuma cu adevărat o perspectivă, tocmai ceea ce se revarsă în entitatea proprie a omului, pe care trebuie să o cunoaștem tocmai în acest scop, în felul în care a fost sugerat aici în zilele trecute.
Într-adevăr, lucrurile stau așa că depinde extraordinar de mult de felul și modul în care apropiem de copil lucrurile la o anumită vârstă. Acuma trebuie să știm că există trei virtuți care trebuie luate în considerare, pe de o parte cu privire la dezvoltarea copilului, dar pe de altă parte și cu privire la întreaga viață socială omenească. Sunt cele trei virtuți de bază. Iar aceste trei virtuți de bază sunt în primul rând ceea ce poate să trăiască în voința de a fi recunoscător, în al doilea rând ceea ce poate să trăiască în voința de a iubi, în al treilea rând ceea ce poate trăi în voința pentru îndatorire. În fond, aceste trei virtuți sunt chiar virtuțile primordiale ale omului. Toate celelalte se află cumva incluse în acestea într-un anumit fel.
Acuma, privirea omenirii este îndreptată mult prea puțin spre ceea ce doresc să numesc aici în acest context recunoștința. Însă recunoștința este o virtute care, dacă este să se manifeste în sens deplin în sufletul omenesc, este ceva ce trebuie să crească odată cu omul, ceva ce trebuie să se reverse deja în om în timpul în care forțele de creștere către interior sunt cele mai vii și plastice în cea mai mare măsură. Recunoștința este tocmai ceva ce trebuie să se dezvolte din acea relație a aspectului trupesc-religios pe care am menționat-o în aceste zile drept fapt dominator la copil, începând de la naștere până la schimbarea dentiției. Dar și această recunoștință este ceva ce rezultă întru totul de la sine în această perioadă de viață, atunci când tratăm copilul în mod corect. Dacă se revarsă din lăuntrul copilului ceea ce se revarsă aici în imitare, în corecta venerație, în corecta iubire față de ceea ce în mediul copilului trăiește la părinți sau alți educatori, atunci tot ceea ce se revarsă aici în copil dinspre suflet va fi cu adevărat străbătut de recunoștință. Aș spune așa: trebuie doar să ne comportăm în așa fel încât să merităm și să fim demni de recunoștință, ca apoi să se și reverse deja către noi, dinspre copii, această recunoștință – tocmai în prima perioadă de viață. Iar atunci se dezvoltă această recunoștință în așa fel, încât ea crește; crește prin faptul că se revarsă în forțele de creștere care le permit membrelor să devină mature, care modifică chiar și compoziția chimică a sângelui și a celorlalte seve. În trup trăiește această recunoștință și trebuie să trăiască în trup, căci altfel nu este așezată suficient de fundamentat în om. Greșit ar fi să îl avertizăm cumva pe copil: Trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce îți oferă mediul tău. În schimb, ar trebui să aducem ca de la sine sentimentul de recunoștință în formele de viață, prin aceea că îl lăsăm deja pe copil să privească la felul în care noi înșine, ca adulți, suntem recunoscători și chiar exprimăm acest lucru pentru lucrurile pe care ni le oferă de bună voie sau le întreprinde față de noi un alt om; prin faptul că obișnuim așadar copilul și aici cu imitarea sentimentului de recunoștință care domnește în mediul său. Dacă își însușește de la sine copilul, nu prin avertismente, faptul de a spune destul de des: „Mulțumesc” – nu când este solicitat, ci acționând din imitație –, atunci acest lucru este ceva ce acționează extraordinar de favorabil pentru întreaga dezvoltare a omului. Căci tocmai din sentimentul de recunoștință, de care ținem cont mult prea puțin, care se fixează în copil în prima perioadă a vieții, se dezvoltă tocmai o trăire de recunotință cuprinzătoare, universală față de întreaga lume. Iar acest lucru este atât de important, ca omul să își însușească acest sentiment de recunoștință față de întreaga lume. Nu e nevoie ca acest lucru să urce mereu în conștiență, dar poate să trăiască inconștient, ca trăire în om, faptul că este recunoscător atunci când, după ce a făcut un efort oarecare, ajunge într-o regiune în care întâlnește o pajiște frumoasă, cu multe flori. Poate să apară în mod inconștient ca trăire un sentiment de recunoștință pentru tot ceea ce vede în natură. Poate să apară un sentiment de recunoștință în fiecare dimineață când apare soarele din nou. Poate să apară un sentiment de recunoștință față de toate manifestările din natură. Iar în mod corespunzător, estompat, se dezvoltă, tocmai dacă ne comportăm față de copii în modul corect, un sentiment de recunoștință față de tot ceea ce ne dau oamenii, de ceea ce manifestă față de noi oamenii, față de ceea ce ne spun, de felul în care ne zâmbesc, de felul în care ne tratează și așa mai departe. Acest sentiment universal de recunoștință este fundamentul pentru autentica religiozitate a omului. Căci nu știm întotdeauna în viață faptul că tocmai acest sentiment universal de recunoștință, atunci când îl cuprinde pe om în integralitatea sa, este lucrul – iar pentru aceasta trebuie să îl cuprindă deja în prima perioadă de viață –, care mai produce apoi și încă ceva cu totul diferit. Căci în viața omului stau lucrurile așa, că iubirea însăși se revarsă în toate, doar dacă pe parcursul vieții este dată ocazia corespunzătoare, de a putea dezvolta această iubire. Pentru dezvoltarea mai intensă a iubirii până în lăuntrul domeniului fizic este de abia ocazia în a doua perioadă de viață, între schimbarea dinților și maturizarea sexuală. Dar tocmai acea floare gingașă a iubirii, care este înrădăcinată adânc în interiorul copilului, fără să acționeze încă în afară, aceasta se așează ferm odată cu dezvoltarea continuată a recunoștinței. Iar iubirea care se produce în prima perioadă a copilăriei cu ajutorul recunoștinței, aceasta este iubirea de Dumnezeu. Trebuie să ne fie clar faptul că, așa cum trebuie să plantăm rădăcinile unei plante în sol, pentru ca mai târziu să avem floarea, tot astfel trebuie să plantăm recunoștința înăuntru, pentru că aceasta este rădăcina iubirii de Dumnezeu. Căci iubirea de Dumnezeu se va dezvolta chiar ca floare, tocmai din rădăcina recunoștinței universale.
Trebuie să fim atenți la asemenea lucruri pentru că, de obicei, știm în mod abstract ce anume trebuie să fie în viață; dar concret nu știm. Abstract putem desigur să formulăm cu ușurință cerința ca oamenii să poarte în ei iubirea pentru Dumnezeu. Acest lucru este pe atât de corect cât și de posibil. Dar cerințele abstracte au particularitatea că nu se transpun în realitate în abstracțiunea lor.
Dacă îmi permiteți, revin puțin la ceva ce am spus în zilele anterioare. Am putea să îi spunem cu bunătate sobei: Uite cum stau lucrurile, tu ești o sobă; noi te-am pus acolo ca să încălzești camera; imperativul tău categoric, imperativul categoric al sobei este acela ca tu să încălzești camera. – De la aceste cuvinte nu se va încălzi camera! Dar pot să las deoparte această întreagă vorbărie și să încălzesc soba cu lemne, iar atunci soba, chiar dacă nu arăt asupra imperativului categoric al sobei, va încălzi camera. Și la fel stau lucrurile și când îi înfățișăm copilului cele juste, la vârsta corectă. Dacă îi aducem în preajmă recunoștință copilului în prima perioadă de viață, atunci se va dezvolta, dacă mai târziu realizăm celălalt lucru pe care îl voi mai spune după aceea, din recunoștința față de întreaga lume, față de cosmos, în fine din acel sentiment de recunoștință care ar trebui să-i însuflețească de fapt pe toți oamenii, sentimentul de recunoștință pentru faptul că ne aflăm pur și simplu aici, pe lume – se va dezvolta din acest sentiment de recunoștință atunci tocmai cea mai lăuntrică, cea mai caldă evlavie; acea evavie care nu stă pe buze, în gânduri, ci care umple întregul om, care și este onestă și cinstită și cu totul adevărată. Dar recunoștința trebuie tocmai să crească. Și poate să crească ceea ce este sufletesc spiritual într-un mod atât de intens, cum trebuie să se întâmple cu recunoștința, numai dacă această recunoștință este dezvoltată crescând din mișcările gingașe ale copilului între naștere și schimbarea dinților. Atunci este această recunoștință rădăcina iubirii de Dumnezeu. Ea fundamentează iubirea de Dumnezeu.
Iar când primim copilul în școala generală, atunci ni se atrage puternic atenția, ca învățători sau educatori, pentru a lua în considerare felul în care parcursul vieții a fost până la această vârstă de școlarizare obligatorie. Și, de fapt, ar trebui mereu să eiste un contact strâns cu casa părintească, cu ceea ce a premers acestui moment. Acest contact ar trebui să fie mereu căutat. Cel care instruiește și educă este necesar să aibă o reprezentare limpede despre ceea ce este prezent – pur și simplu dezvoltat prin relațiile sociale – prin faptul că a fost așezat copilul într-un mod anumit într-un mediu. Și vom avea atunci mereu ocazia, dacă chiar recunoaștem lucrurile, să le și corectăm încă în timpul vârstei de școlarizare, într-un fel sau altul. Însă – tocmai că trebuie să le cunoaștem în modul corect. Pentru aceasta este necesar contactul cu casa părintească. Este necesar să privim grijuliu: ce anume poate să fi văzut copilul de la una sau alta dintre mame și să fi configurat în sine în mod imitativ? Acest lucru este atât de nespus de important de avut în vedere când începe copilul școala generală. Acest lucru aparține tot atât de mult de pedagogie și didactică precum ceea ce realizez eu în clasă. Căci nu putem să excludem aceste lucruri de la adevărata pedagogie și didactică.
Iar acum am văzut că între schimbarea dinților și maturizarea genitală trebuie să se dezvolte o autoritate firească între cel care instruiește și educă și copil. Pe baza acestei autorități firești crește acuma cea de a doua virtute de bază, iubirea. Căci organismul omenesc, tocmai în timpul dintre schimbarea dinților până la maturizarea sexuală, este și înclinat tocmai ca organism să se dezvolte înspre iubire. Ei bine, în timpurile noastre actuale trebuie să vedem în lumina justă tocmai virtutea iubirii. Căci materialismul a adus treptat, într-adevăr, iubirea extraordinar de puternic la o reprezentare unilateralizată. Și pentru că acest materialism vrea să vadă adesea iubirea doar în iubirea sexuală, el conduce de fapt toate celelalte manifestări de iubire înapoi spre iubirea sexuală ascunsă. Iar noi avem deja în ceea ce am desemnat alaltăieri drept diletantism la pătrat – nu la toți, mulți refuză acest lucru –, dar avem la mulți psihoanaliști de-a dreptul o conducere înapoi a foarte multor manifestări de viață, care nu au deloc de-a face cu aceasta, la elementul sexual. Față de acest fapt trebuie tocmai cel care instruiește și educă să își fi însușit ceva din aspectul universal al iubirii. Căci nu numai iubirea sexuală se dezvoltă în perioada dintre schimbarea dinților până la maturizarea sexuală, ci în general faptul de a iubi, faptul de a iubi pentru tot. Iubirea sexuală este numai o parte a iubirii, care continuă să se formeze la această vârstă. Putem vedea la această vârstă felul în care continuă să se formeze iubirea naturii, cum se formează iubirea generală omenească, și trebuie tocmai să avem o impresie puternică despre felul în care iubirea sexuală este numai un capitol special în această carte generală a vieții care vorbește despre iubire. Dacă înțelegem acest lucru, de abia atunci vom putea să orientăm și iubirea sexuală în modul corect înspre lăuntrul vieții. În ziua de astăzi a devenit, în fond, tocmai pentru mulți teoreticieni iubirea sexuală Molohul care a mâncat de fapt rând pe rând toate plantele de iubire.
Iubirea se dezvoltă în suflet într-un alt mod decât recunoștința. Recunoștința trebuie să crească odată cu omul; de aceea trebuie să fie plantată la acea vârstă la care forțele de creștere sunt cele mai puternice. Iubirea, aceasta trebuie să se trezească. Este într-adevăr ceva în dezvoltarea iubirii, ca un proces al trezirii. Iubirea trebuie și în dezvoltarea ei să fie menținută în regiuni mai sufletești. Domeniul înăuntrul căruia crește omul, prin faptul că dezvoltă treptat în sine iubirea, este o trezire lentă, treptată, până ce în final intervine ultimul stadiu al acestei treziri. Observați odată trezirea zilnică obișnuită: mai întâi reprezentări străbătute încă foarte mult de estompare, poate impresii care apar ... ochii se smulg treptat din starea de a fi închiși ... o venire în ajutor din afară – în final trecerea momentului de trezire în domeniul fizic.
Așa este așadar – doar că la copil acest lucru durează pe parcursul a 7 ani aproximativ – la trezirea iubirii. Mai întâi se mișcă iubirea în tot ceea ce este abordat tocmai la copil atât de simpatic, atunci când vrem să îl învățăm la școală primele lucruri. Dacă începem aici cu acest aspect imaginativ, pe care l-am înfățișat, să ne apropiem de copil, atunci vedem cum iubirea se îndreaptă în întâmpinarea tocmai acestei activități. Și totul trebuie să fie cufundat în această iubire. Aici are iubirea ceva nespus de sufletesc, ceva nespus de gingaș. Aici suntem, dacă o comparăm cu actul obișnuit de trezire, de fapt încă adânc cufundați în somn sau în visarea adomită a copilului – desigur că învățătorul nu este cazul să fie în această stare, deși tocmai el este adesea cel care se află în visarea adormită. Acest lucru rămâne deoparte în urma unei smucituri mai puternice înspre viața trează. Iar în toate cele pe care le-am înfățișat ieri și alaltăieri pentru timpul între anii al 9-lea și al 10-lea de viață, apoi îndeosebi înspre al 12-lea an, se trezește iubirea pentru natură. Vom vedea cum apare de-a binelea de abia aici.
Înainte de aceasta se află ceva cu totul diferit față de natură: iubirea față de tot ceea ce este învigorat prin zâne în natură, ce trebuie să fie creat imaginativ pentru copil în tratarea copilului. Apoi se trezește iubirea față de realitățile naturii. Și aici avem o sarcină deosebit de dificilă: în ceea ce se află aici în cadrul acestui pasaj din viață – cauzalitatea, tratarea celor lipsite de viață, tratarea corelațiilor istorice, primele motive de bază din fizică, din chimie –, în toate acestea avem marea sarcină, în calitate de profesori – da, nu fac nicio glumă, spun aceasta cu cea mai profundă seriozitate – să aducem grație. Este pentru instruire și pentru educație deosebit de necesar ca, de exemplu, în geometrie, în predarea fizicii să aducem grație, adevărată grație; trebuie să devină predarea grațioasă, înainte de toate nu are voie să fie acră. Tocmai din cauza aceasta suferă atât de mult predarea și educarea în perioada de vârstă cam între al 11-lea an și jumătate sau de la 11 ¾ și la al 14-lea și al 15-lea an în aceste discipline, încât ele sunt adesea atât de acrite, încât ceea ce trebuie să fie spus despre refracția luminii, despre reflectarea luminii, despre calcularea suprafeței calotei sferei și așa mai departe, nu este prezentat cu grație, ci cu acreală.
Tocmai pentru această perioadă din viață trebie să ținem cont de un lucru: profesorul trebuie să aducă în școală o respirație sufletească, ce se comunică spre copii apoi într-un mod cu totul ciudat. O respirație sufletească. Respirația constă din inspirație și expirație. Vedeți dvs., adesea sau totuși de multe ori profesorii sufletește doar expiră la predarea fizicii și a geometriei. Ei nu inspiră – iar expirația produce și aici acreala; vorbesc despre expirația sufletească, care descrie doar în mod uscat, care străbate totul cu o seriozitate uriașă însușită personal. Seriozitatea poate să fie deja prezentă, dar nu seriozitatea uriașă. Iar inspirația sufletească, aceasta constă anume din umor, din acel umor pentru care toate din clasă oferă ocazia, și în general unde avem ocazia de a fi împreună cu cel care este de educat și de instruit. Singura piedică ce poate fi prezentă față de dezvoltarea umorului, aceasta nu poate să fie decât profesorul; copiii cu siguranță nu sunt aceasta și cu siguranță nu este nici tot ceea ce avem de predat, dacă așezăm aceeasta orect în această perioadă de viață. Singura piedică poate să fie cu adevărat numai profesorul. Dacă profesorul reușește cu adevărat ca, în timpul predării să nu mai mestece el însuși la conținutul predării, atunci el poate chiar să se apropie treptat, ca într-adevăr lumina reflectată să facă chiar, eventual, și glume, ca suprafața sferei, când trebuie să se calculeze după conținutul suprafeței sale, să zâmbească. Toate acestea, desigur, nu trebuie să se desfășoare în glume care sunt făcute silit. Lucrurile trebuie să fie scufundate în umor, trebuie să fie întru totul puse în lucrul însuși și să fie extrase din lucrul respectiv. Acesta este lucrul care contează. Inițiativa trebuie să fie căutată în lucrurile înseși. Înainte de toate, nu trebuie deloc să ne fie necesar să o căutăm. Trebuie, cel mult, să ne fie necesar, ca profesori bine pregătiți, să aducem disciplină în tot ceea ce ne vine în minte în timpul predării. Căci ne vin în minte, dacă suntem bine pregătiți, tot felul de lucruri. Dar există și contrariul: în cazul în care nu suntem bine pregătiți nu ne vine nimic în minte, tocmai pentru că mai avem de mestecat la conținutul de predat. Acest lucru strică expirația și nu lasă să intre aerul proaspăt, plin de umor al sufletului. – Așadar acest lucru este extraordinar de important tocmai la această treaptă de predare.
Așadar, dacă predarea se desfășoară așa, atunci trezirea are loc astfel, că sufletul omenesc și spiritul omenesc au în final poziția corectă atunci când ultimul act al trezirii, apropierea maturizării sexuale, apare cu adevărat. Căci aceasta este într-adevăr atunci acel lucru în care ceva ce s-a dezvoltat în suflet mai întâi în mod gingaș, apoi în mod mai puternic, poate să cuprindă în final corporalitatea în modul corect.
Acum veți spune poate: Da, dar cum trebuie să ne formăm oare noi înșine, ca profesori, pentru a acționa în acest fel? Vedeți dvs., aici este luat în considerare ceva ce doresc să desemnez drept aspectul social al formării cadrelor didactice, asupra căruia este privit mult prea puțin. Se află încă mult prea mult băgat în formarea cadrelor didactice din ceea ce o anumită perioadă de timp – nu timpurile vechi, dar o anumită perioadă de timp – a făcut legătura cu corpul didactic. Căci corpul didactic nu a fost totuși respectat și cinstit înăuntrul societății omenești generale în acel grad în care ar trebui să fi fost. Și numai când societatea omenească îi arată corpului profesoral respectul corect, numai atunci când vede cu adevărat în profesor – nu mă refer la faptul că îl vede numai atunci când ținem o cuvântare politică –, ci vede cu simțământul cu adevărat ceea ce tot mereu trebuie să aducă noile impulsuri în civilizație – numai într-un asemenea raport se dezvoltă ceea ce are nevoie profesorul drept susținere. Iar o asemenea concepție, sau mai bine zis o asemenea trăire, va aduce în formarea cadrelor didactice înainte de toate ceea ce este o concepție despre viață cuprinzătoare. Căci profesorul are nevoie de o concepție cuprinzătoare despre viață. Profesorul are nevoie de o vie așezare deplină înăuntrul vieții. Profesorul nu are nevoie numai de o alimentare profesională în pedagogie și didactică așa cum o avem – el nu are nevoie numai de o stare de a fi direcționat spre predarea într-o disciplină sau alta, ci are nevoie înainte de toate de ceva ce se înnoiește în el însuși în tot timpul. El are nevoie de o concepție despre viață care îl însuflețește. De o profundă înțelegere a vieții în general are el nevoie. El are nevoie de mult mai multe decât poate să ia pe buze atunci când stă în fața copiilor. Aceasta este ceva ce tocmai în formarea cadrelor didactice trebuie să se reverse. Și ar trebui de fapt să considerăm și chestiunea pedagogică în sensul cel mai strict drept o chestiune socială. Aceasta însă cuprinde atât instruirea din școală, cât și dezvoltarea corpului profesoral însuși.
Acuma, vedeți dumneavoastră, ceea ce este reprezentat aici drept pedagogie și didactică pentru punctul actual din timp al dezvoltării omenirii, nu trebuie nicidecum intenționat așa ca și cum ar vrea să acționeze tulburător, ca și cum ar vrea să acționeze radical răsturnător. Ar fi o neînțelegere profundă dacă s-ar crede asta. Trebuie să fie întru totul vorba despre ceea ce poate fi introdus în prezent, fără a se ajunge la oarecare radicalisme, tocmai dacă privim numai asupra lucrului însuși. Numai despre aceasta poate să fie vorba. Dar am dori totuși să spunem: tocmai considerarea socială a chestiunilor pedagogice, acesta este un lucru care ne indică multe lucruri și în viață. Și astfel doresc să menționez ceva acuma, de fapt nu pentru a vrea să reprezint cumva în prezent, conform conținutului, sau cumva de a crea o agitație, ci doar pentru a ilustra, ca și cum am exprima: Acest lucru trebuie cândva să vină. Prezentul nu poate încă să îl facă – așadar vă rog să nu priviți acest lucru drept radicalisme, ceea ce doresc să exprim acuma.
Vedeți dvs., în prezent facem doctori din oameni care de fapt nu sunt deloc verificați în ceea ce au parcurs până să devină doctori. Căci nu sunt deloc verificați pentru a se vedea ce știu din chimie sau geografie sau geologie, atunci când suntem în poziția în care astăzi foarte des sunt făcuți doctori. Ci sunt în această posibilitate de a avea așa ceva, de abia atunci când a fost fost dată proba corespunzătoare, care să dovedească faptul că poate fi transmisă altuia în modul corect instruind și educând. Și pentru acel punct din viață în care omul a dat prba pe vreo treaptă, pentru faptul că ceea ce preia în el ar putea să îl și învețe pe un altul instruind și educând, ar trebui de fapt să fie eliminat faptul de a-i face doctori pe oameni. Vedeți dvs., aici se află ceva în instinctele popoarelor, ce este extraordinar de înțelept. Instinctele populare îl numesc de fapt doctor numai pe acela care poate să ofere probe că poate vindeca, așadar pe acela care se află implicat în activitatea vie, nu doar în cunoașterea medicinii. Acuma s-au format două noțiuni dintr-una, noțiunile de educare și de vindecare. Educarea era gândită în vremurile vechi și ca o vindecare. Procesul educării era considerat și drept o însănătoșire a omului. Pentru că, așa cum am menționat deja, dacă era aflat la om faptul că avea în el, în chestiunile fizice, prea mult din cele moștenite, educarea era o vindecare. Dacă ne exprimăm terminologic în vechiul sens, putem chiar să spunem: o vindecare de păcatul originar. Astfel că procesele de vindecare pe care le desfășoară doctorul se află chiar numai puțin pe un alt nivel, dar sunt în esență același lucru pe care îl desfășoară și profesorul. Profesorul este, pentru o concepție cuprinzătoare despre lume, în tot aceeași măsură un vindecător precum este medicul un vindecător. Și astfel ar putea să cadă la un loc deja și acea greutate socială cu aceasta, care poate să facă desemnări serioase – căci desemnările au totuși o însemnătate în viața socială –, atunci când ar trece în conștiență faptul: Din acela care este verificat, care poate să aplice în viață ceea ce el posedă în rest doar la nivel de cunoaștere, de abia din acela ar trebui să fie făcut un doctor, adică lui îi este recunoscută această demnitate. Pentru că, altfel, este de fapt doar o simplă etichetă.
Ei bine, cum spuneam, acest lucru nu este ceva ce vreau să solicit în mod agitator pentru prezent. Nu aș întrețese acest lucru niciodată în vreo altă discuție decât într-una pedagogică. Știu să fac distincția cu precizie, între acele cerințe care pot fi duse la îndeplinire în prezent și acele cerințe care se constituie astfel în prezent, ca și cum am vrea să trecem prin uși încuiate – nu uși închise, ci uși încuiate. Cel care vrea să realizeze cu adevărat ceva în viață, acela nu își formulează idealuri abstracte, îndepărtate, la care fie să își rupă gâtul sau să își lovească fruntea, ci el încearcă mereu să fie în rezonanță cu viața. Atunci putem folosi și pentru ilustrarea celor care sunt posibile în prezent ceea ce urmează să vină în viitor. Căci ceea ce tocmai am prezentat poate să fie numai cerința unui viitor îndepărtat. Însă putem să simțim demnitatea care ar trebui să îi fie acordată tocmai corpului didactic în viața socială. Iar pentru mine contează ca noi să ne ilustrăm această demnitate prin așa ceva cum tocmai am exprimat. Iar dacă profesorul are ca susținere ceea ce tocmai am sugerat, atunci se va arăta în cadrul autorității firești care trebuie să domnească în școală și iubirea, tocmai ca o trezire corectă de la o treaptă la alta. Lucrurile își au originea uneori în ceva cu totul diferit decât considerăm noi.
Și așa cum iubirea de Dumnezeu își are rădăcina în recunoștință, tot astfel își are iarăși impulsivitatea morală corectă originea în iubire, pe care tocmai am sugerat-o. Căci toate celelate nu fundamentează adevărata virtute etică. Adevărata virtute etică este fundamentată numai prin iubirea omenească. Această iubire omenească, care face ca noi să nu trecem unii pe lângă alții, așa cum se întâmplă foarte des în prezent, și de fapt să nu ne cunoaștem deloc pentru că nu mai avem privirea deschisă pentru trăsăturile individuale ale aproapelui – această iubire de oameni generală, care se bazează pe înțelegerea omenească, ea se trezește de asemenea între schimbarea dinților și maturizarea sexuală, precum crește recunoștința între naștere și schimbarea dinților. Totul trebuie să facem în școală pentru a face să se trezească această iubire de oameni generală.
Ce anume se întâmplă în mediul copilului în prima perioadă de viață până la schimbarea dinților? Oamenii fac ceva anume în mediul copilului. Dar ceea ce preia copilul din faptele oamenilor, acestea nu sunt acțiunile oamenilor. Copilul nu are încă niciun fel de capacitate de percepție pentru faptele oamenilor. În schimb, tot ceea ce percepe copilul în mediu, acestea sunt pentru copil gesturile cu sens. În prima perioadă de viață avem într-adevăr de-a face cu o înțelegere pentru gesturi cu sens. Iar gesturile cu sens sunt imitate de copil. Iar din percepția gesturilor cu sens se dezvoltă sentimentul de recunoștință și apoi din sentimentul de recunoștință voința pentru recunoștință.
Nici copilul aflat între schimbarea dinților și maturizarea sexuală, îndeosebi în primii ani, nu percepe încă faptele din mediul său, ci tot ce percepe el, chiar și ceea ce fac oamenii din mediu prin mișcările lor, prin celelalte acțiuni, acest lucru nu mai este, pentru a doua perioadă de vârstă, între schimbarea dinților până la maturizarea sexuală, doar o sumă de gesturi cu sens, ci un limbaj plin de semnificație. Pentru copilul aflat între schimbarea dinților până la maturizarea sexuală, chiar și ceea ce este făcut în mediul său, nu doar ceea ce este vorbit, este un limbaj plin de semnificație. Nu atât ceea ce spune adultul este lucrul important pentru copil. (Tabla 10)
Tabla 10Dacă profesorul scrie pe tablă 
sau dacă profesorul scrie 
aceasta este o diferență uriașă.
Dacă profesorul scrie așa: 
sau 
, sau dacă îl face artistic pe șapte sau cuvântul, sau filistin sau
chiar neglijent, aceasta este o uriașă diferență.
Dar ceea ce aționează în aceasta, este ce anume semnifică în viața omenească. A scrie astfel „Blatt” sau a scrie altfel (a se vedea mai sus), toate sunt un limbaj plin de semnificație. Iar un limbaj plin de semnificație este totodată faptul că profesorul pășește în sala de clasă cum se cuvine, cu demnitate sau dacă intră ca un filfizon – cum se spune într-un anumit dialect. Iar un limbaj plin de semnificație este acela, dacă profesorul este mereu rezonabil în timpul predării, astfel încât aceasta să aibă pentru copil următoarea semnificație: el apucă mereu obiectul corespunzător –, sau dacă i se întâmplă ca, dacă pleacă iarna să își lege la gât prosopul cu care a șters tabla, în locul fularului. Dar aceste lucruri nu acționează ca fapte, aceste lucruri acționează ca semnificație. Iar ele acționează atât în modul lor rău, lipsit de frumusețe, precum și în cel adorabil prin semnificația lor. Trebuie doar să ne fie clar faptul că aici nu se află încă în toate valoarea faptelor, ci valoarea semnificației.
Aici pot să fie acuma adorabile și acele fapte care poate că, de obicei, luate ca atare, au ceva ridicol. Am avut de exemplu un profesor începând cu vârsta de 13 până la 18 ani – îl consider a fi cel mai bun profesor al meu –, care nu începea niciodată ora fără ca să își sufle nasul ușor. Ne-ar fi lipsit nespus de mult dacă nu ar fi făcut acest lucru vreodată. Acuma eu nu spun că ar fi fost necesar pentru profesor să își închipuie aceasta și să aplice, ci aici este vorba cu adevărat de lucruri la care trebuie să întrebăm dacă este necesar ca cel vizat să se dezvețe de asta, atunci când sunt fixate la el instinctiv. Este ceva cu totul diferit.
Și acest lucru l-am prezentat doar spre ilustrare. Căci lucrul despre care este vorba este faptul că tot ceea ce face profesorul în această perioadă de viață în fața copilului este un limbaj plin de semnificație, faptul că prin toate acestea îi vorbește copilului. Ceea ce spune în cuvinte este doar o parte din ceea ce îi vorbește copilului. Aici sunt implicate însă nespus de multe lucruri inconștiente, care se află cu totul în adâncurile vieții de percepție senzorială. Aici are copilul, de exemplu, o nespus de fină percepție – pe care nu și-o aduce în conștiență prin noțiuni raționale –, pentru faptul că profesorul cochetează puțin în timpul orei cu unul sau altul sau dacă este un om care se comportă cu totul natural. Aceasta înseamnă pentru copil nespus de mult în predare. Și, așa cum am sugerat deja în discuție [Nota 16]: o diferență nespus de mare înseamnă pentru copil dacă profesorul este atât de mult pregătit, încât poate să se lipsească de carte sau de caiet. Căci inconștientul copilului își spune, când stă acolo profesorul cu cartea sau cu caietul și predă: Dar pentru ce să știu acestea de fapt, dacă el însuși nu știe! Căci suntem și noi oameni! Acesta este un om complet, noi suntem de abia oameni în devenire și noi trebie acuma să ne silim să știm ceea ce acesta însuși nu știe! – Aceasta este ceva ce stă nespus de adânc în inconștientul copilului și care nu se poate din nou corecta, dacă s-a fixat în acest inconștient. Iar acest lucru fundamentează tocmai faptul că acel comportament fin, natural față de copiii de la această vârstă îl câștigăm numai dacă – trebuie totuși spusă pedanteria –, dacă ne pregătim ordonat, ne pregătim pentru toate, încât am finalizat totul despre conținut, așa încât acesta să trăiască în noi ca uns, dacă îmi permiteți să spun așa, dar nu uns cum am întinde cerneala, ci uns cum ungem cu uleiul care îi prinde bine mașinii. Atunci stăm de-a binelea în clasă, atunci chiar ne comportăm corect înăuntrul clasei. Și numai prin aceasta suntem în stare ca în copii să nu stea de loc acel spin, de a deveni obraznici cu noi. Căci acest lucru este cel mai îngrozitor, dacă la cei aflați la vârsta de 10, 11, 12 ani se apropie deja tendința de a deveni obraznici cu noi. Așadar nu este permis ca în ceea ce spunem noi înșine, nici măcar atunci când devenim umoriști, să pătrundă ceva ce provoacă obrăznicia. Căci altfel se poate ajunge, desigur, ca probabil, dacă îi spunem unui elev care nu se străduiește suficient și nu mai poate merge mai departe la un moment dat: Ia uite cum stă taurul în fața muntelui –, băiatul să ne răspundă: Domnule profesor, eu nu sunt un munte! – La aceasta, desigur, nu este permis să se ajungă. Ci trebuie ca prin toate acele pregătiri despre care am vorbit să ia naștere tocmai sentimentul de autoritate ca ceva cu totul de la sine înțeles. Numai când este cu totul de la sine înțeles nu se ajunge la asemenea răspunsuri – care ar putea să fie chiar mai blânde, dar am dat acest exemplu doar spre ilustrare. Asemenea răspunsuri nu strică numai obiectul respectiv al educației, pe care îl avem nemijlocit în fața noastră, ci asemenea răspunsuri strică desigur întreaga clasă.
Când are loc acuma trecerea de la a doua perioadă de viață în cea de-a treia, de abia atunci începe posibilitatea pentru – da, oare cum ar trebui să spunem în prezent? – pentru tânărul domn și tânăra doamnă de a avea posibilitatea de a vedea acțiuni. Înainte este văzut gestul plin de sens, mai târziu este perceput limbajul plin de semnificație; de abia acuma apare posibilitatea de a vedea în ceea ce face mediul lor, acțiuni. Spuneam: Pe baza gesturilor pline de sens se dezvoltă odată cu recunoștința iubirea de Dumnezeu. (Tabla 10) După percepția limbajului plin de semnificație se dezvoltă iubirea generală omenească drept fundament al eticii. Dacă ajungem apoi în modul corect să vedem acțiunile, atunci se dezvoltă ceea ce putem numi iubirea față de faptă. În timp ce recunoștința trebuie să crească, iubirea să se trezească, trebuie ca ceea ce se dezvoltă acuma să apară deja în deplină cumpătare; trebuie să îl fi adus deja pe tânărul om încât să se dezvolte acuma dincolo de maturizarea sexuală cu deplină cumpătare, astfel încât să fi ajuns deja într-o anumită măsură la sine însuși; atunci se dezvoltă iubirea pentru faptă. Iar aceasta trebuie ca, într-o anumită măsură, să se dezvolte ca ceva ce ia naștere liber pornind din om, pe fundamentul tuturor celorlalte: iubirea față de lucru, iubirea față de muncă, iubirea față de ceea ce facem și noi înșine. În acel moment în care se trezește înțelegerea pentru fapta celuilalt, în acel moment trebuie să se dezvolte drept imaginea contrară atitudinea conștientă față de iubirea de lucru, de iubirea pentru muncă, față de făptuire. Atunci s-a transformat în modul corect, după epoca intermediară, jocul copilăresc în concepția omenească asupra muncii. Iar aceasta este ceea ce trebuie să tindem să realizăm pentru viața socială.
Acuma, de ce anume este nevoie pentru aceasta la profesor? Da, pentru aceasta este necesar ceva la profesor, un lucru care este cel mai greu lucru, în fond, pe care să îl poți dezvolta ca profesor și educator. Căci cel mai bun lucru pe care putem să îl dăm copilului în timpul primei și a doua perioade de vârstă, este ceea ce se trezește în el de la sine odată cu maturizarea genitală, lucru de care noi înșine suntem surprinși ca provenind din individualiate, care reiese din omul însuși și față de care ne spunem: Pentru aceasta ai fost de fapt numai o unealtă. – Fără atitudinea care izvorăște din aceasta, nici nu putem de fapt să fim un profesor în modul corect. Căci avem totuși cele mai diverse individualități în fața noastră și nu este permis să stăm înăuntrul sălii de clasă așa, cu cele două picioare proprii, încât să avem sentimentul: Așa cum ești tu, trebuie acum să devină toți cei cărora le predai sau pe care îi educi. Acest sentiment nu este permis să îl avem absolut niciodată. De ce nu? Ei bine, s-ar putea ca, dacă norocul tocmai este favorabil, printre elevii pe care îi avem aici înaintea noastră, pe lângă unii extraordinar de proști – despre care însă va mai fi încă de vorbit –, trei sau patru copii care sunt predispuși spre geniu. Iar dvs. îmi veți da totuși dreptate cu adevărat, că nu putem să facem tot numai din genii profesorii și că chiar nu se va întâmpla rar ca profesorul să nu aibă genialitatea pe care o vor avea cândva cei care poate că a trebuit să fie educați și instruiți de el. Dar profesorul nu trebuie să îi educe și instruiască corect numai pe cei care pot să devină ca el, ci și pe cei care trebuie să crească mult deasupra lui, conform premiselor lor. Dar acest lucru îl vom putea face numai dacă ne dezvățăm cu totul și cu totul, ca profesori, să vrem să facem din elevi ceea ce suntem noi înșine. Iar dacă putem să ne decidem să stăm în școală în mod lipsit de egoism până la posibilitatea extremă, de a ne decupla pe cât posibil cu privire la simpatiile și antipatiile noastre omenești, cu privire la trăsăturile noastre personale și să ne dedicăm cu totul celor pe care ni le spun elevii, desigur pe care ni le ne spun în mod inconștient, atunci vom educa geniile în același sens corect, după cum pe cei proști îi vom educa în mod corect. Prin aceasta ia naștere însă de abia conștiența corectă în profesor. Iar pe aceasta o are atunci când își spune: Fiecare educație este în fond autoeducație a omului.
Tabla 11În fond, nu există pe nicio treaptă o altă educație decât autoeducația. Pornind din motive mai profunde este admis acest lucru îndeosebi prin antroposofie, care are o conștiență cu adevărat științifică despre viețile pământești repetate. Fiecare educație este autoeducație, iar noi suntem de fapt ca profesori și educatori numai mediul copilului care se educă pe sine însuși. Trebuie să oferim mediul cel mai favorabil, pentru ca în baza noastră să se educe copilul în așa fel cum trebuie să se educe prin soarta sa interioară.
Această poziționare corectă a educatorului și instructorului față de copil nu putem să ne-o cucerim prin nimic altceva decât tot mai mult și mai mult prin educarea acestei conștiențe, anume că lucrurile stau tocmai așa. Pentru oameni în general poate că există diferite rugăciuni; pentru profesor mai există, în afară de aceasta, și această rugăciune: „Dragă Dumnezeule, fă ca eu să mă pot stinge cu totul cu privire la ambițiile mele personale.” Și: „Christos, fă să fie în mod deosebit la mine adevărat expresia paulinică: Nu eu, ci Christos în mine.” [Nota 17] – După cum am spus, pentru ceilalți oameni se poate că există tot felul de rugăciuni, pentru profesor există tocmai această rugăciune către Dumnezeu în general și către Christos în special, pentru ca în el Spiritul sfânt corect al adevăratei educații și al adevăratei instruiri să poată domni. Căci aceasta este corecta triunitate pentru profesor.
Dacă cineva reușește să gândească în acest fel în mediul copilului, atunci ceea ce urmează să reiasă din educație poate să fie totodată o faptă socială. Aici sunt de avut în vedere însă lucruri pe care aici pot doar să le menționez în treacăt. Dar priviți odată asupra acestui fapt: De unde se așteaptă oare în viața de astăzi oamenii la ameliorarea socială? Ei așteaptă totul din instituții exterioare. Priviți la experimentul îngrozitor din Rusia sovietică. El își propune tocmai să caute toată fericirea omenirii ca rezultat al instituțiilor exterioare. Ceea ce trebuie realizat pentru instituții, acest lucru ar conta în privința dezvoltării sociale, se spune. Acesta este însă tocmai cel mai puțin esențial lucru al dezvoltării sociale. Căci puteți să creați instituții, oricare ar fi ele, monarhiste sau republicane sau democrate sau socialiste, orișice, căci va depinde întotdeauna de ce fel de oameni trăiesc și acționeaă în cadrul acestor instituții. Pentru acel om care acționează social, intră în considerație două lucruri: dedicare plină de iubire față de propriile acțiuni și abordare plină de înțelegere față de faptele celuilalt.
Gândiți-vă numai la ceea ce se revarsă tocmai din acestea două: dedicare plină de iubire față de propriile acțiuni, abordare plină de înțelegere față de faptele celuilalt. (Tabla 10) Faptul că oamenii pot conlucra social, acest lucru rezultă numai din acestea. Dar puteți să faceți chiar și o tradiție de eoni: în niciun fel exterior nu veți produce acest lucru, ci trebuie să îl scoateți la iveală din adâncurile naturii omenești. Căci dacă vreți să întâlniți instituții exterioare, și cu cea mai mare bună voire puteți să întâlniți voi înșivă așa ceva și să cereți de la omul individual acțiuni cărora el să nu se poată totuși dedica; și se poate ca celălalt să arate acțiuni, la rândul său, pentru care nu putem să avem nicio abordare plină de înțelegere. Dar instituțiile provin de la oameni – dumneavoastră chiar puteți peste tot să urmăriți la oameni felul în care instituțiile provin din oameni –, și anume din aceasta ies ele de la om, din ceea ce se află tocmai în măsură mai mare sau mai mică din dedicarea plină de iubire față de propriile acțiuni și abordarea plină de înțelegere a acțiunilor altora.
Dacă avem înțelegerea corectă pentru acest ferment social, atunci vom admite felul în care, din lipsa acestei înțelegeri corecte, au apărut cele mai stranii concepții tocmai în privința aspectului social. Gândiți-vă numai – pentru a oferi un exemplu, doresc să spun aceste lucruri: Le este inculcat astăzi milioanelor de oameni, nu miilor, ci milioanelor de oameni ceea ce rezultă despre esența muncii din așa-numitul marxism, despre raportul muncii cu viața socială. Iar dacă cercetați privitor la felul în care cel care se pare că a aflat acest lucru, a ajuns la ceea ce le este acum inculcat milioanelor de oameni, de care milioane de oameni țin strâns astăzi ca de o evanghelie socială, dinăuntrul căreia ei fac agitație, atunci aceasta provine dintr-o greșeală fundamentală a concepției despre viața socială omenească. Căci Karl Marx [Nota 18] vrea să așeze munca în domeniul social, încât o evaluează după ceea ce omul consumă în el prin ceea ce viețuiește în muncă, în timpul alocat muncii. Dar acest lucru conduce la o deplină absurditate. Căci ceea ce se petrece în om este cu totul identic, fie că am tăiat o anumită cantitate de lemne pe o anumită perioadă de timp sau dacă eu, pentru că nu am nevoie să tai lemne, folosesc o roată alcătuită în mod special, încât economisesc prin aceasta orice altă muncă, astfel încât mă poziționez acuma asupra acestei spițe ca pe o treaptă și o apăs în jos, apoi pășesc pe o altă spiță și așa sar de pe spiță pe spiță. (Tabla 11) Atunci va fi produs în mine același rezultat, ca și cum aș tăia cantitatea corespunzătoare de lemn. Socoteala lui Karl Marx are aceeași premisă. Tăierea lemnului este însă ceva ce eu poziționez în întregul proces al omenirii. Pășirea pe spițele de pe roată, în schimb, – o asemenea roată este chiar în mod deosebit produsă pentru persoane care au tendința spre îngrășare –, acest fapt nu are niciun efect de utilitate socială, ci are numai un efect igienic pentru cel care îl aplică. Dar ceea ce trebuie să fie măsurat ca valoare a muncii conform lui Karl Marx, aceasta este ceva ce este consumul interior omenesc de alimente. Este pur și simplu o absurditate să fie făcută această bază de calcul în privința economiei naționale. Și astfel au fost făcute tot felul de baze, numai că un anumit lucru nu a fost luat în considerare în deplina sa semnificație: dedicarea plină de iubire față de propria acțiune, implicarea plină de înțelegere privitor la faptele altora.
La aceasta însă trebuie să ajungem, ca în mediul copilului să ne comportăm în așa fel încât să ajungă la deplina conștiență pentru acest copil, odată cu maturizarea genitală, ceea ce se găsește în aceste două postulate sociale. Pentru aceasta, trebuie să înțelegem deplin ce înseamnă să stăm lângă copil în așa fel, încât copilul să desfășoare pe lângă noi cea mai bună autoeducație.
