Puteți să vă gândiți că, pentru cel care nu stă pe un sol sectant sau fanatic, este dificil să pună în aplicare ceea ce rezultă din cunoașterea omului ca aspecte pedagogic-didactice în acel mod în care l-am sugerat în ultimele zile. Căci mulți dintre dvs. își vor fi spus: Ceea ce trebuie considerat aici drept corect, aceasta se distinge foarte esențial de acele lucruri care trebuie să fie considerate astăzi dominatoare prin regulamentele școlare, prin programe școlare și cum mai sunt de altfel aceste lucruri. Aici stăm la un fel de strâmtoare. Pe de o parte stă aici acest fundament pedagogic-didactic recunoscut faptic-obiectiv, care chiar prescrie pentru fiecare an de viață – acest lucru îl veți fi observat din cele prezentate – o sarcină de predare și de educare foarte precis desemnată. Putem să citim din viața copilului însuși ce anume avem de făcut nu numai în fiecare an, ci de fapt în fiecare lună, în fiecare săptămână și în final, dacă merge la nivel individual, în fiecare zi. Și ar putea să fie exprimat chiar ca ceva frumos faptul că a fost preluată de către corpul profesoral Waldorf [Nota 19] în concepția sa, chiar până la un nivel ridicat, această cerință obiectivă a unei adevărate pedagogii și că poate deja să recunoască felul în care are legătură o asemenea pedagogie cu necesitățile dezvoltării omenești; felul în care nimic de aici nu este aleatoriu, ci totul este citit tocmai din entitatea omenească. Acest lucru stă pe de o parte. Pe de altă parte stau – tocmai pentru cel care nu este fanatic, ci care trebuie și vrea să se așeze pe deplin în realitate și cu idealuri, sau cum mai sunt numite aceste lucruri – cerințele vieții.
Nouă nu ne este permis deloc să educăm copii în mod fanatic, sectant, în așa fel încât să nu se potrivească apoi în viață. Căci viața nu se orientează astăzi după aceste cerințe ideale, ci se orientează după ce ceea ce astăzi tocmai se naște pornind din viață. Iar acestea sunt regulamentele, programele școlare și altele asemenea, așa cum sunt date tocmai pornind din concepțiile de astăzi. Și ne aflăm așadar foarte ușor în fața pericolului de a educa într-un anumit fel copilul, care fel este într-adevăr corect, prin care însă este posibil – fie că o să considerăm acest lucru corect sau incorect, lucrurile stau chiar așa – să îl înstrăinăm de viață. Trebuie să avem mereu în fața noastră acest fapt, că nu putem să ne pornim fanatic către un țel, ci că trebuie să fim conștienți pe de o parte de ceea ce ar trebui să fie, iar pe de altă parte trebuie să fim conștienți să nu îi înstrăinăm de viață pe copii.
Tocmai ceea ce i se atribuie în atât de multe rânduri antroposofiei, faptul că ar domni aici un fanatism, un sectarism, acest lucru, după cum veți afla, nu este cazul; contrariul acestui lucru este cazul. Se poate ca la unii antroposofi să se evidențieze așa ceva, dar antroposofia însăși este cea care peste tot vrea să se poziționeze în realitatea vie. Dar tocmai prin aceasta devenim atenți asupra dificultăților vieții cu privire la practică. Și astfel trebuia într-un anumit sens, pentru că aici tocmai că nu stă la bază fanatismul, ci peste tot factualitatea obiectivă, să fie făcut ceva rău: și anume un fel de compromis. A trebuit să fie conceput un memorandum chiar de la început, prin care a fost stabilit de mine însumi următorul lucru: Copiii sunt conduși în primele trei clase de școală primară, după posibilitate, în așa fel de la treaptă la treaptă, conform cerințelor care rezultă din ființa omenească însăși. Într-aceasta ne orientăm însă în același timp, în cadrul acestor prime trei clase de școală primară în așa fel după cerințele exterioare, încât copiii pot să treacă într-o școală generală obișnuită după clasa a 3-a. De acest lucru trebuie acum să fie ținut cont drept compromis – trebuie să formez această tautologie – de către profesor. Acest lucru nu merge altfel. Omul realității trebuie să facă astfel, căci rezonabilitatea trebuie să domnească pretutindeni; fanaticul o face altfel. Desigur că rezultă pe o asemena cale unele dificultăți și câte un profesor ar considera mult mai ușor să se îndrepte de-a dreptul către țelul ideal. Aici trebuie să fie discutate multe în detaliu, tocmai pentru a găsi calea între cele două țeluri. Atunci este în sensul memorandumului meu inițial faptul că iarăși, când copiii au împlinit al 12-lea an, așadar când au absolvit clasa a 6-a – socotind începând de jos, începând cu 1 –, ei să poată intra într-o școală obișnuită în clasa corespunzătoare. Faptul că tocmai acest an a fost ales de mine, își are originea în faptul că ființa omenească, așa cum a fost înfățișată aici în ultimele zile, se află aici într-un moment deosebit. Din nou trebuie să poată trece copiii în al 14-lea an de viață în școlile pe care vor atunci să le urmeze.
Acuma, aș dori să spun, merge încă destul e bine cu primele trei clase primare. Aici se poate atinge așa ceva parțial. Se poate tinde către așa ceva, cu toată strădania, și pentru al 12-lea an de viață. Căci dificultățile încep de abia când urmează anii de viață de mai târziu. Căci, vedeți dvs., chiar dacă se întâmplă doar pornind dintr-o conștiență cu totul adumbrită, totuși s-a mai păstrat încă ceva din vremurile vechi, dintr-o cunoaștere veche adumbrită despre om. Iar acest lucru a dus la faptul că, cel puțin aproximativ, și astăzi încă este concepută perioada schimbării dinților ca fiind cea în care copiii trebuie să fie conduși în general la școala primară. Oamenii nici nu mai știu astăzi deloc faptul că un lucru are legătură cu celălalt; dar are totuși legătură cu o cunoaștere moștenită din vechime, simțită astăzi numai instinctiv. Și chiar și acest lucru se află desigur deja înăuntrul faptului că oamenii din nou nu știu acest lucru sau nu știau acest lucru și că astfel doresc să împingă vârsta într-un mod care nu este întru totul pe măsura omului, înspre anul de viață al 6-lea împlinit, lucru care este de fapt întotdeauna întrucâtva prea devreme pentru trimiterea copilului la școala primară. Dar aici nu se poate realiza nimic, căci dacă nu își trimit părinții copiii lor astăzi odată cu al șaselea an împlinit la școala primară, vine jandarmul sau sergentul, sau cum l-o mai fi chemând, și chiar ia copiii la școală. Aici nu prea se lasă schimbat multe la acest lucru. Dar, cum spuneam, este relativ ușor pentru primii trei ani, de a tinde către încheierea acestui compromis. În orice caz, dacă vreodată, cum se mai întâmplă, unul sau altul dintre elevi sau eleve trec la o altă școală, întotdeauna se găsește obiecția: Da, așa de bine să citească și să scrie ca elevii noștri nu știu acești copii; iar cu ceea ce au învățat la desen și la euritmie nu știm ce să facem, acolo s-ar putea să fie avansați.
Tocmai din asemenea judecăți putem să deducem și o afirmare a metotdei școlii Waldorf. Căci aici vreau totuși să vă atrag atenția asupra unui lucru: și anume puteți să dovediți în ortografia de tinerețe a lui Goethe, care provine dintr-un timp mult mai târziu decât vârsta de 7 sau 8 ani, cele mai grozave greșeli de ortografie. Și puteți să deduceți foarte ușor din felul și modul în care scrie, faptul că astăzi se cere mult mai mult de la un copil de opt ani – dacă îmi este permis să numesc aceasta „mai mult” –, decât îndeplinea pe atunci Goethe cel în vârstă de șaptesprezece ani – desigur, în anumite direcții. Așadar lucrurile stau totuși altfel. Iar Goethe datorează unele configurații din ființa sa faptului că în al 17-lea an încă mai făcea greșeli de ortografie, pentru că lăuntrul său tocmai că rămăsese mobil astfel pentru anumite desfășurări ale forțelor sufletești, pentru că încă nu se pătrunsese încă într-o regulă fermă. Cel care cunoaște asemenea corelații, desigur printr-o psihologie mai fină decât poate să fie găsită astăzi în numeroase situații, acela va afla desigur într-o asemenea obiecție la fel de puțin împotriva unei pedagogii naturale pe cât, de exemplu, într-un fapt istoric, care este destul de interesant.
Vedeți dvs., a apărut în științele naturii așa, la începutul secolului al XX-lea, poate deja în ultima perioadă a secolului al XIX-lea, dintr-o dată concepția că, pentru înțelegerea manifestărilor ereditare, ar fi mendelismul cea mai bună teorie. Acest mendelism se numește așa, pentru că își avea originea la un anumit Gregor Mendel [Nota 20], care era un botanist de la mijlocul secolului al XIX-lea și care lucra în același timp ca profesor de gimnaziu în Moravia. Gregor Mendel a făcut experimente atente privitoare la ereditatea la plante. Ceea ce a scris despre acest fapt a rămas apoi nebăgat în seamă o lungă perioadă de timp, iar așa pe la trecerea dintre secolul anterior și al nostru, a apărat apoi acest lucru ca cea mai bună teorie a eredității. Acuma este interesant să urmărim odată biografic istoria lui Gregor Mendel. El se pregătea,așa cum era pe atunci în Austria obiceiul în general – prietenii austrieci vor fi cunoscând acest lucru, faptul că clericii monahi se pregătesc pentru profesarea în învățământul gimnazial și apoi dau examene –, el se pregătea și a ajuns la examenul pentru profesorat, așa cum se numea pe atunci și a picat cu brio. El era așadar incapabil să devină profesor de gimnaziu. Acuma, există reglementarea în Austria, că după un timp se poate relua examenul. Gregor Mendel a repetat examenul pentru profesorat și a picat din nou cu brio. Un asemenea om nici nu ar mai fi angajat astăzi în Austria ca profesor de gimnaziu, cred eu. Pe atunci, treaba mai era încă confortabilă, pe atunci erau angajați și candidați la profesorat care picaseră la examen, pentru că era nevoie de mai mulți din aceștia. Astfel a devenit Gregor Mendel totuși profesor de gimnaziu, deși picase de două ori la examen. Numai că a devenit un profesor de gimnaziu care picase de două ori, care fusese angajat doar prin bunăvoința directorială și ședea ca un subiect de valoare mai scăzută în colectivul din gimnaziu, unde în schematismul profesorilor de gimnaziu nici măcar nu putea să fie nici măcar menționat alături de nume: Dr. phil. La cei care trec în mod corect prin examen, se scrie de obicei, de exemplu: Josef Müller, Dr. phil. (Tabla 12) Astfel că era scris atunci H. G. (Hochdeutsch, Geschichte – germană superioară, istorie), L. G. (Latein, Griechisch – latină, greacă), M. Nl. (Mathematik, Naturlehre – matematică, științele naturii), dar aici mai era scris în mod deosebit în paranteză (m) (nl), tocmai la această disciplină de valoare scăzută scria acest lucru; cu aceasta se semna peste tot ca tocmai un profesor de gimnaziu de un gen mai scăzut. Apoi a trecut un număr de decenii, iar omul a fost recunoscut apoi după moartea sa ca unul dintre cei mai mari cercetători naturaliști! Lucrurile au drumurile lor ciudate în viața reală. Și chiar dacă nu putem organiza lucrurile nemijlocit după viața reală – căci altfel ar lua naștere foarte curând cerințe foarte ciudate pentru instruire – dar chiar dacă nu ne putem organiza în viață după ceea ce viața aduce apoi mai târziu, totuși trebuie să ne fie clar întotdeauna că ar trebui să ascultăm asemenea lucruri din perspectivă psihologică, să ne aducem claritate despre acele lucruri care se întâmplă acolo. Ele se referă la predarea din clasele mai înalte și din cele mai mici, la educația mai înaltă și mai de jos a omului. Și astfel trebuie să spunem că nu este chiar atât de îngrozitor de grav dacă acuma un elev de clasa a 3-a pleacă și chiar nu știe încă la fel de multe câte le-au fost poate înghesuite în minte printr-o metodă proastă altor copii și care apoi le dăunează apoi în viață. Biografii de acest fel pot să fie prezentate chiar multe. Aici apar uneori în necroloage lucruri cu totul stranii. Röntgen [Nota 21], de exemplu, a fost și el exclus din gimnaziu și a putut să ajungă la o încadrare în învățământ numai printr-o deosebită bunăvoință. Cum spuneam, nu putem să ne orientăm după acest lucru în viață, dar lucrurile trebuie întru totul luate în considerare și trebuie să căutăm să le pricepem printr-o psihologie mai rafinată.
Tabla 12Acum devine însă tot mai dificil să luăm poziția de compromis numită, în practica de instruire și educare reală. Mai merge încă, în orice caz, dacă ne aflăm în cadrul vârstei de până la 12 ani. Dar apoi încep lucrurile să devină tot mai dificle și mai dificile, pentru că tocmai începând de la această vârstă programele școlare și țelurile de învățare nu mai au acuma nimic din ceea ce corespunde ființei omenești, ci care provin din purul arbitrar, și nu ne mai descurcăm dacă ceea ce provine din purul arbitrar îl măsurăm asupra ceea ce rezultă din ființa omenească. Aduceți-vă aminte de ceea ce am spus ieri: că tocmai atunci când a fost atinsă maturizarea genitală trebuie să fie adus copilul atât de departe, încât acum să poată păși în libertatea vieții, ca să se fortifice puternic în lăuntru. Căci, vedeți dvs., avem cele două virtuți de bază: recunoștința, pentru care trebuie pusă baza înaintea schimbării dentiției; capacitatea de iubire, pentru care trebuie să fie pusă baza între schimbarea dinților și maturizarea sexuală – am dezvoltat acest subiect ieri; și am văzut cum, în privința aspectului etic, trăirile, trăirile copilului trebuie să fie umplute cu simpatie și antipatie și față de bine și de rău. Dacă venim cu „Tu trebuie” la această vârstă, atunci stricăm copilul pentru următorul parcurs al vieții. În schimb, dacă nu îi contrapunem niciun „Tu trebuie”, ci suntem o bună autoritate pentru copil până la maturizarea genitală, atunci putem să îl învățăm tocmai acest fapt: îmi place binele, îmi displace răul – atunci se dezvoltă, la vârsta la care iese la iveală treptat maturizarea sexuală, pornind din lăuntrul ființei omenești, a treia virtute de bază: aceasta este simțul datoriei. Nu există niciun simț corect al datoriei, care să fi fost băgat în el. Există doar un simț al datoriei care a luat naștere de la sine, din dezvoltarea naturală omenească, pe baza recunoștinței, după cum am detaliat ieri, precum și capacitatea de iubire. Dacă acestea, recunoștința și capacitatea de iubire, au fost dezvoltate în modul corect, atunci iese la iveală simțul datoriei odată cu maturizarea sexuală finalizată. (Tabla 12) Și este o experiență de viață omenească necesară, faptul că această reieșire firească a simțului datoriei este prezentă. Căci sufletesc-spiritualul trebuie să se dezvolte conform cu propriile sale legi și condiții, precum și trupescul. Așa cum brațul sau mâna trebuie să crească din forțele interioare de creștere și cum nu le putem dirija pe acestea prin faptul că prindem cumva brațul într-o anumită cingătoare de fier, cum nu ar trebui să dirijăm creșterea piciorului prin faptul că prindem picioarele – deși există chiar în anumite zone o asemănătoare prindere pentru picioare, așa cum este prevăzută la noi pentru suflet –, atunci trebuie ca ceea ce trebuie să rezulte din natura omenească ce crește în mod natural la un anumit punct din viață, să și rezulte într-adevăr în așa fel, încât omul să aibă trăirea: Acest lucru iese din interiorul meu. Atunci se poziționează omul cu simțul datoriei tocmai corect înăuntrul vieții sociale. Atunci ajunge el în sensul cel mai nobil la împlinirea afirmației lui Goethe: „Îndatorirea – acolo unde iubești ceea ce îți comanzi tu însuți.” [Nota 22] – Vedeți aici iarăși felul în care iubirea joacă un rol în toate și cum îndatorirea trebuie să se dezvolte și așa încât în final putem să o iubim. Atunci ne poziționăm, ca om, în modul corect înăuntrul vieții sociale. Și atunci reiese tocmai din autoritatea viețuită corect ceea ce este atunci omul care se poate sprijini pe sine însuși.
Iar ceea ce reiese apoi ca religiozitate, aceasta este acum de asemenea, transpus în spiritual, ceea ce – așa cum v-am descris tocmai destul de detaliat – se dezvoltă în copil înaintea schimbării dinților, drept religiozitatea trupească firească. Toate acestea sunt lucruri care trebuie tocmai să fie adânc înrădăcinate într-o adevărată pedagogie și didactică.
Dar atunci rezultă pur și simplu printr-o asemenea cunoaștere a omului, după cum am înfățișat-o, cât de necesar este ca instruirea și educarea, începând din al 12-lea an înspre maturizarea sexuală și anume după maturizarea sexuală, să treacă într-un grad înalt în practică. Acest lucru este pus în aplicare acuma la noi în școala Waldorf în așa fel încât este pregătit înainte. Căci, iată, în școala Waldorf stau unii lângă alții băieți și fete. Și deși rezultă fapte interesante din aceasta, despre care voi mai vorbi mâine – tocmai pentru psihologie rezultă fapte extraordinar de interesante, fiecare clasă are psihologia ei proprie –, trebuie totuși să spunem: Tocmai când lăsăm să fie exersate și activitățile practice ale vieii de către băieți și fete, în mod firesc unii lângă alții, atunci aceasta este o pregătire cu totul exemplară pentru viață. Nu-i așa, astăzi mulți bărbați nu știu chiar deloc ce gândire sănătoasă, ce logică sănătoasă avem atunci când știm să tricotăm. Mulți bărbați nici nu pot să evalueze acest lucru, ce avem de câștigat pentru viață atunci când știm să tricotăm. La noi în școala Waldorf tricotează băieții lângă fete, repară și ciorapi. Prin aceasta vine natural, când trebuie diferențiat mai târziu, să rezulte ca ceva de la sine înțeles această diferențiere, dar se ajunge prin aceasta și la o educație care ține cu adevărat cont de viața în care trebuie să se poziționeze omul. Oamenii sunt întotdeauna nespus de uimiți când fac o afirmație care la mine nu este numai convingere, ci cunoaștere psihologică: Eu nu pot pur și simplu să îl consider drept un profesor bun pe acela care, atunci când este necesar, nu își poate petici propriile cizme. Căci cum se poate să știm ceva cum trebuie despre existență și despre devenire, dacă nici măcar nu știm să ne peticim propriile cizme atunci când este necesar! Acest lucru este desigur exprimat cumva paradoxal și extrem. Dar astăzi există chiar bărbați care nici măcar într-un caz de necesitate nu își pot coase bine un nasture la pantalon. Da, acest lucru este ceva îngrozitor! Nu putem cu adevărat să știm ceva cu sens despre filosofie dacă nu avem în mână o anumită îndemânare pentru anumite lucruri. Acest lucru face parte din viață. Și trebuie să spunem: Numai acela poate să fie un bun filosof, care, dacă soarta sa ar fi fost așa, ar fi devenit și un bun reparator de pantofi. Uneori chiar devin pantofarii filosofi, așa cum o arată istoria filosofiei.
Ei bine, cunoașterea omului cere tocmai ca, printr-o pregătire corectă, să îndrumăm înăuntrul vieții practice întreaga conducere a educației. Și astfel rezultă simplu, din citirea în entitatea omenească, faptul că, spre exemplu, într-o anumită clasă de școală, copiii – ba nu, tinerii domni și tinerele doamne – sunt conduși către țesut, ca să învețe să stăpânească războiul de țesut; ca să fie familiarizați cu torsul; ca să învețe și să își însușească o noțiune despre felul în care este făcută hârtia, de exemplu; ca să învețe să priceapă cel puțin practicile simple ale tehnologiei mecanico-chimice – nu numai mecanică și chimie –, ci și ale celei mecanico-chimice și să le mânuiască la nivel mic, astfel încât să știe cum se petrec lucrurile în viață. Această trecere la o conducere cu adevărat practică a instrucției și educației, ea trebuie să fie găsită. Iar acest lucru va trebui tocmai să fie vizat, dacă vrem cu seriozitate și onestitate să construim pe baza adevăratei cunoașteri a omului o pedagogie și didactică, îndeosebi pentru clasele mai înalte.
Da, aici intrăm atunci în niște dificultăți înspăimântătoare. Putem să înzestrăm un copil de nouă ani cam așa încât, pe lângă ceea ce trebuie să facem cu sens, să poată trece în clasa a patra de școală generală; și la un copil de doisprezece ani, care trece în clasa a 7-a, mai merge acest lucru. Îngrozitor de dificil devine deja acest lucru de atins, să poată trece copiii la nivel de gimnaziu și de liceu după școala generală absolvită; dar deosebit de dificilă devine treaba când se trece în clasele de sus ale școlii. Căci aici cunoașterea omului cere să putem să ne întoarcem puțin la idealul grecilor. Un grec înțelept [Nota 23] a trebuit într-adevăr să audă de la un egiptean: Voi, grecii, sunteți cu toții ca niște copii; voi nu știți nimic din toate acele transformări care s-au produs pe Pământ. – Acest lucru a trebuit să audă un grec înțelept din partea unui egiptean înțelept; dar, cu toate acestea, grecii nu deveniseră atât de copilăroși să îi ceară din partea omului aflat în creștere, dacă avea să devină un om cu adevărat format într-o anumită disciplină, să îi ceară să știe limba egipteană. Ei se mulțumeau cu limba greacă. Noi nu imităm ceea ce au făcut grecii, noi învățăm greacă. Acuma, nu vreau să spun nimic împotriva acestui lucru; învățarea limbii grecești este ceva frumos – dar nu reiese tocmai din ființa omenească la o anumită vârstă, unde trebuie să fie puse acum un număr de ore pentru limba greacă și învățarea limbii grecești se întâmplă în acel timp în care ar trebui să fie practicate de fapt țeserea, toarcerea și cunoașterea fabricării hârtiei. Da, acuma ar trebui să stabilim programa școlară. Dar trebuie să se ajungă și la faptul ca elevii să treacă – pentru că foarte sigur nu este admisă nicăieri o formare de facultate – în facultățile, în instituțiile de învățământ tehnic și cele asemenea sau, cu alte cuvinte, să treacă de un examen de bacalaureat. Atunci vin dificultățile înfiorătoare, dificultățile aproape de netrecut. Atunci viețuim tocmai faptul că pe de o parte încercăm să cultivăm activitatea practică pornind dintr-o autentică cunoaștere a omului – iar atunci vine apoi profesorul de greacă și spune: Am prea puține ore; nu pot să îi îndrum pe elevi pentru examenul de bacaluareat; am prea puține ore, nu merge! – Astfel încât din această cântărire cu totul obiectivă vedeți ce dificultăți mai stau astăzi împotriva lucrului și cum câte o insistență fanatică pentru un ideal nu poate să își găsească loc. Ceea ce are să se întâmple nici nu depinde deloc astăzi doar de ceea ce, să spunem, admite un corp profesoral: asta este bine așa, asta este corect așa –, ci trebuie ca cercuri mult mai largi ale vieții să admită idealurile unei educații cu adevărat pe măsura omului, a unei instruiri pe măsura omului, pentru ca și viața să devină așa încât să nu îi înstrăinăm de viață pe oamenii aflați în creștere, atunci când îi educăm conform naturii. Căci în mod natural îl facem străin de viață pe un om atunci când absolvă un studiu gimnazial sau liceal undeva și apoi la un examen de bacalaureat, pe care trebuie să îl facă în afara școlii, pică la examen. Cu această picare la examen, ei bine – căci le vorbesc unor cunoscători ai situației – cu această picare la examen este totuși așa încât mi-ar fi posibil să fac ca un profesor ordinarius de botanică, și care este chiar un cap dotat în botanică, într-o facultate în domeniul său –dacă chiar îmi bat capul cu aceasta – să îl las să pice un examen. Eu chiar cred că acest lucru ar merge! Nu-i așa, la un examen putem desigur să picăm întotdeauna. Și aici se arată chiar lucrurile cele mai stranii în viață. Vedeți dumneavoastră, există un poet austriac-german, Robert Hamerling [Nota 24]. Acesta a avut cam cel mai bun stil german pe care ți l-ai puteai însuși în Austria, mai târziu, ca poet. Este interesant să cercetăm certificatul de capacitare pentru profesoratul în gimnaziu al lui Hamerling. Greacă: extraordinar. Latină: extraordinar. Limba germană și compunere germană: de abia capabil să predea în clasele inferioare ale gimnaziului. Aceasta scrie în certificatul pentru calificare profesorală al lui Hamerling! Așadar, nu-i așa, cu picarea și cu reușirea la examen este așa o chestie.
Ei bine, atunci apar așadar dificultățile care ne atrag atenția asupra faptului că largi cercuri trebuie mai întâi să configureze viața însăși în așa fel, încât să devină imposibil să ajungem la mai mult decât poate fi atins prin intermediul compromisului pe care l-am caracterizat. Deci dacă aș vrea să vă spun cumva așa, cu totul in abstracto: Oare școala Waldorf ar putea să fie introdusă peste tot?, atunci pot desigur să spun, desigur tot abstract: Da, peste tot unde este lăsată să intre. Dar, pe de altă parte, chiar lăsarea să intre abstractă încă nu este întru totul lucrul decisiv. Căci, cum spuneam, acestea sunt numai două expresii pentru unul și același lucru la mulți oameni. Unii, nu-i așa, se zbat și devin poeți renumiți, chiar și cu un certificat prost pentru limba de predare. Dar nu fiecare se zbate. Pentru mulți, picarea la examenul de bacalaureat înseamnă să fii aruncat în afara vieții! Și, astfel, trebuie să spunem: Cu cât mai înalte sunt clasele de școală în care ajungem, cu atât mai mult apare faptul că instruirea pe care trebuie să o oferim acolo nu corespunde deplin cu idealul. Tocmai acest lucru nu trebuie pierdut din vedere. Iar acesta este un lucru care tocmai că arată acuma cât de mult trebuie să ținem cont de viață în privința acestor lucruri.
Pentru o instruire conform naturii și pentru o educație conform naturii poate desigur să existe întotdeauna numai întrebarea: Oare atinge omul acea conexiune socială în viață, care este cerută prin natura omenească însăși? – Căci în final sunt și aceștia oameni care solicită examenul de bacalaureat, chiar dacă solicitarea, în stilul în care intervine astăzi, tocmai că este o eroare. Dar noi suntem siliți atunci să nu facem ceea ce este cu totul corect, dacă vrem să introducem acuma tocmai pedagogia școlii Waldorf în sensul acestor cerințe sociale de astăzi. De aceea cineva care inspectează clasele superioare va trebui să își spună desigur: Da, aici nu sunt deloc toate așa cum sunt cerute de pedagogia ideală a școlii Waldorf! – Dar pot să vă dau garanție pentru acest lucru: Dacă ceea ce este astăzi citit din natura omenească – și anume când trebuie găsită trecerea în ramurile practice ale vieții – ar fi aplicat, atunci ar pica toți la examenul de bacalaureat de astăzi. Atât de cras stau astăzi lucrurile în opoziție! Acestea trebuie să fie întru totul luate în considerare. Căci de asemenea lucruri se poate ține cont desigur în modul cel mai cuprinzător, dar pe de altă parte trebuie să rezulte din aceasta conștiența măsurii, cât de mult trebuie să fie lucrat nu numai în domeniul școlii, ci și în domeniul general al vieții, dacă este ca ceea ce urmează să fie tocmai în privință socială o instruire pe măsura omului și o educație pe măsura omului să fie realizate. Cu toate acestea, până la un anumit grad este ținut cont de activitatea practică în modul sugerat, tocmai în sistemul nostru educațional. Numai că tot mereu cad deoparte ore dedicate activității practice, pentru că profesorul de greacă și de latină solicită aceste ore. Dar acest lucru nu merge altfel, se pare.
Din ceea ce am spus acuma deduceți însă că tocmai pentru momentul care se apropie odată cu maturizarea sexuală în viața omenească trebuie găsită și trecerea în viața exterioară adevărată; că aici tot mai mult și mai mult trebuie să joace un rol în școală ceea ce îl face pe om, după trup, suflet și spirit, folositor în viață într-un sens mai înalt. În această privință nu avem chiar deloc suficiente înțelegeri psihologice. Căci corelațiile spirituale mai fine din viața omenească spiritual-sufletesc-trupească, pe acestea nu le intuim de obicei deloc. Pe acestea le mai intuiește astăzi numai acela care și-a pus de-a dreptul ca sarcină să cunoască viața sufletească. Și pot să chiar să vă spun dintr-o anumită autocunoaștere, într-un fel modest, că anumite lucruri care astăzi poate că – ba chiar cu siguranță – unora li se vor fi părând inutile, nu le-aș putea prezenta în domeniul științei spiritului în acel mod în care le prezint, dacă de exemplu nu aș fi învățat la o anumită vârstă lucrul pentru legătoria de cărți – nu prin pedagogia școlii Waldorf, dar prin intermediul soartei. Activitatea omenească deosebită când legăm cărți, ea produce ceva cu totul deosebit și pentru cel mai intim aspect spiritual-sufletesc, mai ales când apare la vârsta justă. Și așa este tocmai pentru activitățile practice. Și aș considera că este un păcat împotriva entității omenești, dacă aici în școala Waldorf nu ar prelua la un anumit moment, care tocmai că este citit din natura omenească, învățământul pentru lucrul manual nu ar prelua și legătoria de cărți și construirea de cutii, lucrările de cartonaj. Lucrurile aparțin de aceasta, dacă urmează să devenim un om întreg. Nu este esențial faptul că am fabricat una sau alta dintre cutii sau am legat una sau alta dintre cărți, ci fatul că am parcurs procedurile care țin de acestea, că au fost parcurse aceste trăiri și procese de gândire anume.
Diferențierea între băieți și fete intervine atunci deja de la sine. Pentru aceasta trebuie să avem iarăși ochiul format, și anume un ochi sufletesc. De exemplu intervine ceva a cărui psihologie, pentru că eu însumi totuși nu pot petrece destul timp în școala Waldorf, nu este cercetată, dar va fi cercetată cândva. Apare aspectul particular că la toarcere reiese faptul că fetele torc cu foarte mare plăcere; băieții vor să participe și ei cu mare drag, dar vor numai să le aducă fetelor lucrurile, vor să facă servicii cavalerești. Ei aduc cu plăcere la îndemână toate cele pe care apoi fetele le torc; ei fac mai degrabă lucrările pregătitoare. Acest lucru a reieșit și acest fapt trebuie acuma să fie mai întâi cercetat psihologic, faptul că în acest fel se diferențiază lucrurile. Dar și din această – dacă îmi este permis să mă exprim astfel – deosebită poziționare a predării lucrului de mână, la care se ține foarte mult în pedagogia noastră de școală Waldorf, din această premisă a predării lucrului de mână înspre legătoria de cărți, înspre lucrările de cartonaj, se arată tocmai cum peste tot, tomai când avem în vedere spiritul, rezultă ca un lucru de la sine înțeles faptul că se ține cont de aspectul practic al vieții. Căci au produs niște nepracticieni îngrozitori metodele, care de fapt cred că ei au mâncat practica vieții cu lingura. Reiese cea mai puțină practică de viață, dacă pornim de la teorii pedagogice. Ele nu produc absolut nimic, numai prejudecăți produc de fapt. În schimb, adevărata pedagogie este cunoaștere a omului. Iar cunoașterea corectă a omului este deja, dacă este formată după această direcție deosebită, așa cum am sugerat. Ea este deja pedagogie și devine didactică în mânuirea vie a instruirii și a educației; ea devine tocmai dispoziție pedagogic-didactică, iar acest lucru contează. Și la acest lucru trebuie să fie adaptată desigur întreaga ființă a școlii.
Astfel stau lucrurile tocmai la sistemul de instruire, la sistemul de educare care este cultivat în școala Waldorf, centrul de greutate în colectivul profesoral și în sfătuirea colectivului profesoral, pentru că întreaga școală trebuie să fie un organism învigorat în sine și străbătut de spiritualitate și pentru că profesorul clasei 1. trebuie să urmărească cu o participare interioară ceea ce profesorul de fizică din clasa a 12-a nu doar face în clasa sa, ci află și viețuiește de la elevi. Toate acestea se revarsă la un loc în consiliul profesoral. Aici se revarsă însă și amestecat toate acele sfaturi care rezultă din mânuirea generală a instruirii. Se încearcă realmente să avem ceva în consiliul profesoral precum sufletul întregului organism al școlii. Aici știe profesorul din clasa 1. că profesorul din clasa a 6-a are un copil care a rămas în urmă într-un fel sau altul sau care se dovedește înzestrat specific tocmai într-un fel sau altul. Iar aceste lucruri, pe care le știe fiecare în parte, ele devin rodnice la ceilalți într-un domeniu cu totul diferit. Aici cunoaște, aș spune, corpul profesoral de aceea, pentru că este o unitate, și întreaga școală ca pe o unitate. Atunci străbate prin întreaga școală o entuziasmare comună, dar și griji comune. Atunci toate cadrele didactice poartă împreună ceea ce trebuie să fie purtat pentru întreaga școală, anume în mod moral-religios, dar și în mod cognitiv.
Aici aflăm și felul în care una dintre ore, pe care o ține unul dintre profesori, acționează în mod deosebit asupra unei alte ore, pe care o susține celălalt profesor. La fel de puțin după cum este indiferent în organismul omenesc dacă stomacul este armonizat sau nu în modul corect față de cap, tot astfel nu este indiferent într-o școală, dacă ora de instruire de la ora 9 la 10, din clasa a 3-a, îi corespunde în modul corect orei de instruire de la ora 11 la 12 din clasa a 8-a. Acestea sunt desigur lucruri care sunt spuse extrem și radical, care nu sunt îndeplinite desigur în acest extremism și radicalitate, dar ele sunt spuse astfel, pentru că sunt corespunzătoare realității. Căci tocmai când gândim corespunzător realității, atunci ajungem și față de realitatea naturală, senzorială, la judecăți cu totul diferite decât ajungem printr-o învățătură abstractă. Aici putem să aflăm adesea faptul că profanii, acolo unde este permis, tratează în medicină niște oameni oarecare. Profanii și-au însușit atunci o anumită măsură dintr-o cunoaștere care este tocmai profană. Acuma spune un asemenea profan despre un pacient: Da, inima acestuia nu este normală. – Acest lucru s-ar putea chiar să fie corect, dar din aceasta nu rezultă încă faptul că această inimă este de făcut normală. Căci cel care are această inimă, acela poate că și-a construit întregul său organism tocmai pe această inimă care contrazice într-o anumită măsură o normalitate abstractă. Dacă se încearcă apoi să fie configurată normal inima sa, atunci inima aceasta nu se potrivește cu organismul. Trebuie lăsată așa cum este și trebuie ca, dacă apar stările de boală, în ciuda anormalității necesare a inimii, să fie configurat întregul mers al terapiei tocmai altfel, în loc să se mărșăluiască abstract către inimă cu medicamentele sale.
Am spus ieri: Educația are ceva asemănător cu vindecarea. Și de aceea chiar este așa că trebuie să avem ceva asemănător, o reprezentare și o trăire larg cuprinzătoare a realității, am putea spune, pentru o reală pedagogie, așa cum trebuie să avem în final și în alte domenii de cunoaștere a realității.
Dacă luăm ceea ce reiese din anatomiile, fiziologiile de astăzi – ca să nu mai vorbim de psihologii, căci ele sunt de fapt numai un talmeș-balmeș de abstracțiuni – și din acestea fabricăm cunoașterea omului – cunoașterea omului este până la un anumit grad cunoaștere de sine, nu mă refer la cunoașterea de sine care clocește în interior, ci cunoașterea de sine a ființei omenești prin om, așadar cunoașterea generală a omului drept cunoaștere de sine –, da, dacă folosim ceea ce avem astăzi pentru o asemenea cunoaștere a ființei omenești, atunci ar fi așa ca și cum prin cugetare asupra noastră am dobândi reprezentarea că am fi un schelet. Dacă ar trebui să facem abstracție, la privirea spre interiorul nostru, de tot ceea ce se află în jurul scheletului, atunci ne-am apărea ca un schelet. Astfel ni se pare, pentru totalitatea omului după trup, suflet și spirit, dacă folosim pentru această cunoaștere a omului numai ceea ce oferă anatomia și fiziologia de astăzi. Căci pentru psihologie trebuie să intervină o adevărată străbatere a sufletescului cu spirit. Iar spiritualul – dacă odată îl avem, atunci putem să îl urmărim și înăuntrul realității trupești. Căci în toate cele corporale acționează tocmai spiritul.
Am prezentat deja ca fiind aspectul tragic al materialismului faptul că nu înțelege nimic din materie. Tocmai cunoașterea spiritului conduce la cunoașterea corectă a materiei. Materialismul vorbește într-adevăr despre materie, dar nu pătrunde în structurile interioare de forță ale materiei. La fel de puțin pătrunde o pedagogie care privește doar la cele exterioare, în ceea ce reiese din entitatea omenească pentru viața practică. Și așa rezultă ceva ce este chiar conform naturii pentru cercetătorul în spirit, dar care pentru omul de astăzi foarte adesea nu este conform naturii, ci ceva paradoxal. Astfel rezultă tocmai faptul că veți ajunge să spuneți: Da, este ciudat, această pedagogie extrasă din antroposofie ajunge tocmai la necesitatea de a-i îndruma pe copii la o anumită vârstă către activități practice foarte precise, către proceduri materiale în modul corect. Ceea ce se urmărește cu o pedagogie și didactică către care se tinde pe baza cercetării antroposofice, aceasta nu este o înstrăinare de viață și o conducere în sus a copiilor în neguri mistice, ci acesta este tocmai o străbatere cu spirit și cu suflet a trupului, astfel încât acest trup să fie vrednic pentru viața pământească, atâta timp se află în acesta, și din vrednicie să poată extrage iarăși siguranța interioară. De aceea, cu fiecare nou an școlar pe care îl alipim la cei dinainte – am început cu o școală generală cu opt clase, apoi am atașat de aceasta clasa a 9-a, a 10-a și a 11-a și vom mai atașa acuma și a 12-a –, de aceea va rezulta necesitatea de a se extinde tocmai înspre latura practică și vor crește dificultățile tocmai cu fiecare an.
Acest lucru a condus la faptul că, de curând, odată când trebuia să fie negociat despre alte dificultăți ale lucrului antroposofic, a fost prezentat și un memorandum de către elevii noștri din școala Waldorf care este actualmente ultima. Aici au alcătuit, cei care au să se aștepte acuma în curând să stea în fața examenului de bacalaureat, un memorandum foarte ciudat, care va fi priceput tocmai atunci când va fi cumpănită situația curect. Căci ei îi prezentaseră Societății Antroposofice aproximativ următorul memorandum: Deoarece noi suntem educați și instruiți tocmai în sensul ființei omenești – acest lucru l-au perceput anume deja într-un anumit fel – și dacă suntem instruiți așa, totuși nu putem intra la facultățile obișnuite – nu vreau să spun acuma ce fel de judecată au exprimat acești tineri domni și aceste tinere doamne despre facultăți, dar nu se distinge prea mult de câte o judecată pe care o putem întâlni și în rest astăzi –, atunci dorim, dacă nu putem să mergem la asemenea facultăți, să îi propunem Societății Antroposofice să fondeze o facultate proprie, în care apoi putem să trecem și noi.
Da, de aici rezultă desigur astăzi cele mai mari dificultăți. Dar trebuie să fie menționat și acest lucru pentru că dumneavoastră – după ce ați transpus în realitate odată intenția care este atât de mulțumitoare pentru noi, de a veni aici pentru a verifica ce este de fapt această pedagogie de școală Waldorf –, pentru că trebuie să vă însușiți un simțământ și o trăire pentru ceea ce este voit de fapt, trebuie totuși să vi se atragă atenția asupra dificultăților care rezultă de aici.
Și anume, pedagogia de școală Waldorf este mânuită de fapt astăzi numai de profesori ai școlii Waldorf. Acuma, desigur că dificultățile devin în mod firesc din ce în ce mai mari, cu cât mai sus ajungem. Într-o facultate ar fi probabil și mai mari. Dar pentru că este încă un ideal foarte abstract, nu pot să vorbesc aici decât de presupuneri, căci mă ocup întotdeauna numai cu ceea ce cere viața. Așadar pot acuma să vorbesc numai până către clasa a 12-a, pentru că aceasta tocmai stă în fața ușii. Ceea ce urmează să fie gândit în gol, nu este permis să îl ocupe prea mult pe omul realității, căci altfel el este distras de la sarcinile sale. Dar putem totuși să spunem: dificultățile ar crește evident. Două feluri de dificultăți ar fi prezente, lucru care ar fi de înțeles de îndată: În primul rând, dacă astăzi am ridica o facultate, examenele noastre de admitere la facultate nu ar avea niciun fel de efect. Oamenii care ar trece prin aceste examene nu ar putea deloc să fie incluși în viață, nu ar putea să devină medici, juriști, lucru care astăzi ar trebui să devină în mod cumsecade, în forma obișnuită. Așadar nu ar merge, către o parte. Dar către cealaltă parte ar putea să îi fie cuiva frică și teamă, dacă nu i-ar fi preluată această grijă puțin de o anumită realitate. Privitor la ceea ce am văzut ce strădanie lăudabilă se află în tineretul cel mai tânăr, am alcătuit anume o asociație pentru fondarea unei asemenea facultăți, care ar trebui organizată în sensul pedagogiei Waldorf. Teamă și frică nu trebuie să i se facă nimănui din acest motiv, pentru că în mod sigur fondul care se alcătuiește printr-o asemenea asociație nu va fi atât de mare în următoarea vreme, încât să ne putem chiar și numai gândi să ridicăm o asemenea facultate. Așadar o strădanie lăudabilă este prezentă, dar deocamndată este încă foarte nepractică. Teama și îngrijorarea ar trebui să intervină de abia atunci când ar veni poate un american bogat și ne-ar pune la dispoziție toate milioanele care ar fi necesare astăzi pentru a organiza o facultate completă. Da, ceea ce s-ar putea face ca maximum ar fi să promovăm o sumedenie de profesori Waldorf într-o facultate – dar atunci iarăși nu am avea o școală Waldorf. – Spun toate acestea, pentru că cred că depinde mult mai mult de fapte decât de tot felul de dispute abstracte. Căci contează tocmai întru totul să învățăm să viețuim – pe de o parte poate, că aici totuși este prezent un ideal cuprinzător, cu ideea de a fonda pedagogia și didactica pe o reală cunoaștere a omului, dar că cercul acelora care astăzi stau deja cu adevărat în mod real în acest ideal este unul nespus de mic. De aceea ne bucurăm atât de mult de orice premisă pentru lărgire, care poate că poate să reiasă din acest curs prin vizita atât de mulțumitoare. Pe de altă parte este necesar să cunoaștem din situația însăși tot ce trebuie să se întâmple pentru a așeza idealul școlii Waldorf pe un sol cu adevărat larg. Acest lucru trebuie să fie spus deja și în întregul context, căci rezultă din constituția șolii Waldorf înseși.
Despre această constituție a școlii Waldorf, despre întreaga conducere a școlii Waldorf,despre ceea ce trebuie să domnească între profesori și elevi, între elevii înșiși, între profesorii înșiși, despre întregul mod și fel în care putem să gândim despre chestiunea examenelor și a certificatelor pornind din cunoașterea omului, îmi voi permite să vorbesc mâine într-o conferință de încheiere.
