Pentru a rotunji, într-o anumită măsură, ceea ce a putut fi spus într-o formă doar slab schițată în aceste puține zile, despre pedagogia și didactica ce reies din cercetarea antroposofică, doresc să mai adaug astăzi ceva, privitor la felul și modul în care școala Waldorf este condusă ca exemplu în sensul acestor idei, cum se manifestă în practică. Căci trebuie ca, înainte de toate, din întregul spirit al pedagogiei și didacticii reprezentate aici, să fie vizualizat felul în care sunt luate în considerare în aceeași măsură cele corporale, sufletești și spirituale, astfel încât într-adevăr instruirea și educarea, dacă sunt desfășurate așa cum a fost caraterizat, să devină în același timp un fel de igienă a vieții copilăriei și, în cazuri de necesitate, să devină o terapie a acestei vieți a copilăriei.
Doar că trebuie, pentru a admite acest lucru, să putem privi în modul corect asupra ființei omenești din copilărie. Aici trebuie să ne fie clar faptul că tot ceea ce a trebuit să descriem pentru dezvoltarea copilului până către schimbarea dinților se manifestă în viața copilăriei înainte de toate prin sistemul nervos-senzorial. Acuma, fiecare sistem de organe a omului este extins prin întregul om, dar în același timp fiecare asemenea sistem, în principal, este localizat într-o anumită latură a corpului. Și așa este organizat sistemul nervos îndeosebi înspre cap. Așadar când se vorbește aici despre cele trei sisteme principale de organe ale omului, sistemul nervos-senzorial, sistemul ritmic și sistemul de hrănire și mișcare, nu este permis să spună cineva că aici ar fi vorba de : sistemul de cap, sistemul de trunchi, sistemul de membre sau sistemul digestiv sau altele asemenea. Aceasta ar fi întru totul greșit. Într-o asemenea modalitate spațială nu se lasă structurat omul, ci putem numai să spunem: Aceste trei sisteme se întrepătrund și acționează peste tot unul în celălalt. Dar sistemul nervos-senzorial este localizat în principal înspre cap; sistemul ritmic, care cuprinde absolut tot ce este ritmic în om, care se desfășoară ritmic, este organizat în principal în organele pieptului omului, în organele de respirație și circulație. Dar, vedeți dvs., de sistemul ritmic al omului aparține și tot ceea ce stimulează ritmul digestiei, în final și ritmul dintre somn și veghe, în măsura în care digestia și somul și veghea sunt fundamentate tocmai în organismul omenesc. Și, iarăși, procesul de digestie chimic-fiziologic propriu-zis are strânsă legătură cu tot ceea ce este sistem de mișcare al omului. Iar mișcarea, ea contribuie pe de o parte la stimularea corectă a sistemului de hrănire și de digestie și invers. Astfel că trebuie să spunem: Pentru vârsta copilăriei până la schimbarea dinților acționează în mod natural și toate cele trei sisteme între ele, dar ceea ce este în copil plastic-organizator, ceea ce acționează în copil prin faptul că crește copilul și se hrănește, acest lucru pornește la copil în principal de la cap, de la sistemul senzorial-nervos. Iar când copilul se îmbolnăvește, atunci pleacă toate bolile, în principal, de la infuențele sistemului nervos-senzorial. De aceea sunt tocmai acești copii mici, până la schimbarea dinților, expuși la aceste îmbolnăviri care vin dinspre interior, pe care le numim tocmai bolile copilăriei.
Asupra acestor boli ale copilăriei acționează – mai mult decât înțelege și medicul astăzi în epcoa materialistă – într-un mod extraordinar de puternic sistemul de imitație dinspre mediu. Astfel încât pentru unele îmbolnăviri de pojar la copil trebuie să facem întru totul responsabil atacul de furie pasional din mediul său. Nu mă refer la un atac de nebuie, ci la un asemenea atac de furie blând, cum apare destul de des printre oameni. Acel șoc, care în același timp este străbătut moral-spiritual la copil, trebuie să fie introdus neapărat printre cauzele de boală. Iar tot ceea ce acționează aici pentru vârsta copilăriei până la schimbarea dinților, acest lucru continuă să acționeze întru totul în efectele sale ulterioare, aproape până la vârsta de 9 ani. Așadar dacă se întâmplă cumva în școală ca profesorul, educatorul să devină foarte furios, aș zice că începe să tune îngrozitor când un copil varsă puțină cerneală, el să scoată, poate, călimara cu cerneală din locul ei din bancă și să spună: Dacă mai faci asta încă o dată, atunci îți torn întreaga călimară peste cap sau ți-o dau de cap! – acest lucru este înfățișat desigur foarte extrem, dar lucrurile de asemenea tip se întâmplă chiar tot timpul –, așadar când acest lucru se întâmplă în acest fel, atunci să nu ne minunăm dacă în același timp acționăm într-un mod extraordinar de nefavorabil și asupra sănătății trupești a copilului.
În același fel acționează înfiorător de puternic pentru vârsta copilărească, încă dincolo de schimbarea dinților, lipsa de adevăr interioară a celui care instruiește și educă. Lipsa interioară de veridicitate poate să constea și în faptul că, de exemplu, suntem un cucernic necinstit sau dacă îi solicităm percepte morale copilului, la care nici nu ne vine în minte să ne comportăm după aceea noi înșine conform acestora. Aici țese și trăiește, în cuvintele noastre și în ceea ce dezvoltăm în fața copilului, o lipsă de adevăr. Despre adult putem să spunem: El nu observă. Copilul, însă, preia acest lucruri odată cu gesturile. Iar această lipsă de cinste și lipsă de adevăr interioară, aceasta acționează pe calea ocolită prin sistemul nervos-senzorial nespus de puternic asupra organizării aparatului digestiv al copilului, și anume asupra dezvoltăii bilei. Iar această dezvoltare a bilei este apoi de o nespus de mare importanță pentru întreaga viață.
Această vedere prin acțiunea întrețesută a spiritului, sufletului și a trupului, aceasta este ceea ce trebuie să străbată încontinuu, fără ca să purtăm asta acuma tot mereu pe buze, într-o intensă vizualizare, acțiunile celui care instruiește și educă. Și pentru că organismul omenesc are atât de multe dinspre sitemul capului, dinspre sistemul nervos-senzorial în perioada de vârstă a copilăriei și pentru că aici atât de ușor în locul așa-zisului normal poate interveni anormalul dinspre cap, atunci este tocmai această perioadă de vârstă a copilăriei într-un extraordinar mod expus bolilor copilăriei.
Când apoi copilul se află între schimbarea dinților și maturizarea sexuală, atunci este în mod straniu prin organizarea omenească însăși – în orice caz, pentru cel care privește prin viața omenească, într-un mod cu totul inteligibil – cea mai sănătoasă perioadă de vârstă, pentru că în această perioadă de vârstă iradiază întreaga organizare dinspre sistemul ritmic, care niciodată nu obosește și niciodată nu este stimulat prea mult prin esența sa interioară proprie. Ce apare ca manifestări de boală la această perioadă de vârstă – desigur acest lucru nu trebuie să fie luat în contururi aspre de noțiuni, ci conform vieții, conform realității –, acest lucru vine cu totul dinspre afară către om: Omul trebuie cumva, când este expus în mod deosebit la boli în această perioadă de vârstă, în care sistemul ritmic este vizat în princpal, să nu fi fost tratat corect din afară spre înăuntru.
Iar apoi, când maturizarea sexuală a trecut, radiază tot așa, dinspre sistemul de mișcare și sistemul de digestie îmbolnăvirea pornind dinspre interior. Aici suntem expuși în așa fel bolilor ca oameni, încât urcă dinspre interior cauzele bolilor. Pentru că în mânuirea educației și a predării se află atât de mult din ceea ce intervine de asemenea în dispozițiile corporale ale copilului, trebuie de fapt întotdeauna să purtăm mereu pe aripile, am putea spune, ale celor pe care le avem drept maxime de instruire și educare pentru această a doua perioadă de vârstă a copilului, corporal-igienicul și sufletesc-igienicul sau să lăsăm să fie purtat. Trebuie mereu să stea înăuntrul celor pe care le facem.
Vedeți dvs., aici putem să indicăm și asupra detaliilor. Luați, de exemplu, un copil care are o dispoziție melancolică. Veți vedea felul în care la acest copil acționează într-un mod cu totul diferit consumul de zahăr, decât la un copil cu dispoziție sanguinică. Dacă îi dați unui copil melancolic, desigur într-o doză corectă, zahăr, atunci acest zahăr acționează supresiv asupra activității ficatului; iar ceea ce radiază apoi în afară dinspre activitatea ficatului, ce străbate aici întregul om de la activitatea ficatului care se reține acuma din ce în ce mai mult, acest lucru este combătut dinspre partea corpului de către temperamentul melancolic. Este un sprijin extern, dar acest sprijin extern trebuie să fie cunoscut. Nu contestăm spiritual-sufletescul atunci când știm că aceste suporturi exterioare sunt prezente. Căci acela care, așa cum este cazul în domeniul antroposofiei, știe că în tot ce este corporal-fizic este activ spiritualul, acela vede în activitatea deosebită pe care o exercită zahărul în privința ficatului tocmai că nu ceva doar fizic, ci acela vede un efect spiritual-sufletesc, care este influențat apoi numai în mod fizic, dacă îi dăm copilului melancolic zahăr într-o dozare corectă sau lăsăm să i se dea. La copilul sanguinic poate să fie iarăși bine tocmai să stimulăm ficatul, iar acest lucru are loc atunci când îl lipsim de zahăr.
Și astfel putem ca, atunci când cunoaștem această întreagă acțiune întrețesută dintre trup, suflet și spirit, să acționăm în om nespus de favorabil înspre cele trei direcții. Astfel că trebuie să fie spus: Dacă astăzi este atât de răspândită opinia că o pedagogie care pornește de la fundamente spirituale ține cont prea puțin de corporal, acest lucru cu siguranță nu este cazul în pedagogia despre care este vorba aici. Căci cel mai puțin ține cont acea pedagogie de corporal, care tocmai că vrea să pornească asupra corporalului pornind din reguli abstracte, pentru că această pedagogie nu cunoaște felul în care fiecare mișcare sufletească și spirituală acționează tocmai la vârsta copilăriei în cadrul corporalului.
Pentru că acestea toate sunt așa, a fost necesar ca, înainte să începem cu conducerea școlii Waldorf, să fie ținut un curs seminaristic [Nota 25] de către mine pentru cei care pe atunc vroiau sau trebuiau să devină profesori de școală Waldorf. Acest lucru seminarist a fost organizat în principal înspre introducerea acestui gând cuprinzător despre lucrarea întrețesută dintre suflet, trup și spirit în pedagogie. Căci el a forst treptat exclus – mai mult decât suntem noi conștienți de asta – din pedagogia secolelor al XIX-lea și al XX-lea.
Apoi au mai fost ținute mici cursuri de completare [Nota 26] în timpul funcționării școlii Waldorf și în anii ce au urmat, care au completat câte ceva din cele pe care le-a adus primul curs de fundamentare. Și este de fapt lucrul firesc pentru oricine vrea să ia în mâini cumva predarea în școala Waldorf, faptul ca, înainte de toate, să se străbată cu totul, nu atât cu detaliile care au fost prezentate în aceste cursuri, ci cu spiritul care este vizat acolo și din care sunt tratate detaliile. Căci atunci când tratăm un lucru în mod viu, atunci tocmai depinde mult mai puțin de detalii, decât de spiritul general care aduce detaliile la nivel lăuntric într-o corelație anume. Veți fi văzut, și anume la asemenea conferințe precum cele ținute de dl Dr. von Baravalle [Nota 27] și de d-șoara Dr von Heydebrand [Nota 28], cum a fost făcută încercarea de către cadrele didactice individuale să aducă în mânuirea disciplinelor particulare, spiritul acestei pedagogii. Întregul mod de tratare a disciplinelor este străbătut atunci ca de un fel de sânge vital de către acest spirit al unității din organizarea omenească. Desigur că și în această privință trebuie să rămână foarte multe sub formă schițată în ceea ce mai pot să spun astăzi.
Acuma, am sugerat deja ieri faptul că cele mai esențiale condiții fundamentale pentru corecta conducere a unei asemenea școli constau în faptul că acționează colectivul profesoral ca sufletul și ca spiritul, însă unitar, asupra întregului organism școlar. Și aici este, înainte de toate, de socotit tocmai printre impulsurile pedagogice și faptul că într-adevăr în cadrul consiliilor profesoral reiese nu doar o listă statistică cu ce observă fiecare profesor în parte, ci că în mod viu se dezvoltă în ființa consiliilor profesorale acea psihologie individualizatoare, care rezultă din conducerea predării înseși. Eu doresc aici să menționez numai un exemplu. Avem în clase șezând unii lângă alții băieți și fete. La început avea școala Waldorf un număr de elevi care nu depășea cu mult suta, dar care s-a dezvoltat așa, că în ultimul an școlar am avut 700 de elevi. Din această creștere a numărului de elevi a rezultat necesitatea de a organiza clase paralele, îndeosebi pentru toate clasele primare. Acuma avem clase în care sunt mai multe fete decât băieți, precum și unele în care este invers, iar rareori apare și situația că numărul este aproximativ egal. Ar fi chiar pedant să fie dată dispoziția că ar trebui să fie un număr egal de fete și de băieți. În primul rând, acest lucru nu merge pentru că școlarii nu sunt aduși în așa fel în școală ca să reiasă tocmai așa, în al doilea rând însă și printr-o asemenea schematizare nu am acționa pe măsura vieții. Așadar trebuie să producem posibilitatea ca o conducere a școlii să fie în stare să aducă la aplicare în toate condițiile ceea ce considerăm a fi tocmai impuslurile corecte. Dar reiese întru totul că o clasă în care sunt mai multe fete este o formațiuni psihică cu totul diferită decât o clasă în care sunt mai mulți băieți decât fete. Într-aceasta putem să facem cu totul abstracție de condițiile exterioare care apar aici, așadar de cele care se petrec în cele observabile în mare. În schimb, ce face aici dintr-o asemenea clasă o formațiune psihică deosebiă, acestea sunt impulsuri imponderabile, care nu sunt deloc observabile în cele observabile în mare, în exterior, și care acționează aici. Și avem tocmai în consiliile profesorale posibilitatea ca și în această direcție să fie lucrat. Și aici trebuie să ne fim clari privitor la felul în care acționează organic însuflețitor acest lucru, dacă vrem să ajungem la faptul că școala este ceva însuflețit organic.
Gândiți-vă numai, dacă ar spune un om în viață: Vreau să gândesc numai ceea ce îmi servește cu adevărat apoi mai târziu în viață, nu vreau să las în sufletul meu nicio reprezentare care nu îmi servește mai târziu în viață, căci acest lucru este cu totul neeconomic, să las alte reprezentări înăuntru decât cele care îmi servesc în viață; așadar mă limitez la asemenea reprezentări. Da, un asemenea om ar deveni o formațiune îngrozitoare în viață! Căci, în primul rând, nu ar avea absolut nimic de visat, el nu ar putea niciodată să viseze. Dar, putem acum să spunem și aceasta, dacă suntem dispuși destul de simplist: nu visarea contează, de vise putem să ne lipsim, căci ele nu înseamnă nimic în realitatea exterioară! Ele nu înseamnă nimic pentru cel care consideră această realitate numai în modul extern. Da, dacă visele ar fi cu adevărat numai pentru pentru a fi o formațiune fantastică. Acela desigur nu are nimic din partea viselor, care la fiecare vis mărunt care provine din ficat, bilă și stomac, vede ceva profund spiritual, ceva profund pofetic, ce este de o valoare mai maredecât realitatea exterioară. Dar acela care știe că în informațiie viselor, în vise, se exprimă numai în mod neclar forțele care sunt în sistemul respirator, de circulație și nervos, forțele care însănătoșesc sau îmbolnăvesc, acela știe că în aceste vise se oglindește jumătate de om, tocmai în mod igienic-patologic și că, atunci când nu avem vise, acest lucru este aproximativ așa ca și cum am submina prin vreo otravă digestia și circulația. Trebuie să ne fie clar faptul: În om trebuie să fie chiar multe care pentru întreaga viață exterioară sunt aparent inutile, așa cum în natura însăși sunt multe nenecesare. Căci comparați odată numărul ouălor de hering care sunt depuse în mare și ce ia naștere acolo! Am putea acum să îi facem naturii reproșul, cât de risipitoare ar fi ea pentru că atât de infinit de multe se strică, pentru că ouăle ar trebui să fie de fapt economisite. Acest lucru îl putem afirma însă numai de aceea, pentru că nu știm cât de puternice sunt acțiunile spirituale ale ouălor de hering care au pierit, asupra ouălor de hering care s-au dezvoltat. Trebuie să se distrugă atâtea și atâtea ouă, pentru ca atâtea și atâtea ouă să prospere. Lucrurile sunt interdependente.
Ei bine, aplicat asupra școlii ca organism, lucrul se exprimă astfel: Aici se prelucrează în consilii în mod psihologic-pneumatologic, ca învățătură sufletească și spirituală, ceea ce rezultă din asemenea lucruri, cum este de exemplu numărul băieților și fetelor și din multe alte lucruri. Aici lucrăm încontinuu la apariția unei psihologii și a unei patologii aparținând întregii școli. Iar de interiorul școlii aparține tocmai faptul ca aceasta să cuprindă întregul om, așa ceva cum avem tocmai în școala Wadorf: ca în rândul cadrelor didatice înseși să fie un medic școlar, care întotdeauna predă ceva și el. Astfel că tocmai înăuntrul corpului profesoral – în măsura în care toți acționează împreună în consiliu – nu numai că încontinuu este discutat elementul patologic-terapeutic, care trăiește la fel ca elementul de înzestrare și elementul de geniu la copiii din școală, pentru cazurile particulare într-un mod statistic, ci acesta este și prelucrat. Astfel că la fiecare caz particular poate fi învățat nespus de mult, care poate că atunci nu este aplicabil nemijlocit, care este precum ceea ce preia omul și despre care el afirmă că nu ar avea evoie în viață. Are totuși nevoie de acel lucru. Iar ceea ce prelucrăm lăuntric în noi din psihologia vie, fiziologia vie și așa mai departe, aceasta acționează apoi mai departe în domenii cu totul diferite. Nu trebuie să lăsați deloc în afara atenției: Dacă dvs. – iertați-mi expresia, ea este cu totul îndreptățită – ați învățat odată pe baza studierii funcțiunilor spirituale pe care le îndeplinește vezica biliară la copil, să vă găsiți calea în general în acest mod de gândire, atunci, data viitoare, în care nu puteți aplica ceea ce ați învățat privitor la funcțiunile spirituale ale bilei, pentru că acum aveți de-a face cu nasul și puteți chiar să spuneți: Dar pentru ce am nevoie să învăț despre bilă, dacă acum am de-a face cu nasul –, atunci vă veți poziționa cu totul altfel față de ceea ce apare la nas, dacă v-ați găsit calea cândva, în general, chiar și numai în vreun colț din această chestiune. Astfel este vorba despre faptul ca, în adevăratul sens, consiliul profesoral să devină spiritul și sufletul întregului organism școlar; atunci de abia intră fiecare profesor cu atitudinea corectă și cu dispoziția sufletească corectă în clasă.
Și trebuie întru totul să ținem cont de faptul că tocmai în aceste lucru se află cel mai intens element religios. Aici tocmai că nu e întotdeauna nevoie să purtăm pe buze cuvintele: Doamne, Doamne –, sau toate să le străbatem cu numele lui Christos, ci putem să ținem cont de porunca: Să nu iei numele Domnului Dumnezeu în deșert –, dar putem străbate totul tocmai cu impulsul religios fundamental și în modul cel mai intens cu impulsul creștin fundamental. Atunci vom ajunge la anumite experiențe vechi, care nu mai sunt străbătute de intelectualismul modern, care însă se află profund așezate în dezvoltarea omenirii, în dezvoltarea creștină. Astfel, de exemplu, va face bine acela care vrea să se stimuleze în modul corect prin toate forțele sufletești adânci, pentru a configura corect pedagogia în aceste domenii legate de patologic-fiziologic – pentru omul modern este desigur spus acest horribile dictu –, de a se lăsa mereu și mereu stimulat de ceea ce se revarsă din evanghelia lui Luca pentru o asemenea dispoziție. În timp ce acela care vrea să se lase stimulat să producă în copii idealismul de viață necesar, va face bine să se lase el însuși stimulat de o lectură, mereu reluată, a evangheliei lui Ioan. Iar cel care vrea să își educe copiii să nu fie lași, ci să devină niște oameni care apucă viața cu vrednicie, acela să se lase stimulat de evanghelia lui Marcu. Iar cel care vrea să educe copiii pentru a deveni niște persoane care nu trec pe lângă lucruri ci observă totul corect, acela să se lase stimulat de evanghelia lui Matei. Asemenea lucruri erau simțite în vechile timpuri față de evanghelii. Când omul de astăzi citește că evanghelia lui Luca a fost percepută de exemplu drept ceva medical, atunci nu mai înțelege nimic din asta. Dacă ajunge înăuntrul practicii vieții dinspre latura pedagogică, atunci începe să înțeleagă din nou ceva din aceste lucruri.
Acum putem să spunem aceasta așa, cum tocmai am făcut-o. Dar putem să o spunem și altfel, și nu este mai puțin religios-christic. Același lucru pe care l-am exprimat acuma putem să-l spunem și așa, că de exemplu în cursul seminaristic dezvoltăm concepțiile despre cele patru temperamente importante ale omului, despre ființa sufletesc-trupesc-spirituală a colericului, a melancolicului, a sanguinului și a flegmaticului. Descompunem aceste patru temperamente și ne desfătăm apoi într-o prezentare despre felul în care avem de tratat cele patru temperamente diferite în clasă; de exemplu, despre felul în care este bine să aducem la un loc colericii într-un colț al clasei. Prin aceasta despovărăm de unele lucruri, de care de obicei avem nevoie în mod avertizator, întreaga conducere a clasei. Căci colericii se înghiontesc reciproc și aceasta este o regulă de măsură educațională extraordinar de bună, pe care o adoptă între ei. Căci aceia care sunt înghiontiți de ceilalți, care îi înghiontesc, care ar fi vrut de fapt ca ei să fie înghiontiți de ei, sunt educați prin aceasta într-un mod minunat. Și dacă îi lăsăm pe flegmatici să se flegmatizeze reciproc, atunci acest lucru acționează într-un mod nespus de educativ. Dar toate acestea trebuie făcute cu tactul necesar. Trebuie să înțelegem cum trebuie tratate aceste lucruri în fiecare situație. – Și astfel aflați dvs. în primul curs pentru cadrele didactice [Nota 29], pe care l-am ținut pentru Școala Waldorf din Stuttgart, o tratare detaliată a aspectului temperamental la copii.
Și astfel putem să și spunem: Ceea ce am spus acuma despre cele patru evanghelii este de fapt, în fond, tocmai același lucru din perspectivă spirituală, pentru că introduce în același element de viață al omului. Astăzi avem, astfel, sentimentul că trebuie să punem toate lucrurile unul lângă celălalt, dacă vrem să învățăm ceva. Da, prin aceasta tocmai că nu ajungem niciodată la un principiu așa cum trebuie el să fie tratat cu adevărat în viață. Cineva nu va înțelege de exemplu în om, să spunem, sistemul biliar sau al ficatului, dacă nu înțelege capul, pentru că fiecare organ al tractului digestiv are un organ contrar în tractul cranian. Nu știm absolut nimic despre ficat, dacă nu cunoaștem corelația funcțiunii ficatului aflată în creier. La fel de puțin este înțeles lăuntric ce stimulente uriașe pot porni către sufletul omenesc dinspre evanghelii, dacă nu știm să transpunem pe de altă parte acest lucru în modul și în felul în care sunt imprimate caracterul și temperamentul în om, când apăreți aici pe Pământ ca oameni fizici. A cuprinde plin de viață lumea este tocmai ceva întru totul diferit, decât să o cuprindem în noțiuni moarte.
Iar acesta este lucrul care conduce apoi și la faptul că vedem: Cu acești copii, pe care îi educăm astfel, lăsăm să crească ceva, ce nu este aici numai pentru vârsta copilăriei, ci care acționează tot mereu mai departe împreună. Căci vedeți dvs., când deveniți bătrâni, ce trebuie să faceți oare? Cel care nu cunoaște ființa omenească, acela nu poate să măsoare deloc corect ce înseamnă de fapt faptul că eu am dobândit anumite impulsuri când eram copil, în perioada în care i se imprimă numai și numai omului. Doar pe atunci am putut să scufund aceste impulsuri în organismul moale, docil, maleabil, plastic-muzical accesibil al copilului, pe acela îl mai aveam încă. În viața de mai târziu am avut un corp care a devenit mai dur, nu neapărat corporal, dar sufletesc-trupesc , care se îndrepta înspre starea sclerotică. Da, cele care au fost educate asupra mea, acestea nu îmbătrânesc deloc! Nu este adevărat că acestea îmbătrânesc. Suntem, oricât de mult am fi îmbătrânit, lăuntric dotați cu exact aceeași ființă copilărească cu care am fost dotați, să spunem, între al 10-lea și al 15-lea an de viață. Pe acesta îl purtăm mereu în noi. Dar acesta trebuie să fie atât de plastic și de maleabil, încât să folosească acuma și acest creier bătrân, pe care este deja o calotă cheală, așa cum a folosit pe atunci creierul moale. Și dacă nu se face educația în acest fel, atunci ia naștere tocmai acea contradicție înfiorătoare, care se poate observa astăzi între senectute și tinerețe, și care este considerată în numeroase rânduri atât de ireconciliabilă. Aici se spune uneori contrariul pentru ceea ce este. Căci de multe ori spun oamenii: Da astăzi nu îi înțeleg tinerii pe bătrâni, pentru că bătrânii nu înțeleg să fie tineri cu tinerii. – Dar acest lucru tocmai că nu este adevărat. Nimic din acestea nu sunt adevărate. Ci tineretul se așteaptă de la vârstnici ca vârstnicii să folosească acum în modul corect corporalitatea care a îmbătrânit. Aici vede tineretul ceva cu totul diferit la vârstnici, decât are el însuși. Atunci intervine și venerarea firească a vârstnicilor. Tineretul vede că poate să primească ceva de la vârstnici, ce nu poate să aducă de la sine, atunci când vârstnicii știu să trateze capul chelios la fel de corect precum trăiește copilul cu ciuful deplin crescut. Acest lucru trebuie întru totul să existe. Trebuie să educăm în așa fel, încât omul să înțeleagă cum să devină bătrân. De aceasta suferă omenirea de astăzi, că cei care cresc copilărește și tinerește nu recunosc în oamenii vârstnici nu anume că sunt oameni care au devenit bătrâni, ci că au rămas capete de copii astăzi, pentru tineri, oamenii bătrâni, care sunt tocmai așa cum sunt ei înșiși! Pentru că prin educația deficitară oamenii nu pot să folosească corpurile care au îmbătrânit, ei rămân capete de copii. Expresia „capete de copii” este de altfel aleasă genial: Nu ne cuprindem pe parcursul vieții întregul organism, ci lucrăm numai cu capul cu care copilul sau omul tânăr trebuie să lucreze. Atunci tineretul spune: Ce am eu nevoie să învăț de la aceia! Ei nu sunt mai departe decât noi, ei sunt tot la fel niște capete de copil. – Nu este vorba despre aceasta, că vârstnicii sunt astăzi prea puțin tinerești, ci că vârstnicii au rămas mult prea copilărești. Acest lucru creează astăzi dificultățile. Așadar desemnăm în multiple situații, cu cea mai mare bunăvoință, ceea ce este, prin opusul său.
Aceste lucruri trebuie să fie toate pătrunse cu privirea corect, iar atunci pedagogia – vă rog să mă iertați, dacă spun lucrurile așa –, deoarece astăzi stă în cap, trebuie să fie pusă din nou în picioare. Căci are nevoie de acest lucru, să fie pusă din nou în picioare. Ea stă astăzi, în perioada de timp intelectualistă, întru totul în cap.
Însă acest lucru este tocmai ceea ce îi este propriu pedagogiei de școală Waldorf, faptul că aici într-adevăr nu contează de loc aspectele exterioare. Ori că acuma cineva reușește să atingă ceea ce trebuie realizat drept conținut de simțire și dispoziție, printr-o insistență asupra efectului specific al fiecăreia dintre cele patru evanghelii, ori că produce același lucru prin ingrediente de dispoziție sufletească, prin faptul că tratează în modul corect învățătura despre cele patru temperamente, nu acesta este lucrul care contează; contează care spirit domnește în ceea ce este dezvoltat aici. În modul exteriorizat, cum este conceput astăzi, da, aici lucrurile sunt în permanență așa că – dacă cineva, să spunem, ia în mână cursul fundamental pentru profesori ținut la Stuttgart și aude că acolo ar fi scrise multe despre tratarea temperamentelor copiilor, dar că într-un următor curs a fost dezvoltat modul și felul în care trebuie să ne poziționăm față de evanghelii – da, atunci mai trebuie să și învețe cele de mai târziu, în plus la aceasta. Acuma, este bine dacă privim lucrurile din diferite laturi. Dar trebuie să fim conștienți de faptul că prezentarea diferită, așadar prezentarea pe care o dăm mai devreme și prezentarea pe care o dăm mai târziu, sunt consonante, deși conțin alte cuvinte, alte fraze. Doar că această consonanță este una incomodă, pentru că lucrurile de la o asemenea concepție se află în relație reciprocă, și nu în simpla acțiune cauzală unilaterală.
Și astfel puteți să luați cursul pentru profesori [Nota 30] care a fost redat de domnul Steffen într-un mod atât de remarcabil, în felul său artistic rafinat, care a fost ținut la Goetheanum, când au fost prezenți o seamă de prieteni englezi, și puteți să îl comparați cu ceea ce a fost spus tot mereu cumva diferit în acest curs în mod pedagogic-didactic: este același lucru, așa cum de exemplu capul și stomacul sunt un singur organism. Dar lucrul incomod este faptul că, prin aceasta, totul este într-o interacțiune și că, de aceea, nu putem să spunem: Dar eu am înțeles cursul pentru profesori care a fost tipărit aici, iar atunci nu am nevoie, dacă ceea ce se spune mai târziu este aceași lucru, să îl mai citesc și pe cel de mai târziu. – Da, dar vedeți dvs., dacă le avem pe amândouă, atunci le înțelegem și pe cele de mai devreme într-un alt fel, prin ceea ce se află în interacțiune. Și putem să spunem: Cel care a preluat în el seminaristic un curs de mai târziu, de abia acela îl înțelege corect pe cel de dinainte, pentru că toate se află în interacțiune. În matematică avem în privința interpretării o succesiune pur cauzală; aici putem să înțelegem foarte bine ceea ce a fost mai înainte, fără ceea ce urmează. În așa ceva precum pedagogia vie, avem interacțiune; aici, cele de mai devreme sunt luminate prin cele de mai târziu.
Vă ofer această prezentare pentru că acesta trebuie să fie în același timp spiritul viu, care în general domnește în întrega concepție pedagogică a școlii Waldorf. Trebuie să vrem să cunoaștem întotdeauna lucrurile din toate laturile posibile și niciodată să nu fim de acord că le-am cunoscut numai dinspre o singură latură. Trebuie, ca profesor de școală Waldorf, să fim întotdeauna mult mai conștienți de acest fapt: De fapt, trebuie să înveți încă totul singur –, decât să ne gândim: De fapt ești totuși un tip înfiorător de deștept. – Aproape că nu ne vine deloc ușor acest din urmă lucru, dacă ne-am adâncit cu adevărat în pedagogia de școală Waldorf. Tot ceea ce ne vine din această direcție trebuie să vină la profesorul Waldorf în mod corect, dintr-un colț al dispoziției sufletești, al sentimentului – din încrederea justă în sine, care este una cu justa încredere în Dumnezeu. Când omul știe că forțele dumnezeiești acționează în el atunci, dincolo de tot ce a învățat în exterior mai mult sau mai puțin, el va avea un izvor lăuntric viu, care își are originea în om cu mult timp dinainte. Suntem de abia la începutul drumului când avem o încredere în noi cucerită în exterior. Suntem de abia unde avem să fim când încrederea în sine ne-a condus la încrederea în Dumnezeu, ne-a condus la faptul de a simți în modul just: Nu eu, ci Christos în mine este ceea ce acționează. Aici devine însă încrederea în sine, în același timp, modestie de sine, pentru că știm că reflectăm forțele dumnezeiești christice în ceea ce purtăm în suflet. Acest spirit trebuie să fie peste tot înăuntrul conducerii școlii. Dacă acest spirit nu este înăuntru, atunci această școală ar fi ca un organism exterior căruia i-am extrage sângele sau i-am obtura respirația. Căci tocmai acest spirit este cel care contează. Iar când acest spirit este viu, atunci va veni, cu totul independent de personalitățile conducătorului sau al profesorilor, din însuși acest spirit entuziasmul. Atunci vom putea avea și încrederea că în întreaga școală trăiește ceva din spiritul obiectiv, lucru care nu este același precum spiritul individual al unui profesor în parte. Dar aceasta poate să se formeze treptat treptat, la rândul său, numai printr-o cultivare grijulie în viața consiliului colectivului profesoral.
Ei bine, din asemenea documente s-a format și ceea ce este numit la școala noastră Waldorf predarea în epoci. Această predare în epoci constă în faptul că nu îl zăpăcim încontinuu pe copil că predăm de la 8 până la 8 ¾ geografie, de la 8 ¾ până la 9 ½ ceva cu totulstrăin, poate latină și apoi de la 9 ½ până la 10 ½, să zicem, matematică și socotit sau altele asemenea; ci că zilnic configurăm cursul principal așa, încât – în funcție de ceea ce tocmai este necesar pentru disciplinele în parte – în prima parte a zilei, pe timpul a 3 până la 4 săptămâni – timpul trebuie desigur să fie determinat după condiții și conținutul de predat – să facem tot mereu același lucru. Așadar să spunem că timp de 3 până la 4 săptămâni, trecând printr-o epocă predăm geografie într-un mod necesar, dacă îmi permiteți să spun așa, care nu conține nimic silit, ci este serios-lejer; în următoarea epocă este predată apoi o instruire care se dezvoltă din această predare a geografie și așa mai departe. Vom afla însă, că această predare a geografiei – care este organizată așa că se trece așadar pe parcursul anului sub formă de epoci prin ceea ce trebuie să fie conținutul de predare pe parursul unei clase –, percepem faptul că mânuirea predării și a educării este cumva mai dificilă în asemenea condiții decât de obicei; căci devenim mai repede plictisiți ca profesori când avem de predat atât de mult timp una după alta geografie, decât dacă avem de predat numai ¾ de oră geografie. Și trebuie să fim poziționați și cu totul altfel în domeniu, dacă vrem să oferim predarea în acest mod.
La acest curs de bază atașăm în principal predarea limbilor străine după ora 10, după ce copiii au avut pauza necesară, și alte ramuri ale predării care nu sunt socotite parte din cursul de bază. La predarea limbilor străine considerăm în școala Waldorf așa, că acuma într-adevăr pentru cei mai mici copii deja sunt predate două limbi care nu sunt germana, din acel moment în care copiii tocmai vin în școala generală. Noi lucrăm aici cu copiii tocmai cu acea metodă pe care trebuie să o considerăm ca fiind cea corectă, și în felul în care tocmai avem lucrurile, limba franceză și limba engleză. Dar lucrul principal de care este vorba aici nu este ca prin aceste lucruri să se extindă numai orizontul viziunii exterioare, ci conținutul plin de bogăție al vieții interioare, îndeosebi al vieții sufletești, este substanțial cultivat prin această predare a limbilor străine.
Acuma, nu vor fi mai puțin luate în considerare – după cum ați putut deduce din cele spuse ieri – în conducerea unei asemenea școli lucrurile corporale, îndeosebi cum ajung să fie cultivate în euritmie și în sport, ci vor fi luate în considerare în așa fel, încât acest lucru poate să intervină întru totul în organizarea generală. Și de la bun început va fi desfășurată de asemenea predarea, așa cum trebuie ea susținută tocmai pe măsura vârstelor, cu elementul muzical.
A fost totodată sugerat, în modul schițat care a fost din păcate necesar, felul în care copiii sunt conduși înăuntrul domeniului artistic prin cântare, muzică, educație plastică și așa mai departe. Aceste lucruri trebuie să fie neapărat prezente. Trebuie neapărat să fie recunoscut practic, adică în exercitare, ce înseamnă pentru om atunci când este condus muzical în modul corect prin – dacă îmi este permis să spun astfel – vârstele de mai jos, adică între schimbarea dinților și maturizarea sexuală – prin vârstele până la al 9-lea, al 12-lea an și așa mai departe. În această introducere muzicală corectă se află fundamentul pentru eliminarea tuturor acelor piedici pe care le avem în viață mai târziu față de desfășurarea curajoasă, plină de sens a voinței noastre. Felul și modul în care intervine domeniul muzical în organism este așa, că aspectul muzical șlefuiește tocmai în felul corect, am spune, felul și modul în care fluctuația nervilor acționează înăuntrul curentului respirației, asupra felului în care acesta iarăși acționează înapoi asupra funcțiunii sistemului nervos, cum apoi în ritmurile respirației acționează dincolo în ritmurile circulației, cum ritmul circulației intervine în sistemul somnului și al treziei. Acest lucru este în general ceva ce face parte din aspectul cel mai minunat, faptul că prin cercetarea antroposofică putem să străbatem cu privirea prin modul în care aspectul muzical este lăuntric creator omenesc. Învățăm să cunoaștem felul în care în iradierea nervilor de la măduva prelungită, din întregul sistem al măduvei spinării, cum în această extensie a nervilor este dat un instrument muzical nespus de fin. Și învățăm să recunoaștem faptul că se usucă și se întărește și îl face pe întregul om incapabil lăuntric să desfășoare corect ceea ce ține de curaj, atunci când instruirea muzicală și educația muzicală nu vin în întâmpinarea acestui instrument muzical minunat de rafinat. Căci este un fin instrument muzical cel care se desfășoară aici în interacțiunea dintre organele nervos-sezoriale cu funcțiune lor și funcțiunile de mișcare ale omului în relație cu ritmul digestiei, ritmul somnului și al treziei. Omul superior vrea să cânte pe omul inferior. Și venim în întâmpinarea acestui proces de alipire a celor care răsună la pian în timpul orelor de muzică, pe care le cântă copiii, în ceea ce este de observat lăuntric ca plan divin de creație tocmai în sistemul nervos-circulator, prin organizarea întregului organism omenesc înspre domeniul muzical. Acest lucru este ceva ce aparține de cele mai minunate aspecte, căci aici se întâlnește în fiecare oră de muzică ceva divin-spiritual, care se manifestă ca și cum ar urca în trupul copilului, cu ceea ce pornește dinspre pământ. În ceea ce am prelucrat în cultura muzicală noi, ca omenire întreagă, aici se întâlnesc într-adevăr Pământul și cerul; de acest lucru trebuie să fim conștienți. Iar faptul că suntem conștienți de acest lucru, faptul că știm, realizăm asta ca profesori nu prin aceea că teoretizăm mult despre aceasta, ci prin faptul că lăsăm să se întâlnească aici, în pieptul omului, geniul cerului cu geniul Pământului, iar acest lucru dă entuziasmul de care avem nevoie pentru clasă. Acest lucru dă și entuziasmul pe care îl ducem totodată în consiliile profesorale, prin care profesorul din domeniul muzical îl stimulează pe profesorul din domeniul plastic și așa mai departe. Astfel trebuie să recunoaștem tocmai felul în care în toate trebuie să acționeze spiritul, în pedagogie și în didactică, așa cum sunt ele abordate aici.
De exemplu, am avut de curând un consiliu profesoral [Nota 31], în care s-a reușit cu adevărat până într-un grad înalt să prelucrăm întregul mod și fel în care acționează spiritual-sufletesc-trupescul în om, când copilul este introdus în exerciții de euritmie și apoi se trece la sport. Această privire de ansamblu asupra relației dintre sport și euritmie, care este important în organizarea predării, a rezultat din munca noastră de curând din consiliul profesoral și acest lucru se va continua, desigur. Astfel devin consiliile profesorale acel sânge vital viu, care trebuie să străbată organismul „școală”. Atunci, toate celelalte vin deja de la sine, doar dacă nu ne împotrivim. Atunci învățăm și să mergem la plimbare la timpul potrivit cu copiii și să facem excursii. Atunci sportul se va revărsa de la sine și în acea fază a vieții omenești, care tocmai pentru ființa omenească respectivă este chiar potrivită în vreuna dintre școli. Atunci nu va lua naștere îngrijorarea: Da, în școala Waldorf poate că este totul de-a dreptul extraordinar, dar aici se face prea puțin sport. Ei bine, în rimul rând că astăzi nu poate fi făcut încă tot ce ar fi poate de dorit, pentru că școala Waldorf s-a dezvoltat din mici începuturi. Faptul că noi am ajuns de fapt la ceea ce avem astăzi a făcut necesară depășirea unor dificultăți exterioare îngrozitoare. Dar conform spiritului pătrund acele lucruri care sunt extrase tocmai din spirit, întru totul și în mânuirea corectă a corporal-spiritulalului. Astfel trebuie să spunem: Așa cum eu, pentru a ridica brațul, nu trebuie să învăț felul în care fiecare mușchi în parte, mai mare și mai mic, din brațul meu funcționează după legile dinamicii și staticii, poate că ale vitalismului și așa mai departe, la fel de puțin am nevoie în particular să cunosc toate finețurile despre felul în care se desfășoară una sau alta, atunci când sunt capabil să mă apropiu cu întregul spirit, care apoi a devenit dispoziție de instruire și educare, de mânuirea a predării – când pot să pătrund tocmai înăuntrul aspectului central, în modul corect.
Ei bine, am putut doar să vă sugerez în mod schițat ceea ce stă la baza conducerii unei asemenea școli, care este ținută în impulsurile de idei care curg din cercetarea antroposofică. Și am ajuns chiar – anume datorită condiționărilorlor dvs. de timp – acuma la sfârșitul acestui curs. Aici permiteți-mi să mai exprim încă o dată, la final, ceea ce mi-am permis să rostesc deja într-o discuție: Cel care trăiește cu întreg sufletul său înăuntrul idealului că într-un asemenea fel trebuie să crească viața educării și a instruirii pentru binele dezvoltării omenirii, acela trebuie să fie plin în sufletul său de adâncă recunoștință pentru faptul că onorații profesori și onoratele profesoare au sosit aici la acest curs venind din afară și au vrut să se informeze despre ceea ce încearcă să fie spus aici pentru pedagogie și didactică tocmai pornind din cercetarea antroposofică. O adâncă recunoștință, să îmi permiteți, așadar, să vă exprim la finalul acestui curs, și satisfacție, cordială satisfacție referitor la faptul că – absolut indiferent de felul în care este considerat mai departe mai mult sau mai puțin simpatic sau antipatic de unul sau altul – acuma totuși a fost perceput într-un număr de suflete ceea ce trebuie să acționeze, pornind din antroposofie, asupra diferitelor ramuri ale vieții, ceea ce trebuie să fructifice viața pornind din antroposofie. Iar aceste două gânduri vor rămâne cu siguranță îndeosebi la cei care au avut de-a face cu evenimentul: frumoasa amintire a recunoștinței și frumoasa amintire a satisfacției, așa cum tocmai le-am caracterizat. Și cu cât mai mult se pot configura lăuntric aceste gânduri – aceste gânduri asupra unei munci, la baza căreia stau o asemenea recunoștință și o asemenea satisfacție –, cu atât mai mult va lua naștere și speranța că treptat ar putea totuși să reușească ceea ce trebuie să rezulte pornind dinspre această pedagogie, pentru întreaga dezvoltare a omenirii. Și va putea iarăși să ia naștere cu atât mai mult acțiunea plină de iubire în această pedagogie, la cei care astăzi doresc să acționeze deja înăuntrul acesteia cu întreaga lor omenie. Nu doar că poate că le-au dat – prin ceea ce au vrut să vă spună din practica lor – profesorii Waldorf și educatorii Waldorf ceva, ci dvs., cei care ați fost aici ca vizitatori le-ați dat cu siguranță la fel de mult profesorilor Waldorf, prin faptul că tocmai acea iubire de care avem nevoie, acea iubire firească ce este de fapt singura producătoare de entuziasm, este înfocată, când vedem că același lucru care trăiește în noi începe să trăiască și în alte suflete omenești. Iar din această interacțiune reciprocă dintre recunoștință și satisfacție interioară, dintre speranță și iubire, care s-au revărsat unele într-altele în timpul acestui curs, putem să sperăm că pot să se coacă fructe frumoase, dacă manifestăm față de aceste lucruri interesul necesar, dacă simțim activitatea interioară necesară, pentru a trăi așa în mod just în ele.
Aceasta este ceea ce doresc să revărs acuma, onoratul meu auditoriu și dragii mei prieteni, după ce cursul este încheiat, în acest salut de încheiere. Nu este intenționat ca un fel de salut abstract, ci un salut concret, în care recunoștința este fundamentul ferm, în care satisfația este ceea ce poate să acționeze în lăuntru încălzitor, în care speranța este ceea ce iradiază din acest salut ca eva fortifiant, plin de curaj. Iubire în mânuirea celor care trebuie să devină în acest fel pedagogie a omenirii, fie ca iubire să devină lumina care să vină peste cei a căror sarcină este să se îngrijească pentru educația omenirii.
În acest sens doresc să vă adresez în această clipă, după ce a trebuit să ajungem cu acest curs la sfârșit, cel mai frumos salut de despărțire.
