Cred că ați preluat din observațiile pe care le-am făcut aici în decursul ultimelor două zile, faptul că există o diferență considerabilă în constituția lăuntrică a ființei omenești la diferite vârste. Acest lucru este avut în vedere în ziua de azi și în conformitate cu concepțiile psihologice și fiziologice actuale. Există aceste diferențieri de vârstă până la schimbarea dentiției, apoi până la pubertate, apoi de la pubertate până pe la vârsta de 20 de ani. Dar diferențierile sunt mai profunde decât cele care pot fi dobândite prin concepțiile obișnuite, care deși sunt foarte bune, nu sunt suficiente. Și acum se pune problema să considerăm aceste diferențieri din viața omenească din acel punct de vedere pe care-l scoate la iveală știința spirituală. Cu acest prilej veți regăsi unele lucruri care vă sunt familiare, dar încadrate, aș spune, într-o considerare mai profundă.
Atunci când copilul pășește din starea embrionară în lumea exterioară, așadar – dacă vrem să abordăm o caracteristică exterioară – când trece la procesul respirator exterior, el nu poate fi preluat nemijlocit de lumea exterioară și el primește în mod natural laptele matern, care nu este un aliment ce poate fi preluat din lumea exterioară, ci unul care provine din aceeași sursă cu copilul. Numai că substanțele actuale care ne întâmpină în lume, sunt considerate în ziua de azi mai mult sau mai puțin în funcție de însușirile lor chimice și fizice exterioare, și nu după însușirile lor mai subtile, pe care le au datorită conținutului lor spiritual. Totul se consideră în ziua de azi în felul acesta. Dar cu un astfel de mod de considerare, pe care nu vrem să-l criticăm, ci vrem să-i recunoaștem justificarea, s-a ajuns însă la o puternică exteriorizare care nu exista în vremurile vechi, când nu se voia considerarea a ceea ce este exterior. În ziua de azi toate lucrurile se consideră astfel încât, dacă e să mă exprim comparativ, se spune: Eu consider moartea, procesul muririi; mor plantele, mor animalele, mor oamenii. Dar problema care se pune este dacă moartea, încetarea unei forme de viață care ne întâmpină, este același proces la toate cele trei tipuri de ființe, sau se arată așa doar în exterior. Căci dacă e să folosesc o comparație: Dacă am un cuțit, e o deosebire dacă vreau să tai mâncare cu el sau să-l folosesc la ras; e tot un cuțit, dar însușirile sale trebuie diferențiate în continuare. În ziua de azi nu se face o astfel de diferențiere în privința multor lucruri. Iar în privința muririi nu se face diferențierea dacă mor plante, animale sau oameni.
Asta ne întâmpină și în alte domenii. Există oameni care vor să fie, într-o anumită privință, filosofi asupra naturii și care, prin faptul că vor să fie întru totul idealiști, ba chiar spirituali, spun: Și plantele pot fi însuflețite, și ele pot avea un suflet. – Și apoi cercetează caracteristicile exterioare ale plantelor și afirmă că acestea ar avea ceva sufletesc. Ei consideră plante care își deschid oarecum frunzele atunci când insectele vin în apropierea lor, iar insectele sunt atrase prin mirosul plantei înlăuntrul acestora; apoi plantele – ca de exemplu Venus-Flytrap – își închid frunzele și insecta este prinsă înlăuntrul lor. Iar asta se consideră un fel de însuflețire a plantelor. Dar eu cunosc și altceva care funcționează în același mod. Se pune pe la colțuri, și când un șoarece ajunge în apropierea ei se simte atras de mirosul unui aliment gustos pentru el, din care începe să ronțăie, și – pac! – se închide ieșirea: cursa de șoareci. Dacă se urmează același mod de gândire ca la plante, se poate afirma că și cursa de șoareci ar fi însuflețită.
Acest mod de gândire, pe care trebuie să-l recunoaștem în anumite privințe, nu conduce însă la profunzimi, ci rămâne mai mult sau mai puțin la suprafață. Dar dacă vrem să dobândim cunoașterea omului trebuie să pătrundem pe deplin în întreaga profunzime a naturii omenești. Căci trebuie să avem și posibilitatea de a privi cu adevărat nepărtinitori la ceea ce pare paradoxal pentru un mod de considerare exterior. Dar pentru aceasta este necesar să privim la ceea ce constituie organizația omului.
Pentru început, avem la om organismul fizic propriu-zis. Pe acesta omul îl are în comun cu toate ființele Pământului, și în primul rând cu ființa minerală. Apoi trebuie să diferențiem la om în mod limpede organismul fizic de cel eteric. Pe acesta omul nu îl are în comun cu mineralele, ci cu lumea plantelor. Dar o ființă care are doar organism eteric nu ar ajunge niciodată la sentimente sau la o conștiență lăuntrică. Omul are, de asemenea, un organism astral – pentru început aceasta pare o împărțire exterioară, dar vom vedea în decursul conferințelor cât de lăuntrică poate fi – pe care-l are în comun cu lumea animală. În afară de acestea, el își mai are organizația Eu, care nu se găsește în lumea animală și care îi este proprie doar lui, dintre toate ființele Pământului. Dar ceea ce considerăm în felul acesta nu este deloc o schemă exterioară; ci chiar și atunci când vorbim, de exemplu, de trupul eteric sau trupul vieții, aceasta nu are nimic de a face cu ceea ce numesc științele naturii „forță vitală”, ș.a.m.d., ci este un rezultat al observațiilor. Căci atunci când considerăm un copil până la schimbarea dentiției, dezvoltarea copilului este, în principal, dependentă de organismul său fizic. Organismul fizic trebuie să se adapteze mai întâi la lumea exterioară. Dar el nu poate să o facă imediat, nici măcar în sensul fizic cel mai grosier. Și pentru că el conține în sine ceea ce și-a adus omul din lumea spirituală, în care s-a aflat în existența sa pre-terestră, el nu poate nici măcar să preia, fără doar și poate, substanțe din lumea exterioară; el trebuie să le preia pe acestea pregătite în laptele matern. Ca să spunem așa, pentru început el trebuie să rămână la ceea ce este de aceeași natură cu el. El trebuie să se integreze treptat în lumea exterioară. Și încheierea acestei integrări a organismului fizic în lumea exterioară, o constituie apariția celei de-a doua dentiții, în jurul vârstei de 7 ani. Aceasta constituie oarecum punctul terminal al integrării organismului fizic al copilului în lumea exterioară.
Însă în acest răstimp în care organizația umană este, în principal, îndreptată asupra configurării scheletului osos, copilul are interes doar față de anumite aspecte din lumea exterioară, și nu pentru toate. El are interes numai pentru ceea ce poate fi numit gesturi, raporturi de mișcare. Trebuie să reflectați la faptul că pentru început conștiența copilului este crepusculară, ca de vis, că mai întâi el percepe lucrurile foarte confuz, și că abia treptat se luminează pentru el capacitatea de percepție. Dar, în esență, lucrurile rămân așa că în răstimpul dintre naștere și schimbarea dentiței copilul este fixat cu percepțiile sale pe tot ceea ce sunt gesturile și raporturile de mișcare, și anume este fixat în așa fel încât în clipa în care percepe o mișcare, el simte impulsul lăuntric să imite acea mișcare. Căci există o lege precisă a evoluției naturii omenești, pe care o pot caracteriza în felul următor.
Prin aceea că omul se integrează în lumea fizică-terestră, interesul său se dezvoltă în așa fel încât această evoluție pornește, pentru început, de la gesturi, de la raporturile de mișcare. Din raporturile de mișcare se dezvoltă limbajul în interiorul organismului, și din limbaj se dezvoltă gândul. Acest fapt stă ca lege profund importantă la baza dezvoltării omului. Tot ceea ce apare în sunete, în limbaj, este rezultatul gesturilor intermediate de lăuntrul organizației omenești. Dacă vă îndreptați atenția nu numai asupra modului în care învață un copil să vorbească, ci și asupra modului în care învață el să meargă, să pășească, atunci puteți observa că un copil pășește mai puternic pe călcâie, iar un altul mai mult pe vârful degetelor de la picioare. Puteți observa copii care, atunci când învață să meargă, au mai mult tendința de a-și duce picioarele în față, în timp ce la alții puteți observa că au mai degrabă tendința de a se opri între doi pași. Este extrem de interesant să privești un copil cum învață să meargă. Trebuie să învățăm să observăm acest lucru. Dar și mai interesant este și – mult mai puțin luat în considerare – să vezi cum învață un copil să apuce cu mâinile, să privești cum învață să-și miște mâinile. Există copii care atunci când vor să prindă ceva, își mișcă mâinile în așa fel încât și degetele ajung în mișcare; alții își țin degetele liniștite, și cuprind obiectul cu mâna având degetele liniștite. Există copii care întind brațul și mâna, dar rămân pe loc cu trunchiul; există alții care urmăresc cu trunchiul mișcarea brațelor și a mâinilor. Am cunoscut un copil care, atunci când era foarte mic și se afla în scăunelul său la o distanță de masă iar pe masă se afla o mâncare pe care el o voia, atunci „vâslea” într-acolo: întregul său corp era în mișcare. El nu putea deloc face o mișcare cu brațele și mâinile fără ca întregul corp să ajungă în mișcare.
Asta trebuie să privim mai întâi la copil, căci acesta este cel dintâi impuls lăuntric de viață, dorința cea mai originară de viață: modul în care se mișcă un copil. Și în această mișcare apare imediat tendința de a se alipi de ceilalți membri ai familiei: de a executa o mișcare așa cum o execută tatăl, sau mama, sau alții din familie. Principiul de imitare apare în gesturi. Căci în primul rând, în evoluția omenească au existat gesturile. Și gesturile se continuă lăuntric în organizarea organismului fizic, sufletesc și spiritual al omului, și se transpun în limbaj. Cine poate observa lucrurile, acela știe cu exactitate că un copil vorbește ca și cum frazele ar fi tocate, ca și cum ar păși cu călcâiele; un alt copil vorbește cursiv, în așa fel încât frazele curg una dintr-alta – asta atunci când el are tendința de a păși mai mult pe vârfurile degetelor de la picioare; un copil are tendința de a accentua elementul vocalic, atunci când apucă lucrurile ușor, cu degetele; un copil are predispoziția de a accentua consoanele atunci când apucă lucrurile ci întregul braț. În limbaj dobândim o impresie exactă a predispozițiilor copilului. Iar faptul de a înțelege lumea în conformitate cu sensul ei, din punctul de vedere al gândirii, se dezvoltă de asemenea din limbaj. Nu gândul produce limbajul, ci limbajul produce gândul. Așa stau lucrurile în evoluția culturii cu întreaga omenire; mai întâi oamenii au vorbit, apoi au gândit. Așa stau lucrurile și la copil; el învață mai întâi din mișcare să vorbească, să articuleze, și apoi se desprinde din limbaj, gândirea. De aceea, trebuie să vedem următoarea succesiune ca fiind deosebit de importantă: Gest-limbaj-gând sau gândire.
Toate au caracterul lor aparte în prima epocă de viață a copilului, până la schimbarea dentiției. Atunci când copilul se integrează în lume, treptat, în primii patru ani de viață, el se integrează mai întâi în lume prin gest, și totul depinde de gest. Aș spune că vorbirea și gândirea se desfășoară într-o măsură înaltă inconștient; ele se orânduiesc pur și simplu, după gest. De aceea putem spune, cu aproximație: În perioada de la 1-7 ani, viața copilului se desfășoară preponderent în gest – dar gest în sensul cel mai larg, gest care la copil trăiește în imitare. Acest lucru trebuie luat cu strictețe în considerare în educație, căci, de fapt, până la schimbarea dentiției, copilul nu preia nimic altceva decât gesturi; el se închide față de toate celelalte. Atunci când îi spunem copilului: Fă asta așa, fă cealaltă așa – el de fapt nu aude, nu observă ce-i spunem. Numai dacă stăm în fața lui și facem noi înșine ceea ce este de făcut, o face și el. Căci copilul face ceva după modul în care îmi mișc eu însumi degetele, sau privește ceva în modul în care îl privesc eu, și nu în conformitate cu ceea ce îi spun. El imită totul. Aceasta este taina dezvoltării copilului până la schimbarea dentiției; anume că el trăiește cu totul în imitarea a ceea ce îl întâmpină din exterior ca gest, în sensul cel mai cuprinzător. De aici provin și surprizele ce rezultă atunci când avem de educat copii de această vârstă. – A venit odată un tată la mine, și mi-a spus: Ce să fac? Este ceva înspăimântător, băiatul meu a furat. – Eu i-am spus: Vom cerceta dacă fură cu adevărat; dar ce s-a întâmplat? – Și tatăl a povestit că băiatul a luat din dulap bani, și-a cumpărat bomboane și i-a servit și pe ceilalți băieți. Eu am spus: Probabil că este dulapul din care băiatul a văzut-o adesea pe mamă luând bani, ca să facă diverse cumpărături; băiatul a imitat-o pur și simplu. Și chiar așa stăteau lucrurile. Eu am spus în continuare: Dar asta nu înseamnă că a furat, căci în asta constă principiul de dezvoltare de la sine-înțeles al copilului până la schimbarea dentiției, anume că el imită ceea ce vede; așa procedează el cu necesitate. – Așadar trebuie să evităm să facem în prezența copilului ceea ce el nu trebuie să facă. În felul acesta îl educăm. Dacă-i spunem să facă una sau alta sau să nu facă ceva, aceasta nu exercită nicio influență asupra copilului, până la schimbarea dentiției. Acționează cel mult dacă îmbrăcăm cuvintele într-un gest, prin aceea că spunem: Știi, eu nu aș face niciodată ceea ce ai făcut tu acum! – pentru că acesta este un gest voalat.
Despre aceasta este vorba, anume să vedem că până la schimbarea dentiției copilul este o ființă care imită. În această perioadă există o anumită legătură între copil și mediul său înconjurător, al mediului său înconjurător care se manifestă prin acțiune, legătură care se pierde ulterior. Căci oricât de ciudat și de paradoxal ar suna pentru oamenii actuali, care nu gândesc în mod spiritual asupra realității, ci numai în abstracțiuni, întregul raport al copilului față de gesturile din mediul său înconjurător are un caracter religios – firesc. Copilul este dăruit prin trupul său fizic la tot ceea ce este gest. El nici nu poate proceda altfel decât să se dăruiască acestor gesturi. Ceea ce facem noi mai târziu cu sufletele și spiritele noastre, anume de a ne dărui Divinității, care este tot o spiritualitate exterioară, este înfăptuit de copil cu trupul său fizic prin aceea că îl aduce în mișcare. El este de fapt cufundat întru totul în religie, cu însușirile sale bune și rele. Din aceasta mai rămâne ulterior doar spiritual-sufletescul, pe care copilul îl are și în organismul său fizic. De aceea, dacă alături de copil trăiește un tată de tip urs sau leu, care devine adesea irascibil și-și manifestă emoțiile în prezența copilului, trebuie să ne fie limpede că din ceea ce trăiește lăuntric în emoții, copilul încă nu înțelege nimic; dar față de ceea ce vede, el viețuiește ceva care nu este moral. Copilul privește inconștient, atât gestul irascibil, cât și moralitatea care stă la baza acestuia; astfel încât el nu are numai imaginea exterioară a gestului, ci preia în sine, împreună cu gestul, și întreaga valoare morală. Atunci când fac un gest irascibil, acesta trece până în organizația sanguină a copilului, și când repet astfel de gesturi ele se vor exprima în circulația sanguină a copilului. El va fi organizat în trupul său fizic așa cum mă raportez eu prin gesturi în preajma lui. Sau dacă nu sunt plin de iubire în preajma copilului, sau dacă, fără să dau atenție copilului, îndeplinesc ceva care corespunde doar unei vârste mai înaintate și nu sunt mereu conștient de faptul că am copilul în preajma mea, atunci poate interveni situația ca un copil să se dăruiască plin de iubire la ceva care nu este copilăresc, ci adecvat unei vârste mai înaintate, și să-și organizeze în mod corespunzător apoi, trupul fizic. Cel care consideră, ținând cont de aceste cerințe despre care am vorbit, întreaga viață a omului de la naștere și până la moarte, acela vede că un copil la care cei din preajma lui s-au raportat – chiar dacă a trebuit să se întâmple așa –, lăsându-l să imite doar lucruri adecvate unei vârste mai înaintate, va suferi de scleroză începând de la vârsta de 50 de ani. Toate acestea trebuie văzute în corelațiile lor. Bolile care apar la bătrânețe sunt adesea consecințele greșelilor de educație care au fost făcute în prima copilărie.
De aceea, o educație care se întemeiază realmente pe cunoașterea omului trebuie să aibă în vedere întregul om, de la naștere și până la moarte. Și acesta este esențialul cunoașterii antroposofice, anume că se urmărește întreg omul, pe întreg parcursul vieții. În felul acesta descoperim cât de puternică este legătura între copil și mediul său înconjurător. Aș spune că sufletul copilului se revarsă în mediul înconjurător, trăiește în mod intim cu acest mediu înconjurător, și anume într-o corelație cu mult mai intensă decât în viața ulterioară. În această privință, copilul este încă foarte apropiat de animal – numai că el este spiritualizat, însuflețit, pe când animalul are doar o legătură grosieră cu mediul înconjurător, dar o are totuși. De aceea au fost atât de inexplicabile unele apariții din ultima vreme, pentru că nu s-a putut urmări particularitatea lucrurilor, ca de exemplu cazul „cailor care calculează” [Nota 12], care au stârnit o mare senzație în ultima vreme; caii executând operații simple de calcul prin aceea că indicau rezultatul bătând din picior. Eu nu am văzut renumiții cai Elberfeid, dar am văzut calul domnului von Osten. Iar acesta făcea socoteli drăguțe. De exemplu, domnul von Osten întreba: Cât fac 7+5? – și apoi începea să numere, pornind de la 1, iar calul bătea din picior când ajungea la 12. Așadar el putea să adune, să scadă, ș.a.m.d. A existat un conferențiar universitar care a studiat această problemă și a scris o carte în privința ei, care este extraordinar de interesantă. El pornește de la ideea că de fapt calul vede anumite mici gesturi pe care le face domnul von Osten, care se află mereu alături de cal. Și el este de părere că atunci când domnul von Osten numără cât fac 7+5, până la 12, iar calul bate din picior la 12, domnul von Osten ar face o mină foarte subtilă când ajunge la 12, pe care calul o observă, și de aceea bate din picior. După părerea lui, totul poate fi redus la ceva concret. – Dar apoi, el pune întrebarea: Noi de ce nu vedem aceste gesturi pe care le face domnul von Osten, și pe care calul le vede, știind astfel să se oprească la 12? Și aici, conferențiarul universitar răspunde: Aceste gesturi sunt atât de subtile, încât omul nu le poate vedea. – De unde se poate trage concluzia că un cal vede mai mult decât un conferențiar universitar. Dar pentru mine, nu așa stăteau lucrurile. Căci eu vedeam această minune a calului inteligent alături de domnul von Osten în mantia sa lungă. Și vedeam că în buzunarul din dreapta al mantiei el avea o mulțime de bucăți de zahăr, și că în timpul experimentelor sale mereu ajungea câte o bucată de zahăr din buzunarul său, la cal; astfel încât înlăuntrul calului luase naștere sentimentul că de la domnul von Osten pornește dulceață. Și așa a luat naștere un fel de iubire între domn și cal. Și numai când aceasta s-a stabilit, așadar atunci când interiorul calului este cumva conectat cu interiorul domnului von Osten prin fluxul dulceții zahărului, care se scurgea de la unul la celălalt, atunci calul „calcula”, în sensul că prelua realmente ceva, dar nu prin mina domnului von Osten, ci prin ceea ce gândea el. Acesta gândea: 5+7=12, și calul era sugestionat să preia acest gând și alcătuia realmente o copie a acestuia. Căci acest lucru se poate realmente vedea: cum calul și domnul von Osten sunt conectați sufletește între ei, și ei își transmit reciproc ceva atunci când sunt interconectați prin elementul zahăr. Astfel, animalul mai are încă această relație mai subtilă cu mediul înconjurător, care poate fi încurajată din afară, ca în acest caz prin zahăr.
O astfel de relație cu mediul înconjurător există într-un mod și mai subtil la copil. Ea trăiește în copil și trebuie să i se dea atenție. De aceea, educația de la grădiniță nu trebuie să se bazeze niciodată pe altceva decât pe principiul imitației. Educatorii (educatoarele) trebuie să se așeze lângă copii și să înfăptuiască realmente lucrurile pe care trebuie să le facă aceștia, astfel încât copiii să trebuiască doar să le imite. Orice educație și predare dinainte de schimbarea dentiției trebuie să se bazeze pe principiul imitației.
Cu totul altfel stau lucrurile cu copilul, după ce a trecut de schimbarea dentiției. Atunci viața sa sufletească devine cu totul altfel. Devine în așa fel încât copilul nu mai percepe doar gesturile individuale, ci și modul în care concordă gesturile între ele. În timp ce mai înainte avea, de exemplu, un sentiment față de o anumită linie, acum dobândește sentimentul concordanței, acordului față de ceva unde există simetrie. Apare sentimentul acordului și dezacordului și copilul dobândește în sufletul său posibilitatea de a percepe imagini. Dar în clipa în care sunt percepute imaginile apare interesul pentru limbaj. În primii 7 ani de viață există interesul pentru gest, pentru mișcare; în răstimpul dintre 7 și 14 ani, interesul pentru tot ceea ce este imagine, iar limbajul este, în principal, imagine. După schimbarea dentiției, interesul copilului trece de la gest, la limbaj. Iar în perioada în care noi îl avem pe copil la școală, așadar între schimbarea dentiției și pubertate, noi putem acționa, de preferință, prin tot ceea ce se află în limbaj, dar și prin tot ceea ce există ca moralitate în limbaj. Căci la fel cum anterior copilul s-a raportat în mod religios prin gest la lumea înconjurătoare, acum el se raportează moral la ceea ce îl întâmpină în limbaj: elementul religios se subtilizează treptat la nivel sufletesc.
Acum, noi trebuie să învățăm să acționăm, la această vârstă a copilului, prin limbaj. Dar tot ceea ce urmează să acționeze prin limbaj trebuie să acționeze prin autoritatea de la sine-înțeleasă. Dacă vreau să-i aduc copilului o imagine prin limbaj, eu trebuie să fiu pentru el o autoritate de la sine-înțeleasă. Căci așa cum îi arătăm copilului ce trebuie să facă înainte de schimbarea dentiției, trebuie să devenim un model uman pentru copil între schimbarea dentiției și pubertate. Asta înseamnă că nu are niciun sens să dăm temeiuri copilului de această vârstă să-i oferim motive pe care să le înțeleagă, de a face ceva sau de a nu face ceva, pentru că este întemeiat sau neîntemeiat. Căci copilul nici nu le aude. Și noi trebuie să înțelegem că așa stau lucrurile. Căci la fel cum observă copilul de la cea mai fragedă vârstă a sa doar gesturile, tot așa observă el, între schimbarea dentiției și pubertate, doar ceea ce sunt eu pentru el ca om. De exemplu, la această vârstă copilul trebuie să învețe moralitatea, în sensul ca el să vadă drept bine ceea ce desemnează autoritatea de la sine-înțeleasă drept bine, prin limbaj; și el trebuie să vadă drept rău ceea ce vede această autoritate drept rău. Copilul trebuie să învețe că este bine ceea ce face autoritatea de la sine-înțeleasă, și drept rău ceea ce această autoritate nu face; respectiv că sunt bune cele despre care autoritatea spune că sunt bune, și rele cele despre care autoritatea spune că sunt rele. Sper să nu mi-o luați în nume de rău că eu, care am scris cu 30 de ani în urmă Filosofia libertății [Nota 13], vreau să susțin acum principiul salvator al autorității. Dar tocmai atunci când cunoști esența libertății știi și că între schimbarea dentiției și pubertate, copilul este dependent, prin natura omului, de faptul de a se raporta la o autoritate de la sine-înțeleasă. Orice nu include în sine acest raport al copilului cu autoritatea de la sine-înțeleasă a educatorului și învățătorului, este greșeală de educație. Copilul trebuie să vadă firul conducător în tot ceea ce trebuie el să facă sau să nu facă, în tot ceea ce trebuie să gândească sau să nu gândească, să simtă sau să nu simtă în ceea ce îi revine prin limbaj din partea învățătorului și a educatorului. De aceea, nu are niciun sens să vrem să-l învățăm ceva, la această vârstă, prin intelect. Totul trebuie să fie orientat în această perioadă în direcția sentimentului, căci sentimentul preia imaginea, și copilul este organizat la această vârstă în vederea preluării imaginilor și a concordanței dintre amănunte. Așadar nu putem să ne adresăm copilului în privința moralității, prin imperative: Asta să faci, asta să nu faci! – căci asta nu are efect. Dar are efect dacă reușim să aducem copilul, în dispoziția sa sufletească lăuntrică, prin modul în care îi vorbim, la faptul ca Binele să-i placă, și Răul să-i displacă. Între schimbarea dentiției și pubertate copilul este un estetician, și noi trebuie să ne îngrijim ca el să aibă satisfacție când ceva este bine, și să fie neplăcut impresionat de ceva rău. Atunci, el se maturizează și în privința moralității.
Iar în această activitate bazată pe imagini, noi trebuie să ne situăm întotdeauna cu onestitate, alături de copil. De asta ține faptul ca noi să fim puternic pătrunși lăuntric de tot ceea ce facem. Și nu suntem așa, atunci când – situați la o mică distanță de copil – trăim sentimentul: Tu ești incredibil de deștept – copilul este incredibil de prost. – Căci asta alterează întreaga educație, alterează și sentimentul față de autoritate pe care copilul îl respectă. Ce fel de imagini să folosesc pentru a le putea aduce copilului? Am ales următorul exemplu, pentru concretizare.
Nu i se poate vorbi copilului despre nemurirea sufletului, la fel cum îi vorbim omului adult; dar trebuie să-i aducem copilului sentimentul nemuririi sufletului, și de aceea trebuie să folosim o imagine – care ar putea să dureze o oră –, să configurăm pentru el următoarea imagine. Putem să-i explicăm copilului ce este pupa unui fluture, și să-i spunem: Din aceasta va ieși ulterior fluturele; pupa conține deja fluturele, numai că el nu este încă vizibil, nu este încă în măsură să zboare, dar el se află înlăuntrul pupei. – Apoi, se poate merge mai departe, și spune: Într-un mod asemănător conține și corpul omenesc sufletul, numai că acesta nu este vizibil; dar prin moarte, sufletul zboară afară din corp; singura deosebire dintre om și fluture este numai aceea că fluturele este vizibil, pe când sufletul omenesc, nu. În felul acesta putem vorbi copilului despre nemurirea sufletului, astfel încât el să dobândească o reprezentare întru totul corectă despre nemurire, adecvată vârstei sale. Numai că nu avem voie să stăm lângă copil și să gândim: Eu sunt deștept, sunt filosof, și îmi dovedesc nemurirea sufletului prin gândire; copilul este naiv, este prost, și eu îmi formez pentru el imaginea fluturelui care iese din pupă. – Căci dacă gândim în felul acesta, nu ajungem la sufletul copilului, trecem pe lângă el, și copilul nu beneficiază cu nimic. Atunci există o singură posibilitate: trebuie să credem noi înșine în imagine, nu trebuie să vrem să fim mai deștepți decât copilul; trebuie să stăm la fel de plini de încredere alături de copil. Cum se poate face aceasta? – Cel care este antroposof, om de știință spirituală, știe că ieșirea fluturelui din pupă este o imagine pusă de înșiși zeii acestei lumi pentru nemurirea sufletului omenesc. El nu gândește altfel decât că zeii au încadrat în lume această imagine a fluturelui ce iese din pupă, pentru nemurirea sufletului omenesc; el are o imagine în natură, care este spirituală, și cu ajutorul ei îi poate limpezi copilului faptul că așa stau lucrurile. El vede în toate treptele inferioare ale procesului, procesele superioare devenite abstracte. Dacă eu nu am ideea că un copil este prost și eu sunt deștept, ci stau în fața copilului având conștiența că așa stau lucrurile în lume și că eu îi aduc copilului ceva în care cred eu însumi cu cea mai mare intensitate, atunci există un raport imponderabil între noi, iar copilul înaintează realmente prin educație. Atunci, în procesul de educație se strecoară necontenit aspecte morale imponderabile. Și despre asta este vorba.
Dacă străvedem aceste lucruri, atunci vom realiza pretutindeni în învățământul educator și în educarea însoțită de învățare, care sunt atitudinile corecte. Să luăm un exemplu. Cum trebuie să învețe copilul să citească și să scrie? Este mult mai mizerabil decât se crede de obicei – printr-o o rațiune omenească brutală –, faptul că învățarea scrisului și a cititului se consideră drept o necesitate. Se consideră o necesitate ca un copil să fie „dresat” să învețe să citească și să scrie, în orice circumstanțe. Dar gândiți-vă ce înseamnă asta pentru copil! Oamenii nu au tendința – o dată ce au ajuns adulți – să se transpună în sufletul copilului ca să vadă ce trăiește copilul atunci când învață să citească și să scrie. În civilizația noastră actuală, avem litere: a, b, c, ș.a.m.d.; ele reprezintă anumite imagini pentru noi. I se dă copilului sunetul „ah”. Când îl folosește el? Sunetul este pentru el expresia unei dispoziții sufletești lăuntrice. El folosește acest sunet atunci când stă în fața a ceva care-i produce uimirea, admirația sau o stare sufletească asemănătoare. El înțelege sunetul; acesta este legat de natura omenească. Sau el are sunetul „e”. când folosește el acest sunet? Atunci când vrea să indice că ceva s-a apropiat de el, că a viețuit ceva care intervine în natura lui. Atunci când cineva mă înțeapă, eu spun „e!”. Și la fel stau lucrurile cu consoanele. Orice sunet corespunde unei manifestări a vieții; consoanele imită o lume exterioară, vocalele exprimă ceea ce trăiește omul lăuntric în suflet. Filologia ajunge în ziua de azi la astfel de idei doar în primele lor stadii. Cei mai savanți cercetători lingviști au reflectat la modul cum a putut lua naștere limbajul în decursul evoluției omenești. Există două teorii. Una dintre ele reprezintă concepția că limbajul a luat naștere din ceea ce viețuiește sufletul, așa cum apare deja la animal în forma cea mai primitivă, că trăirile sufletești lăuntrice se manifestă în afară: „mu-mu”, exprimând ceea ce viețuiește vaca; „ham-ham”, ceea ce viețuiește câinele. Așa ar rezulta, prin complicare, ceea ce devine la om limbajul articulat, din acest impuls de a da o configurare sentimentelor lăuntrice. Această teorie se numește întrucâtva umoristic, „Teoria ham-ham” [Nota 14]. Cealaltă concepție pornește de la ideea că prin sunete se imită ceea ce se desfășoară în exterior. Atunci când răsună clopotul, se poate imita în vorbire ceea ce se desfășoară în clopot: „bingbang-bingbang”. Aici se încearcă să se imite ceea ce se desfășoară în mod exterior. Aceasta este teoria ce reduce totul în limbaj la imitarea auditivă a proceselor exterioare: „Teoria bing-bang”. Aceste două teorii sunt opuse. Eu nu am în vedere acest lucru în mod umoristic, pentru că în realitate amândouă sunt corecte: teoria ham-ham este corectă pentru vocale, iar teoria bing-bang, pentru consoane. Prin aceea că transpunem gesturile în sunete, noi învățăm să imităm în interior procesele exterioare prin consoane, și învățăm să configurăm trăirile sufletești lăuntrice, în vocale. Interiorul și exteriorul se revarsă laolaltă în limbaj. Iar acest aspect este omogen pentru natura omului, și ea îl înțelege.
Acum, copilul vine la școală. Prin organizația sa lăuntrică el a devenit o ființă vorbitoare. Acum el trebuie să viețuiască dintr-o-dată o legătură – eu am spus să viețuiască, și nu să cunoască, datorită faptului că mi-am cântărit bine cuvintele – o legătură între uimirea și admirația exprimată prin sunetul „ah”, și acest semn demoniacal, a. Acesta îi este întru totul străin. El trebuie să învețe să aducă în legătură cu „ah!” ceva care se află cu totul departe de el. Acest lucru este întru totul imposibil pentru constituția sufletească a copilului. Copilul se simte ca tras pe roată atunci când noi pornim învățământul de la actualele forme ale literelor.
Dar acest lucru poate fi întru câtva gândit. Ceea ce avem noi astăzi ca litere nu a existat dintotdeauna. Să privim la vechile popoare care aveau scrieri ideograme: ele foloseau imagini care aveau deja ceva de a face cu cele exprimate, concretizând ceea ce era de exprimat. Ele nu aveau litere cum avem noi, ci imagini care aveau o legătură cu ceea ce semnificau. De aceea a putut
fi folosită într-o oarecare măsură și scrierea cuneiformă. Acestea au fost timpurile în care mai exista o rațiune omenească în privința a ceea ce era fixat prin semn. În ziua de azi, nu mai există așa ceva. Dar noi trebuie să reluăm întrucâtva acești pași, cu copiii. Dar asta nu înseamnă să studiem istoria culturii și să urmărim formele care au existat cândva în scrierea hieroglifică sau în cea în ideograme, ci să dăm un elan fanteziei noastre, pentru a ajunge Ia imagini utile. Asta trebuie să facem, căci altfel nu putem fi învățători sau educatori. De aceea trebuie – dacă e să revelăm caracteristica celor de care este vorba când pornim de la antroposofie – să apelăm la entuziasm. – Eu sunt prea puțin bucuros atunci când intru, de exemplu, într-o clasă din școala noastră Waldorf și observ că învățătorul sau învățătoarea sunt obosiți, și că ei predau într-o anumită stare de oboseală. Nu se poate așa ceva! Nu poți fi obosit, nu poți fi decât entuziasmat atunci când ești prezent cu toată ființa ta când predai. Este cu totul incorect să fii obosit atunci când vrei să predai; oboseala trebuie rezolvată altfel. Așadar este întru totul vorba ca noi să putem aduce elan în fantezia noastră de învățători. Și cum anume? Eu fac apel pentru început la ceva pe care copilul l-a văzut la piață sau în altă parte, de exemplu la un pește. Folosind culori desenez-pictez, pentru început, un pește. (În limba germană, „Fisch”-n.tr.) Apoi pronunț cuvântul „Fisch”, dar nu îl pronunț repede, ci astfel: „F-i-sch”. Apoi îmi concentrez atenția doar asupra începutului cuvântului, spunând „F...” și schimb treptat statura peștelui în semnul asemănător peștelui, aducând și copilul să spună „F”: și avem F-ul!
Sau pun copilul să spună „Val” (În limba germană, „Welle”-n.tr.), și îl pun pe copil să deseneze un val, apoi să pronunțe începutul cuvântului val (Welle): „W...” și așa transform desenul valului în W.
Perfecționând mai departe acest sistem, extrag din desenul pictural semnele scrisului, așa cum au luat ele naștere. Eu nu îl aduc pe copil într-un stadiu al civilizației care nu are încă nimic în comun cu el, dar conduc lucrurile în așa fel încât legătura cu lumea exterioară să nu se întrerupă niciodată. Atunci, dacă nu vrem să studiem istoria culturii – căci scrierea actuală a luat naștere din scrierea ideogramă, dar nu e deloc nevoie să studiem istoria culturii – trebuie să aducem doar elan în fantezia noastră, și atunci vom ajunge să configurăm împreună cu copilul scrisul, din desen.
Acum nu trebuie să acordăm valoare numai faptului că în felul acesta avem o nouă metodă, spirituală. Trebuie să acordăm valoare modului în care se adaptează copilul lăuntric atunci când îi stimulăm necontenit activarea sufletului. El nu se poate integra dacă este forțat, dacă trebuie să ajungă necontenit în raporturi străine cu lumea înconjurătoare. Este important să ne adresăm lăuntricului copilului.
Căci ce este un principiu în ziua de azi? E drept că este deja ceva depășit, dar nu cu multă vreme în urmă li se dădeau fetițelor păpuși „frumoase”, cu păr ș.a.m.d., cu chipuri frumoase, și care-și puteau chiar închide ochii atunci când erau puse în pătuțuri. Ele sunt, desigur, oribile, pentru că sunt neartistice, dar civilizația le numește frumoase. Dar ce fel de păpuși sunt acestea? Sunt păpuși față de care fantezia copilului nu se mai poate activa. Dar lucrurile se pot face altfel. Dacă legăm o batistă în așa fel încât să ia naștere o figură cu brațe și picioare și marcăm cu cerneală albastră ochii, și poate cu cerneală roșie, gura, atunci copilul trebuie să-și dezvolte fantezia ca să vadă în aceasta, un om. Iar așa ceva acționează infinit de viu asupra copilului, pentru că-i oferă posibilitatea să dea fanteziei sale un elan. Desigur că trebuie să o facem noi înșine. Dar această posibilitate trebuie creată pentru copil, și anume la vârsta în care el se joacă. De aceea toate lucrurile care nu dau elan fanteziei copilului, nu sunt recomandate ca jucării. – Spuneam că a trecut vremea în care se dădeau copiilor păpuși „frumoase”; căci în ziua de azi li se dau maimuțe sau urși. Nici în raport cu astfel de jucării nu poate fi clădită fantezia copiilor într-un mod omenesc. Dar tocmai astfel de fenomene prin care se vine în întâmpinarea copiilor oferindu-li-se ursuleți, care pot fi mângâiați, arată cât de departe este civilizația noastră de a vedea înlăuntrul naturii omenești. Și este întru totul remarcabil cum pot configura copiii, într-un mod de la sine-înțeles artistic, acest interior al naturii omenești.
Noi am organizat la Școala Waldorf trecerea învățământului obișnuit într-un fel de învățământ artistic. Așadar făcând abstracție de faptul că nu începem deloc prin a-i învăța pe copii să scrie, ci să deseneze pictând și să picteze desenând – s-ar putea spune și să-i lăsăm „să mâzgălească”, după care trebuie să-i punem pe copii să facă și curățenie în clasă, ceea ce este probabil incomod; eu voi spune mâine și cum se trece de la scris la citit în afară de asta, noi conducem pe cât posibil copilul în elementul artistic în practicarea micilor lucrări plastice, fără să-l determinăm pe copil să înfăptuiască altceva decât ceea ce vrea el dinlăuntrul său să facă din acea formă. În felul acesta rezultă lucruri remarcabile. Vreau să vă dau un exemplu care a apărut într-un mod admirabil la copiii mai mari.
Noi avem, în programul de învățământ, cunoașterea omului ca obiect de predare, relativ timpuriu: pentru copiii de zece, unsprezece ani. Ei învață acolo cum sunt formate oasele, cum sunt ele alcătuite, cum se susțin unul pe celălalt, ș.a.m.d. Și ei învață aceste lucruri în mod artistic, nu intelectual. După ce copilul a avut câteva astfel de ore, în care el a dobândit o concepție despre alcătuirea oaselor omenești, despre dinamica oaselor, despre susținerea lor reciprocă, se trece la atelier, unde copiii modelează configurații plastice, și din ceea ce face copilul se vede imediat că el a învățat ceva despre oase. Nu în sensul că el ar imita formele oaselor, ci modul în care se pune sufletul său lăuntric în mișcare se exprimă în felul în care modelează el formele. Anterior, s-a pus, de exemplu, problema să se alcătuiască mici recipiente, și copiii ajung ca de la sine să formeze obiecte cu aspect de cupă. Ele se formează din natura copilului, cu totul altfel înainte de participarea la acest învățământ, decât ulterior, dacă trăirea este realmente așa cum trebuie să fie. Însă atunci antropologia trebuie și ea predată copiilor în așa fel încât să pătrundă omul în întregime. Iar în ziua de azi, acest lucru este dificil.
Atunci când cineva trece adesea prin ateliere – așa ca mine – și vede cum pictează și sculptează lumea, el știe și că un sculptor abia dacă realizează ceva fără un model; acesta trebuie să aibă o formă omenească în fața sa, dacă vrea să o modeleze. Acest lucru ar fi fost un nonsens pentru un artist grec. Desigur că el învățase să cunoască forma omenească în întrecerile sportive, dar el o resimțea lăuntric. El știa, din modul în care simțea lăuntric – și acest sentiment lua naștere fără model – deosebirea dintre un braț întins, dintre întinderea suplimentară a degetului arătător, ș.a.m.d. El încorpora apoi aceste sentimente, în formă. Dacă predați în ziua de azi antropologia așa cum se obișnuiește, atunci oasele sunt expuse unul lângă altul prin copii sau desene, mușchii sunt descriși succesiv, și de fapt nu se dobândește o impresie a modului cum se susține totul reciproc. La noi copiii știu, atunci când au o vertebră a coloanei vertebrale, în ce măsură este ea asemănătoare unui os al capului; ei dobândesc un sentiment al transformării oaselor. Dar atunci ei trăiesc lăuntric forma umană și au impulsul de a o exprima artistic. Și ea trece în viață, nu rămâne exterioară.
De aceea, marele meu dor și cerința mea în calitate de conducător al Școlii Waldorf, este ca pe cât posibil să se lase în afară tot ceea ce este știință – eu prețuiesc această știință, nimeni nu o poate prețui în măsura în care o fac eu, dar aș vrea ca tot ceea ce este știință fixată în cărți să rămână în afara predării din școală. Ea poate fi practicată în afara școlii, dacă cineva nu se poate abține, dar cred că m-aș supăra foarte rău dacă aș vedea un învățător sau învățătoare stând cu o carte în fața clasei. La învățământ, totul trebuie să fie lăuntric, trebuie să fie de la sine-înțeles. Cum se predă, de exemplu, în ziua de azi, botanica? Există cărți de botanică; acestea redau concepții științifice, dar ele nu aparțin de spiritul școlii, în care avem copii între schimbarea dentiției și pubertate. Bibliografia de care are nevoie un învățător trebuie să crească din principiile educaționale vii, despre care vreau eu să vă vorbesc aici.
Așadar se pune problema ca în întreaga atitudine a învățătorului, în atitudinea sufletească, spirituală și corporală a învățătorului, să existe o concreștere cu lumea. Numai atunci poate el acționa asupra copiilor, numai atunci este el pentru ei o autoritate de la sine-înțeleasă între schimbarea dentiției și pubertate. Mereu se pune problema ca noi să creștem în aceste viețuiri și ca totul să treacă în viață în mod viu. Acesta este principiul fundamental pe care trebuie să-l avem astăzi în educație. Cu aceasta există și legătura cu clasa și cu ceea ce trebuie să existe ca stare de spirit imponderabilă.
Întrebare: Există adulți care par să fi rămas pe treapta de copil care imită. Cum se explică aceasta?
Dr. Steiner: Pe fiecare treaptă pe care se desfășoară evoluția omenească este posibil ca omul să rămână pe loc. Dacă descriem treptele evoluției – să adăugăm la cele pe care le-am putut spune astăzi și perioada embrionară, apoi răstimpul până la schimbarea dentiției și pe acela până la pubertate – atunci avem acele epoci care se pot configura într-o viață omenească pe deplin dezvoltată. Dar cu scurt timp în urmă, din contextul dezvoltării noastre antroposofice a rezultat că se pune problema să ținem conferințe de pedagogie curativă [Nota 15], și să facem cu acest prilej legătura cu cazuri absolut concrete de copii care fie au rămas în urmă în evoluția lor, fie s-au dezvoltat anormal, într-o direcție anume. Noi am organizat lucrurile atunci în așa fel încât să expunem, din puncte de vedere pedagogic, medical, igienic ș.a.m.d., anumite cazuri care sunt tratate la Institutul Clinico-terapeutic al doamnei Dr. Wegmann [Nota 16]. Printre aceste cazuri s-a aflat și un copil, aproape în vârstă de un an, care are aproximativ mărimea unui copil de un an, dar se află, prin întreaga sa configurare fizică, în mod absolut în stadiul unui embrion care a rămas la vârsta de șapte-opt luni. Dacă desenați contururile acestui copil și nu desenați cu claritate membrele întru câtva mai configurate, ci le indicați doar, dar desenați cu claritate forma capului, așa cum există ea la acest băiat, și priviți desenul într-un mod mai superficial, nu veți avea deloc impresia că acest băiat este în vârstă de aproape un an, ci veți crede că el este un embrion, deoarece el a păstrat în multe privințe o constituție embrionară și după naștere.
Orice treaptă de viață, așadar și cea embrionară, poate fi purtată în una ulterioară. Căci stadiile succesive de evoluție sunt în așa fel încât, ca să spunem așa, la orice stadiu nou se transformă cel vechi și se adaugă elementul nou. Considerați întru totul exact ceea ce v-am spus în legătură cu dăruirea religioasă firească a copilului față de mediul înconjurător înainte de schimbarea dentiției; această religiozitate naturală se transformă mai târziu în ceva sufletesc, la care se adaugă stadiul estetic. Există foarte mulți copii care poartă primul stadiu în cel de-al doilea, și atunci cel de-al doilea stadiu rămâne nedezvoltat. Dar lucrurile pot merge și mai departe: Stadiul deja manifestat poate apărea în oricare altul; atunci stadiul inițial este purtat în stadiile următoare. Și nici măcar nu trebuie să fie atât de evident pentru superficialitatea vieții, faptul că un stadiu anterior s-a menținut în unul ulterior, dacă acest fenomen nu apare la o vârstă deosebit de târzie. Dar mereu se întâmplă ca stadiile anterioare să fie purtate în cele ulterioare. Considerați lucrurile la un regn inferior al naturii. Planta matură, pe deplin dezvoltată, are rădăcină, tulpină și frunze, apoi frunzele verzi se concentrează formând caliciul, la care se adaugă petalele, staminele, pistilul ș.a.m.d. Dar există și plante care nu ajung să formeze inflorescențe, care rămân la nivelul de frunze verzi și constituie fructe doar într-o formă neevoluată.
De exemplu, cât de mult rămâne o ferigă în urma unei plante de piciorul-cocoșului! La plante, asta nu duce la anormalitate. Dar la om, avem un singur tip de om. Și atunci, omul ar rămâne, de-a-lungul întregii sale vieți, o ființă care imită sau o ființă care trebuie să se afle sub imperativul autorității. Dar în viață noi putem avea de a face cu oameni care nu rămân doar ființe care imită, ci și cu oameni care rămân, în privința însușirilor lor reale, la acel stadiu care se dezvoltă pe deplin între schimbarea dentiției și pubertate. Acești oameni sunt chiar foarte frecvenți; și atunci acest stadiu se propagă în viața următoare. Atunci oamenii nu ajung mai departe, în viața ulterioară, decât ca ceea ce apare mai târziu să se manifeste doar într-o măsură limitată; oamenii rămân atunci pe treapta autorității. – Dacă nu ar fi așa, nu ar exista tendința ce există în ziua de azi de formare a sectelor, ș.a.m.d., căci legăturile dintre sectă se bazează pe aceea că omul nu trebuie să gândească el însuși, ci îl lasă pe celălalt să gândească, și el doar îl urmează. Numai că majoritatea oamenilor au rămas în multe domenii din viață la stadiul de autoritate. Dacă este vorba, de exemplu, să-și formuleze o judecată în privința unei probleme de natură științifică, oamenii nu se ostenesc să cerceteze lucrurile, ci întreabă: Unde este cel care trebuie să știe asta, care predă la universitate, într-o anumită facultate? – Aveți aici principiul autorității. Dar și în privința bolilor este configurat extrem de puternic principiul autorității – chiar dacă în mod justificat. Nici în problemele juridice nu vrea omul să judece singur în ziua de azi; el merge la avocat, căci acela trebuie să știe, și omul rămâne mereu pe punctul de vedere al copilului de 8, 9 ani. Și de multe ori avocatul nu este cu mult mai în vârstă în această privință. Căci dacă i se pun întrebări, el aduce o legislație sau o mapă, iar aceasta reprezintă din nou o autoritate. Lucrurile stau așa că fiecare stadiu poate interveni într-unul ulterior.
Societatea Antroposofică ar trebui să constea de fapt numai din oameni care au crescut dincolo de principiul autorității, care nu recunosc niciun principiu al autorității, ci doar adevărata înțelegere. Dar oamenii din afară, își pot imagina prea puțin astfel lucrurile, încât afirmă mereu: Antroposofia se bazează pe autoritate. – Dar este valabil exact cazul invers, căci noi trebuie să creștem dincolo de principiul autorității, prin acel tip de cercetare și înțelegere care este cultivat în antroposofie. Căci aici se pune problema ca omul să cuprindă fiecare particulă infimă de cercetare și înțelegere, pentru ca el să poată parcurge diferitele stadii.
Întrebare: De ce nu este, din punctul de vedere al antroposofiei, nemurirea o credință, ci o cunoaștere?
Dr. Steiner: Antroposofia înaintează de la cunoașterea exterioară a omului, la cunoașterea lăuntrică a omului. De exemplu, de la oamenii care se află aici și au audiat de o vreme îndelungată conferințe, nu au rămas aici trupurile fizice, ci doar trupurile eterice. Până la acela pătrunde antroposofia; și noi putem spune așadar la ceea ce merge de la naștere până la moarte. Cealaltă știință se amăgește în această privință. Faptul de a vorbi despre trupul eteric este la fel de puțin o credință pe cât este credință să se vorbească despre trupul fizic. Trupul eteric este recunoscut prin imaginațiune. Dacă avansăm în cunoașterea antroposofică, învățăm să recunoaștem prin inspirație cum trăiește în continuare, după moarte, trupul astral al omului.
Conceptul actual de credință nu este la fel de vechi ca acela de creștinism. El a apărut abia după ce oamenii s-au îndepărtat de la ceea ce poate fi observat ca spiritual.
