În acest loc al considerațiilor noastre pedagogice aș dori să intercalez câte ceva despre masurile luate în Școala Waldorf, pentru a transpune în realitate acele principii pedagogice despre care am vorbit deja aici și despre care voi vorbi în continuare în aceste conferințe.
Școala Waldorf din Stuttgart este acea școală care a fost organizată în anul 1919 în sensul pedagogiei antroposofice la inițiativa lui Emil Molt [Nota 23]. Această organizare în sensul pedagogiei antroposofice, a rezultat prin aceea că mi s-a conferit conducerea acestei școli. De aceea, dacă descriu cum a fost organizată această școală, aceasta constituie totodată un exemplu pentru înfăptuirea practică a bazelor pedagogice despre care este vorba aici.
Pentru început, aș vrea să indic faptul că în Școala Waldorf sufletul educației și al predării îl constituie în primul rând consiliul pedagogic, acele consilii pedagogice care sunt ținute regulat de către colegiul profesoral și la care eu particip de câte ori pot fi eu însumi la Stuttgart. Aceste consilii pedagogice nu se ocupă doar de măsurile exterioare din școală, ca de exemplu de conceperea planului de învățământ, a structurării claselor ș.a.m.d., ci ele se preocupă într-un mod amănunțit de întreaga viață a școlii și de tot ceea ce trebuie să însuflețească această viață a școlii. Școala este organizată în sensul de a realiza educația și predarea pe baza cunoașterii omului, adică pe baza cunoașterii fiecărei individualități a copiilor în parte. În această privință, observarea psihologică a individualității copiilor constituie un moment esențial în configurarea predării în toate amănuntele concrete. La consiliile profesorale se vorbește despre fiecare copil în așa fel încât se încearcă să se cuprindă esența naturii omenești care există într-un copil, în individualitatea sa aparte. Vă puteți imagina că în felul acesta se revelează toate gradele și tipurile de capacități și forțe sufletești ale copiilor. În fața consiliului profesoral se aduce tot ceea ce există în copii, aș spune, de la valorile psihologic-fiziologice reduse, până la genialitate – așa cum sperăm că va fi ea confirmată de viață.
Dacă vrem să observăm copiii în privința adevăratei lor entități, atunci se pune în primul rând problema să dobândim o privire psihologică pentru observarea copilului. Din această privire psihologică nu face parte numai observarea în mare a capacităților individuale ale copilului, ci în primul rând o evaluare a acestor capacități ale sale. Căci trebuie să aveți în vedere următoarele: Putem avea un copil în fața noastră care pare extraordinar de dotat în privința învățării cititului sau a scrisului, sau pare deosebit de dotat, de exemplu în privința calculelor aritmetice sau a învățării limbilor străine. Dar faptul de a rămâne a a-ți spune: Acest copil este dotat, căci el învață cu ușurință limbile străine, învață cu ușurință să socotească ș.a.m.d. – este o superficialitate psihologică. Căci ușurința cu care învață un copil, pe la vârsta de 7, 8 sau 9 ani, poate însemna că din copil va deveni cândva un geniu, dar poate însemna la fel de bine că din el va deveni cândva un om bolnav de nervi, sau suferind de o altă boală. Dacă avem înțelegerea faptului că entitatea omenească poartă în sine, în afara trupului fizic ce se oferă ochilor, și un trup eteric, care stă la baza forțelor de creștere și de hrănire, care îl determină pe copil să crească; dacă ne gândim în continuare că omul mai are și un trup astral în sine, care nu mai are nimic de a face, prin legile sale, cu ceea ce este fizic, clăditor, ziditor pe Pământ, ci care descompune de fapt necontenit fizicul, îl distruge pentru ca spiritualul să aibă loc, și dacă reflectăm în continuare că de om mai este legată și organizația Eului, astfel încât noi trebuie să dăm atenție și celor trei organizații superioare – trup eteric, trup astral și organizația Eului – la fel cum dăm atenție trupului fizic vizibil, atunci ne vom putea forma o idee, o reprezentare în privința a cât de complicată este ființa omenească și că fiecare dintre aceste elemente componente ale entității omenești poate determina existența unei dotări sau a unei lipsei de dotări într-un anumit domeniu, sau existența unei dotări aparente, amăgitoare, trecătoare, maladive. De aceea, trebuie să ne însușim capacitatea de a vedea dacă o dotare este orientată în sens sănătos, sau se îndreaptă într-un sens maladiv.
Dacă cineva reprezintă, ca învățător și educator, acea cunoaștere a omului despre care este vorba aici în aceste conferințe cu iubirea, dăruirea și disponibilitatea de jertfă necesare, atunci rezultă particularitatea că în viețuirea alături de copii – vă rog să nu înțelegeți greșit lucrurile, aceasta nu este o laudă – el devine tot mai înțelept. El descoperă, ca să spunem așa, singur cum trebuie apreciată o anumită capacitate sau realizare a copilului. El învață să se familiarizeze întru totul cu natura copilului, și anume să o facă relativ repede.
Eu știu că unii vor spune: Dacă tu afirmi că omul mai are în afara trupului său vizibil și elemente componente suprasensibile: trupul eteric, trupul astral și organizația Eului, atunci numai omul clarvăzător ar putea să fie învățător, numai acela care poate vedea aceste componente suprasensibile ale naturii omenești. Dar nu este așa. Tot ceea ce poate fi văzut la om prin imaginație, inspirație și intuiție, așa cum am descris eu în cărțile mele, poate fi judecat, apreciat, văzut și la organizația fizică, deoarece se exprimă la copil peste tot, inclusiv în organizația fizică. De aceea există întru totul posibilitatea ca un învățător sau un educator care-și exercită profesiunea pur și simplu într-un mod plin de iubire pe baza unei cunoașteri cuprinzătoare a omului, să spună, de exemplu, într-un anumit caz: Acesta este un copil care este întru totul sănătos în privința Eului său, a trupului său astral și chiar și în privința trupului său eteric; dar trupul fizic prezintă întăriri, rigidizări, astfel încât copilul nu poate înfăptui capacitățile pe care le are în spiritual, deoarece trupul fizic este o piedică pentru el. – Sau gândiți-vă la un alt caz; este posibil ca cineva să spună: La acest copil apar, pe la 7 sau 8 ani, calități pretimpurii; copilul ne surprinde prin aceea că învață repede, pretimpuriu, una sau alta, dar trebuie dat atenție faptului că trupul fizic este prea moale și poartă în sine predispoziția de a se revărsa cândva în grăsime. – Căci dacă trupul fizic este prea moale, dacă elementul lichid are o supragreutate în comparație cu cel solid, atunci spiritual-sufletescul se impune cu specificul său și avem un copil prematur, care va bloca din nou acest aspect prematur în dezvoltarea în continuare a trupului fizic, ceea ce poate determina în anumite circumstanțe ca respectivul să devină un om mediu, sau chiar sub capacitatea medie, pentru întreaga sa viață. Pe scurt, se pune problema să se evalueze mai întâi lăuntric ceea ce se observă în mod exterior la copil, căci nu se spune nimic dacă se vorbește doar de capacități sau lipsă de capacități.
Ceea ce v-am spus eu acum puteți afla și din biografia celor mai diferiți oameni. În dezvoltarea spirituală a omenirii s-ar putea realiza o galerie întreagă de oameni iluminați care au realizat lucruri mari în viața lor, în timp ce au fost apreciați ca fiind întru totul nedotați în copilăria lor, ba chiar au fost lăsați repetenți, cum se spune. Se întâlnesc cele mai ciudate exemple în lume. Există, de exemplu, un poet care până la vârsta de 18, 19, 20 de ani, a fost considerat atât de nedotat încât învățătorii și educatorii l-au sfătuit să nu urmeze studii superioare, pentru că nu avea nicio dotare în această privință. El nu s-a lăsat reținut, el a parcurs totuși acele studii superioare, și a fost numit apoi foarte curând inspectorul acelor școli în care oamenii nu au vrut să-l lase să-și continue studiile. – Există un poet austriac, Robert Hamerling [Nota 24] care s-a pregătit să devină profesor de gimnaziu. El a primit la examen note excelente la greacă și latină, dar nu i s-a aprobat să predea limba germană deoarece compunerile sale au fost găsite foarte deficitare. Dar el a devenit un poet celebru.
Aș putea continua să vă povestesc și ați vedea pretutindeni că este dificil să vezi în copilul care crește ceea ce există realmente ca potențial înlăuntrul lui. Și totuși, asta trebuie să se petreacă într-o școală care vrea să educe și să predea în mod corect. De aceea, la consiliile profesorale din școala Waldorf se acordă cea mai mare valoare studiului copiilor, pentru ca întregul colegiu profesoral să fie mereu la curent cum stau lucrurile cu un copil anume. Desigur că această sarcină devine tot mai cuprinzătoare. Căci Școala Waldorf, care a fost întemeiată cu câțiva ani în urmă cu circa 150 de copii, numără astăzi, cu toate clasele paralele care au fost înființate, circa 800 de elevi în peste 20 de clase, și mai mult de 40 de cadre didactice. Toate acestea vă pot confirma că posibilitatea de a proceda așa cum am descris-o eu, există doar atunci când oamenii își dezvoltă totodată capacitatea de a vedea la care dintre copii trebuie intervenit în mod deosebit. Căci unii copii sunt în așa fel structurați încât, dacă sunt înțeleși, de la acea înțelegere se aruncă o lumină asupra multor copii. Unii copii cu greu pot fi ajutați prin înțelegere, dar devotamentul plin de iubire poate depăși toate acestea, prin cunoașterea ființei umane.
A fost necesar să excludem un număr de copii pe o durată mai mare sau mai mică, sau temporar, dintre ceilalți, pentru că sunt inferiori din punct de vedere spiritual, și i-ar deranja pe ceilalți prin incapacitatea lor de a cuprinde lucrurile, prin incapacitatea lor de a înțelege. Aceștia au fost reuniți într-o clasă pentru copiii cu calități spirituale reduse. Această clasă este condusă de omul care v-a vorbit recent, Dr. Schubert [Nota 25], care prin ființa sa aparte parcă a fost creat pentru conducerea unei astfel de clase. Căci conducerea unei astfel de clase necesită calități întru totul aparte. Ea necesită realmente capacitatea de a putea pătrunde, aș spune, până la însușirile sufletești care au rămas blocate în corporalitate și nu vor să iasă afară. Acestea trebuie extrase treptat. Această situație se învecinează cu bolile fizice, anume acolo unde anormalul fiziologic se învecinează cu boala fizică. Această graniță este întru totul mobilă, ea nu este deloc ceva determinat. Este bine dacă se poate privi de la fiecare anormalitate așa-numită fiziologică, înspre ceea ce nu este sănătos pe undeva, prin fizicul omului. Căci în sensul propriu-zis al cuvântului, nu există boli ale spiritului, deoarece acestea sunt mereu determinate de faptul că fizicul nu lasă spiritualul să se manifeste, pe undeva nu îl preia în sine, și nu îl prelucrează pentru lumea fizică. În Germania există și în ziua de azi în școli particularitatea că aproape toți copiii nu numai că sunt subalimentați, ci suferă deja de ani de zile de consecințele subalimentării.
Este vorba așadar să putem realiza realmente și în întreaga noastră înțelegere unitatea dintre observarea spiritual-sufletescului și a corporalității fizice. Oamenii pot înțelege doar cu mare greutate faptul că aceasta este o necesitate în educație și învățământ. Ne-a vizitat cândva Școala Waldorf un om foarte înțelegător, care a făcut mereu parte din învățământul public. Eu l-am condus în toate părțile, zile de-a-rândul. El s-a interesat mult de toate. Dar după ce am vorbit cu el despre un copil sau altul – căci în majoritatea cazurilor de genul acesta se vorbește despre copii, și nu despre principii abstracte de învățământ, căci educația noastră se bazează pe cunoașterea omului –, el a spus în cele din urmă: Da, dar atunci toți învățătorii ar trebui să fie de fapt medici. – Eu am replicat: Nu este nevoie; dar ei ar trebui să știe din constituția fizică, bolnavă sau sănătoasă a copilului, câte ceva în măsura în care este necesar pentru învățător, pentru a educa. Căci unde s-ar ajunge dacă se spune că lucrurile nu merg din cauză că învățătorul nu poate învăța una sau alta, pentru că nu se poate organiza una sau alta? Trebuie să se organizeze cele corespunzătoare, și învățătorul trebuie să le învețe. Acesta este singurul punct de vedere posibil. Așa-numitele capacități normale pe care le dezvoltă omul, care există la orice om, se studiază cel mai bine pe fenomenele patologice. Și dacă învățăm să cunoaștem un organism bolnav în anumite privințe, atunci, dacă-l cunoaștem cu adevărat, am creat baza pentru a recunoaște un suflet genial. Eu nu mă situez pe punctul de vedere al lui Lambroso [Nota 26] sau alt punct de vedere asemănător; nu este cazul. Eu nu afirm că geniul este întotdeauna bolnav; dar învățăm să cunoaștem sufletesc-spiritualul tocmai atunci când învățăm să cunoaștem corpul bolnav al copilului. Din dificultățile pe care le are sufletesc-spiritualul de a se manifesta, de a se exterioriza dintr-un corp bolnav, învățăm să recunoaștem cum cuprinde sufletul organismul atunci când se manifestă în mod exterior.
În felul acesta, pedagogia nu se învecinează numai cu ușoara patologie existentă la copiii insuficient dotați, ci ea se învecinează deja cu aspectul patologic în sensul cel mai cuprinzător. De aceea am introdus în școala noastră și tratarea medicală a copiilor. Dar noi nu avem un medic care să se situeze doar în domeniul medicinii, în afara pedagogiei, ci medicul nostru școlar, Dr. Kolisko [Nota 27] este la rândul său profesor diriginte al unei clase. El este încadrat în întreaga pedagogie a școlii, îi cunoaște pe toți copiii și de aceea știe într-un cu totul alt mod de unde anume apare ceva patologic la unul dintre copiii cunoscuți lui, decât atunci când un medic școlar obișnuit vine la școală doar în zile de excepție, și apreciază din câteva priviri starea de sănătate a unui copil. Și în afară de aceasta, consiliile profesorale sunt în așa fel organizate încât nu se trage o graniță între spiritual-sufletesc și corporalitatea fizică, în considerarea copilului. Desigur că atunci învățătorul trebuie să-și însușească treptat capacitatea de a privi întregul om, și ca detaliile unui fizic sănătos sau ale unui fizic bolnav să-l intereseze la fel de mult cu ceea ce este sănătos sau anormal din punct de vedere spiritual.
Asta am încercat să facem în școală: anume, ca fiecare învățător să dezvolte cel mai profund interes și cea mai mare atenție, pentru întregul om. Aceasta include faptul că profesorii noștri nu sunt de fapt specialiști. Căci, la urma-urmelor nu se pune atât problema dacă profesorul stăpânește mai mult sau mai puțin istoria pe care o predă, dacă el este, în general, o personalitate care poate acționa în modul descris asupra copiilor, și dacă el poate vedea cum se dezvoltă copiii prin modul lui de abordare. Eu a trebuit să-mi însușesc această practică nemijlocită de predare și educație deoarece, de pe la vârsta de 14, 15 ani, pentru a supraviețui, a trebuit să predau, să fiu mereu profesor particular. De exemplu [Nota 28], pe când eram un tânăr de 21 de ani, o familie mi-a încredințat educarea a patru băieți. Printre aceștia era unul în vârstă de 11 ani, atunci când am ajuns eu la familia aceea ca profesor particular, care era hidrocefal în cea mai mare măsură. El avea însușiri absolut ciudate. El nu mânca împreună cu ceilalți la masă, ci pleca de la masă și mergea la bucătărie, unde se aflau recipientele în care se arunca gunoiul; el mânca de acolo cojile de cartofi, împreună cu murdăria care se aduna în recipiente. La vârsta de 11 ani el nu știa de fapt nimic deosebit. Încercaseră ca pe baza învățământului primit anterior, să-și ia examenul de admitere într-o școală gimnazială oarecare. Dar când a predat rezultatul lucrării sale de admitere, acesta consta într-un caiet care avea o gaură mare în locul în care ștersese ceva cu guma. El nu făcuse nimic altceva la acel examen, și era deja în vârstă de 11 ani. Părinții erau nefericiți. Ei aparțineau clasei burgheze, era o familie distinsă, și toate afirmațiile erau de genul: Băiatul este anormal – și desigur că se manifestă o prejudecată față de un copil despre care se spune așa ceva. Se mai spunea: El trebuie să învețe o meserie, căci altceva nu poate să facă. Când am venit în familie, nu a înțeles de fapt nimeni când mi-am exprimat intenția: Dacă-mi încredințați acum sub deplină responsabilitate băiatul, nu vă promit nimic altceva decât că voi scoate la suprafață ceea ce se află în el. – Nimeni nu a înțeles ce am vrut să spun, cu excepția mamei – printr-o privire ca de la sine-înțeleasă – și a excelentului medic de familie [Nota 29]. A fost acel medic, care a întemeiat ulterior, împreună cu Dr. Freud, psihanaliza, pe când aceasta se mai afla încă în cel mai bun stadiu al ei; ulterior, el s-a separat de aceasta, când psihanaliza a ajuns la decadență. Dar se putea discuta cu el, și asta a dus la faptul ca eu să ajung să fiu profesorul particular al acestui băiat.
Într-un an și jumătate capul lui devenise considerabil mai mic, și băiatul făcuse atâtea progrese, întrucât a putut intra la gimnaziu. L-am însoțit apoi mai departe pe perioada școlară; el avea nevoie de ajutor, dar după 1 1/2 ani a putut intra la gimnaziu. În orice caz, educația sa se desfășura în sensul că eu aveam nevoie câteodată de 11/2 ore pentru a pregăti ceea ce voiam să-i predau băiatului într-un sfert de oră. Căci se punea problema să dau dovadă de cea mai mare economie în predare față de acest băiat, și să nu folosesc niciodată mai mult timp decât era strict necesar. Și programul zilnic trebuia respectat cu toată exactitatea. Eu am dispus: băiatul va face un timp anume muzică, un timp anume gimnastică, un timp anume va merge la plimbare, ș.a.m.d. În felul acesta, îmi spuneam, se poate realiza ca din acest băiat să scoatem la iveală ceea ce se află în el. E drept că au existat răstimpi în care lucrurile au mers de-a-dreptul prost cu această educație. Băiatul devenise palid. Toți oamenii – cu excepția mamei și a medicului de familie –, spuneau: îl distruge pe băiat! – Eu am replicat: Desigur că nu pot educa și preda mai departe dacă cineva intervine în cele stabilite; lucrurile trebuie să se poată desfășura în continuare așa cum am stabilit. – Și ele s-au desfășurat. Băiatul a parcurs gimnaziul, și-a urmat studiile, a devenit medic, și a murit devreme numai datorită faptului că fiind convocat ca medic în timpul Războiului Mondial, s-a infectat de o boală care a dus la moartea sa. Dar el a știut să-și exercite foarte bine profesiunea de medic. – V-am dat acest exemplu numai pentru a vă arăta cât de necesar este ca în educație să ai totul în vedere, așadar să veți și cum se retrage printr-un tratament anume hidrocefalia, de la o săptămână la alta.
Acum, veți spune: Desigur, în învățământul particular, individual, se poate petrece așa ceva. – Dar se poate petrece la fel de bine și la clase relativ mari. Căci cel care se familiarizează, plin de iubire, cu acest mod care este expus aici drept cunoaștere a omului, își însușește repede posibilitatea de a avea pentru fiecare elev – chiar și într-o clasă în care sunt mulți elevi – atenția corespunzătoare, de care are fiecare nevoie. Dar necesară este privirea psihologică modelată în felul în care am descris-o. Dar această privire psihologică nu se însușește cu ușurință dacă omul trece prin lume și nu are niciun interes față de ceilalți oameni. Eu pot afirma că știu ce datorez faptului că pentru mine niciun om nu a fost neinteresant. Deja de când eram copil, niciodată nu mi s-apărut vreun om neinteresant. Și mai știu că eu nu l-aș fi putut educa pe acel băiat dacă pentru mine nu ar fi fost de fapt interesanți toți oamenii.
Această extindere a intelectului este ceea ce străbate ca o atmosferă consiliile pedagogice din Școala Waldorf, astfel încât acolo domnește întru totul – dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa – o dispoziție lăuntrică psihologică. Atunci însă aceste consilii profesorale devin realmente o înaltă școală psihologică. Este interesant de văzut cum își poate aprofunda de la un an la altul consiliul profesoral ca unitate, privirea psihologică. Căci la toate cele pe care vi le-am descris eu, se mai adaugă ceva dacă avem în vedere clasele individuale. Noi nu cultivăm statisticile în sensul obișnuit, căci pentru noi clasele sunt ființe vii, la fel ca fiecare elev în parte. Fiecare clasă poate fi studiată în sine, și este extraordinar de interesant să observi ce forțe imponderabile ies la iveală. Dar atunci când se studiază o clasă întreagă, și profesorii din diferitele clase sunt de acord în timpul consiliului asupra particularităților claselor lor, atunci este, de exemplu, interesant – noi avem clase mixte, atât cu băieți cât și cu fete – că o clasă este o cu totul altă entitate dacă în ea sunt mai multe fete decât băieți, decât o clasă în care sunt mai mult băieți decât fete; și din nou, o clasă în care sunt băieți și fete în egală măsură, este o cu totul altă entitate. Lucrurile sunt extraordinar de interesante, și nu numai prin cuvintele reciproce care sunt schimbate, sau prin micile povești de dragoste care se înfiripează întotdeauna în clasele mari. Și în această privință ne însușim iubirea necesară, care vede atunci când este nevoie, și nu vede atunci când nu este nevoie. Dar făcând total abstracție de aceasta, entitatea lăuntrică imponderabilă a diverselor individualități masculine sau feminine, este cea care conferă clasei o structură spirituală întru totul aparte. În felul acesta învățăm să cunoaștem individualitățile claselor. Dacă există clase paralele, ca în școala noastră Waldorf, repartizarea în clase se poate întrucâtva modifica dacă este necesar – ceea ce se întâmplă foarte rar.
Astfel de studii, în privința modului în care sunt clasele ca atare, constituie mereu conținutul consiliilor profesorale. Și așa, conținutul consiliilor nu se referă numai la organizarea școlii, ci la o conducere vie a pedagogiei în școală, astfel încât cadrele didactice să învețe necontenit. În felul acesta, consiliile devin sufletul întregii școli. Și atunci învățăm să apreciem cel mai mic lucru în modul corect, învățăm să apreciem corect ceea ce este important, ș.a.m.d. Atunci nu vom face tărăboi pentru o mică greșeală a unui copil, dar vom putea întrezări și atunci când apare ceva care poate fi important pentru continuarea școlii. Și așa, a rezultat ceva foarte interesant în fenomenul general al școlii noastre Waldorf, care s-a manifestat abia în timp: în mare, copiii noștri sunt mai capabili să cuprindă ceea ce trebuie să-și însușească un copil la școală, în clasele superioare, decât elevii altor școli; eu v-am descris că în primele clase copiii noștri au rămas întrucâtva în urmă cu scrisul și cititul, pentru că metoda noastră este extinsă pe durata mai multor ani, și este cu totul diferită de orice altă metodă. Dar începând de la vârsta de 13 până la 15 ani, elevii noștri încep să o ia înaintea elevilor din alte școli, în privința unei anumite ușurințe de a pătrunde lucrurile și în privința de a prelua ceva cu îndemânare, ș.a.m.d.
Acum ia naștere o mare dificultate. Este un fapt remarcabil că acolo unde este lumină, obiectele creează umbre; dacă lumina este mai slabă, umbrele sunt mai atenuate, dar dacă lumina este mai puternică, umbrele sunt mai intense. Și așa au rezultat următoarele în privința anumitor însușiri sufletești. Dacă nu s-a dat suficientă atenție și grijă faptului ca învățătorii să fie într-un contact sănătos cu elevii, ca învățătorii să fie realmente niște modele iar copiii să se poată orienta realmente după aceste modele, atunci pot apărea foarte ușor abateri morale drept contra-imagini ale unui contact deficitar. În privința aceasta nu ne putem face nicio iluzie, așa stau lucrurile. De aceea, se pune problema să se dezvolte realmente o concreștere deplină a individualităților profesorilor cu cele ale elevilor, astfel încât prin această legătură lăuntrică puternică a copiilor cu învățătorii și profesorii, evoluția dintr-o parte să corespundă pe deplin evoluției din cealaltă parte.
Toate aceste lucruri trebuie studiate lăuntric cu o iubire deplină față de oameni, pentru că altfel vor rezulta surprize. Dar metoda este întru totul adecvată pentru a scoate la iveală calitățile potențiale ale unui om. Uneori se pot manifesta lucruri ciudate, de genul acesta: Există un poet german care știa că a fost foarte prost educat, și că a beneficiat de un învățământ foarte deficitar, astfel încât foarte multe dintre însușirile sale nu au putut ieși la iveală, nu s-au putut manifesta – el s-a plâns mereu în această privință, atunci când corpul său devenise deja rigid și dur – pentru că în tinerețea lui nu s-a avut în vedere dezvoltarea individualității. El s-a dus odată la un frenolog. – Să nu credeți că eu vreau să apăr frenologia, sau să o apreciez în mod deosebit, dar ea își are importanța ei dacă este exercitată intuitiv. – Frenologul l-a palpat, i-a spus tot felul de lucruri frumoase, pentru că acestea chiar existau, dar la un loc al craniului s-a oprit dintr-o-dată, s-a înroșit și n-a îndrăznit să mai spună nimic. Atunci poetul a spus: Haideți, spuneți, aceasta este predispoziția mea de a fura; ea există în mine. Și probabil că dacă aș fi fost educat mai bine în școală, aș fi avut cele mai mari dificultăți și cu această predispoziție.
Atunci când vrem să educăm, trebuie să avem și o anumită libertate. Dar pe aceea nu o avem dacă în școală acționează orarul obișnuit, îngrozitor: de la 8 la 9 religie, de la 9 la 10 gimnastică, de la 10 la 11 istorie, de la 11 la 12, matematică. Atunci ceea ce urmează șterge oarecum ceea ce a fost anterior; și nu se poate face nimic, iar învățătorul ajunge la disperare dacă vrea să se descurce totuși cumva. De aceea, noi avem în școala Waldorf ceea ce se poate numi învățământul pe epoci, învățământul principal este acela pe care îl primește copilul în fiecare zi în orele de dinainte de amiază; de la 8 la 10 sau de la 8 la 11, cu scurtele pauze de recreere corespunzătoare, și el este un învățământ unitar. Atunci se află un învățător sau un profesor în clasă, și în clasele superioare. Atunci obiectul predării nu se schimbă la fiecare oră, căci pentru ceva ce voim să întreprindem, de exemplu la matematică, avem nevoie, să spunem, de patru săptămâni. Atunci, în fiecare zi se abordează, între 8 și 10, capitolul respectiv, iar în ziua următoare se face legătura cu ceea ce a fost în ziua precedentă. Cele care urmează nu le elimină pe cele care au precedat; și în felul acesta, este posibilă concentrarea. Și dacă s-au scurs 4 săptămâni și un capitol din matematică a fost suficient tratat, și el a fost încheiat, atunci se începe cu un capitol de istorie, care este continuat – în funcție de situație – timp de 4-5 săptămâni, ș.a.m.d. Atunci veți vedea exact contrariul a ceea ce se numește sistem de învățământ de specialitate. De exemplu, dacă vizitați Școala Waldorf, îl puteți găsi pe Dr. Baravalle [Nota 30] predând într-o clasă geometrie descriptivă. Elevii stau în fața lui pe bănci, unde-și au planșetele de desen, și desenează; dl. Baravalle se comportă ca un profesor model în specialitatea geometrie. – Dacă mergeți într-o altă școală, în conformitate cu planul de învățământ îl găsiți pe profesor sau pe învățător spunând, de exemplu: Verificați la geometrie sau matematică, etc. Eu am cunoscut foarte mulți profesori care erau renumiți prin faptul că – fiind, de exemplu, profesori de matematică – atunci când făceau excursii cu școala cu copiii, nu puteau spune nici măcar numele plantelor. – Dar la noi în școală, tot în orele de dinainte de amiază, îl găsiți pe același Dr. Baravalle, mergând încolo și încoace în clasa lui, și predând limba engleză. Iar din modul în care a vorbit despre metodică aici, în conferințele sale, observați că el a vorbit despre tot felul de lucruri și că omul nu-și poate da seama care este de fapt materia lui de specialitate. Unii dintre dumneavoastră au crezut că specialitatea sa este geografia, sau geometria, sau o alta. Specificul de substanță și conținut al predării poate fi repede însușit de către cineva care are predispozițiile de a pătrunde în cunoaștere, de a putea viețui lucrurile în suflet, cunoscându-le. Așadar noi nu avem un orar, ci un învățământ pe epoci. Desigur că nimic nu este pedant. Învățământul principal este împărțit pe epoci în școala noastră Waldorf; desigur că uneori trebuie procedat și după orar; celelalte ore se succed în urma învățământului principal.
Apoi, noi dăm o mare atenție și grijă faptului ca elevii să învețe două limbi străine deja de când vin în învățământul gimnazial; la noi sunt limbile franceză și engleză. Acestea sunt aduse copiilor de când sunt mici. Dar există și acest aspect în școala noastră, că de la întemeierea școlii Waldorf ne vin mereu noi elevi. Ne vin, de exemplu, elevi care ar putea fi preluați în clasa a 6-a. Dar în această clasă se află copii care sunt întrucâtva avansați la limbile străine. Și dacă vin copii noi, ei trebuie plasați în clasa a 5-a, pentru că încă nu au nicio cunoștință în privința limbilor. Noi trebuie să luăm necontenit în considerare aceste dificultăți.
În acest scop trebuie să avem în vedere ca învățământul principal să fie stabilit pe cât posibil înainte de amiază, astfel încât pentru după-amiază să rămână exercițiile corporale, gimnastica, euritmia ș.a.m.d. – totul fără pedanterie. Căci de vreme ce nu putem plăti la nesfârșit profesori, nu putem organiza totul la modul ideal, ci numai așa cum este posibil. Sper că nu mă veți înțelege greșit când afirm că nu putem face nimic numai cu idealurile. Să nu spuneți că antroposofia nu este idealistă. Noi putem aprecia idealurile, dar nu putem face nimic numai cu ele; le putem picta frumos, putem spune: Așa trebuie să fie! – Putem chiar să ne imaginăm că ne străduim să le îndeplinim. Dar în realitate, avem o situație absolut precisă, concretă, cu circa 800 de elevi, care trebuie cunoscuți, și între 40 și 50 de învățători și profesori, care trebuie și ei cunoscuți. Căci la ce folosește un consiliu profesoral dacă niciunul dintre ei nu corespunde idealului? Esențial este să contăm pe ceea ce se poate realmente realiza, adică pe ceea ce există. Atunci ne mișcăm în sfera realității. Și dacă vrem să executăm ceva practic, se pune problema să ne mișcăm în sfera realității. – Atâta în privința organizării învățământului pe epoci.
În privința manevrării libere a predării, care ar trebui să reiasă din tot ceea ce vă descriu, este desigur vorba și de faptul că elevii noștri nu stau întotdeauna liniștiți ca niște șoricei în prezența pisicii. Dar dumneavoastră trebuie să vedeți cum întreaga constituție moral-sufletească a unei clase este rezultatul a ceea ce se află înăuntrul ei, iar acest rezultat depinde la rândul său de aspecte imponderabile. În această privință se poate viețui faptul că și în școala Waldorf există învățători și profesori care nu se descurcă în mod suficient; eu nu vreau să descriu lucrurile, desigur că pot interveni dezacorduri din când în când, dar am putut constata când am intrat în câte o clasă, că un sfert dintre elevi se aflau pe sub bănci, un sfert era deasupra, iar ceilalți alergau necontenit pe ușă afară, făcând gălăgie. Acestea sunt lucruri care nu trebuie să ne uimească. Ele apar, desigur în alt mod, chiar și atunci când știm cum să ne raportăm la copii. De aceea, trebuie să le lăsăm copiilor o libertate de mișcare, și nu trebuie să ne descurcăm cu ei pedepsindu-i, ci în alt mod. La noi nu se comandă, nu se impune ceva, ci lucrurile se dezvoltă de la sine. Dar se dezvoltă de la sine prin aceea că în ființa învățătorilor se află ceea ce v-am descris eu – ca viață a lor. Desigur că uneori copiii fac niște spectacole care-ți dau fiori; dar din aceasta putem vedea vitalitatea lor. Căci ei vor fi activi și la ceea ce trebuie să înfăptuiască dacă știm să le stârnim interesul în această privință. Și așa trebuie să fie ca noi să folosim însușirile bune ale unui copil așa-numit bun, pentru ca el să învețe ceva, dar trebuie să folosim și așa-numitele însușiri inutile, care nu sunt bune de nimic, pentru ca și cel care le posedă să meargă mai departe. Căci nu vom progresa dacă putem dezvolta doar însușirile bune. Uneori trebuie să dezvoltăm și așa-numitele însușiri inutile, numai că trebuie să fim capabili să le dăm direcția cea bună. Căci în aceste însușiri așa-zis bune ale copilului se află frecvent ceea ce înseamnă tocmai forța omului adult, și care se poate îndrepta la un adult înspre Binele extrem, dacă știm să o tratăm corect.
De asemenea, trebuie să diferențiem dacă un copil nu ne face probleme pentru că este cuminte, sau pentru că este bolnav. Dacă omul se gândește doar la propria sa comoditate, poate fi la fel de bucuros că un copil bolnav stă liniștit și nu-i face probleme, pe cât este de bucuros că un copil bun nu îi face probleme. Dar dacă privim într-adevăr în natura omului, avem mult mai mult de lucru cu un astfel de copil decât cel care are calități așa-zis inutile. Așadar și aici se pune problema privirii psihologice și a tratamentului psihologic, avut desigur în vedere din punct de vedere spiritual-sufletesc.
Apoi se pune problema că în Școala Waldorf esențialul predării se află în școală. Temele de casă, împovărătoare pentru copii, se dau doar în măsura cea mai mică. Și atunci când copiii înfăptuiesc totul împreună cu învățătorii, ei ajung la păreri remarcabile. Așa, de exemplu, s-a întâmplat în școala Waldorf – ceva întru totul caracteristic unii elevi au făcut realmente unele „isprăvi”. Învățătorul, care nu era întru totul pătruns de pedagogia școlii Waldorf, a vrut să-i pedepsească în mod „spiritual” pe acești copii. El le-a spus: Trebuie să rămâneți în școală după terminarea orelor, să faceți socoteli! – Copiii nu au putut deloc înțelege că faptul de a face socoteli este o pedeapsă; căci era ceva pe care ei îl făceau cu cea mai mare bucurie. Acest lucru s-a întâmplat realmente, și întreaga clasă a întrebat: Nu putem rămâne și noi? – Așadar așa au stat lucrurile cu „pedeapsa”! După cum vedeți, concepțiile se modifică întru totul și copilul nu trebuie să se simtă pedepsit prin faptul că trebuie să facă ceva pe care de fapt îl face cu dăruire, cu satisfacție și cu bucurie. Profesorii noștri inventează toate posibilitățile pentru a rezolva diverse situații. Profesorului nostru Dr. Stein [Nota 31], care este foarte inventiv în acest domeniu, i s-a întâmplat odată, pe când preda la o clasă superioară, ca elevii să-și scrie scrisori în timpul predării, și să și le înmâneze. Ce a făcut el pentru a îmbunătăți situația? El a început să vorbească despre sistemul poștal, și a explicat serviciile poștale într-un astfel de mod încât scrierea scrisorilor a încetat realmente treptat. Aparent, descrierea sistemului poștal, a istoriei nașterii modului de a coresponda, nu a avut nimic de a face cu necuviința remarcată de învățător, dar totuși a avut ceva de a face cu asta. Căci dacă nu ne întrebăm în mod rațional: Ce să fac? – ci suntem în măsură să ne urmăm inspirațiile, pentru că ne-am format un instinct despre cum să ne comportăm în clasă, atunci de multe ori iese la iveală modul potrivit de a o face, și atunci putem întreprinde ceva cu mult mai cuprinzător în privința îmbunătățirii morale a elevilor, decât dacă recurgem la pedepse.
Și în primul rând trebuie să fie limpede pentru toate individualitățile dintr-o clasă, că învățătorul respectă într-adevăr ceea ce afirmă. Nu trebuie să se întâmple niciodată ca un băiat coleric, care-și mâzgălește foile de hârtie, care-și trage colegii de urechi și de păr, să fie apostrofat cu strigăte de profesor: Nu trebuie să dai frâu liber pasiunilor, lucrurile nu trebuie să degenereze așa! Măi omule, dacă te mai manifești în felul ăsta, îți azvârl călimara în cap! – Desigur că aceasta este o descriere radicală, dar așa se întâmplă dacă nu se știe că tot ceea ce le prezentăm elevilor trebuie să trăiască în noi înșine, ca model. Și contează mai mult modul nostru de a fi decât faptul de a avea principii și cunoștințe. Contează modul în care suntem noi. Când cineva care își dă examenul de învățător — prin care urmează să dobândească atestatul că poate fi învățător – este verificat numai în privința a ceea ce știe, atunci el știe la acest examen doar lucrurile pe care va trebui să le caute ulterior din nou în manuale. Dar asta o poate face de la bun început; pentru aceasta, nu trebuie să treacă printr-un examen. Dar de fapt nu ar trebui să existe niciun cadru didactic în școală care să nu fie o adevărată individualitate de învățător, după trup, suflet și spirit! De aceea, pot spune că la alcătuirea colegiului profesoral al Școlii Waldorf, a cărei conducere îmi revine, eu nu am considerat a fi o piedică faptul că cineva are atestatul de învățător, dar l-am privit cu mai multă atenție în anumite privințe pe cel care are un astfel de atestat, decât pe un altul, care îmi aduce în întâmpinare, prin întregul său mod uman de a fi, individualitatea de învățător. Este întotdeauna îngrijorător când cineva și-a dat examenele și a primit atestatul; omul poate fi acceptabil de inteligent, dar trebuie să fie, chiar dacă și-a dat examenele.
Și este remarcabil cum acționează destinul, karma. Căci așa cum poate exista Școala Waldorf ca exemplu aparte pentru această pedagogie întemeiată pe o cunoaștere deosebită a omului, a fost de fapt posibil numai la Württenberg, și nicăieri în altă parte, pentru că în momentul în care noi am organizat Școala Waldorf acolo mai era încă în vigoare o străveche lege școlară. Dacă ar fi existat deja pe atunci acel iluminism carte a pornit ulterior de la Adunarea Națională constitutivă de la Weimar, cu care noi trebuie să luptăm necontenit pentru că vor să ne desființeze clasele inferioare, atunci nu am fi putut înființa Școala Waldorf. Căci tendința este să se înceteze tot mai mult să se aprecieze învățătorii după individualitatea lor omenească – și nu după certificatele lor. Se va înceta tot mai mult să se facă anumite lucruri în clasele inferioare, căci, aș spune, că lumea se îndreaptă spre libertate și demnitate umană. Această demnitate umană este „manevrată” apoi într-un mod aparte pentru școală, cu ajutorul planului de învățământ și al orarului. În capitala unui land se află un Minister al învățământului. În acesta se știe, din diviziunea exactă care este dată sistemului educațional prin intermediul regulamentelor școlare, ce anume se predă în fiecare școală și în fiecare clasă. Dacă se vrea să se știe, de exemplu, ce s-a predat pe 21 iulie 1924 la ora 9 1/2, la clasa a 5-a, atunci se verifică la minister care este prescripția; și atunci se poate spune ce anume se predă acolo. – Dar la noi există, de exemplu, două clase a 5-a, clasele paralele 5A și 5B. Dacă treceți succesiv prin cele două clase, veți fi uluiți, pentru că în clasa paralelă găsiți cu totul altceva, întru nimic asemănător cu ceea ce se face în cealaltă clasă. Clasele 5A și 5B sunt întru totul lăsate în seama individualității învățătorului; fiecare poate face ceea ce corespunde individualității sale, ceea ce se și întâmplă. În ciuda faptului că în Consiliul profesoral există un acord absolut în lucrurile obiective, nu există nicio prescripție, nicio dispoziție ca una dintre clase să procedeze la fel cu clasa paralelă în privința educației și a predării. Căci ceea ce trebuie obținut, trebuie obținut în cele mai diferite moduri; nu se prescrie nimic niciodată în mod exterior. Așa, de exemplu, veți găsi că și la copiii mici de clasa întâi, unul dintre învățători procedează într-un mod de a-i conduce pe copii, la desenul pictural; dacă intrați în clasă îi vedeți pe copii făcând tot felul de mișcări cu mâinile, care sunt continuate apoi prin manevrarea pensulei sau a creionului. Sau dacă mergeți în cealaltă clasă, îi vedeți pe copiii de acolo dansând, pentru a obține același lucru din mișcarea picioarelor. Fiecare învățător procedează așa cum consideră că este adecvat pentru individualitatea copiilor și a sa proprie. Dar în felul acesta există o adevărată viață înlăuntrul clasei, și prin aceasta se constituie faptul că toți copiii se simt ca aparținând de învățător. Desigur că există și inspecții școlare, în ciuda vechii legi școlare din Württenberg, dar noi ne-am descurcat foarte bine cu inspecția școlară. Oamenii au dat dovadă de o înțelegere nemărginită când au văzut cum merg lucrurile. Dar cu acest prilej ies la iveală diverse lucruri. Așa, de exemplu, a existat o comisie școlară într-o clasă unde învățătoarea avea de obicei probleme cu disciplina clasei, în sensul că trebuia mereu să-și dea osteneala – în pauzele de învățământ – pentru această disciplină. A venit comisia ministerială școlară, și învățătoarea a fost extrem de uluită să vadă ce atitudine model a avut clasa atât în privință morală cât și în toate celelalte privințe, astfel încât a doua zi nu a putut proceda altfel decât să le spună: Copii, ieri ați fost tare cuminți. – La care întreaga clasă a răspuns: Păi, domnișoară Doctor, nu vă punem noi pe dumneavoastră într-o situație ca asta! – Rezultă mereu ceva imponderabil în atitudinea elevilor dacă se urmărește ceea ce am spus întotdeauna în încheierea conferințelor: Dacă predarea și educarea constau în aceea că viața este adusă vieții în mod viu, atunci de aici se naște tot viață care se dezvoltă și prosperă.
