Din considerațiile pe care le-am organizat aici despre o artă pedagogică bazată pe cunoașterea omului, sper că a devenit de înțeles cât de mult contează modul în care se raportează învățătorul, educatorul, la cei pe care trebuie să-i educe, să-i învețe. Ceea ce se află în sufletul învățătorului, în întreaga sa personalitate, aș spune că acționează pe sute de căi invizibile, de la educator, de la pedagog, până la copii. Dar acționează numai atunci când educatorul poartă realmente în sufletul său o adevărată cunoaștere pătrunzătoare a omului, o cunoaștere a omului care se află în tranziție la o viețuire în spiritual. Și acum trebuie să remarc câte ceva în privința a ceea ce se înțelege de fapt în sens antroposofic, prin viețuirea în spiritual; căci tocmai în această privință există de multe ori o concepție greșită.
Se crede cu ușurință că o contemplare spirituală ar trebui să se ridice în primul rând deasupra a tot ceea ce este material. Desigur că omul poate avea o satisfacție sufletească profundă – deși întrucâtva denumită egoistă – atunci când, înălțându-se din materie, își perindă privirile în spiritual. Și așa și trebuie să fie. Căci învățăm să cunoaștem spiritualul numai când îl recunoaștem ca spiritual în propriul său domeniu, și antroposofia trebuie de multe ori să aibă de a face cu entități spirituale și regnuri spirituale care nu au nimic de a face cu fizic-senzorialul. Și dacă se pune problema – care este atât de necesară pentru omul actual – să cunoaștem viața omului între moarte și o nouă naștere, viața suprasensibilă propriu-zisă a omului înainte de concepere și viața de după moarte, atunci trebuie să ne înălțăm la contemplarea lipsită de trup, suprasensibilă, supra-fizică. Dar noi trebuie să lucrăm și să acționăm și în cadrul lumii fizice; și noi trebuie să ne situăm cu fermitate în această lume. Și dacă suntem pedagogi, noi nu suntem pedagogi pentru suflete destrupate. Dacă vrem să devenim pedagogi, noi nu putem să ne întrebăm: cum ne raportăm noi la sufletele care au trecut prin moarte și trăiesc în lumea spirituală? – Ci noi trebuie să ne întrebăm, dacă vrem să acționăm ca pedagogi între naștere și moarte: Cum locuiește un suflet în trupul fizic? – Căci trebuie să ne punem această întrebare, cel puțin în anii de după naștere. Și atunci este vorba realmente ca noi să putem să privim cu spiritul în materie. Și în această privință, antroposofia, știința spiritului, înseamnă de multe ori privire cu spiritul în material.
Dar și contrariul este corect: trebuie să privim în spiritual în așa măsură încât să ne apară plin de sevă, de viață, la fel ca ceva sensibil; noi trebuie să putem vorbi despre spiritual ca și cum ar străluci în culori și s-ar face audibil prin sunete, ca și cum ar sta încorporat în fața noastră ca o ființă din lumea sensibilă. Este tocmai ceea ce îi enervează cumplit la antroposofie pe filosofii abstracți. Pe ei îi enervează cumplit faptul că cercetătorul spiritual descrie lumea spirituală și entitățile spirituale ca și cum le-ar putea întâlni la orice oră, ca pe un alt om, ca și cum ar putea da mâna cu ele și vorbi cu ele. El descrie aceste entități spirituale la fel ca pe ființele pământești; acestea arată în descrierea sa aproape la fel ca ființele pământești. Asta înseamnă că el expune spiritualul prin imagini din lumea sensibilă. El face acest lucru cu o conștiență deplină, deoarece pentru el cele expuse sunt în mod absolut o realitate. Și este ceva adevărat în faptul că adevărata cunoaștere a lumii întregi duce la aceea că ajungem să „dăm mâna” cu spiritele, să ne raportăm la ele, să vorbim cu ele. Acest lucru apare oarecum paradoxal pentru filosofii care vor să înțeleagă lumea spirituală numai în concepte abstracte, dar o astfel de descriere este necesară. – Pe de altă parte, este necesar să străvedem un om în așa fel încât materia din el să dispară complet, iar omul să rămână în fața noastră ca spirit. Dar dacă ne-antroposoful vrea să-l vadă pe om ca spirit, acest om nu este pentru el doar o fantomă, ci este cu mult mai puțin decât o fantomă; el este ca un cuier pentru noțiuni și concepte, de care atârnă cele mai diferite concepte, asupra căruia acționează capacitatea de reprezentare, ș.a.m.d. O fantomă este încă decent de densă, dar un om descris de filosofi în felul acesta, este indecent de gol în privința spiritualului. E drept că omul este descris în antroposofie întru totul spiritual; dar el mai are încă plămâni, ficat, creier ș.a.m.d.; el este concret, el are tot ceea ce se găsește în el atunci când se disecă un cadavru. Ceea ce este spiritual este activ până în fizic. Privim fizicul în mod spiritual, dar el conține și ceea ce este fizic. Omul își poate chiar „sufla nasul” și ca spirit; până acolo merge realitatea spirituală. Și numai prin aceea că avem o conștiență despre faptul că atunci când privim fizicul acesta poate deveni întru totul spiritual și că atunci când privim spiritualul îl putem coborî astfel încât să devină aproape fizic, numai așa se reunesc cele două. Privim omul fizic, îl vedem în stările sale sănătoasă și bolnavă, dar ceea ce este substanțialitate grea se pierde, devine spiritual. Și privim spiritualul, așa cum este el între moarte și o nouă naștere, și el devine fizic în imagine. Așa se reunesc cele două.
Prin aceea că avem această dublă posibilitate de a vedea spiritualul în imagini sensibile și cele sensibile în entități spirituale, învățăm să vedem în entitatea umană. Așadar dacă se pune întrebarea: Ce înseamnă contemplarea spirituală în sensul său adevărat? – trebuie să răspundem: Înseamnă să vezi ceea ce este sensibil în mod spiritual și ceea ce este spiritual în mod sensibil. – Pare paradoxal, dar așa este. Și abia atunci când omul este pătruns de corectitudinea celor pe care le-am spus eu, ajunge să privească un copil în modul corect.
Să vă dau un exemplu. Un copil pe care-l am în clasă, devine tot mai palid. Eu văd această paloare; ea este un fenomen în viața fizică a copilului. Dar nu fac nimic, dacă merg la medic și îi cer să prescrie ceva pentru ca paloarea să dispară și copilul să se îmbujoreze din nou. Căci se pot întâmpla următoarele: copilul devine tot mai palid, și acest lucru se vede. Vine medicul școlar, și îi prescrie ceva prin care copilul își redobândește culoarea din obraz. Iar dacă medicul a procedat absolut corect și a prescris un remediu întru totul bun, care trebuie luat în astfel de cazuri, vom vedea ceva ciudat la copilul care a fost vindecat în felul acesta. El a fost vindecat, oricine se află ca autoritate deasupra medicului și trebuie să întocmească un certificat, va putea spune că medicul l-a vindecat. Dar copilul vindecat în felul acesta se manifestă ulterior în școală în sensul că nu prea mai poate înțelege lucrurile, că devine agitat și neliniștit și trece cu neatenție peste lucruri. Și în timp ce mai înainte fusese un copil comod din punct de vedere pedagogic – pentru că suferea și stătea cuminte la locul lui – acum începe să-și înghiontească vecinii; în timp ce mai înainte își cufunda cu delicatețe pana în călimară, acum o împinge cu putere, astfel încât stropii de cerneală sar în sus și umplu caietul. Medicul și-a făcut datoria; dar apoi vine surpriza; căci oamenii vindecați se comportă uneori în viață de-a-dreptul ciudat.
În astfel de cazuri se pune iarăși problema să vedem realmente ce se află de fapt la baza lor. Dacă putem stră-vedea, de la fizicul exterior ce se manifestă în paloare, la spiritual-sufletesc, remarcăm următoarele. Forța de memorie care acționează în spiritual-sufletesc, nu este altceva decât forță de creștere transformată, metamorfozată. Iar creșterea și forțele de hrănire constituie dezvoltarea la un alt nivel a ceea ce formează memoria și amintirea la un nivel superior. Este aceeași forță, numai că în metamorfoze diferite. Reprezentând lucrurile în mod schematic, se poate spune că în primii ani de viață ai copilului cele două forțe sunt încă amestecate, încă nu sunt separate; apoi, mai târziu, memoria se separă din ceea ce nu era separat, ca o capacitate deosebită, iar capacitatea de creștere și de hrănire se separă și ele la rândul lor. Și deoarece în primii ani de viață copilul își folosește forțele de memorie pentru a-și îngriji stomacul și pentru a digera laptele, el nu-și poate aminti nimic; apoi când, ulterior, el nu-și mai folosește forța de memorie pentru a se îngriji de stomac, când stomacul are mai puține pretenții și mai reține doar câteva forțe, atunci o parte a forțelor de creștere devine memorie sufletească, forță de amintire. Și dacă în școală am dat mai puțină atenție unui copil – probabil datorită faptului că ceilalți copii sunt mai robuști, așadar au o repartizare mai corectă a forțelor de memorie și de creștere în sine – care nu are o repartizare atât de corectă în această privință, atunci se poate întâmpla cu ușurință ca forța lui de amintire să fie suprasolicitată, ca forța de amintire emancipată la acest copil din procesele de creștere, să fie prea puternic angajată în procesul de cunoaștere. Atunci este sustrasă prea multă forță de creștere, care este de aceeași natură cu ea. Copilul devine palid, și eu trebuie să-mi spun în sufletul meu: Eu te-am solicitat prea mult cu memoria, și de aceea ai devenit palid. Putem observa atunci cu o foarte mare ușurință că dacă vom despovăra copilul în privința forței de memorie și a capacității de amintire, atunci culoarea îi va reveni în obraji. Dar noi trebuie să înțelegem că paloarea lui este legată de ceea ce am făcut noi înșine, prin aceea că am supra-împovărat copilul cu amintiri. Și este foarte important să putem vedea până în fizic și să realizăm că atunci când copilul devine prea palid, noi l-am supra-împovărat la nivel de memorie.
Dar dacă am un alt copil în clasă, care uneori se înroșește puternic în obraji, și despre care ne putem iarăși îngrijora când apare o astfel de înroșire datorată agitației, voi putea observa cu ușurință fenomenele sufletești însoțitoare apariției acestei înroșiri pronunțate. Căci astfel de copii se manifestă în momentele cele mai ciudate, în care nu te așteptai deloc, faptul că ei devin irascibili și zgomotoși; ei se manifestă la nivel emoțional. Desigur că și în cazul acesta se poate constata un aflux de sânge către cap, și se poate prescrie ceva împotriva lui. Medicul își poate face, desigur, din nou datoria. Dar noi trebuie să mai știm și altceva, și anume că acest copil – în contrast cu celălalt – a fost sub-solicitat la nivel de capacitate de amintire; la el au trecut prea multe forțe în creștere și în hrănire. În acest caz trebuie să încercăm să ridicăm pretenții tocmai în privința capacității de amintire a copilului, trebuie să dăm de lucru memoriei sale; atunci aceste manifestări vor înceta.
Învățăm să cunoaștem unele lucruri pe care le avem de reglat în școală numai prin aceea că putem cuprinde realmente într-o unitate fizicul și spiritualul. Și ne educăm treptat în această cunoaștere a legăturii dintre fizic și spiritual dacă putem cuprinde cu privirea ceea ce există deja și se situează în conformitate cu întreaga organizație a omului, între fizic și spiritual: temperamentele. Copiii vin la școală și au cele patru temperamente: melancolic, flegmatic, sanguin și coleric – desigur, cu toate nuanțele, tranzițiile și amestecurile. În pedagogia școlii noastre Waldorf se acordă o mare valoare stră-vederii copiilor din punctul de vedere al temperamentelor, deja la ordinea așezării în clasă. Noi încercăm să realizăm, de exemplu, care sunt copiii colerici; pe aceia îi așezăm laolaltă, și dacă sunt laolaltă, învățătorul poate ști că în colțul acela are copii cu predispoziții colerice; într-un alt colț sunt așezați, de exemplu, flegmaticii; undeva la mijloc sanguinicii, și iarăși, în altă parte, laolaltă, melancolicii. Această ședere laolaltă are marile sale avantaje. Căci după un timp, aflăm că flegmaticii se plictisesc atât de mult prin această ședere laolaltă cu cei asemenea lor, încât vor să-și alunge plictiseala necăjindu-se unii pe alții. Iar colericii, la rândul lor, se „înțeapă” reciproc atât de mult încât după un timp și la ei lucrurile devin mai bune. La fel stau lucrurile cu sanguinicii, cu ființele lor neliniștite. Iar melancolicii văd, la rândul lor, cum se manifestă melancolia în celălalt. Așadar copiii trebuie tratați în așa fel încât să se vadă că cele similare acționează asupra celor similare în mod favorabil, ceea ce este foarte bine deja în această privință exterioară, făcând abstracție de faptul că în felul acesta avem și posibilitatea de a cuprinde mereu cu privirea întreaga clasă; căci o cuprindem cu mult mai ușor cu privirea dacă avem repartizați laolaltă copiii cu aceleași predispoziții temperamentale.
Acum se pune problema de a privi și în natura omenească în așa fel încât să putem trasa realmente practic temperamentul coleric, sanguinic, melancolic. Atunci intervine desigur situația în care este necesar să se creeze realmente într-un mod intim această punte dintre școală și casă, despre care am vorbit. Să spunem că am, de exemplu, un copil melancolic în clasă, pe care-l pot implica cu greu în vreo activitate; eu nu reușesc să pătrund bine în el, el este retras în sine însuși, preocupat de sine însuși și nu participă la ceea ce se desfășoară în clasă. Dacă există o pedagogie care nu este clădită pe cunoașterea omului, în cadrul ei se crede că trebuie făcut tot posibilul cu copilul pentru a-i stârni atenția, pentru a-l face să iasă din sine. Dar în felul acesta copilul va deveni, de regulă, și mai retras, și mai introvertit. Toate aceste remedii care nu sunt născute dintr-o adevărată cunoaștere, ajută prea puțin; cel mult poate ajuta aici iubirea de la sine-înțeleasă față de copil, căci el știe atunci că cineva participă la ceea ce se întâmplă cu el, astfel încât el este mai mult stimulat în subconștient. Orice îndemn nu este desigur decât o încerc are eșuată, care dăunează doar, iar copilul devine și mai melancolic decât înainte. Dar într-o clasă ajută foarte mult dacă încercăm să abordăm melancolia copilului, să aflăm de la el care sunt ideile, reprezentările sale; apoi să prezentăm interes față de aceste reprezentări și să devenim oarecum melancolici, împreună cu copilul melancolic, prin ceea ce facem noi înșine. Ca învățător, trebuie să purtăm în noi înșine toate cele patru temperamente într-o interacțiune armonioasă. Iar modul în care te comporți atunci cu copilul contrazice melancolia copilului, și dacă acest mod este mereu continuat, atunci copilul vede ceea ce ești, în ceea ce spui. Și în felul acesta se strecoară în copil ceea ce există în spatele măștii de melancolie pe care ai preluat-o, anume abordarea plină de iubire a copilului. Asta ajută în clasă.
Acum, să mergem însă mai departe, și să aflăm că orice melancolie a unui om – oricât de improbabil pare acest lucru fiziologilor actuali – este legată de o disfuncție a ficatului. Se poate ști că orice melancolie, și în special atunci când ea împinge copilul la patologie, se bazează pe o funcție neregulată a ficatului. De aceea, eu mă adresez părinților unui astfel de copil, și le spun: Trebuie să puneți mai mult zahăr decât de obicei în mâncarea acestui copil; copilul trebuie să primească mâncăruri mai dulci decât de obicei, căci zahărul acționează asupra normalizării funcției ficatului. Și prin aceea că eu îi dau mamei sfatul: Dă-i copilului mai mult zahăr – eu determin ca școala și casa părintească să acționeze împreună pentru a elimina ceea ce a dus din melancolie la patologie și pentru a crea posibilitatea de a găsi apoi remediul corespunzător. – Sau am un copil sanguinic, un copil care trece de la o impresie la alta, care vrea de îndată altceva pe când mai are încă ceva, care se interesează puternic de toate, dar al cărui interes încetează curând. Am așadar un copil care prezintă aceste caracteristici. De regulă nu este brunet, ci blond. Și iarăși se pune problema ca eu să găsesc pentru început posibilitatea de a-l trata în școală. Voi încerca, în ceea ce fac eu însumi, să devin și mai sanguinic decât copilul; îi voi oferi impresii carte se schimbă de-a-dreptul rapid, astfel încât acum el nu se mai poate lăsa în seama lui, privind trecerea de la o impresie la alta, ci trebuie să parcurgă impresiile împreună cu mine. Atunci povestea începe să-i displacă și în cele din urmă el nu o mai vrea. Dar între ceea ce fac eu, comportându-mă eu însumi în mod sanguinic prin ceea ce îi prezint copilului și predispoziția lui temperamentală de a trece în grabă de la o impresie la alta, se constituie ca o contra-acțiune, o armonie. În felul acesta îl pot trata pe copil prin aceea că îl determin să-și schimbe rapid impresiile, că născocesc mereu ceva nou, în sensul că el trebuie să vadă când alb, când negru, și trebuie să treacă mereu în grabă de la un lucru la altul. Stabilesc apoi o legătură cu mama acestui copil. Voi afla cu siguranță de la ea că-i plac dulciurile, că mănâncă multe bomboane, pe care uneori le ia pe furiș sau că locuiește într-o casă în care dulciurile au mult zahăr, sau – dacă nu stau așa lucrurile – că laptele matern a fost prea dulce, că a conținut prea multe zaharuri. Și apoi îi propun mamei să îi ofere copilului pentru un timp o dietă mai săracă în zahăr decât până atunci, și în felul acesta acționez acum, prin alimentația săracă în zaharuri, făcând legătura de la casa părintească la școală. Și reducerea zahărului va paraliza treptat anomalia ce rezultă prin aceea că nici la acest copil activitatea ficatului manifestată în secreția biliară nu este întru totul corectă; acea secreție biliară anormală care este foarte subtilă și greu de observat. Și eu voi observa cum casa părinților îmi vine în ajutor.
Și așa, trebuie să știm realmente pretutindeni unde se află fizicul nemijlocit înlăuntrul spiritualului, unde anume este el una cu spiritualul.
Putem să intrăm în mai multe detalii, și putem spune că un copil dovedește o capacitate rapidă de a cuprinde lucrurile, că el le înțelege cu ușurință; dar dacă mă întorc peste câteva zile la ceea ce a înțeles el și în privința cărora m-am bucurat că le-a înțeles așa de repede, iată că au zburat; nu se mai află la el. Și de data aceasta voi putea face câte ceva în școală. Voi încerca să dezvolt în fața copilului ceea ce face necesar ca el să folosească o atenție mai puternică decât este obișnuit. El înțelege prea repede ceva, pentru el nu este necesar să se străduiască suficient lăuntric pentru a imprima lucrurile în sine. Așadar îi voi da lucruri mai dificile, îi voi da ceva care este mai greu de înțeles și necesită mai multă atenție. Asta pot să o fac la școală. Dar apoi voi vorbi din nou cu părinții și voi afla de la ei ceva diferit decât în cazurile precedente. – Ceea ce spun eu acum nu trebuie să corespundă întotdeauna în acest mod realității; eu vreau să indic doar o cale. – Voi sta de vorbă cu mult tact, cu mama, fără să-i dau indicații „de sus”, ci încerc să aflu de la ea pe ce se pune accentul în alimentație la ei în casă, și voi afla că acest copil mănâncă prea mulți cartofi. Lucrurile sunt dificile, pentru că mama poate spune: Da, tu-mi spui mie că fiul meu mănâncă prea mulți cartofi; dar fiica vecinului mănâncă și mai mulți cartofi, și nu are același comportament, deci nu de la asta se trage. – Așa va spune mama. Și totuși, comportamentul provine de la consumul de cartofi, deoarece organizația corporală a copilului este de așa natură încât unul suportă mai mulți cartofi, și altul mai puțini. Și, în mod curios, la acest copil se dovedește că a primit prea mulți cartofi în organizația lui corporală. Iar asta se arată prin aceea că memoria lui nu funcționează bine. Numai că în cazul acesta vindecarea nu constă în faptul de a i se da copilului mai puțini cartofi. Căci se poate și așa: i se dau copilului mai puțini cartofi, și poate interveni o îmbunătățire; dar după un timp, situația se reface. Aici nu acționează reducerea absolută a cantității de cartofi, ci dezobișnuirea lentă, activitatea de dezobișnuire. Și trebuie să i se spună mamei: în prima săptămână, dă-i copilului ceva mai puțini cartofi – o cantitate redusă –, în cea de-a doua săptămână redu cantitatea de cartofi tot cu puțin, astfel încât copilul să ajungă treptat la o cantitate mai redusă de cartofi. În acest caz este vorba de dezobișnuire, și se va vedea că aceasta poate acționa însănătoșitor.
Acum, așa-numiții idealiști vor reproșa cu ușurință antroposofiei că este materialistă. Ei o și fac deja. Atunci când antroposofia spune, de exemplu: Dacă avem un copil, care înțelege ușor, dar nu-și amintește ulterior lucrurile, trebuie să i se reducă treptat rația de cartofi – atunci oamenii spun: Tu ești întru totul materialist. – Dar există o interacțiune atât de strânsă între materie și spirit încât putem acționa numai dacă stră-vedem materia și dacă o putem domina prin măsurile pe care le cunoaștem prin spirit. – Nu este nevoie să vă spun cât de mult se păcătuiește împotriva acestor lucruri în actuala noastră viață socială. Dar dacă învățătorului i se deschid perspectivele acestei concepții despre lume, atunci el realizează realmente aceste lucruri. El trebuie doar să-și extindă privirea. Așa, de exemplu, asupra învățătorului acționează infinit de favorabil în privința înțelegerii copiilor faptul de a ști cât de puțin zahăr se consumă în Rusia și cât de mult în Anglia. Și dacă el compară temperamentul rus cu cel englez, va vedea deja ce influență are zahărul asupra temperamentului. Trebuie să învățăm să cunoaștem lumea în așa fel încât această cunoaștere să ne ajute la ceea ce avem de înfăptuit. – Dar eu vreau să mai spun și altceva: Există în Germania, la Baden, un loc unde se află un monument ciudat, monumentul lui Drake [Nota 40]. Am vrut să știu cândva care este importanța acestui Drake. Am deschis lexiconul, și am citit: Lui Drake i s-a ridicat un monument la Offenburg, deoarece a fost considerat în mod greșit aducătorul cartofilor în Europa. – Așa scrie în lexicon. Așadar omului i s-a ridicat un monument pentru că a fost considerat ca fiind acel om care a introdus cartofii în Europa. Nu el a fost cel care i-a introdus, deși i s-a ridicat un monument la Offenburg.
Cartoful a fost adus relativ târziu în Europa [Nota 41]. Și vă voi spune ceva despre care puteți râde cât vreți, dar care este totuși o realitate. Se poate studia cum se comportă capacitatea inteligentă a omului în evoluția ei, de la perioada în care nu se consumau cartofi, până în perioada de după introducerea cartofilor în alimentație. Cartofii sunt folosiți și în distileriile de rachiu. Ei au început să joace un rol absolut deosebit în evoluția omenirii europene. Dacă veți compara folosirea tot mai abundentă a cartofilor cu o curbă a evoluției inteligenței, veți găsi că oamenii din perioada anterioară cartofilor cuprindeau cu mai puțină intensitate lucrurile decât oamenii din ziua de azi, dar rețineau cu tenacitate cele cuprinse, cele înțelese; ei erau naturi mai conservative, profund lăuntrice. De când au fost introduși cartofii, oamenii au devenit mai rapizi în cuprinderea inteligentă a conceptelor, dar cele preluate nu se prind de ei, nu merg până înlăuntrul lor. Istoria dezvoltării inteligenței se desfășoară în paralel cu istoria consumului de cartofi. Acesta este tot un exemplu privind modul în care explică materialist antroposofia lucrurile, dar așa este. Și s-ar învăța foarte multe din istoria culturii dacă s-ar ști că omul este cuprins în subconștient, tocmai în partea sa spirituală, de ceea ce este material exterior. Acest lucru se manifestă în poftele, în înclinațiile sale.
Să considerăm, de exemplu, pe cineva care are mult de scris; trebuie să scrie câte un articol în fiecare zi la ziare, astfel încât este nevoit să-și roadă totul peniței, așteptând să-i vină inspirația pentru a produce ceea ce are de scris. Și dacă ai trecut tu însuți prin lucrurile acestea, poți să o povestești; numai că nu trebuie să-i critici pe ceilalți, ci doar să discuți din propria ta experiență. Atunci, în timp ce-ți aștepți inspirația, simți nevoia să bei cafea; pentru că faptul de a bea cafea consolidează mai mult gândurile. Avem așadar gânduri mai logice atunci când bem cafea, decât atunci când nu bem. Ca jurnalist, trebuie așadar să îndrăgești cafeaua, căci e mai greu să-ți exerciți profesiunea dacă nu bei cafea. Dar să considerăm acum un diplomat. Gândiți-vă la tot ceea ce a fost legat de un diplomat înainte de Războiul Mondial: el a trebuit să se integreze într-un mod deosebit; pe terenurile sociale, unde trebuia el să se deplaseze, trebuia să învețe să pășească mai lin decât în viața burgheză. Dar și cu gândurile trebuie să poată fi el mai curgător, mai cursiv. Dacă un diplomat face apel la logică, precis nu va obține rezultate bune, nici nu va determina popoarele să înainteze. Atunci când diplomații se reunesc, există nevoia să se bea o ceașcă de ceai după alta, pentru ca gândurile să nu se desfășoare numai logic unul dintr-altul, ci să se și desprindă de Pământ, pe cât posibil. De aici vine preferința diplomaților de a bea ceai: acesta desprinde gândurile unul de altul, le face fluide, cursive, anihilând logica. Se poate spune așadar că scriitorii preferă să bea cafea, iar diplomații preferă să bea ceai, dintr-un instinct absolut corect.
Dacă știm acest lucru, nu îl vom considera ca pe o prejudiciere a libertății omenești. Căci este de la sine-înțeles că logica nu este rezultatul faptului de a bea cafea, ci cafeaua este doar un suport inconștient, subconștient al logicii. Și de aceea, sufletul rămâne liber.
Dar tocmai atunci când avem un copil în fața noastră, trebuie să putem vedea astfel de corelații față de care dobândim un simț atunci când putem, spune că ceaiul este băutura diplomaților, cafeaua, băutura scriitorilor, ș.a.m.d. Atunci dobândim treptat o înțelegere despre modul în care stau lucrurile și cu cartofii. Cartoful solicită digestia, îi produce acesteia dificultăți foarte mari. Și din cartofi ajunge foarte puțin la creier, o doză aproape homeopatică. Dar această doză homeopatică este foarte eficientă, ea stimulează forțele inteligenței abstracte. – Aici e îngăduit să vă dezvălui ceva. Dacă se observă substanța cartofului prin microscop, se găsesc cunoscutele formațiuni de hidrați de carbon. Dacă privim trupul astral al unui om care a mâncat mulți cartofi, observăm cum substanța cartofului începe să fie activă – în cercuri excentrice – în creier, la 3 centimetri în spatele frunții. Mișcările trupului astral preiau specificul substanței cartofului și omul devine extraordinar de inteligent. El devine de o inteligență debordantă. Dar aceasta nu se menține, ci trece imediat. Și oare nu trebuie să acceptăm, dacă acceptăm în general că omul are spirit și suflet, că nu este întru totul aberant și fantasmagoric ca atunci când vorbim despre spirit să vorbim și despre imagini sensibile? Cel care vrea să vorbească despre spirit doar în imagini abstracte, nu ne aduce nimic din acesta; căci spiritul este adus de acela care-l poate coborî în imagini sensibile. Și un astfel de om poate afirma că la un om debordant de inteligent care a consumat cartofi, se formează realmente în creier substanța cartofului – dar la modul spiritual. Și atunci învățăm să cunoaștem și deosebirile și tranzițiile subtile. Învățăm să cunoaștem că ceaiul separă gândurile în privința logicii, dar nu le stimulează. Prin faptul că diplomaților le place să bea ceai, nu am spus și că ei ar avea capacitatea de a produce gânduri. Dar cartofii stimulează apariția fulgerătoare a gândurilor, ca și dispariția lor. Dar cu această apariție fulgerătoare a gândurilor, care poate interveni și la copii, se desfășoară mereu în paralel o subminare a sistemului digestiv. Și vom putea vedea că dacă un copil este subminat în sistemul său digestiv, astfel încât să ajungă să sufere de constipație, se va constata totodată că prin cap îi trec tot felul de gânduri istețe, dar care nu folosesc la nimic, și care se pierd rapid, dar totuși apar.
Eu expun detaliat aceste lucruri pentru ca dumneavoastră să vedeți că spiritual-sufletescul și fizicul trebuie privite la modul unitar, și că în evoluția omenirii trebuie creată din nou o stare care să mențină laolaltă diversele curente culturale – în timp ce noi trăim într-o epocă în care acestea s-au îndepărtat în mod divergent. Aceste lucruri se pot vedea dacă se poate privi cât de puțin în istoria evoluției omenirii.
Noi facem diferența în ziua de azi între religie, artă și știință. Și păzitorii religiei se îngrijesc cu toată intensitatea ca în religie să nu pătrundă nimic științific. Religia trebuie crezută, iar știința are o altă poziție. Aceasta trebuie aplicată într-un domeniu în care se poate ști, se poate cunoaște; acolo nu trebuie crezut nimic, acolo trebuie știut totul. Dar pentru ca această împărțire să fie valabilă, din știință se decupează spiritualul, iar din religie se decupează lumea; însă atunci religia devine abstractă, căci ea mai există doar pentru ceea ce este suprasensibil, iar știința devine lipsită de spirit. Iar arta se emancipează complet. În vremea noastră există oameni care, atunci când vrei să le vorbești despre aspecte suprasensibile, abordează mina omului deștept și te privesc cu superioritate ca fiind inferior! Noi știm că toate acestea sunt lipsite de sens. – Dar se întâmplă să scrie cineva, un Björnson [Nota 42] sau un altul, lucruri în care acestea interacționează; ele pătrund în artă și lumea aleargă și savurează în artă ceea ce respinge în cunoaștere. Cu superstițiile poți constata lucruri ciudate. Aveam cândva o cunoștință [Nota 43] – astfel de lucruri trebuie aduse în arta educației, căci adevărata artă a educației poate învăța doar de la viață –, un cunoscut care era scriitor dramatic. L-am întâlnit cândva pe stradă; el mergea extraordinar de repede, transpirase. Era seara, ora 8 fără 3 minute. L-am întrebat unde voia să ajungă atât de repede. Dar el se grăbea foarte tare, și mi-a spus doar că trebuie să ajungă repede la poștă, care se închidea la ora 8. L-am lăsat să alerge, dar eram interesat la modul psihologic de motivul grabei sale. Așadar l-am așteptat până s-a întors. În sfârșit, a venit și el, destul de agitat, dar acum era comunicativ. Eu am vrut să știu de ce s-a dus atât de repede la poștă. Și el mi-a povestit: Păi tocmai am trimis o lucrare de-a mea. – Dar el povestise mereu despre acea lucrare, că nu era gata. Și el a adăugat: încă nu am terminat-o, dar am vrut să o trimit astăzi pentru ca directorul s-o primească mâine; i-am scris și să mi-o trimită încă o dată înapoi. Căci dacă o piesă de teatru este trimisă înainte de încheierea lunii, va ajunge să fie prezentată, dar altfel nu! – Or, acest om era unul dintre cei mai iluminați care există. Iar el credea că dacă va trimite o lucrare într-o anumită zi, aceasta va fi acceptată chiar dacă mai trebuie trimisă o dată înapoi, pentru a fi apoi realmente finalizată. De aici puteți vedea că lucrurile pe care oamenii le disprețuiesc uneori se strecoară în câte un colțișor, din care reapar apoi cu prima ocazie.
Așa stau lucrurile în special cu un copil. Credem că am eliminat ceva din el, dar imediat reapare în altă parte, în alt fel. Și pentru asta trebuie să avem o privire formată. Și așa trebuie să avem o toleranță în contemplarea omului, pentru ca să putem clădi pe baza cunoașterii omului o adevărată artă pedagogică. Și vom putea vedea toate aceste lucruri numai dacă intrăm în
detalii.
Spuneam că în ziua de azi se vorbește separat despre religie, artă și știință. Asta nu s-a întâmplat în vremurile străvechi ale omenirii. Atunci totul era o unitate. Atunci existau lăcașuri misteriale, care erau totodată școli superioare, lăcașuri de religie, de artă, și totodată de știință. Căci acolo se primeau drept cunoaștere imagini corespunzătoare reprezentărilor, imagini corespunzătoare ideilor lumii spirituale. Dar ele erau primite atât de viu, încât puteau fi înfăptuite și în imagini exterioare, putând fi apoi dezvoltate și în cult. Știința devenea cult, dar ea devenea și artă. Căci oamenii voiau ca cele configurate în exterior din cunoaștere să fie și frumoase. Astfel, în vremurile acelea existau în lăcașurile misteriale o realitate divină, un Bine moral și un Frumos sensibil ca unitate a religiei, artei și științei. Și această unitate s-a scindat abia mai târziu, și de atunci știința există în sine, religia în sine și arta în sine. Și în vremea noastră această situație a ajuns la un punct culminant. Lucrurile care de fapt pot să constituie doar o unitate, au fost separate în dezvoltarea culturii. Dar omul are predispoziția să le trăiască în sine într-o unitate, și nu separat. El poate viețui în sine doar într-o unitate știința religioasă, religia științifică, idealismul artistic, pentru că altfel devine distorsionat lăuntric. De aceea a devenit necesar să se regăsească legătura dintre aceste trei domenii acolo unde separarea, diferențierea a ajuns la maximum. Și noi vom vedea cum putem configura din nou ca unitate în învățământ arta, religia și știința. Vom vedea cum copiii au o predispoziție vie față de această aducere-laolaltă dintre religie, artă și știință, deoarece ea corespunde naturii lor lăuntrice. De aici provine cerința pe care o afirm eu mereu: Copilul trebuie educat prin aceea că se știe că el este de fapt o ființă cu înclinații estetice; și trebuie să indicăm faptul că el își manifestă în primii ani de viață religiozitatea pe care o are de la natură.
Toate aceste lucruri: readucerea armonioasă laolaltă a religiei, artei și științei, trebuie înțelese corect, în modul corespunzător, și valorificată în acele instituții de învățământ despre care mai avem încă de discutat.
