Mi s-a spus că ați dori o justificare mai extinsă a teoriilor expuse ieri. Ei bine, eu am întotdeauna sentimentul că îndoielile și opoziția interioară care apar astăzi, din motive de înțeles, împotriva acestei modalități de abordare, se intensifică și mai mult atunci când e vorba de justificări spirituale. În ceea ce privește medicina, eu am speranța că eficacitatea remediilor îi va determina pe oameni să cunoască substratul și ne vor ierta bazele teoretice. Astfel că, pe acest tărâm, fără o solicitare expresă, eu sunt oarecum rezervat în materie de teorie. Căci imediat, deși la fel de exactă ca matematica, teoria poate părea și mai fantezistă decât ceea ce se poate spune despre utilizarea medicamentelor. Dar, pentru că așa se dorește, voi vorbi despre justificarea teoretică nu la sfârșit, cum aveam de gând, ci voi face o scurtă demonstrație de la început.
Trebuie să se știe că progresul demn admirație al științelor naturii a realizat o muncă imensă de cunoaștere a lumii exterioare, fizic-sensibile. Dar tocmai această cunoaștere a lumii fizic-sensibile a împiedicat înțelegerea naturii integrale a omului.
Ceea ce pot sesiza științele de astăzi prin legile naturii, pe calea observației sau a experimentării, nu depășește aproape deloc, când e vorba de om, cunoașterea organizării senzoriale, inserția organelor de simț în om ca aparate fizice și ceea ce este mecanic în mișcare. Pentru restul, legile naturii sunt din ce în ce mai puțin valabile, pe măsură ce pătrundem cu adevărat în natura omului. Totuși, trebuie să mă limitez și nu voi putea vorbi despre aceste lucruri decât în aforisme.
Dar se știe bine că ființa umană nu este alcătuită din materie fizică și minerală decât în proporție de 10% și că în cea mai mare parte el este un fel de coloană lichidă.
În acesta acționează impulsurile date, de exemplu, de procesul respirator, dar și de alte procese ale organizării umane, procese pe care în natură nu le găsim decât în aer liber. Și, în fine, la acestea se adaugă procesele calorice. Legile naturii nu i se aplică omului decât în privința a ceea ce se găsește în el drept substanțe minerale, fizice, cu contururi precise, ale naturii exterioare. Cu ajutorul acestor legi se crede astăzi că se cunoaște omul întreg. Fapt ciudat, aceste legi ale naturii nu ne ajută să cunoaștem decât o parte din organizarea senzorială, și anume o parte din organizarea cefalică, deoarece organizarea senzorială se află în principal în cap. Organizarea cefalică a omului este, într-adevăr, cea care seamănă cel mai mult cu lumea fizică și constituția acesteia.
Sistemul nervos al omului provine, în parte, din organizarea cefalică. Ei bine, astăzi se crede că întregul sistem nervos este legat de facultățile umane pe care le calificăm drept spirituale. Consultați un manual de psihologie nuanțat puțin de fiziologie și veți vedea că psihologia nu tratează, în fond, decât lumea de gânduri, raportul dintre aceasta și creier, sistemul nervos. Lumea de sentimente și de voință este adăugată numai, ca un lucru mai puțin important, și se crede că simțirea și voința depind la fel de mult de sistemul nervos ca și ansamblul reprezentărilor. Ei bine, nu așa stau lucrurile.
Pentru a reveni la omul tripartit, așa cum l-am caracterizat ieri, trebuie să spunem că la om doar facultatea de reprezentare depinde de sistemul nervos. În ceea ce privește viața afectivă, raportul este doar indirect, în schimb, ea este legată direct de sistemul ritmic.
Iată unul din punctele în care științele naturii de astăzi, cu toate cuceririle demne de admirație din alte domenii, își barează în mod absolut posibilitatea de a trece de la organizarea fizică a omului la organizarea lui spirituală.
Într-adevăr, este o realitate faptul că întreaga viață afectivă intervine direct în organizarea ritmică, pe care, în linii mari, am caracterizat-o ieri. Sistemul nervos nu poate să slujească decât drept mediator, pentru ca noi să avem reprezentări și gânduri despre sentimentele noastre. Astfel, impulsurile afective intervin direct în respirație și circulație. Nervii nu sunt decât organe de transmisie pentru reprezentarea pe care o avem despre sentimente. Tot așa cum lumea afectivă a omului intervine în sistemul ritmic, voința intervine direct în sistemul metabolismului și al membrelor. Și ceea ce avem în nervi, sau prin intermediul lor, nu este decât reprezentarea a ceea ce a fost voit.
Desigur, puteți spune că acest lucru nu l-ar interesa aproape deloc pe medic, că ar fi vorba de o teorie antropologică de care medicul s-ar putea lipsi. Dar vom vedea că nu așa stau lucrurile de îndată ce vom lua în considerare consecința ce rezultă pentru gândirea medicală modernă din prejudecata care crede că sistemul nervos este destinat întregii vieți sufletești.
Se cunoaște deosebirea care se face astăzi între nervi calificați drept senzitivi, care ar merge de la periferie spre organele de simț, pentru a transmite percepțiile senzoriale, și așa-zișii nervi motori, care ar trebui să fie legați de voință.
În realitate, există, desigur, nervi care au suferit niște metamorfoze anatomice și fiziologice, dar nu există decât un singur fel de nervi. Orice nerv este un agent fizic de transmitere a reprezentărilor. Iar nervii pe care îi numim astăzi nervi motori nu sunt altceva, conform funcției lor, decât niște nervi sensibili. În timp ce nervul senzitiv merge spre organele senzoriale pentru a percepe lumea exterioară, așa-zisul nerv motor, care nu este altceva decât un nerv senzitiv intern, merge spre interior și transmite, de exemplu, percepțiile pe care le avem atunci când ne punem în mișcare un membru sau când trebuie să efectuăm anumite mișcări interioare inconștiente. Nervul nu face decât să transmită niște percepții exterioare sau interioare. Nu există două tipuri de nervi, motori și senzitivi. Puțin contează atunci terminologia pe care o folosim pentru a-i denumi; nu există decât un singur tip de nervi, cu câteva metamorfoze anatomice și fiziologice.
Sunt de înțeles obiecțiile care pot apărea cu privire la acest mod de a vedea lucrurile. Le-am prevăzut și le-am examinat pe toate cu minuțiozitate, pentru că de mai bine de treizeci și cinci de ani lucrez la dezvoltarea acestei concepții. Când sunt interpretate fără prejudecăți, toate aspectele care țin de funcționarea sau deficiența sistemului nervos, tabesul, de exemplu, se integrează în sistemul teoretic pe care l-am expus adineaori. Pe când, dacă studiați interpretările actuale, cele despre tabes, de exemplu, veți observa peste tot niște lacune. Pentru a nu vă pierde în lucrările meticuloase ale științei moderne cu privire la acest subiect, trebuie să știți că nu există decât un singur fel de nervi și că afectivitatea, ansamblul sentimentelor, nu se află decât într-un raport indirect cu sistemul nervos. Lumea de sentimente intervine în mod direct în respirație și circulație, în sistemul ritmic în general. Acțiunea voinței este direct de natură metabolică. Această voință, inconștientă în noi, se află la baza ansamblului proceselor metabolice și se transformă în voință conștientă, subiacentă mișcărilor exterioare, conștiente.
În viziunea despre ființa umană pe care mi-am putut-o cuceri în urmă cu mai bine de treizeci de ani, acest aspect a constituit primul rezultat. El m-a răscolit. Nu am îndrăznit să îl exprim până în 1917 [Nota 3]. Este, desigur, destul ușor să enunți un oarecare rezultat științific, dacă acesta nu este prea neobișnuit. În schimb, nu este atât de ușor să vii împotriva părerii atât de bine fondate în aparență, conform căreia există două tipuri de nervi și să enunți că există un singur tip de nervi, chiar dacă acest lucru este adevărat. Doar după ce am văzut că mă pot sprijini pe faptul că nici un element științific actual nu ar contrazice noțiunea unui singur tip de nervi, abia atunci am îndrăznit, în 1917, să exprim concepția la care am muncit de-a lungul a treizeci de ani.
Și iată încă o consecință a acestui mod de a vedea lucrurile. Reflectați la faptul că impulsurile afective intervin în mod direct asupra sistemului ritmic, că impulsurile volitive intervin în mod direct asupra sistemului metabolismului și al membrelor. Veți avea atunci în sistemul volitiv al omului și în sistemul afectiv, care i se adaugă și pe care nu îl putem sesiza decât într-un mod spiritual, considerând sentimentele drept entități spirituale, veți avea aici, de exemplu, motorul circulației. Veți realiza astfel o extindere în înțelegere, care nu e foarte ușor de realizat.
Fiziologia modernă care se află la baza conceptelor medicale consideră că inima este adevăratul motor al circulației. Se consideră că inima emite impulsuri care fac să circule sângele în întregul organism. Dar adevărul e tocmai contrariul. Mișcarea sângelui în organism este indusă de natura spirituală a omului, care, din organizarea volitivă intervine direct în metabolism și care, prin impulsurile afective, intervine direct în circulație și respirație, așadar, în sistemul ritmic. Toată această mișcare interioară, toată această activitate ritmică, provin direct din omul spiritual. Inima și activitatea ei nu sunt cauza circulației. Mai curând activitatea ei rezultă din circulație, din mișcarea umorală. Prin mișcările ei, inima nu face decât să exprime modul în care este ea stimulată de mișcarea ce emană, în fond, din omul spiritual.
Iată două noțiuni care trebuie să intre treptat, ca fundamentale, în fiziologie, baza medicinei: conceptul de unitate a nervilor și de apartenență a întregii vieți nervoase la viața de reprezentare și, pe de altă parte, originea direct spirituală a mișcării elementelor lichide și gazoase din om, făcând din mișcările inimii consecința și nu cauza mișcărilor ritmice din om.
Îmi amintesc și acum patimile violente pe care le-am declanșat când am expus această teorie despre inimă unui medic suedez, într-un vagon de tren între Trälleborg și Stockholm. Omul s-a înverșunat teribil în părerile sale pătimașe. Așa că îmi imaginez foarte bine cum apar astăzi aceste date modului comun în care sunt oamenii obișnuiți să gândească. Totuși, acesta este singurul mod de a deschide ușa prin care să trecem de la omul fizic la omul spiritual. Căci, de îndată ce considerați că există două feluri de nervi, unii merg de la percepția senzorială spre centru, ca organizare fizică a organelor de simț, ei merg spre centru. Nervul motor pornește din centru. El transmite tot pe cale materială ceea ce se va manifesta ca voință. Prin aceasta nu ieșiți din ceea ce este material. Considerând două tipuri de nervi, care, de fapt, nu există ‒ căci nu există decât un singur tip de nervi ‒, vă opriți în fața ușii care se deschide către natura spirituală a omului. Iată ce face știința, a cărei contribuție este, totuși, grandioasă în ceea ce privește omul exterior. Dar ea a ajuns să înlocuiască realitatea printr-o teorie care este invenție pură, și anume cea a existenței a două tipuri de nervi, în timp ce, de fapt, nervii motori sunt tot nervi senzitivi, dar care servesc la perceperea mișcărilor interne. Pe de altă parte, ea face din inimă un fel de pompă, un aparat fizic, care, printr-un fel de automatism, ar provoca circulația ritmică din om. Văzând în automatul fizic, care ar fi inima, singura origine a mișcărilor ritmice ale omului, ea ocultează raportul sistemului ritmic și al sistemului metabolic cu natura spirituală a omului.
Astfel, prin teoria celor două tipuri de nervi și prin teoria despre inimă s-a închis ușa care ar permite să se treacă la omul spiritual, la natura spirituală a ființei umane. Această teorie nu permite inimii să fie ceea ce este, ci o reduce la un motor fizic al circulației sangvine, în timp ce mișcările ei nu exprimă, de fapt, decât mișcările sângelui care provin de la omul spiritual.
Consecințele care decurg de aici sunt dintre cele mai importante. Dar, ținând seama de modul în care este integrată omului organizarea nervoasă, veți putea stabili un raport corect între această organizare și, de exemplu, organizarea sistemului digestiv. Acesta din urmă face parte din sistemul metabolismului și al membrelor, față de care sistemul nervos reprezintă polul antagonist.
Să examinăm acum ce este ființa umană în raport cu unul sau altul din aceste sisteme. Să vedem sistemul metabolic: în el are loc absorbția unor materii exterioare. Esențialul în activitatea sistemului digestiv este ceea ce rezultă din introducerea în corp a unor substanțe exterioare. Acțiunea organismului uman este determinată de necesitatea de a transforma un corp străin care a fost ingerat. Iată procesul care este important în digestie și acest proces se oprește la un anumit nivel. În momentul în care acest proces, care constă în biruirea forțelor de origine exterioară, se oprește, intervine impulsul de eliminare. În raport cu sistemul metabolic, acest fenomen este o eliminare directă spre exterior. Trebuie să înțelegem sistemul metabolismului și al membrelor ca fiind supus unor impulsuri din organismul uman înrudite cu voința care intervine direct în metabolism. Aceste impulsuri înrudite cu voința sunt folosite, până la un anumit punct, pentru ca organismul să biruie constituția substanței conformă cu natura ei exterioară. În acest moment are loc eliminarea, pe toate căile, spre exterior.
Dar partea din activitatea digestivă care este condusă prin întregul proces organic pentru a ajunge la organizarea cefalică, unde este localizat sistemul nervos ‒ deși în mod predominant, dar nu exclusiv ‒ nu se oprește în acel punct atins în organismul uman de sistemul metabolismului și al membrelor. Ceea ce este digestie pentru organizarea cefalică merge mai departe, eliminarea nu se face spre exterior, ci spre interior. Care este rezultatul acestei eliminări interne? Este sistemul nervos. În organismul uman, acesta este sistemul care își datorează conținutul său substanțial unei eliminări interne. Eliminarea nu se mai realizează spre exteriorul organismului. Până la un anumit punct, ea rămâne în organism și suferă influența forțelor modelatoare ale primei entități invizibile a omului, prima entitate suprasensibilă, pe care o numim corp eteric sau corp al vieții. Ea este supusă forțelor plastice, forțelor plăsmuitoare ale corpului eteric sau al vieții.
Așadar, trebuie să facem distincție între corpul fizic al omului și această primă entitate suprasensibilă, corpul eteric sau corpul vieții, care este un corp imaterial și numai dinamic. Acțiuni dinamice de acest fel există pretutindeni în lume, dar ele sunt de o natură specială în om.
Corpul forțelor plăsmuitoare conține forțele modelante care cizelează, pornind de la produsele respective de eliminare, structurile minunate ale creierului și ale sistemului nervos.
Dragi auditori, vă rog să examinați fără prejudecată tot ce se poate spune din punctul de vedere al histologiei, al embriologiei și al evoluției, cu privire la descrierea unei celule embrionare sau a unei celule nervoase, de exemplu, și nu veți găsi o concordanță cu nici o altă bază teoretică decât cu aceea pe care v-am expus-o aici.
Astfel, aș spune, oamenii pot fi sceptici, din scrupul, față de cercetarea, bazată pe știința spirituală, la care mă refer aici. Aceasta declară că se poate ajunge la o anumită clarvedere, la cercetarea exactă a ceea ce este suprasensibil. Am descris în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 10] modul de a cerceta cu exactitate domeniul suprasensibil. Tocmai aceste cercetări din domeniul suprasensibil sunt cele care permit observarea a ceea ce se sustrage legilor fizice ale naturii. Putem observa atunci ceea ce, în esență, este un fel de activitate artistică în natură, și anume forțele modelante active mai ales în organismul cefalic, unde ele dau formă entităților materiale, care în altă parte sunt eliminate, prin impulsurile de eliminare.
Rezultă, în mod ciudat, că noi trebuie să considerăm sistemul nervos drept sumă a proceselor de deconstrucție și să admitem că funcția sistemului nostru nervos constă în faptul că ea nu este constituită decât din procese de deconstrucție, căci ea este o eliminare continuată dincolo de un anumit punct și modelată apoi în materie.
De aici provine deosebirea radicală dintre un organ care aparține organizării neuro-senzoriale și un organ al organizării digestive. Organul organizării neuro-senzoriale a mers mai departe în evoluție. El se află într-o evoluție descendentă. Organul care face parte din organizarea metabolismului și a membrelor nu este încă decât în evoluție ascendentă. El evoluează până într-un anumit punct, de la care începe apoi eliminarea.
Iată faptele care ne arată situația organelor într-o stare de sănătate deplină. Aceste aspecte sunt, totodată, fundamentale pentru cunoașterea comportamentului organelor în caz de boală. Ele sunt, în sfârșit, baza de la care putem porni pentru a descoperi în realitate medicamentele corespunzătoare procesului patologic. Pentru a vă face să înțelegeți acest lucru, să luăm un exemplu.
În creierul nostru, adică în întreg sistemul nervos, are loc procesul care face ca materia să evolueze până la un anumit punct, apoi o deconstruiește și dă formă produselor de deconstrucție, oarecum sărăcite. Acest proces de deconstrucție, și nu cel de construcție, procesul de dezasimilație, și nu cel de asimilație, se află la baza vieții noastre de reprezentare. În fond, la baza reprezentărilor noastre se află un fel de moarte în miniatură; în sistemul nostru nervos traversăm, în orice moment al vieții, o moarte, anulată, totuși, fără încetare de procesele constructive. Am putea spune că în momentul morții se concentrează dintr-o dată tot ceea ce are loc prin procesul permanent de deconstrucție al sistemului nervos de-a lungul întregii vieți pământești a omului.
Când putem studia aceste procese, având de-a face, până la un anumit punct, cu funcționarea unor forțe materiale, apoi cu o deconstrucție, ne întrebăm: oare prin ce mijloc gândim noi, de fapt, în calitate de ființe umane? Prin ce suntem noi ființe de natură spirituală? Să fie vorba de aceleași forțe care, prin dezvoltarea embrionară, ne fac să intrăm în viață? Absolut deloc! Pentru ca noi să putem fi oameni, sistemul nostru fizic nu trebuie să se dezvolte în linie dreaptă, ci, pornind de la un anumit punct, el trebuie să suporte o dezvoltare vie, trebuie să se producă o involuție. Prin această involuție, și nu prin evoluție, se realizează condițiile pentru ceea ce sunt activitățile noastre spirituale.
Reflectați la consecințele unui asemenea mod de a vedea lucrurile. Se crede că un proces cum este cel al sistemului nervos este ascendent și progresiv, la fel cum este cel de creștere sau cel nutritiv, și acesta s-ar afla la baza gândirii și reprezentării. Dar acest lucru este imposibil. La baza reprezentării se află un proces de deconstrucție. Mai întâi materia trebuie să fie distrusă și produsele de deconstrucție modelate, pentru a putea oferi suportul pentru ceea ce este spiritual în noi, pentru gândire. Pentru ca să putem gândi, noi trebuie să distrugem mai întâi baza noastră materială, să deschidem niște breșe în creier. Facultatea de gândire nu se bazează, așadar, pe forțele organice de creștere. Pentru ca în organizarea noastră să poată intra spiritul, aceasta trebuie să suporte în prealabil un proces de deconstrucție, de distrugere, un proces de moarte parțială.
Dacă discerneți lucid în această problemă, veți ajunge să vă spuneți: aici este un drum. A plouat, pământul este moale, pe aici trec mașinile și eu văd urmele lăsate de ele. Dar imaginați-vă că o ființă care vine de pe Marte nu ar vedea decât urmele, ea ar examina urmele și ar intra în pământ, pentru a declara apoi că sub pământ, în interiorul Pământului, există niște forțe care au produs aceste urme de jos în sus. Nu ne vom putea supăra pe această ființă pentru că ea caută pe sol originea acestor urme, deși originea lor, de fapt, nu se găsește acolo, mașinile fiind cele care, trecând, au lăsat urmele.
În ansamblu, așa stau lucrurile și cu creierul nostru. Dvs. credeți că este vorba de un proces organizator care s-a exercitat din interior spre exterior, dar iată că brazdele cerebrale au fost săpate de viața sufletesc-spirituală. Observăm, astfel, că, în ceea ce privește sistemul nervos, corpul nu ne slujește decât ca punct de sprijin, ca punct de rezistență, de unde să se exercite activitatea spirituală. Tot așa cum puteți vedea urma pe care merge și vine mașina ‒ și de aici puteți trage tot felul de concluzii cu privire la ceea ce a făcut mașina -, în același fel puteți explica gândirea pornind de la creier. Tocmai aceasta este ciudata iluzie a materialismului, care nu vrea cu nici un preț să admită că gândirea se explică fără existența creierului. Dar întreaga gândire, precum și viața de reprezentare, poate fi explicată ca pornind de la creier numai datorită faptului că viața spirituală a imprimat acolo aceste facultăți.
Dacă observați acest proces, care este un fenomen de deconstrucție, și vă îndreptați apoi atenția spre marele proces cosmic, veți găsi aici aceleași fenomene. Într-adevăr, veți regăsi procesul care se desfășoară astăzi în om și nu rămâne aici decât în status nascendi, dacă mă pot exprima astfel. Procesul care se desfășoară prin deconstrucția procesului material și care se află la baza sistemului nervos, acest proces, care aici este reținut în status nascendi, îl aveți la scară cosmică, în sânul naturii exterioare, pretutindeni acolo unde apare siliciul. Așadar, dvs. preparați într-un mod adecvat siliciul, care reprezintă afară, în Cosmos, același proces. Dar în natură acest proces merge mai departe înainte de a se opri, în timp ce în capul uman el este suspendat în status nascendi. Așadar, dvs. utilizați într-un mod adecvat siliciul pentru a face din el un medicament și îl administrați în mod corespunzător. Atunci, prin acest remediu, dvs. despovărați un organism care e slăbit, într-un fel, în corpul său eteric, incapabil să-și asume procesul respectiv. Ei bine, siliciul prezintă particularitatea că prin el putem despovăra omul de o funcție pe care, din cauza slăbiciunii organice, a incapacității forțelor de organizare internă, el nu o poate îndeplini. Pentru aceasta, trebuie să supunem siliciul, și alte substanțe pe care le adăugăm, unui tratament special, atunci când vrem să-l facem să acționeze în cadrul organizării umane asupra capului.
Aveți acum o idee justă despre ce se petrece în capul uman. Dar trebuie să vedeți capul în legătură cu impulsurile spirituale. Observați ce se întâmplă în Cosmos în formarea silicică. Veți descoperi atunci că aveți fixat în siliciu, în Silicea, ceva ce puteți introduce pe cale organică în om pentru a-l despovăra de o funcție pe care el nu o poate realiza fără ajutorul acestuia. În același timp, pentru a-l face să reacționeze, dvs. faceți apel la organizarea cea mai internă a omului, pentru ca să-și poată asuma din nou, ea însăși, funcția de care a fost despovărată pentru un timp.
Vedem astfel, prin contemplare spirituală, care este funcția exercitată de siliciu în organismul uman, atunci când acesta nu poate exercita el însuși această funcție. Aceasta este o noțiune fundamentală care rezultă din viziunea rațională asupra organizării umane, până în raporturile sale cu natura exterioară. Atunci, nu ne rămâne decât să ne întrebăm: Ce proces lipsește într-o anumită parte a organismului uman și ce ar trebui să se petreacă acolo?
Dacă știm din natură unde își are sediul tocmai procesul care lipsește într-un anumit loc din organismul uman, patologia devine atunci bază directă a terapiei. Răspunzând corect la fiecare întrebare pusă de patologie, dăm în același timp răspunsul terapeutic.
Avem aici mijlocul de a prevedea modul de preparare a medicamentului. Cunoașterea raporturilor permite să prevedem cum va acționa medicamentul. Dacă acesta se dovedește eficace, practica va fi mijlocul de verificare și nu un mijloc pur empiric.
Observați cum se procedează pretutindeni în științele exterioare. Dacă suntem în stare să prevedem teoretic ce trebuie să se producă, nu ținem seama de numărul de cazuri care confirmă teoria, ci considerăm teoria verificată mai ales atunci când condițiile prealabile au fost corect definite și dacă previziunile s-au împlinit. Iar în ceea ce privește practica, acest gen de verificare este deosebit de important, căci în acest domeniu practica nu încetează să arate dacă previziunile au fost sau nu juste. Astfel, conducând cunoașterea umană de la simpla natură spre natura spirituală, trebuie să învățăm să prevedem în materie de terapeutică procesele pe care le observăm în patologie, tot așa cum în laborator sau prin demonstrații fizice prevedem un proces al naturii exterioare. Am dat dovadă de discernământ dacă procesul se produce așa cum am prevăzut. În modul acesta, noi extindem aplicarea metodelor cu care suntem obișnuiți în fizică, pe când în științele biologice, mai ales în ceea ce privește aplicațiile lor, metoda nu este decât empirică. Așadar, nu avem nevoie de mai puțină știință, ci de mai multă, pentru a stabili un raport cu adevărat rațional, cu adevărat lucid, între patologie și terapie.
Este deja destul de târziu. Va trebui să rezum într-o ultimă parte ceea ce poate clarifica din punctul de vedere al terapiei cele expuse.
Dacă luăm în considerare organizarea neuro-senzorială, concentrată și localizată în principal în capul uman, vom găsi, conform celor spuse, că ea oferă, în esență, baza vieții de gândire și reprezentare. Dar ce putem numi noi viață de gândire umană? Este vorba aici de conținuturile pe care forța de gândire le face să intre în conștiență și de percepțiile care îl fac pe om să spună, într-un mod absolut instinctiv și spontan, că gândirea nu este, de fapt, o realitate. Așa cum o simte omul, gândirea este fără forță. La urma urmei, gândirea a cărei experiență o facem nu există decât sub formă de imagine.
În schimb, această viață de gândire prezintă un alt aspect, în mod esențial diferit. Putem să ni-l reprezentăm într-un mod simplu. Este suficient să ne amintim că acest fenomen nu se manifestă aproape deloc la copilul foarte mic sub formă de conștiență. Ceea ce există în mod absolut clar la copilul foarte mic este forța cu adevărat dinamică și modelantă a vieții de gândire. Pe de o parte, avem viața de gândire care se manifestă în conștiența obișnuită sub formă de reprezentări, gânduri și concepte. Pe de altă parte, avem forța care merge oarecum în sens invers, identică însă cu forța modelantă pe care am menționat-o. Astfel încât, privind viața de reprezentare în legătură cu întregul organism uman, trebuie să spunem că, în fond, ceea ce percepem noi din experiența directă a vieții de gândire nu este decât un miraj în comparație cu obiectul real. Realitatea vieții de gândire o constituie forțele plastice, orientate spre interior.
Ei bine, noi observăm că activitatea acestor forțe plastice orientate spre interior se consumă, în principal, în modelarea creierului copilului, care nu dispune încă de o viață conștientă de gândire. Munca de elaborare a organului care va oferi el însuși baza pentru viața de reprezentare este cea mai intensă la om în timpul copilăriei.
Noi îndrăznim să vorbim de o căldură latentă, de o căldură care se manifestă, de o căldură manifestată. Știm că anumite procese pot elibera căldura rămasă combinată și care se poate degaja dintr-o materie care a reținut-o, care o conținea în stare latentă. Dar încă nu îndrăznim să declarăm, în același mod, că la copil viața de reprezentare conștientă provine din viața de reprezentare inconștientă și că aceasta din urmă acționează la maximum pentru a modela materialele eliminate, pentru a realiza în acest fel sistemul nervos. Forța modelantă respectivă acționează pe parcursul întregii vieți, ea își are momentul său cel mai intens în timpul copilăriei. Și iată că am dobândit o viziune asupra primului element suprasensibil al omului.
Sunt suprasensibile gândurile, de fapt, doar imagini pe care le trăim, dar sunt suprasensibile și forțele care formează organul gândirii, forțele care lucrează la formarea sistemului nervos.
Am putea spune că aici nu este vorba de altceva decât de fenomenul din partea omului suprasensibil care este cea mai apropiată de procesul fizic. Este vorba despre ceea ce se prezintă, într-un fel, ca element intermediar, între corpul fizic și viața sufletească. Totodată, dacă examinăm sistemul ritmic, legat direct, după cum am spus, de viața afectivă a ființei umane, vedem că în acest sistem este activ un element superior. În sistemul ritmic nu vedem doar acțiunea unui element eteric și plastic, ci un element eteric și plastic pătruns de suflet. În fond, ritmul constă chiar în acest ciudat angrenaj, pe de o parte, al procesului metabolismului și al membrelor, în care evoluția procesului material este condusă până la un anumit punct, procesul material tinzând spre eliminare exterioară, pe când eliminarea prin procesul nervos este în întregime interioară.
Să ne reprezentăm întregul proces până la un anumit punct, în care apare eliminarea. El este condus, într-un fel, ca un proces metabolic care este imediat reprimat. Astfel, acest întreg proces alternează fără încetare între un proces metabolic și un proces nervos deconstructiv. Aici aveți tipul fundamental al acestui proces ritmic, care se află la baza tuturor proceselor ritmice. El este legat de o activitate a omului suprasensibil, spiritual, care pornește de la procesul eteric pătruns de suflet sau, altfel spus, de la viața eterică impregnată de suflet.
Dacă luăm în considerare respirația, circulația sângelui, orice fenomen care se desfășoară în domeniul proceselor ritmice, observăm, în comparație cu procesul pur eteric, acțiunea mai elevată, mai înaltă, a unui proces eteric pătruns de suflet. Procesele ritmice, la rândul lor, pot fi puse în legătură cu fenomenele cosmice.
Observăm că procesul metabolic depășește granițele acolo unde el nu ar trebui să o facă, astfel încât devine un proces deplasat într-un organ inadecvat. Această afirmație poate părea, desigur, puțin fantezistă, dar este vorba de un fapt real. Boala care se prezintă sub diferitele forme ale febrei tifoide se declară atunci când, în cadrul sistemului metabolic propriu-zis, metabolismul depășește punctul în care el ar trebui să opereze eliminarea, așa cum am arătat deja, și astfel el devine un proces nervos deplasat. Trebuie să spunem, așadar, că maladiile tifice sunt procese nervoase care apar în cadrul procesului metabolic, deși, firește, nu este vorba decât de un proces și nu de formarea veritabilă a unui sistem nervos. Ei bine, să vedem cum putem stăpâni un asemenea proces.
Să ne îndreptăm încă o dată privirea spre lumea exterioară și Cosmosul ne propune această substanță ciudată, pe care Universul o conține sub formă de proces fixat în minereul de antimoniu. În fond, mineralele, minereurile, sunt procese cu desăvârșire fixate.
Antimoniul este un mineral curios, un minereu ciudat. El tinde întotdeauna să cristalizeze, creând niște cristale ca niște spini, filiforme. Prin aspectul său, el amintește de o plantă mineralizată sau de un mușchi reținut în stadiu mineral. El prezintă și alte proprietăți. Dacă îl supunem unui anumit proces electrolitic și plasăm produsul acestei operații la catod, este suficient cel mai mic contact cu un ac metalic pentru a provoca un adevărat fenomen de explozie în miniatură.
Apoi, dacă, în anumite condiții, supunem acest antimoniu combustiei și dacă, apoi, captăm fumul pe o suprafață specială, obținem admirabila oglindă de antimoniu, un depozit de minereu care a trecut printr-un proces special de combustie, formând fumul și depunându-l. Prin acest proces la care putem supune antimoniul, obținem, într-un fel, prelungirea procesului pe care îl întâlnim fixat în natură.
Prepararea oglinzii de antimoniu [Nota 4] reprezintă o operație foarte importantă în laboratorul nostru farmaceutic. Prin realizarea ei, ne apropiem de forțele a căror acțiune regresivă se exercită asupra unor procese, cum sunt cele care, în cadrul sistemului metabolic, conduc până la procese generatoare de nervi. Forțele pe care le voi numi antimonizante retrimit la locul lor procesul respectiv care depășește limitele în cadrul sistemului metabolic. Cu ajutorul antimoniului preparat sub formă de oglindă are loc o refacere a procesului ritmic, prin refularea procesului organic care a mers prea departe.
Astfel, utilizând în cunoștință de cauză forța antimonizantă, putem distruge, într-un fel, procesul deplasat, generator de nervi. Rețindu-l, îl trimitem la locul său. Înțelegem procesul tific propriu-zis observând natura și descoperind acolo procesul care restabilește procesul metabolic și obținem astfel procesul terapeutic adecvat.
Realizând transparența proceselor patologice din natură, suntem în măsură să găsim fie procesele favorizante, fie procesele inhibante, și să ajungem astfel, într-un mod absolut rațional, la medicamente.
Într-adevăr, ne punem mari speranțe în reușita cercetărilor în vederea obținerii unui remediu anticanceros. Am obținut deja niște rezultate satisfăcătoare, dar punerea la punct definitivă a remediului este încă în curs de realizare.
Dacă putem spune că procesul metabolic poate ajunge să-și depășească misiunea, tinzând să devină un proces nervos, să realizeze o formațiune nervoasă care nu se află la locul ei, trebuie să menționăm și o altă eventualitate. Se poate manifesta nu doar tendința de a forma nervi la locul nepotrivit, ci și o tendință care, în mod normal, nu suscită niște procese active decât în organele de simț. Prin această tendință, metabolismul este condus dincolo de punctul în care se poate manifesta el formând niște nervi. El este împins până acolo încât are tendința de a forma un organ senzorial situat în organismul uman într-un loc nepotrivit. Aceasta este tendința care duce la apariția cancerului.
Cu toate că oamenii sunt sceptici în această privință, ei vor sfârși prin a vedea, din ce în ce mai clar, tocmai urmând linia histologică de cercetare, că atunci când există tendința de a se forma, într-un loc inadecvat, un organ senzorial, apare condiția care stă la baza cancerului. Desigur, această afirmație este foarte aproximativă și sumară, dar este vorba, totuși, de un proces care nu ar trebui să acționeze decât în formarea unui organ senzorial.
Ei bine, acum se pune problema de a ști cum să refulăm acest proces până la punctul în care procesul metabolic ar trebui, de fapt, să ajungă la capăt și să elimine, nu să facă depuneri.
Mijlocul care se propune este utilizarea sucului diferitelor varietăți de Viscum, dar nu așa cum se procedează când nu se cunosc lucrurile. Trebuie să discernem cu adevărat procesul subiacent, care constă în faptul că vâscul este un parazit care se formează ici și colo, pe un arbore sau altul. Fenomenul subiacent este, astfel, foarte complicat.
Să studiem procesul care, în mare, se află la baza lignificării, prin care planta erbacee obișnuită, care nu are încă țesut fibros, va deveni copac. Dacă putem observa într-un mod just devenirea copacului pornind de la plantă, sesizăm aici un proces cosmic remarcabil. În cazul unei plante erbacee obișnuite, nelignificate, care nu devine copac, avem de-a face cu solul. Rădăcina se confundă intim cu solul, ea mai face încă parte din el, căci are loc un schimb permanent de substanțe la acest nivel. Apoi, această iarbă va crește, dând frunze și flori. Va trece în domeniul influențelor atmosferice ș.a.m.d.
Ei bine, pentru a înțelege un fapt pus în evidență printr-un fel de geologie biologică, noi privim astăzi natura anorganică a solului ca pe ceva absolut în sine. Dar tot ce este mineral în sol este, de fapt, rezultatul unei eliminări. Dacă procedăm ca geologia de astăzi, nu vom ajunge să cunoaștem modul de formare a Pământului, pentru că luăm în considerare din el doar baza minerală. Când ne reprezentăm astăzi geologia ca sistem încheiat, este ca și cum ne-am reprezenta scheletul uman, declarând că acesta poate exista prin el însuși. Scheletul uman nu are existență decât pentru că a fost eliminat. El nu poate exista decât mineralizat și nu poate exista prin sine însuși. Nu putem concepe un schelet care există prin sine însuși, el nu poate fi văzut decât în raport cu omul întreg.
La fel, nu putem concepe datele geologiei decât prin raportare la viața organică a Pământului pătruns de spirit. În formațiunile geologice nu avem nimic primordial, ci avem în fața noastră un produs de eliminare. Într-adevăr, formarea cărbunelui nu este decât procesul de mineralizare cel mai simplu, cel mai elementar. Pe de altă parte, șisturile și toate formațiunile cristaline nu sunt altceva decât niște produse de eliminare rezultate prin mineralizarea care s-a produs pornind de la o stare organică, la început nediferențiată și de natură spirituală.
Este dificil să aperi astăzi aceste fapte, din moment ce obiecțiile sunt, într-un fel, evidente. Este de la sine înțeles că ele există și sunt ușor de găsit. Într-adevăr, este foarte ușor în prezent să calculezi aproximativ și fără să fii sigur că ai făcut un calcul just cu câte milioane sau sute de milioane de ani trebuie să te întorci în trecut pentru a ajunge la originea uneia sau alteia dintre formațiunile biologice. Această metodă, exactă în aparență, este ca și cum eu aș observa, de exemplu, o mică modificare a inimii mele de-a lungul unei luni; eu aș calcula apoi valoarea modificării pe o perioadă de trei ani. Este absolut același lucru. Apoi aș putea calcula și cât de mare va fi această modificare peste trei secole sau cum a fost inima acum trei sute de ani, chiar dacă eu însumi nu existam pe atunci. Calculul este absolut just, concluzia este perfect logică, dar aceasta nu corespunde, nu este conformă cu realitatea. Tot așa este și cu calculele geologiei, logice și impecabile, dar în afara realității. Căci peste milioane de ani Pământul nu va mai exista, la fel cum nu va mai exista propria mea formă fizică așa cum am calculat-o pentru trei secole în urmă. Calculul geologilor este just, dar Pământul nu exista acum trei milioane de ani.
Astfel că trebuie să ne situăm pe niște puncte de vedere mai înalte. Pentru acestea, tot ce este mineral este o depunere. Când plantele ies din pământ, solul reține ceea ce e mineral. Dacă în locul plantei erbacee se dezvoltă un copac, această formațiune, prin lignificarea sa, reprezintă un proces regresiv, un atavism care revine la un stadiu anterior al Pământului. Vedem, așadar, că formarea copacului este un atavism care amintește de un stadiu anterior al Pământului, tot așa cum avem și alte organe atavice.
Cum vâscul crește pe un copac, avem aici o plantă care crește pe un teren care nu vine direct din sol, ci este un produs tardiv, un produs de disociere, de eliminare. Astfel, avem în Viscum o plantă care se dezvoltă într-o structură terestră corespunzătoare unui stadiu mai vechi al Pământului. Pe de altă parte, continuând firul gândirii, trebuie să găsim că doar la sfârșitul evoluției sale omul și-a integrat tendința de a forma niște organe de simț. Urmărind procesul de formare a vâscului, găsim că el corespunde unei perioade foarte vechi a Pământului.
Când introducem acest proces în organismul uman, mai ales prin injectare directă în procesul circulator, vom situa ființa umană într-un stadiu mai vechi al existenței sale pământești, al evoluției sale, și ne opunem astfel acestor procese tardive.
Desigur, este clar că acestea nu sunt decât niște construcții abstracte de gânduri sau, cel mult, construcții obținute prin clarvedere. Sunt niște puncte de vedere, dar lipsește tabloul complet.
Dacă introducem în mod direct în om ceea ce este activ în procesul vâscului, transformarea acestui principiu este prea puternică, așa cum am spus ieri cu privire la alte subiecte. Astfel, noi încercăm să tratăm ceea ce este activ în procesul de formare a vâscului printr-o mașină foarte complicată, care dezvoltă, la o viteză enormă, o forță centrifugă și radială. Construirea acestei mașini nu este ușoară. Astfel, noi transformăm ceea ce este activ în procesul vâscului într-o cu totul altă stare a materiei. Această transformare ne permite să utilizăm forța plăsmuitoare a vâscului într-un mod mai concentrat decât se manifestă ea astăzi în procesul vâscului, care este în declin.
Vom încerca astfel neîncetat să avansăm în realizarea acestui remediu anticanceros, care a atins deja un anumit grad de perfecțiune și a dat anumite rezultate. Dar el nu își va arăta complet eficacitatea decât atunci când procedeul de laborator legat de aparatul de centrifugat deja realizat nu va fi pus definitiv la punct. Astfel, vom ști tot mai bine cum să stăpânim maladia canceroasă.
Este deja prea târziu ca să-mi pot permite să discut în detaliu ceea ce o să vă spun, totuși, în principiu, și anume că, în mod analog, noi încercăm să stăpânim procesul tuberculos și alte diferite procese organice. Am menționat deja că noi utilizăm remediile în diferite moduri, fie prin introducere directă în sistemul metabolic, fie prin injectare în sistemul circulator, unde acțiunea lor este diferită, sau chiar adăugându-le în apa de baie, de exemplu, acționând astfel, prin aplicație externă, mai ales asupra procesului senzorial.
Am mai recurs, de exemplu, la ceea ce numim euritmie curativă, prin care punem bolnavul să execute niște mișcări care își au originea în organismul însuși. Când privim fără prejudecăți mâna umană, nu am spune că ea pare să fi fost creată pentru a rămâne în repaus. Forma mâinii nu este decât o mișcare înghețată. Mâna aparține mișcării. La fel, fiecare din membrele umane este făcut pentru a se mișca. Executarea prin euritmie a unor mișcări speciale, corespunzătoare proprietăților formei, permite obținerea unui eventual efect terapeutic asupra acestor virtuți. Euritmia aceasta este legată de euritmia artistică. O reprezentație de euritmie artistică va avea loc mâine la Academia Regală de Artă Dramatică. Această euritmie a primit o formă absolut fiziologică în euritmia curativă. Ea face parte din ansamblul de măsuri de tratament extern pe care îl practicăm la Institutul Clinic și Terapeutic din Arlesheim.
Astfel că noi încercăm în acest Institut, aflat, așa cum am spus ieri, sub excelenta conducere a Doamnei Doctor Ita Wegman, aici de față, să utilizăm, în vederea unei terapii raționale, ceea ce se poate ști despre natura spirituală a omului și ceea ce științele naturii de astăzi știu despre omul fizic.
În acest scop trebuia, desigur, să creăm, alături de Institutului Clinic și Terapeutic din Arlesheim, Laboratorul Clinic și Farmacologic, unde putem realiza medicamente într-o formă care decurge dintr-o cunoaștere reală a ființei umane.
Am încercat să explic cât am putut mai bine, sub formă de aforisme, că nu este vorba de a ne opune medicinei actuale, ci de a o conduce până în zonele organismului uman unde intervine spiritul, și aceasta cu aceeași rigoare științifică pe care o manifestă medicina actuală. De asemenea, am încercat să arăt cum trebuie să procedăm pentru ca în gândirea medicală generală să pătrundă ideea neregularităților rezultate din intervenția inadecvată a spiritului în organism, ideea că modul patologic reprezintă intervenția inadecvată a elementului spiritual inconștient. Este, într-adevăr, necesar ca gândirea medicală să ajungă, încetul cu încetul, să nu mai considere omul ca ființă pur fizică, să nu mai vadă în fiziologia lui doar niște procese fizice. Ea trebuie să admită că procesele pur fizice nu există decât într-o mică parte din om, în timp ce în partea cea mai importantă a organismului uman, în organismul uman însuși, trebuie să vadă intervenția directă a naturii spirituale pe care omul o are din lumea spirituală, tot așa cum el își primește partea sa materială din lumea fizică, sub formă de hrană, de exemplu. Nu vom putea studia patologia omului bolnav, în totalitatea sa, fără a ține seama de totalitatea sa fiziologică. Doar observarea integrală a omului bolnav va conduce la o terapie veritabilă, indisolubil legată de patologie, o terapie conformă cu relația omului față de mediul său cosmic, care ajunge să găsească medicamentele în acest mediu cosmic nu prin experimentare empirică, ci printr-o viziune generală și printr-un discernământ just privind raportul omului cu Universul. De aici, rezultă o terapie care nu este separată printr-un abis de patologie, ci care face corp comun cu ea.
Aceasta este dorința pe care un număr mare de medici au adus-o în mișcarea antroposofică și pe care trebuie să le-o satisfacem, prin curentul medical care a luat naștere în sânul mișcării de știință spirituală.
Să sperăm că expunerea mea sub formă de aforisme nu a fost prea lipsită de precizie. Când trebuie să expui un subiect într-un timp scurt, încerci să faci să reiasă cel puțin principiile generale, uneori în detrimentul detaliului. Sper că am putut oferi auditorilor noștri câteva linii generale demne de interes.
