Domeniul despre care voi vorbi în această seară este foarte vast și pentru a-l aborda trebuie să dispunem de niște baze foarte detaliate. Desigur, este foarte dificil să începem de undeva… Astfel, vă rog să-mi permiteți câteva cuvinte introductive, pentru a evidenția poziția antroposofiei în raport cu starea sufletească a omului de astăzi.
Secolul al 19-lea a realizat din plin ceea ce se pregătea deja, de fapt, din secolele al 15-lea și al 16-lea pentru a se ajunge ca în evoluție să predomine problemele de cunoaștere și ceea ce depinde de ele în mod practic. Este vorba de observația condusă cu exactitate și despre metoda experimentării și, pe de altă parte, de intelect și de deducția ce rezultă prin activitatea acestuia. În prezent, cel care are o formație științifică în orice domeniu nu se îndoiește nici un moment că pentru a obține un rezultat științific trebuie să faci experimente și să gândești. Nimeni nu crede nici un moment că ar putea fi altfel. Acest mod de a vedea lucrurile domnește mai ales în cadrul disciplinelor specializate. E greu să le vorbești celor care s-au specializat în aceste discipline despre consecințele pe care le-ar avea în domeniul lor cercetarea antroposofică. Desigur, ar trebui să spunem, pe de o parte, că cercetarea științifică antroposofică nu ar trebui să admită decât cuceririle metodologiei științifice. Pe de altă parte, ar trebui să remarcăm, totuși, că în anumite domenii specializate cercetarea științifică a ajuns la niște rezultate atât de paradoxale, încât e preferabil să fie trecute sub tăcere. Dacă vorbesc, totuși, despre ele este pentru că sunt convins că ați venit aici nu pentru a întâlni ceva care să vă convingă, ci ceva care, cel puțin, să poată fi luat în serios din punct de vedere științific.
Antroposofia vrea să fie cercetare științifică, fără a se încremeni, totuși, într-o stare sufletească alimentată de experimentare exterioară și de intelect. Ea încearcă mai curând să obțină niște rezultate fortificând forțele sufletului uman. Avem încredere în forțele încă nedezvoltate ale copilului foarte mic, dar care vor face din el într-o zi un adult împlinit; tot așa, pentru dobândirea culturii științifice de astăzi contăm pe posibilitatea de a merge mai departe datorită dezvoltării specifice a resurselor sufletești. Facultatea memoriei, facultatea amintirii, este forța cea mai importantă.
Aceasta apare ca o forță despre care anumiți filosofi moderni lipsiți de prejudecăți spun deja că ea conduce în om spre o calitate spirituală. Ei bine, pentru a dezvolta forțele sufletului este important să ne reprezentăm un fapt care nu mai există. Facem, așadar, să urce din adâncurile sufletului un fapt care nu se mai leagă de prezentul imediat și a cărui natură intimă nu are o relație vagă, ci are o relație precisă cu realitatea. Ne întrebăm dacă nu e posibil să dezvoltăm mai mult ceea ce lucrează în amintire, tot așa cum structura cerebrală se dezvoltă în timpul copilăriei, ne întrebăm dacă realizarea unor formațiuni sufletești interioare, cu structura legată de trecut, de trecutul omului, nu evocă în egală măsură trecutul nepământesc, exterior trecutului uman. Problema care se pune este: cum să orientăm puterea de cunoaștere, printr-un spor de forțe interioare, în așa fel încât, mai mult decât imaginile de amintire, mijlocul astfel obținut să ne poată permite să ne deschidem accesul spre niște fapte care nu intră în mod obișnuit în câmpul conștienței umane.
Dacă pornim de la această încredere, luată ca un postulat, și dacă practicăm exercițiile interioare cu exactitate și luciditate, așa cum lucrăm în matematică, pas cu pas, adică fără să ne violentăm sufletul, putem ajunge la niște experiențe noi. În cadrul exercițiilor respective trebuie să procedăm în așa fel încât să promovăm propria dezvoltare. Nu e vorba, de exemplu, de ceva matematic. Trebuie să apelăm la ajutorul unor reprezentări ușor de stăpânit, astfel încât în ele să nu se infiltreze nici un fel de reminiscențe. Matematicienii se descurcă cel mai bine în această privință, pentru că sunt obișnuiți a priori să plaseze în centrul vieții lor interioare fapte de conștiență ușor de stăpânit. Dacă, orientându-ne neobosit după acest principiu, fortificăm facultățile sufletești care în cazul amintirii se exprimă printr-o atitudine mai mult pasivă a sufletului, devenim conștienți de faptul că putem extrage din adâncurile sufletului o forță sufletească potențată rămasă intactă în sânul forțelor cu adevărat organice ale vieții pământești. De unde rezultă o privire de ansamblu asupra unui tablou cronologic. Putem vorbi chiar despre niște perspective cronologice, despre legi interne și despre structură, prin care observăm ce este activ în noi, de-a lungul timpului, după intrarea noastră în viața pământească.
Această privire de ansamblu cuprinde mai întâi propria noastră persoană. Vedem cum lucrează corpul eteric în corpul fizic. Corpul eteric nu are deloc realitate corporală, el aparține timpului. El se poate manifesta sub formă de imagini, astfel încât putem numi Imaginație acest nivel de cunoaștere. Ajungem la aceasta dacă, în loc să trăim numai în prezentul obișnuit, ne situăm într-un moment sau altul al trecutului, trăindu-l ca și cum el ar fi cu adevărat prezent. Putem ajunge, astfel, să vorbim în mod real despre o perspectivă cronologică, tot așa cum aici ne deplasăm dintr-un loc într-altul. Devenim capabili să facem drumul interior spre un moment din timp pe care l-am cunoscut deja. Rezultă, astfel, pentru primul nivel al cunoașterii suprasensibile, această existență corporală mai subtilă, care se desfășoară fără încetare în timp.
Este suficient să menționăm pe scurt că există și un alt nivel de evoluție sufletească. Acesta poate fi atins dacă stingem pe cale de sugestie întregul tablou al forțelor interioare, astfel încât să nu rămână decât conștiența golită de conținut, egală cu zero, și, mai mult, negativul nivelului de conștiență actual. Din această stare de conștiență rezultă tăcerea, calmul interior. Ele rezultă din acest nivel de conștiență diferit. Se înțelege că în absența oricărei impresii exterioare calmul ar fi egal cu zero. Totuși, calmul în care intrăm se comportă ca valoare negativă în raport cu ceea ce exista înainte. În locul Imaginației, ajungem la Inspirație. Aceasta deschide pespectiva asupra existenței prepământești a omului. Nu este vorba de o noțiune speculativă, ci de ceea ce vede privirea care se îndreaptă asupra naturii eterne a omului. Astfel, noi avansăm în studierea realității sufletesc-spirituale tot așa cum studiem, de altfel, în viața fizică datele simțurilor fizice. Dar, în acest fel, noi ajungem să vedem omul ca ființă compusă. Este inutil să intrăm în discuții sterile privind punctele de vedere moniste sau dualiste. Ar fi tot atât de absurd ca și a afirma despre chimist că este dualist, deoarece pentru el apa se compune din oxigen și hidrogen. Cunoaștem la om partea fizică și partea sufletesc-spirituală. Descoperim deja în dezvoltarea embrionară acțiunea plăsmuitoare, modelantă, asupra creierului. Să luăm un exemplu: Iată niște urme de pași pe un sol moale. O ființă care nu ar fi fost niciodată pe Pământ ar ajunge, poate, să le explice prin acțiunea unor forțe. Ei bine, tot așa cum, în exemplul dat, urmele de pe sol sunt de origine umană, urmele cerebrale au fost configurate prin influența naturii sufletesc-spirituale.
Astfel, noi putem recunoaște în ființa umană un corp fizic și corpul forțelor plăsmuitoare, pe care îl percepe conștiența imaginativă, și anume omul mai subtil din om, care, în ciuda oricărui schimb de materii fizice, rămâne o entitate omogenă durabilă în timp, o realitate coerentă, care merge în timp de la un moment la altul.
Dacă de aici intrăm în domeniile speciale, lucrurile devin, într-un fel, serioase. Corpul eteric nu are încă o existență sufletească. El poate ajunge cel mult până la creștere, dar nu până la sensibilitate. Intrăm în domeniul corpului astral, al sufletului propriu-zis, al organizării Eului. În decursul ultimelor trei-patru secole, evoluția cunoașterii a renunțat din ce în ce mai mult la ceea ce este spiritual, de ordin superior, în organizarea umană. Astfel, s-a urmărit tot mai mult să se studieze compoziția fizică a organismului uman. Mi-e și teamă să vorbesc despre așa ceva, căci, ca om de știință, înțeleg că poți fi cuprins de furie auzind asemenea lucruri.
Avem în primul rând organismul uman. Urmărim nervi centripeți și centrifugi pe care îi numim nervi senzitivi și motori. Așa se prezintă lucrurile. Pot admite pe deplin motivele pentru care este susținută această dualitate a sistemului nervos pornind de la tabes ș.a.m.d.
Totuși, atunci când cunoaștem elementele constitutive superioare, ajungem să înțelegem unitatea naturii sistemului nervos. Nervii senzitivi sunt constituiți în vederea procurării de impresii senzoriale. Nervii motori nu au nimic de-a face cu voința, sarcina lor constă în a transmite senzațiile periferice, procesele chimice și fiziologice în picioare ș.a.m.d. Nervii motori sunt sensibili în legătură cu procesele interne ale organismului, în timp ce ajungi, într-adevăr, oricât de paradoxal ar părea acest lucru pentru știința de astăzi, să vezi că voința face parte din suflet și să admiți că la originea mișcării și a impulsurilor de voință se află o influență sufletesc-spirituală directă.
Aș vrea să vă atrag atenția asupra căii care poate conduce la aceast mod de a vedea lucrurile. Elementul sufletesc-spiritual este, pentru anatomistul modern, obiect a tot felul de ipoteze și reprezentarea actuală cu privire la acest element sufletesc-spiritual se referă la niște conținuturi mai mult sau mai puțin abstracte. Ziehen [Nota 11] nu vorbește decât despre „nuanța afectivă” a reprezentărilor. Reprezentarea sufletului este în prezent atât de abstractă și atât de vagă, încât nu mai poate fi înțeles impactul sufletului la nivelul fizicului.
Ne apropiem de natura spirituală de îndată ce înțelegem cum se înalță corpul fizic, trecând prin stările fizică, lichidă și gazoasă, până la căldură. Desigur, este imposibil să ne reprezentăm că elementul spiritual intervine în organismul uman, dacă vedem acest organism uman așa cum îl vede știința actuală. Totuși, dacă admitem un organism caloric, nu este atât de greu să ne reprezentăm că desfășurarea internă a forțelor corpului eteric intervine în diferențierile termice ale organismului uman. Într-un anumit fel, trebuie să trecem prin multe încercări pentru a ajunge să dăm viață cunoștințelor de astăzi, atât de rigide. Vom găsi apoi mijlocul de a trece de la ceea ce, ca stare fizică, a devenit mai subtil, la sufletul care a devenit mai bogat în forțe. Vom putea spune că natura volitivă intervine în mod direct în procesele calorice și de aici în organismul gazos și, în cele din urmă, în organismul de apă. În privința nervilor motori și senzitivi, realitatea este foarte diferită de ceea ce crede știința de astăzi. Realitatea constă în acțiunea spiritual-sufletească-fizică pe care nervii motori o duc înspre conștiență.
