Înainte de toate, îi mulțumesc Domnului Doctor Zeylmans [Nota 12] și dvs., tuturor, pentru că mi-ați dat ocazia să vorbesc despre consecințele medicale, dacă pot spune așa, ale metodei antroposofice de cercetare. Două ore sunt, bineînțeles, scurte și nu voi putea trata decât o mică parte din subiecte, și doar indicând unele lucruri. Va fi cu atât mai dificil, cu cât va trebui să aleg un punct de vedere divergent față de cel obișnuit, pentru care ceea ce voi spune va părea paradoxal. Totuși, onorata asistență știe deja că de-a lungul istoriei s-a ajuns la schimbarea părerilor cu privire la tot felul de subiecte.
Voi spune la început, în chip de introducere, că în materie de consecințe medicale ale metodei antroposofice de cercetare nu este vorba neapărat de un fapt absolut „nou”, care s-ar afla în opoziție cu medicina actuală, atât de conștiincioasă, întemeiată pe niște secole de științe ale naturii. Metoda de cercetare despre care vă voi vorbi nu propune o revoluție, ci dimpotrivă. Ea este atentă la anumite fapte din domeniul medicinei, rezultând, în epoca modernă, tocmai pe baza metodelor științifice senzorial-empirice. De aceea, ea trebuie să țină seama de faptul că numeroasele întrebări care se pun astăzi medicinei moderne conduc spre niște domenii în care accesul ei este încă dificil, din cauza metodelor de cercetare științifice de astăzi, care, cu toate că sunt conștiincioase și exacte, nu rămân decât niște metode senzorial-empirice, așa cum le știm cu toții. Totuși, exact ceea ce a constituit măreția științelor naturii, permițându-le să ofere, în felul lor, o bază semnificativă pentru medicină, le-a împiedicat să se deschidă spre anumite căi care conduc la cunoașterea omului și la arta vindecării. Astfel, permiteți-mi să vă expun astăzi câteva aspecte de principiu, pentru a intra mâine în specificul unora dintre remediile noastre tipice, caracteristice.
Din capul locului, nu vreau să spun că antroposofia trebuie să știe totul, așadar, că ea trebuie să-și impună cuvântul asupra medicinei. Aceasta ar însemna să mă comport ca un agitator. Dimpotrivă, situându-ne pe adevăratul teren al antroposofiei, vrem să tratăm lucrurile din punctul de vedere al cunoașterii autentic științifice, cel puțin în privința bazelor noastre. Acesta este motivul pentru care această mișcare medicală a putut lua naștere în cadrul Societății Antroposofice. Medici din toate țările, dar mai ales germani, au înțeles că științele de astăzi și medicina pun niște întrebări la care metodele aplicate în prezent nu pot să răspundă. Aceste întrebări se ivesc cel puțin atunci când trebuie să treci de la diagnostic și patologie la o terapie rațională. Atunci au venit niște medici pentru a întreba dacă antroposofia ar putea să se pronunțe cu privire la disciplina lor [Nota 13], ținând seama de modul special de cunoaștere a omului, metodă capabilă să aprofundeze natura umană mai mult decât metodele de până acum. Astfel că ceea ce voi spune astăzi și mâine este un fel de răspuns tocmai pentru medicii nemulțumiți și care au ajuns, prin studiile și prin practica lor, la un anumit scepticism. De la început, noi am evitat orice punct de vedere care ar fi putut încuraja orice fel de diletantism într-un domeniu în care rigoarea științifică este atât de necesară în practică. Astfel, când ni s-a sugerat să extindem la medicină activitatea care se desfășoară în asociațiile „Kommender Tag” din Stuttgart și „Futurum” din Elveția, am spus, desigur, că antroposofia poate aduce anumite clarificări privind prepararea medicamentelor, dar ceea ce s-ar întreprinde în acest sens trebuie să se afle în strânsă legătură cu practica veritabilă. Astfel, au fost create institutele noastre, care, pe de o parte, sunt destinate preparării de medicamente după metodele despre care voi vorbi și, pe de altă parte, ele sunt legate de clinici. În viitor, le voi menționa adesea, mai ales institutul care acum a devenit un model în acest sens: este vorba despre Clinica de la Arlesheim, condusă de Doamna Dr. Ita Wegman, institut legat direct la Goetheanum, Universitatea noastră Antroposofică din Elveția. Prin contactul permanent cu bolnavii, este posibil să intrăm aici într-un raport viu cu terapia, care trebuie să devină obiectivul principal al cercetării științifice antroposofice.
Totuși, nu trebuie să ne mulțumim cu atât, deoarece am alăturat acestor așezăminte și câteva institute de cercetare propriu-zise. Este vorba, în speță, de un institut de biologie, de institutele de fizică. Nu vă voi vorbi despre acestea din urmă, care sunt încă la începuturile activității lor. Pentru a vă demonstra că vrem să lucrăm cu tot atâta exactitate câtă se cere pretutindeni în lume, voi menționa Institutul de Cercetări Biologice, unde lucrările au luat deja două direcții. Vă rog să nu considerați vanitate ridicolă faptul că exprim următoarea convingere. Căci nu e vorba de așa ceva, nu e vorba decât de a exprima cu onestitate, convins de rezultatele obținute, ceea ce se poate estima. Voi spune, așadar, că, în ciuda unor obiecții care s-ar mai putea aduce privind unele detalii metodologice, există, totuși, acolo două cuceriri capabile să arate că ne străduim să procedăm cu aceeași exactitate care este necesară astăzi bazelor științifice ale medicinei.
Prima dintre lucrările rezultate din cercetările noastre se referă la funcția splinei. Cum cadrul acestor două conferințe nu-mi va permite decât să enunț punctele de vedere și să trezesc interesul, mă veți scuza că nu voi atinge anumite subiecte decât în treacăt. Pe parcursul acestor lucrări antroposofice de cercetare științifică am ajuns să mă interesez eu însumi tocmai de funcția splinei. Pentru moment, voi vorbi tocmai despre ceea ce putem numi metodă conformă cu știința spirituală. Metodele acestea au făcut să îmi apară natura atât de deosebită a funcției splinei în ansamblul organizării umane. Știți că, într-un fel, această funcție este chiar crucea antropologiei. Ființa umană ‒ acest fapt nu pot decât să-l menționez ‒ este purtătoarea celor mai diverse procese, printre care și unele care cer respectarea unui anumit ritm. Nu este vorba aici doar despre respirație și circulație, ci și despre niște ritmuri cu periodicitate mai vastă, de exemplu, ritmul digestiv. Acest ritm este cerut de însăși natura umană, cu toate că ceea ce se cere prin aceasta nu poate fi niciodată respectat. Dacă ar urma exigențele organismului său, omul ar trebui, de fapt, să mănânce și să bea cu o regularitate ritmică extraordinară. El nu poate face acest lucru. Căci, chiar dacă și-ar aranja orarul meselor cu o mare pedanterie, nu ar rezulta prin aceasta că ritmul cerut de organism este respectat cu adevărat. Nu mâncăm în fiecare zi același lucru și, pentru a fi exacți în toate, ar trebui să procedăm conform unei cunoașteri aproape excesive a detaliilor. Totul este mai ușor în legătură cu respirația și cu circulația. În ceea ce privește ritmul nostru digestiv, noi depindem foarte mult de relația cu lumea exterioară, căreia cu greu putem să nu i ne conformăm. Ei bine, prin legătura ei cu ansamblul funcției digestive, funcția splinei este predispusă să compenseze neregularitățile care se instalează în mod inevitabil în ritmul digestiv. Atunci am remarcat acest fapt. Confirmarea empirică asupra funcției splinei a fost adusă prin munca noastră, datorită metodelor aplicate în Institutul nostru de Biologie, metode care, în ciuda câtorva obiecții de detaliu, sunt cel puțin la fel de exacte ca metodele clinice de astăzi. Cred că această muncă ar fi impresionat puternic gândirea medicală, dacă ar fi fost realizată într-o clinică obișnuită. Faptul că nu s-a întâmplat așa, că munca realizată cu un devotament extraordinar de Doamna Dr. Kolisko a rămas aproape necunoscută până astăzi, este din cauză că cercetările au fost făcute pe tărâmul antroposofiei. Vă rog să nu considerați că aceste remarci ar izvorî dintr-o vanitate ridicolă.
A doua lucrare se referă la faptul că o „credință” științifică a medicinei a devenit, în măsura în care se poate face acest lucru, știință exactă. Să nu credeți că mă voi strădui acum să tratez subiectul atât de controversat al raportului dintre homeopatie și alopatie. Nu am intenția să fac acest lucru, cunoscând partea de amatorism și diletantism a concepțiilor homeopatiei. Dar, chiar și pe terenul exterior al fizicii, este de netăgăduit faptul că substanțele foarte diluate pot exercita o acțiune puternică. Așadar, nu putem admite a priori că substanțele foarte diluate nu exercită nici o acțiune. Să nu ne gândim aici decât la numeroasele efecte exercitate de inhalarea de substanțe într-o repartiție extraordinar de subtilă. Adesea, nu suntem atenți la faptul că efectul unei băi se datorează, în bună parte, inhalării unor produse de evaporare. Inhalarea anumitor substanțe aflate într-o diluție foarte înaltă are efect mult mai puternic decât acțiunea exterioară a băii. Până în prezent, toate acestea constituiau obiectul unui fel de credință științifică. Noi am încercat, efectiv, să oferim o bază științifică acestei credințe, bineînțeles, în limitele îngăduite, pentru că rezultatul nu trebuie să devină un panaceu. Pentru aceasta, am preparat diluții până la un trilion, astfel încât, putem spune, pe drept cuvânt, că în această stare nu mai contează acțiunea substanțială obișnuită, ci funcția care trăiește în substanță și trece în mediul de diluție. Aici nu este vorba de nimic altceva decât de forma funcțională. Am reușit, astfel, să demonstrăm că entitățile diluate exercită niște uimitoare efecte ritmice. Pentru aceasta, ne-am slujit de procesul de germinare a semințelor, alese cu exactitate și prudență. Le-am pus la germinat în soluții metalice, realizate din diferite combinații metalice în diluțiile respective. Astfel, am putut demonstra cu adevărat acțiunea asupra forțelor de creștere vegetală a soluțiilor metalice aflate în diluții de unu la zece, douăzeci, cincizeci, o sută, cinci sute ș.a.m.d. Se pot construi în legătură cu aceasta niște curbe interesante și foarte regulate, din care se poate constata că, într-o anumită diluție, forța vitalizantă încă mai suferă o anumită influență. Când creștem diluțiile, influența este mai mică. Mergând dincolo de niște diluții și mai mari, forța vitalizantă a fost din nou influențată mai mult. Ceea ce conduce la o curbă descrescătoare și crescătoare, care exprimă acțiunea unor entități puternic diluate, pe care o putem justifica în mod exact. Astfel, problema diluării substanțelor este demonstrată prin cercetare științifică. Un detaliu de care homeopatia face abuz ‒ o spun în mod expres ‒ este ridicat la rangul de domeniu de cercetare științifică exactă. Spun acest lucru nu pentru a conferi acestor rezultate o importanță prea mare, ci pentru a arăta că trebuie să ne străduim să nu lucrăm în afara științelor, ca niște amatori și diletanți. Dimpotrivă, trebuie să ne situăm pe terenul metodelor uzuale de cercetare științifică. De aici, și într-un mod adecvat, trebuie să mergem mai departe.
Putem înțelege, din punct de vedere istoric, că imensele progrese apărute cel puțin în domeniul științific pe parcursul ultimelor secole și în mod special în secolul al 19-lea au exercitat asupra omenirii o fascinație puternică în fața oricărui rezultat al observației senzorial-fizice și al experimentării de laborator. Dar, în privința cunoașterii omului, fie și numai a cunoașterii fizice obișnuite a ființei umane, metodele de cercetare științifică nu permit înțelegerea naturii intime a organizării umane. Acest lucru provine din faptul că, pe de o parte, s-au făcut progrese uriașe și formidabile privind cunoașterea organizării fizice a omului, dar, pe de altă parte, chiar datorită exactității și eficacității acestor metode de cercetare, s-a ajuns să se excludă, pur și simplu, o întreagă parte a omului, tot atât de reală ca și omul fizic. S-ar mai putea evalua măreția cercetării științifice actuale prin faptul că ea, cu o energie uriașă, a înlăturat din antropologia noastră tot ceea ce ține de omul sufletesc-spiritual. Vom vedea că în medicină trebuie să fie înțeles în mod practic, ca o realitate spirituală, și omul sufletesc-spiritual, la fel ca și omul fizic. Pe această temă, trebuie să vă vorbesc mai întâi despre câteva principii de cercetare științifică antroposofică, mai ales când ele conduc la cunoașterea omului.
De fapt, în întreaga cercetare științifică actuală, noi rămânem, pur și simplu, la ceea ce a devenit constituția noastră sufletească, din care fac parte facultățile de cunoaștere. Rămânem fixați la cultura științifică produsă de civilizația noastră, de formația noastră școlară, de formația în cadrul științelor uzuale, iată de ce ne cramponăm. Noi nu ne spunem că la vârsta de doi-trei ani complexul nostru sufletesc se prezintă cu totul altfel decât mai târziu. Noi evoluăm, transformându-ne în întregime pe parcursul următorilor cincisprezece ani, în timpul tinereții noastre. La optsprezece-nouăsprezece ani avem niște facultăți pe care nu le aveam când eram copii de doi-trei ani, și cu atât mai puțin înainte. Pentru a se manifesta, aceste facultăți înfloresc, se desăvârșesc în noi. Ne putem întreba atunci, păstrând, bineînțeles, proporțiile: ne putem aștepta să evoluăm și la vârsta adultă? Este oare permis să trasăm o limită arbitrară devenirii vieții sufletești? Toate acestea nu sunt decât o problemă de experimentare interioară. Totuși, cel care încearcă, într-adevăr, să depășească normele admise astăzi în sfera dezvoltării sufletești își poate cuceri alte facultăți sufletești. Precizări în legătură cu aceasta se găsesc în cărțile mele Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, Știința ocultă etc. Iar în principiu, pe această temă vreau să spun doar că noi suntem în măsură să dezvoltăm în continuare gândirea de care dispunem. Este vorba aici de gândirea de care ne slujim nu numai în viața de toate zilele, ci și în științe, pentru a experimenta și interpreta datele obținute prin observație. De obicei, în legătură cu aceasta se aduce mereu obiecția că ar fi vorba de o „dezvoltare mistică”. Dacă ținem să vorbim disprețuitor despre dezvoltarea calificată drept mistică la care mă refer, atunci trebuie să facem la fel și cu matematica și geometria. Ceea ce este esențial în matematică și geometrie este faptul că în aceste discipline ne mișcăm în stare de deplină luciditate, trecând de la o afirmație la alta fără nici o interferență subconștientă sau sugestivă. Această prezență de spirit, această conștiență deplină, trebuie să fie prezentă peste tot atunci când este vorba despre matematică sau geometrie. În cazul propriei dezvoltări sufletești, putem face apel, pe plan interior, la aceeași exactitate pe care o aplicăm obiectului. În privința facultății sale de gândire, sufletul uman poate fi antrenat să meargă mai departe cu toată luciditatea și nu printr-o visătorie mistică neclară, vagă. Nu e vorba aici să ne adâncim în niște introspecții vagi, ci trebuie să pornim de la niște reprezentări precise, absolut transparente, și de acolo, la fel ca în matematică, să aducem în interiorul nostru doar ceea ce ne permite să trecem în mod lucid de la un conținut de conștiență la altul. Dacă facem aceasta un anumit timp ‒ care diferă de la om la om ‒, dacă aplicăm metoda interioară de dezvoltare a sufletului cu adevărat exactă, ajungem, într-adevăr, să sesizăm latura activă a gândirii și nu pasivitatea ei obișnuită. Facem, astfel, experiența unei activități interioare a gândirii, în locul pasivității cu care gândurile urmează de obicei desfășurarea a ceea ce putem observa.
Această activitate interioară a gândirii ne conduce la o primă cunoaștere reală a ceea ce este suprasensibil în om. Este prima treaptă. Aș spune că, procedând din exterior, putem trasa o schemă a întregii dinamici a sângelui și avem în aceasta un fel de imagine a omului, a unei părți din el, văzută din exterior. Acționând cum am descris mai sus, cu aproximație, pentru gândire, ajungem să ne simțim umpluți de un al doilea om, de omul care este independent de organismul fizic.
Cine crede că acest lucru ține de sugestie, nu este atent la faptul că metodele pe care le expun aici sunt absolut exacte. Experimentarea lor nu poate fi făcută decât într-o stare de perfectă luciditate. Astfel încât ajungem să înlăturăm tot ceea ce în forul interior ar ține câtuși de puțin de sugestie. Drumul parcurs astfel în conștiență merge în sens invers față de cel care ar putea conduce la sugestie sau autosugestie. Dar iată ce aflăm:
Dacă examinăm, pe baza acestei dezvoltări exacte a gândirii și a observației, dezvoltarea copilului, constatăm o deosebire semnificativă între constituția copilului din perioada celei de-a doua dentiții, de la vârsta de șapte-opt ani, și cea pe care o va avea el mai târziu. Pentru a percepe natura acestei deosebiri între trecut și viitor, se cere să dobândim în prealabil facultatea de a fi atenți la ea. Altfel, deosebirea trece neobservată, nu i se acordă atenție. Totuși, acesta este punctul în care trebuie să avem curajul de a aborda omul cu o reală exactitate în observație, la fel cum ne-am obișnuit, în cadrul cercetării științifice moderne, în domeniul fizicii. În fizică, noi vorbim de o căldură latentă și de o căldură care se manifestă în mod real. Spunem că, printr-un proces oarecare, o stare termică latentă, conținută într-o anumită substanță, se poate exterioriza. Trebuie să ajungem la ceea ce a cucerit știința fizicii. Pentru aceasta, ne trebuie curaj, curaj, de exemplu, în ceea ce privește dezvoltarea sufletului uman. Înarmați cu acest curaj, constatăm, cu condiția să știm să fim atenți, că la copilul care tocmai a trecut de perioada celei de-a doua dentiții, apar niște forțe interioare sufletești inexistente înainte. Pedagogia de astăzi este incapabilă să se pronunțe cu privire la acest subiect, căci ea nu observă cu exactitate. Nu este vorba de niște curbe care urcă și cad vertiginos, ci despre o finețe a observației, pe baza unei priviri diferite, a unei priviri spirituale. Ceea ce nu prea este cazul în ziua de astăzi. Dar observatorului care și-a cucerit o vedere spirituală i se revelează faptul că ceea ce numim facultate a memoriei, de exemplu, suferă o transformare radicală o dată cu cea de-a doua dentiție. Până atunci, această facultate a memoriei era un fel de forță elementară, care făcea să apară în organism reprezentările de amintire ale copilului. Doar o dată cu a doua dentiție apar, în felul lor deosebit de specific, experiențele amintirii, prin care ne întoarcem în trecut, având sentimentul că revenim asupra faptelor trecute.
Astfel, numeroase fenomene apar în experiența sufletească a copilului doar datorită celei de-a doua dentiții. Iată-le, așadar, în timp ce înainte ele nu se manifestaseră deloc în natura copilului. Unde erau ele înainte? Ele se găseau în natura copilului, tot așa cum căldura latentă se găsește într-o substanță. Procesele organice, pentru care cea de-a doua dentiție nu este decât simptomul exterior, au extras din organism ceva care se găsea în el pentru a lucra aici, așa cum un anumit proces fizic face să se exteriorizeze căldura latentă dintr-o substanță. În psihologie se vorbește astăzi despre un paralelism psihofizic și alte lucruri de acest fel, dar pornind de la un concept pur abstract despre psihism și legătura lui cu aspectul anatomic și fiziologic. Căci, privind aceste realități într-o mod atât de abstract, nu putem găsi între ele o punte de legătură.
Dar omul este o ființă în evoluție. Luând în considerare ceea ce s-a manifestat din punct de vedere sufletesc după cea de-a doua dentiție, putem spune că forțele a căror metamorfoză apare acum în suflet erau înainte niște forțe organice active la copil în calitate de forțe organice de creștere. Astfel încât există aici o relație empirică între viața sufletească și viața trupească, pe care o putem sesiza, dacă o căutăm la momentul corespunzător al evoluției omului.
Când ne consacrăm exercițiilor de gândire despre care am vorbit, ajungem să sesizăm din nou, de data aceasta pe plan sufletesc, că această gândire se aseamănă cu forța și activitatea gândirii încă angajată în organism, dar echivalentă, la copil, până la a doua dentiție, cu forțele de creștere și de organizare. Descoperim în noi cel de-al doilea om. La un nivel superior nu este vorba numai despre ceea ce este gândirea obișnuită, pasivă, ci ‒ nu fiți șocați de acest termen ‒ de un al doilea corp, corpul eteric, care ne organizează complet. Prin metodele de cercetare antroposofică nu ajungem la niște elucubrații cețoase despre un corp eteric imaginar, despre o construcție a spiritului, care ar fi corpul eteric. E vorba mai curând să fim capabili să demonstrăm peste tot în mod empiric că aceste metode speciale de cunoaștere găsesc ceea ce este cu adevărat activ în natura umană. Astfel, vedem acționând în copil ceea ce mai târziu regăsim sub formă de gânduri. Dacă vreau să înțeleg forțele de creștere ale copilului, dacă vreau să știu ce este în mod special vitalizant în el, găsesc cauza în tot ceea ce eu numesc cunoaștere imaginativă, căci aceasta din urmă face din aceste forțe un conținut interior al gândirii. Forțele care sunt forțe de creștere la copil și care trec mai târziu în viața sufletească, unde acționează în mod pasiv, conțin virtuți curative. Nu le pot studia decât dacă ajung să examinez, cu ajutorul metodei specifice științei spirituale, ce sunt forțele vitalizante și dacă fac experiența lor interioară. Rezultă, într-adevăr, că nu vedem niște lucruri fanteziste în tot ceea ce ne cucerim astfel, ci activitatea din organismul uman. În acest fel, noi transformăm prin percepție interioară antropologia exterioară într-o adevărată antroposofie.
Tot așa cum găsim acest al doilea om printr-un antrenament special al gândirii, putem descoperi, mergând mai departe, un al treilea om alături de ceilalți doi, cel fizic și cel eteric. Cum peste tot avem nevoie de terminologie, să nu vă mirați dacă îl voi numi omul astral.
Odată ajunși să facem experiența intimă a celui de-al doilea om, omul eteric, interior și independent de omul fizic, dispunem de un conținut al conștienței. Eu pot spune că suntem aproape tot atât de siguri de existența acestuia, pe cât de siguri suntem de corpul fizic, în starea normală de conștiență diurnă. ‒ Putem să-l simțim foarte bine pe acest al doilea om. Tot așa, se cere să depunem o muncă interioară mult mai intensă în continuare, pentru a degaja ceea ce am descris drept omul eteric. Căci nu ne putem cuceri restul decât dacă găsim forța de a ne elibera, prin sugestie, de acest om eteric. Această operație trebuie să fie foarte conștientă, pentru a putea ieși de acolo unde tocmai am intrat. În general, nici exercițiul pregătitor nu este ușor. Este cu adevărat dificil să anulăm în deplină luciditate, fără urmă de sugestie, niște reprezentări de care ne-am atașat mult timp și care erau atât de prezente încât ne ocupau întreaga conștiență. Căci ele acționează în conștiență cu o forță mai mare decât reprezentările izvorâte din niște impresii fugare, pe care ni le lasă viața cotidiană și ceea ce observăm de obicei. Dacă ne-am exersat pentru a ne elibera conștiența, pentru a ne elibera în mod conștient de conținutul conștienței, ajungem să eliminăm și această formațiune pe care am realizat-o și să facem vid în conștiență. Conștiența golită în acest fel este atunci exact în starea în care s-ar afla ființa umană care, intrând în somnul obișnuit fără vise, ar percepe brusc în jurul ei o lume diferită, dacă nu s-ar trezi în trup, ci în afara acestuia, și nu în lumea fizică, ci într-o lume spirituală.
Putem suscita această trezire făcând ceea ce am descris adineaori. Mai întâi fortificăm puternic gândirea, astfel încât să-i conferim un conținut eteric. Apoi facem vid, creând conștiența golită, o simplă stare de veghe, care nu conține nimic din ceea ce ne oferă viața cotidiană sau știința. Știți cât este de greu în viața obișnuită să facem vid în conștiență, căci, dacă eliminăm impresiile senzoriale, adormim. Totuși, în modul descris, reușim să creăm o conștiență golită, care nu face altceva decât să vegheze, dar această stare nu durează decât foarte puțin, aproape deloc. Atunci lumea spirituală năvălește în conștiență și se revelează, înainte de toate, cel de-al treilea om, un om care nu este, în fond, decât funcție interioară, mobilitate și activitate interioară. Al doilea om, omul eteric, este elementul vitalizant; cel de-al treilea, omul astral, este mișcare și activitate.
În sfârșit, există și un al patrulea om, singurul care ne oferă posibilitatea de a fi om în sensul cel mai deplin al cuvântului. Poate că voi reveni asupra acestui subiect în cursul acestor conferințe. Pentru moment, mă limitez să menționez că este vorba de adevăratul om înzestrat cu Eu. Căci ceea ce am descris adineaori, corp fizic, corp eteric, corp astral, aparțin și animalului. Ființa umană are în plus posibilitatea de a face, și nu în mod abstract, ci în mod concret, experiența acestei uniri a părților sale constitutive. Omul ajunge la reprezentarea Eului nu doar făcând vid în conștiență, sesizând în acest fel lumea spirituală, ci mergând mai departe, fortificând și mai mult experiența lumii spirituale.
Datorită metodelor exacte ale antroposofiei, ne putem reprezenta astfel ce conține ființa umană. Acest conținut există cu adevărat. Tot așa cum căldura, care înainte era în stare latentă, devine căldură reală, manifestându-se prin efectele termice fizice, la fel se manifestă în om realitățile corpurilor fizic, eteric și astral. Nu putem înțelege omul decât dacă avem în vedere interacțiunea celor patru părți constitutive ale ființei sale.
Pentru a ajunge la o reprezentare a raporturilor de ansamblu, să studiem un caz particular, de exemplu, rinichiul și funcția sa în om. În fiecare parte a omului, cele patru părți constitutive interferează mai mult sau mai puțin. Studiind funcția renală, în ceea ce se observă pe cadavru sau în alt fel, nu avem decât suma acțiunilor fizice. Suma acestor acțiuni fizice este în întregime dinamizată, pătrunsă de ceea ce am numit corp eteric, de partea de corp eteric care conține funcțiile renale. Corpul eteric este pătruns, la rândul său, de corpul astral, și doar în interacțiunea acestor corpuri ale ființei umane constă ceea ce ne permite să înțelegem natura umană dintr-un anumit organ sau sistem organic. Să considerăm că există o anume neregularitate în funcția renală. Nu voi vorbi decât pe scurt, pentru că toate acestea sunt menționate în literatura de specialitate. Cel care discerne toate aspectele, urmând metoda pe care am indicat-o, va constata că, într-un fel, funcția fizică a rinichiului și funcția sa eterică se opun funcției sale astrale. Iată, așadar, un caz tipic. Descoperim că funcția fizică și funcția eterică a rinichiului opun rezistență funcției astrale a acestuia, pe care nu o putem percepe decât după ce am realizat conștiența golită. Ei bine, iată că atunci când un organ, rinichiul, de exemplu, rezistă, prin organizarea sa fizică și eterică, organizării sale astrale, aceasta din urmă trebuie să intervină mai profund, cu mai multă energie, altfel organul se atrofiază. Astfel, în aceste cazuri particulare ‒ și eu nu vorbesc decât despre cazuri concrete ‒, se produce o concentrare specială a părții de organizare astrală corespunzătoare rinichiului asupra activității renale. Cu alte cuvinte, funcția astrală a rinichiului se fortifică în sine mai mult decât ar trebui să o facă pentru a fi în concordanță cu constituția generală a ființei umane. Acesta este tabloul care i se oferă celui care știe să observe în acest mod funcția renală. Corpul astral se angajează în rinichi într-o activitate care îl sustrage din ansamblul ființei umane, unde corpul astral ar trebui să acționeze. El suscită în rinichi o activitate care, în principiu, nu este la locul ei. Rinichiul astral este suprasolicitat din cauza anomaliilor speciale ale rinichiului fizic și eteric.
E vorba acum să conducem diagnosticul până în acest punct. Corpul astral, știm acest lucru, a fost determinat să execute o acțiune care nu-i revine în mod normal. El se angajează într-o activitate nepotrivită, pe care o cere, totuși, această parte renală a corpului astral, rinichiul, așa cum se află el acum, în starea sa patologică sau în calitate de rinichi eteric. Atingem aici un prim element primar, absolut primordial, al unei concepții cu privire la natura bolnavului. În fond, pentru omul care reflectează, procesele patologice trebuie să reprezinte cea mai mare enigmă, căci este vorba de niște procese naturale. Dar procesele normale sunt și ele naturale. Cum au ajuns procesele anormale, patologice, printre procesele naturale? Atâta vreme cât îl considerăm pe om drept o țesătură omogenă de substanțe fizice și de funcții, nu putem ajunge la o eventuală distincție între ceea ce este patologie și ceea ce este fiziologie. Putem ajunge la această distincție numai dacă știm că rinichiul se poate transforma pentru că, pur și simplu, el dezvoltă niște procese fizice pe care rinichiul normal nu le prezintă, căci în rinichiul normal există o concordanță între rinichiul fizic, cel eteric și cel astral. Iată prima vedere de ansamblu.
Acum trebuie să știm cum să suprimăm, eventual, acest proces patologic, pe care trebuie să-l explicăm ca rezultând, pur și simplu, din suprasolicitarea unei părți suprasensibile a naturii umane. Cum să-l aducem din nou pe omul astral la o funcționare normală?
În prezentarea acestei probleme, vreau rămân întotdeauna la faptul concret, la detaliu. Nu voi vorbi despre o boală gravă a rinichiului, căci principiul lucrurilor poate fi înțeles și dacă pornim de la o afecțiune renală ușoară. Pentru a indica modul în care putem aborda un rinichi de acest fel, aș vrea să pornesc de la un fapt foarte precis.
Pentru început, știm că trebuie să despovărăm corpul astral de activitatea sa într-un rinichi deformat, în sensul larg al cuvântului. Există în acest organ un proces pe care corpul astral nu ar trebui să-l îndeplinească și noi trebuie să-l facem să iasă din acest proces patologic prezent în rinichi.
Ei bine, iată ce descoperim când ne cucerim această privire de ansamblu, care are în vedere mai întâi omul și apoi lumea. De la Om, ne îndreptăm privirea spre Lume. Ajungem să studiem natura specială a lui Equisetum arvense. Dacă studiem planta Equisetum arvense, interesându-ne mai mult de procesul care se manifestă acolo decât de substanțele particulare din care este compus, constatăm că astăzi există obiceiul de a menționa pentru tot ce este organic conținutul în proteine, lipide sau hidrați de carbon ș.a.m.d., pentru că gândirea materialistă și-a pus amprenta peste tot. Mereu se ține seama de ceea ce ne poate spune chimia exterioară cu privire la diferitele componente ale unui corp. Astfel, se ajunge la niște elemente, cum sunt cele deja menționate. Situația, într-un fel, s-a schimbat. Dar nu despre acest lucru vrem să vorbim acum. Ceea ce ne interesează mai ales la Equisetum este faptul că, dacă îi disociem funcțiile prin analiză, ne rămâne drept component principal siliciul. Acest elementul este atât de puternic în Equisetum, încât predomină, astfel încât el pune în valoare funcția silicică a lui Equisetum. Așadar, prin analiză, noi nu cunoaștem această substanță ca atare, ci dimpotrivă, semnificația sa. Acest lucru trebuie, de asemenea, să-l cunoaștem.
Equisetum este o plantă. Nu găsim la ea un corp astral, ci un corp fizic și un corp eteric. Studiind Equisetum arvense, aflăm că siliciul are aici un rol. Desigur, există și alte plante care conțin siliciu. Aflăm, pe de altă parte, că în această plantă joacă un rol și anumiți sulfați. În sfârșit, componentele cele mai importante care își pun în valoare natura, esența lor, în Equisetum, sunt siliciul, în calitate de funcție silicică și nu ca substanță siliciu, și la fel, funcția sulf. Iată o descoperire ciudată. Dacă, datorită forțelor dobândite prin dezvoltare spirituală, putem discerne felul particular de combinare în care sărurile acide de sulf au un raport cu acidul silicic SiO2, vom afla că există aici un raport funcțional pe care îl introducem în organismul uman fie pe cale internă, fie prin baie sau injectare, dacă alte procese nu ne determină să alegem calea orală. Va trebui să revenim asupra semnificației fiecărei metode. Așadar, administrăm organismului uman Equisetum arvense într-un anumit mod. De fapt, este preferabil să nu luăm Equisetum arvense ca atare și oricum, și acesta este un principiu de bază al producției noastre de medicamente, căci altfel acțiunea este, evident, favorabilă, dar mai puțin durabilă. Să studiem acum relația funcțională dintre siliciu și sulf, încercând să o imităm printr-un mod de preparare. Astfel, prin prepararea mai mult sau mai puțin organică a proprietăților studiate la Equisetum, noi transpunem asupra organismului uman niște efecte mai puternice decât dacă am folosi planta ca atare, preparată, de exemplu, printr-o infuzie simplă. Iată un punct de vedere esențial referitor la prepararea remediilor.
Administrând corect organismului uman ceva care conține raportul funcțional dintre sulf și siliciu, dar și calitatea specială a acestui raport funcțional, apare următoarea situație: la nivel renal, corpul astral este despovărat de procesul pe care trebuie să-l îndeplinească în rinichi în timpul bolii. Așadar, introducând în rinichi funcțiile sulfului și ale siliciului conținute în Equisetum, eu despovărez corpul astral de ceea ce el ar trebui să îndeplinească în rinichiul deformat ‒ deformat, în sensul cel mai larg al cuvântului. Pentru început, ceea ce am introdus în corp primește sarcina de a prelua procesul patologic.
Acesta este, de fapt, începutul oricărui proces curativ. Pentru început, trebuie să dispunem de o patologie rațională, să cunoaștem procesul patologic și să căutăm în natură unde se află replica exactă a procesului patologic respectiv. Căci nu e voie să credem că trebuie să combatem procesul patologic al bolii întotdeauna și în orice împrejurare. Este vorba, mai curând, de a-l capta într-un anumit fel. Trebuie să captăm procesul patologic cu ajutorul unei dinamici cunoscute, în cazul prezentat, cea a sulfului și a siliciului din Equisetum. Atunci eliberăm ceea ce acționa în cazul acestei afecțiuni renale sub formă de corp astral. Făcând acest lucru, trebuie să avem grijă ca persoana respectivă să fie fortificată interior printr-un regim, să fim atenți ca ea să-și folosească mai energic toate forțele interioare și întreaga sa energie să se îndrepte spre corpul astral. Tocmai în acest fel, după ce am însărcinat mai întâi o funcție exterioară să-și asume surplusul de activitate astrală, corpul astral, eliberat în întreaga sa normalitate, este condus, în cazul despre care este vorba, să înlăture boala prin virtuțile sale curative.
Ne cucerim astfel o noțiune rațională despre terapie. Ca regulă generală, aceasta constă, de fapt, întotdeauna, în interceptarea procesului patologic printr-un proces intercalat din afară, acesta trebuie apoi să aducă resursele proprii ale omului în situația de a depăși procesul patologic. Acest lucru este imposibil, în cazul de față, atâta timp cât corpul astral este obligat să-și cheltuie forțele sale exclusiv într-un rinichi diferit de ceea ce ar trebui el să fie. Totuși, ceea ce am descris se produce sau se poate produce în toate procesele patologice cauzate de niște neregularități organice despre care aș spune că acțiunea lor este centrifugă, că acțiunea lor spre interior este centrifugă. Rinichiul este un organ de secreție, a cărui acțiune este în primul rând interioară. Deși excreția se face spre exterior, secreția este internă. Ceea ce am spus cu privire la procesul patologic trebuie să ne facă să înțelegem că vindecarea constă în faptul că administrarea de Equisetum provoacă în rinichi un proces centrifug, un proces de radiație pornind din rinichi.
Ei bine, există alte procese, care indică polaritatea cu adevărat opusă față de ceea ce am arătat adineaori. În legătură cu aceasta, nu aș vrea să mă refer la o boală gravă. Ca să discut principiul, am ales o boală care atrage mai puțin atenția. Este vorba, totuși, de o afecțiune foarte greu de suportat de pacient ‒ guturaiul de fân. Tratamentul acestei boli trebuie să țină seama de faptul că este vorba despre o afecțiune clar constituțională. Ea conduce, în final, la o slăbire periferică a corpului astral și a forțelor sale, la o slăbire a celui de-al treilea om, înzestrat cu mobilitate interioară. Pentru a înțelege guturaiul de fân, trebuie să ne întoarcem în urmă, până la vârsta primei copilării, când se produc adesea unele boli generale, de obicei subestimate, dar care mai târziu se specializează sub forma guturaiului de fân. Dacă știm că această afecțiune pleacă de la faptul că apare o slăbire a corpului astral în raport cu anumite funcții, că el nu atinge corpul fizic și eteric, trebuie să trecem mai întâi la fortificarea interioară a acestui corp astral, pe care trebuie să-l readucem la funcțiile sale proprii. Astfel că noi trebuie să suscităm un proces opus față de acțiunile centrifuge, îndreptate mai mult spre exterior, cu care avem de-a face în patologie. În exemplul bolii renale, noi am interceptat, într-un fel, boala. Am considerat că era necesar doar să revigorăm, să fortificăm corpul astral, o dată ce a fost eliberat de activitatea sa anormală. Căci, despovărat de ceea ce era constrâns să facă în rinichiul bolnav, el va acționa imediat în sensul sănătății. Nu așa stau lucrurile în cazul guturaiul de fân. În această boală nu trebuie să interceptăm procesul patologic, ci este vorba mai curând să opunem bolii un proces identic, diametral opus. În acest sens, s-a adeverit că putem stimula corpul astral ‒ cu scopul de a-și relua funcția pe care a încetat să o asigure, pentru că nu mai poate ajunge la corpul fizic și la corpul eteric ‒ folosind sucul anumitor fructe care au o coajă groasă, tăbăcită, care le conferă, într-adevăr, o acțiune internă centripetă. Am elaborat preparatul corespunzător pe baza sucului acestor fructe, sub formă de unguente, în cazurile ușoare, iar în cazurile mai severe, injectabil. Readucem în acest fel corpul astral al persoanei respective la corpul său fizic și la corpul său eteric, de unde rezultatele satisfăcătoare. Doamna Doctor Ita Wegman a tratat numeroși pacienți suferind de guturaiul de fân injectând acest remediu. A obținut în acest domeniu rezultate apreciabile. Pornind de la acest mod de a vedea lucrurile, este perfect posibil să putem aborda corpul astral, care a devenit leneș, pentru a-l revigora. Injectarea subcutanată provoacă anumite procese. Acestea au o anumită afinitate față de niște organe particulare. Utilizând sucul unui anumit fruct, acesta are o afinitate electivă față de anumite organe. Atunci, trebuie să căutăm locurile precise și curenții prin care se exprimă aceste afinități. Procesele provocate prin injectare subcutanată arată în mod clar că funcțiile fizice manifestate din cauza indolenței corpului astral nu s-ar produce dacă aceste procese ar fi conținute în corpul astral. Ele arată cum aceste funcții încetează să se mai manifeste atunci când interceptăm corpul astral însuși. În cazul precedent, noi am interceptat procesul patologic. Acum interceptăm procesul în domeniul particular asupra căruia vrem să acționăm. Astfel, noi ajungem să distingem între acele preparate ale noastre pe cele în care procesele acționează mai ales centrifug, așa cum le-am descris pentru procesul renal, și acele preparate în care procesele terapeutice au mai ales o acțiune centripetă ‒ ca în remediul împotriva guturaiului de fân.
Considerând aceste fapte, la prima vedere, ar putea fi considerate drept simple elucubrații. În prezent, așa gândesc cei mai mulți oameni. De aceea, eu țin ca noi nu doar să preparăm medicamente de acest fel, ci ca în institutele noastre să se practice acest mod de gândire medicală. Verificarea acestor remedii este diferită de verificarea acelor medicamente care au rezultat dintr-un empirism pur exterior. În cazul acestora din urmă, totul se reduce mai ales la statistică: ea ne spune dacă numărul de cazuri în care remediul a fost eficace este foarte mare în raport cu numărul eșecurilor. Iată ajutorul pe care ni-l aduce statistica. Dar, pornind de la o metodă cum este cea pe care am expus-o aici, vedem ceea ce urmează să se petreacă într-un anumit proces terapeutic pe baza discernământului intern al procesului patologic. Atunci patologia și terapia formează un singur tot! Căci, dacă eu discern prin diagnostic ceea ce se petrece în rinichiul bolnav, acest proces este același, dar la un nivel diferit, cu cel pe care trebuie să-l aplicăm în terapie. Prin combinarea sulfului cu siliciul, eu trebuie să produc procesul perceput ca fiind patologic. Atunci acționez terapeutic printr-un tratament care imită procesul patologic la un alt nivel și corpul astral este cel care trebuie să realizeze această terapie. Când introduc, de exemplu, funcția Equisetum în organismul uman, eu o las în seama corpului eteric și despovărez corpul astral de munca sa asupra rinichiului bolnav.
În acest fel se transformă unele fapte, astăzi încă juxtapuse și reunite doar în mod empiric: patologia și terapia se transformă într-o unitate absolută. Dacă identificăm în acest fel natura procesului patologic, trebuie să găsim în natura exterioară cum este imitat, de exemplu, procesul renal de Equisetum. Sau și, dacă discernem cu adevărat în anumite forme patologice procesul biliar al ficatului, în natura sa internă, așa cum îl regăsim în Cichorium intybus, putem, datorită felului în care se îndeplinește această funcție în Cichorium intybus, să despovărăm corpul astral angajat în secreția biliară de ceea ce trebuie să facă el în general. Astfel, noi facem să progreseze terapia prin faptul că patologia însăși nu este deja altceva decât terapie. Ceea ce face din terapie o știință cu adevărat rațională. Să luăm, de exemplu, minunatul raport dintre fier și anumite componente ale mucilagiilor și sărurilor din Anisum vulgare. Putem găsi mai ales în semințele de anis (Pimpinella anisum) o proprietate funcțională similară cu anumite procese hiperinflamatorii ale patologiei sângelui. Putem despovăra sângele de aceste procese utilizând într-un mod adecvat un preparat care reproduce raportul existent în anis între unele substanțe vegetale mucilaginoase și fier. În acest caz, nu eliberăm numai corpul astral, căci în patologia sângelui avem în același timp participarea organizării Eului.
Ajungem, astfel, să cuprindem cu privirea întreaga natură. Frumoasa natură exterioară nu este, în fond, decât imitarea unor procese patologice. Ceea ce la om este proces patologic intern, în exterior este frumoasa natură. Dar trebuie să înțelegem raportul și să știm cum să introducem în om funcțiile patologice extrase din vastul câmp al proceselor naturii, să știm cum putem despovăra de anumite procese patologice părțile constitutive suprasensibile ale naturii umane. Atunci scăpăm de statistică! Căci, atunci când discernem prin viziune interioară un raport de acest fel și având în vedere efectele care trebuie să se producă, totul se petrece ca într-o experiență fizică pe care am condus-o în mod corect, cu exactitate științifică. Experimentarea fizică nu mai procedează nici ea după statistici, pentru că se știe, de exemplu, că legea Mariotte-Gay-Lussac este o experiență fizică în mod corect condusă; dacă este realizată exact, și ea constituie o dovadă. Dar la om nimic nu este atât de simplu ca în experimentările fizice. Totuși, situația este, în fond, aceeași, atunci când, distingând procesul patologic, putem indica totodată ce anume trebuie să aibă efect și când percepem în toate detaliile cum trebuie să acționăm. Ceea ce contează, de fapt, este să alungăm orice scepticism medical. Acest lucru se face cu multă hotărâre la Institutul Clinic și Terapeutic din Arlesheim, condus de Doamna Dr. Ita Wegman. La Doamna Dr. Ita Wegman veți găsi curajului de vindeca. Acesta trebuie să fie prezent în toate! El este necesar pentru a vedea procesul patologic și pentru a-l aborda, la început interceptându-l într-un anumit fel. Apoi, este deosebit de important să amintim că toate acestea se produc dacă nu lăsăm lucrurile să se desfășoară la întâmplare, ci dacă urmărim procesul terapeutic etapă cu etapă. Știm atunci să remarcăm obstacolele și să ne întoarcem în urmă, pentru a căuta cauza. Dar dacă în fiecare caz particular suntem animați de curajul de a vindeca și nu ne propunem nimic altceva decât să vindecăm procesele patologice în mod curajos, atunci avem ca stimul foarte activ o bază cu adevărat științifică a medicinei. Această medicină nu încearcă să elaboreze terapia rațională ca pe o consecință a unei patologii exacte, ci încearcă să pună un diagnostic care să conțină deja procesul terapeutic. Atunci nu putem vorbi altfel despre boală decât enunțând terapia o dată cu diagnosticul. Descriem atunci boala renală într-un mod foarte asemănător cu ceea ce se petrece în Equisetum arvense. Transpunem în faptele naturii exterioare ceea ce contemplăm în rinichi. Astfel încât, punând diagnosticul, descriem totodată terapia pe care el o conține.
