În conferința introductivă am încercat să explic cum putem percepe în ansamblul ei noțiunea intimă de ființă umană ca trup, suflet și spirit, datorită demersului antroposofic, care urmărește să cunoască totalitatea ființei umane. Mai mult, am încercat să arăt că, atunci când studiem omul din punctul de vedere al sănătății, aspectul interior al stărilor normale și patologice nu poate fi cunoscut decât dacă avem în vedere omul întreg. Tot așa, am arătat că discernerea raporturilor reale dintre ceea ce se petrece în om și fenomenele și faptele substanțiale din natură ne conduce în final de la patologie la terapie.
Acum va fi vorba de a continua și de a confirma prin niște exemple concepțiile generale expuse data trecută. În acest sens, va trebui să examinăm în mod corect felul în care organizarea umană este sediul unor procese de deconstrucție, în timp ce, pe de altă parte, în el se petrec neîncetat niște procese de construcție. În spiritul ultimei conferințe, vom distinge la om organismul exterior, fizic, pe care îl percep simțurile exterioare și ale cărui manifestări pot fi înțelese pe baza percepțiilor senzoriale și prin rațiune. Pe lângă corpul fizic, și în sensul în care ne-am pronunțat data trecută, trebuie să distingem la om un prim corp suprasensibil: corpul eteric sau corpul vieții. Iată două părți constitutive ale organizării integrale a ființei umane care se află în slujba aspectului constructiv din organizarea umană. Eliminându-și substanțele, corpul fizic este reînnoit fără încetare. Corpul eteric, purtător al forțelor de creștere și al funcțiilor nutritive, corespunde, în ansamblu, cu ceea ce observăm primăvara la regnul vegetal în fenomenul creșterii și al înfloririi. Căci, la fel ca oamenii, plantele sunt înzestrate cu un corp eteric sau al vieții. În aceste două părți constitutive ale organizării umane avem, așadar, o evoluție progresivă și constructivă.
Omul, fiind o ființă înzestrată cu sensibilitate, este, de asemenea, purtătorul unui corp astral; nu are importanță terminologia, numai să înțelegem că este vorba, în esență, de substratul senzațiilor, de suportul ființei interioare senzitive. Acest corp nu mai este agentul forțelor de construcție, ci mai curând al celor de deconstrucție. Tot ceea ce crește datorită corpului eteric, oricare ar fi numele pe care îl dăm acestei realități care face ca natura umană să crească, este descompus neîncetat de corpul astral. Iată, așadar, baza activității sufletesc-spirituale din organizarea umană. Ea se datorează descompunerii neîncetate a ceea ce este fizic și eteric. Se înșeală teribil cel care crede că elementul sufletesc-spiritual din ființa umană constă din fenomene constructive și că, în cele din urmă, evoluția progresivă face ca într-un anumit punct organizarea nervoasă să devină, de exemplu, suportul elementului sufletesc-spiritual. Nu așa stau lucrurile. Dacă cercetările științifice atât de admirabile continuă să progreseze pe calea pe care au pornit, nu peste mult timp se va descoperi, așa cum totul ne face să prevedem, că principiul nervului nu constă, în esență, în fenomene constructive. Construcția este necesară pentru însăși existența nervilor. Procesul nervos, în schimb, provine dintr-o descompunere permanentă, deși lentă. Este vorba de un proces deconstructiv și descompunerea pe care acesta o produce face loc, într-un fel, elementului sufletesc-spiritual.
Această tendință este și mai marcată în cazul organizării Eului, care înalță ființa umană deasupra tuturor creaturilor ce o înconjoară pe Pământ. În esență, organizarea Eului acționează întotdeauna în sensul deconstrucției. Ea se manifestă acolo unde există deconstrucție în om.
Ansamblul minunat care este organismul prezintă în fiecare din organe, dacă îl privim de aproape, fenomene constructive, care pun organul în slujba creșterii și evoluției progresive, și, în același timp, fenomene deconstructive, care servesc descompunerea fizică și, prin aceasta, tocmai intrarea în scenă a elementului sufletesc-spiritual. Ei bine, eu am spus deja data trecută că echilibrul special dintre construcție și deconstrucție care are loc în fiecare organ poate fi perturbat. Se poate ca fenomenele constructive să domine și atunci avem de-a face cu anumite stări patologice. Pentru moment, nu pot descrie lucrurile decât într-un mod cam abstract. Voi fi mai concret ulterior. Dacă privim ființa umană așa cum am arătat adineaori și procedăm în mod conștiincios și cu responsabilitate științifică, pentru a evita frazeologia goală care repetă că există construcție și deconstrucție, dacă studiem cu atenție fiecare organ, așa cum am învățat din observațiile științifice, atât de perfecte în zilele noastre, noi distingem, într-adevăr, stările de echilibru necesare pentru fiecare organ și ajungem să studiem astfel omul sănătos. Dacă echilibrul organelor este perturbat într-un sens sau în altul, avem de-a face cu patologia.
Dar trebuie să ținem seama și de raportul dintre organizarea umană și lumea înconjurătoare, cu cele trei regnuri vizibile în exterior: regnul mineral, cel vegetal și cel animal, din care luăm remediile. Vasta viziune de ansamblu privind stările de echilibru intern al omului, pe care am descris-o, arată cum, din toate părțile, organismul uman depășește ceea ce există în afara lui în cele trei regnuri ale naturii. Să studiem ce este mai simplu, stările termice ale organismului uman. Nici una din stările termice exterioare nu trebuie să se prelungească, pur și simplu, fără nici o transformare, în interiorul organismului. Observând manifestările termice din natura exterioară, vedem cum căldura face să crească temperatura obiectelor. Dacă organizarea noastră ar fi pătrunsă în acest fel de căldură, dacă noi nu am fi pentru căldură altceva decât un obiect, căldura ar fi patogenă pentru noi. Sănătatea noastră cere ca noi să fim în stare să receptăm imediat, din interior, fiecare proces caloric care se exercită asupra noastră și, prin intensitatea și calitatea organismului nostru, să-l transformăm într-un proces intern. Căldura și frigul sunt nocive pentru noi, dacă nu suntem în stare să facem față imediat, în interiorul nostru, căldurii și frigului care ne iau în stăpânire din exterior.
Atâta timp cât este vorba despre căldură și frig, oricine poate înțelege cum stau lucrurile. Dar situația este aceeași și în privința tuturor celorlalte procese naturale. Doar modul spiritual de a vedea, studiul devenit mai exact datorită punctului de vedere spiritual, conduc la recunoașterea faptului că fiecare proces din natură este transformat în interiorul organismului uman. Astfel, în organizarea noastră interioară suntem neîncetat pe punctul de a birui ceea ce ne înconjoară pe Pământ. Ei bine, iată ce putem spune despre organizarea internă în ansamblul ei. Dacă există o diminuare a forței interioare pe care omul o folosește pentru a transforma în el fenomenele exterioare și procesele cărora le este expus fără încetare, chiar dacă, de exemplu, el consumă alimente, atunci, tot ceea ce pătrunde din afară în om apare ca un corp străin și putem spune, simplificând lucrurile, că el se umple atunci de corpuri străine, de procese străine ș.a.m.d. Sau omul își fortifică în mod extraordinar elementele superioare ale organizării, pe care le-am numit corp astral și organizare a Eului. În acest caz, nu numai că el poate transforma în mod corect procesele venite din exterior, dar el poate chiar să le facă să sufere o transformare mai puternică, mai dinamică, dacă nu chiar excesivă. Există o accelerare a proceselor care pătrund în om, natura este dusă dincolo de om, ea este întru câtva prea specializată, și atunci suntem confruntați din nou cu o perturbare a sănătății. Totuși, noi nu găsim în fiecare organ decât principiul abstract a ceea ce am descris. Și, în acest caz, fiecare organ cere un studiu special. Astfel, comportamentul ființei umane este cu adevărat foarte complicat când transformă procesele exterioare.
Putem încerca să mergem mai departe decât cunoștințele anatomiei și fiziologiei de astăzi, de altfel perfect indiscutabile. Într-adevăr, pentru a ne forma în continuare, putem să modificăm ceea ce am învățat prin studiul cadavrului și al patologiei și să nu mai privim ființa umană ca pe oricare structură moartă. Putem conferi natură și viață viziunii asupra organismului uman. Atunci, în fiecare clipă ne vom simți foarte descumpăniți în fața organizării umane. Căci, cu cât suntem mai exacți și mai aproape de viață inițiindu-ne în organizarea umană, cu atât aceasta apare mai complexă. Totuși, există niște linii orientative cu ajutorul cărora ne putem regăsi în labirint. Și, dacă îmi pot permite să adaug o reflecție personală și totuși obiectivă, aceasta este următoarea.
Înainte de a vorbi, în 1917, despre liniile orientative [Nota 3] care pot fi îndicate pentru studierea organizării umane în ansamblul și totalitatea ei, am făcut cercetări timp de treizeci de ani. Eram încă tânăr, curând după împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când mă întrebam dacă există o metodă sigură pentru a pătrunde complexitatea organizării umane, astfel încât să se obțină o viziune de ansamblu asupra ei. Treizeci de ani de cercetare m-au făcut să descopăr că ansamblul organizării umane poate fi considerat sub trei aspecte. Distingem organizarea neuro-senzorială, organizarea ritmică și organizarea metabolismului și a membrelor. Organizarea cea mai coerentă este aceea pe care o putem numi neuro-senzorială. Aceasta constituie suportul a ceea ce putem descrie ca fiind viața de reprezentare. Pe de altă parte, ceea ce putem numi organizarea ritmică apare într-un mod destul de circumscris. Este vorba de ritmul respirator, ritmul circulației sangvine, ritmul care se manifestă în alternanța somn-veghe și de încă multe alte funcții care au loc în om. Tocmai distincția pe care am făcut-o cu exactitate între organizarea ritmică și organizarea neuro-senzorială m-a condus la o asemenea împărțire a ființei umane. Sunt aproape patruzeci de ani de atunci; întrebările de fond în materie de fiziologie apăsau mult mai greu asupra inimilor umane decât acum. Atunci trebuia să-mi pun întrebarea dacă se poate declara, pe baza unor fapte ale observației, că viața sufletească alcătuită din gândire, simțire și voință este în întregime legată de sistemul nervos și de sistemul senzorial. De aici a rezultat pentru mine o contradicție insurmontabilă. Cum! Gândirea, sentimentul și voința să fie legate de sistemul neuro-senzorial? Desigur, nu pot reveni astăzi asupra amănuntelor și trebuie să rămân la ce este esențial. Se vor lămuri multe aspecte când vom intra în domeniul terapiei. Astfel, se poate studia cu exactitate, din punct de vedere fiziologic, de exemplu, acțiunea elementului muzical asupra organizării umane. De asemenea, putem întâlni faptul că experiența muzicală este legată în mod intim de funcțiile ritmice ale omului. În sfârșit, pe de altă parte, putem studia fără prejudecăți sufletul manifestându-se în elementul muzical, rolul sentimentului în receptarea melodiei și a armoniei. Ajungem să ne spunem că totalitatea vieții afective a omului nu este direct legată de sistemul neuro-senzorial al omului, ci se recunoaște în sistemul ritmic. Doar prin faptul că ne înălțăm la reprezentare, experiența pe care ne-o provoacă muzica mai întâi la nivelul sistemului ritmic devine reprezentarea acestei experiențe și primește drept suport sistemul nervos. Descoperim atunci că sistemul nervos și sistemul ritmic sunt în mod real separate unul de celălalt din punct de vedere organic și funcțional.
Luați fiziologia actuală cu tot ce vă poate oferi ea. Luați mai ales experiențele exterioare pe care vi le propune ea și pe care le puteți face în legătură cu muzica. Studiați apoi un organ cum este urechea umană, atunci când primește sunete; observați cum percepe ea sunetele cu structură muzicală. Veți ajunge să vă spuneți că ceea ce este audibil și ține de faptele perceptibile prin simțuri este introdus mai întâi în sistemul ritmic al omului. Ritmurile fenomenului urcă până la organizarea senzorială, până la sistemul nervos, unde sunt transformate în reprezentări. Viața noastră afectivă este legată direct de sistemul ritmic, nu există decât o legătură indirectă cu sistemul nervos, suportul gândirii. Sistemul nervos nu este suportul sentimentelor noastre decât în măsura în care devenim conștienți de ele sub formă de gânduri. Acestea din urmă primesc atunci suportul sistemului nervos.
Mergem mai departe dacă studiem fiziologia până în sistemul metabolismului și al membrelor. Faptul că menționăm împreună metabolismul și membrele poate părea paradoxal. Dar puteți reflecta cu privire la repercusiunile pe care le are asupra metabolismului tot ceea ce este mișcare și depinde de membre. Sistemul metabolismului și al membrelor este, desigur, un ansamblu omogen. Și dacă evităm confuzia, procedând cu precizie, se adeverește din nou că sistemul metabolismului și al membrelor este suportul direct al manifestărilor de voință ale omului. Din nou vedem că ceea ce se petrece în sistemul metabolismului și al membrelor se înalță cu putere până la simțurile ritmice și trece în sentiment. În organizarea umană, raportul sistemului metabolismului și al membrelor cu voința este direct. Voința trece în sentiment. Sentimentele noastre se dezvoltă din voință, care se consumă în mod direct în fenomenele metabolice. Voința nu este trăită în sistemul ritmic decât în mod indirect. Iar noi ne gândim la ceea ce voim, atunci când sistemul metabolic și cel ritmic urcă până în sistemul neuro-senzorial.
Ne cucerim astfel o vedere de ansamblu asupra părților în care este divizat omul. Găsim aici niște linii orientative asupra felului în care trebuie să studiem organizarea umană. Făcând abstracție pentru moment de sistemul ritmic, având în vedere doar sistemul metabolismului și al membrelor și sistemul neuro-senzorial, constatăm o opoziție completă între acești doi poli. Sistemul neuro-senzorial descompune ceea ce construiește sistemul metabolismului și al membrelor, și invers. Se adeverește în acest fel opoziția polară, la care se adaugă multe alte fapte. Pentru a învăța să studiem ceea ce este normal sau anormal, procesele organizării umane considerate în acest fel, trebuie să avem această viziune asupra organismului. Trebuie să vedem că tot ceea ce este legat de organizarea Eului, în sensul strict al cuvântului, depinde de sistemul neuro-senzorial; că tot ceea ce ține de corpul eteric al omului este foarte apropiat de sistemul metabolismului și al membrelor, că tot ceea ce ține de corpul astral este legat de sistemul ritmic și că, în sfârșit, corpul fizic este subjugat fără încetare de către celelalte trei elemente ale organizării umane.
Pentru a putea discuta în amănunt problema, haideți să studiem un caz particular. Să luăm în considerare sistemul neuro-senzorial. Pentru a evita o neînțelegere, voi intercala următorul fapt. Un cercetător rău intenționat, care nu a auzit vorbindu-se decât foarte superficial despre această împărțire, pentru mine fundamentală, a entității umane, a spus că eu am încercat să disting organizarea capului, pe cea a toracelui și pe cea a abdomenului. Așadar, eu aș fi concentrat organizarea neuro-senzorială în cap, organizarea ritmică în torace, organizarea metabolismului și a membrelor în abdomen. Iată, bineînțeles, o interpretare lipsită de bunăvoință. Căci, dacă facem abstracție de niște împărțiri topografice, sistemul neuro-senzorial se localizează în principal în cap, dar el se află și în celelalte sisteme. Organizarea ritmică este localizată de preferință în partea mediană a omului, dar și ea, de asemenea, se extinde la omul întreg. La fel, organizarea metabolică se întâlnește peste tot în om. Așadar, aici nu este vorba despre o distincție în funcție de niște organe separate în spațiu, ci despre o realitate pe care trebuie să o înțelegem a fi de natură calitativă, realizată în fiecare organ și impregnându-l. Dacă, pornind de la acest mod de a vedea, studiem sistemul nervos, îl găsim răspândit în întregul organism. Dar, de exemplu, ochiul sau urechea sunt organizate în așa fel încât să fie bogat impregnate de sistem nervos, în raport cu sistemul ritmic și mai ales în raport cu organizarea metabolismului. Astfel, un organ cum este rinichiul nu conține organizare neuro-senzorială într-o măsură atât de mare ca ochiul sau urechea. El conține mai mult organizare ritmică sau metabolică, dar el conține toate trei aspectele organizării umane. Nu putem înțelege omul dacă, pentru a-l descrie, spunem: aici sunt organele de simț, aici sunt organele digestive. Realitatea este cu totul alta. Un organ de simț este mai ales senzorial; într-un anumit fel, fiecare organ de simț este și un organ digestiv sau ritmic. Un organ cum este rinichiul sau ficatul nu este un organ de nutriție sau de excreție decât în privința esențialului, în mod secundar el fiind și un organ de simț. Așadar, dacă, studiind organizarea neuro-senzorială conform realității și nu a fantasmelor în prada cărora cade adesea fiziologia, noi studiem și organizarea umană în ansamblul ei, cu organele sale particulare și specifice, atunci vedem că omul percepe lumea exterioară cu ajutorul diferite sale organe de simț, dar mai observăm și că organele de simț pătrund omul întreg. Astfel, rinichiul este un organ de simț care percepe într-un mod mai subtil ceea ce se realizează în procesul de digestie și de excreție. La fel, ficatul este, în felul său, un organ de simț. Inima este chiar un organ de simț de înalt nivel, prin percepțiile sale interne, fără de care nu am putea-o înțelege.
Să nu credeți că aș vrea să mă transform într-un critic al științei actuale. Eu o admit pe deplin, cu meritele ei, și țin la faptul ca modul nostru de a vedea lucrurile să se bazeze pe această temelie. Dar trebuie să realizăm că această știință nu este încă în stare să perceapă cu exactitate natura umană. Dacă nu ar fi așa, nu s-ar face această apropiere atât de mare între organizarea animală și cea umană. Căci, mai ales în ceea ce privește viața senzorială, existența animală este cu o treaptă mai jos decât aceea a omului. Organizarea neuro-senzorială a omului este inserată în organizarea Eului, aceea a animalului rămânând inclusă doar în corpul astral. Viața senzorială a omului este complet diferită de aceea a animalului. Veți recunoaște, prin studierea minuțioasă a structurii ochiului, că percepția vizuală a animalului implică aproape întregul corp. Lucrurile nu se petrec la fel la om. La acesta, percepția senzorială rămâne mult mai periferică; ea rămâne concentrată la suprafață. Puteți trage această concluzie din faptul că la animal există niște organizări subtile, care la animalele superioare nu mai sunt prezente cel mai adesea decât în eteric. Dar la anumite animale inferioare veți găsi, de exemplu, pintenul, pe care îl au și animalele superioare, dar în eteric; sau în ochi veți găsi evantaiul. Vascularizarea acestor organe foarte impregnate cu sânge arată că ochiul participă la întreaga organizare animală și devine mediatorul în raport cu viața din jur. La om, noi vedem că raportul organizării neuro-senzoriale este complet diferit. Relația acestei organizări cu lumea exterioară îl face pe om să trăiască la un nivel mai înalt decât animalul în lumea exterioară, în timp ce animalul trăiește mai curând în sine însuși. Dar tot ceea ce se petrece astfel la nivelul superior al elementelor spirituale din om se manifestă în corpul fizic și, consumându-se prin intermediul organizării Eului ca viață neuro-senzorială, trebuie să fie supus influențelor materiale, sensibile.
La om, studiul exact al sistemului neuro-senzorial care funcționează normal arată dependența dintre o substanță și procesele care se desfășoară în ea. Căci, de fapt, o substanță nu este niciodată în repaus; ea reprezintă întotdeauna un proces. Astfel, un cristal de cuarț, de exemplu, nu are niște contururi bine delimitate decât pentru că noi nu percepem niciodată că este vorba de un proces, desigur, foarte lent, dar, totuși, un proces. Trebuie să pătrundem tot mai mult în intimitatea organismului uman, pentru a înțelege interacțiunea. Așa cum am arătat în introducere, tot ceea ce intră în stare fizică în organism trebuie să fie absorbit și transformat de către acesta. În acest sens, este deosebit de interesant că, aflându-se în starea pe care, dintr-un punct de vedere foarte relativ, noi o numim normală, sistemul nervos depinde de un proces subtil care se află sub influența siliciului care pătrunde în organism. Siliciul apare în natura exterioară, fizică, sub forma frumoaselor cristale de cuarț. Când pătrunde în organizarea umană, care îl reduce, el are particularitatea de a fi asimilat de procesele sistemului neuro-senzorial. Astfel că privirea spirituală care percepe ce se întâmplă în sistemul neuro-senzorial al omului vede în substanța siliciului un proces minunat de subtil. În schimb, dacă luați în considerare faptul pe care vi l-am menționat adineauri, și anume că omul este în întregime organism senzorial, veți vedea că la om nu se realizează un proces silicic intens decât acolo unde sunt concentrate mai ales organele de simț. Pătrunzând mai mult spre interiorul organismului, unde se află organe cum ar fi plămânul, ficatul, rinichiul, acest proces este mai discret, dar se fortifică din nou în os. Astfel, obținem o împărțire foarte interesantă a omului. Există oarecum periferia, unde sunt concentrate organele de simț; există apoi ceea ce umple și susține sistemul muscular, sistemul glandular ș.a.m.d. Conținutul în siliciu este cel mai puternic la periferie și în centru. Găsim în partea mediană a organelor valori întotdeauna speciale, dar mai slabe. Se poate spune că nevoia de siliciu este cea mai mare spre exterior, unde omul trece de la nervi spre sistemul neuro-senzorial. În partea mediană a organismului, această nevoie este relativ modestă, dar ea ajunge din nou să fie mai importantă acolo unde scheletul devine baza sistemului motor.
Astfel, viziunea completă asupra organizării ființei umane ne-a făcut să descoperim și cum se desfășoară în noi un proces atât de specific cum este procesul silicic. Cunoscând acest fapt, observăm inexactitatea datelor actuale ale fiziologiei. Observațiile de acest fel nu trebuie să fie considerate niște observații critice, ci doar niște indicații. Căci, dacă studiem viața umană în spiritul fiziologiei moderne, atenția noastră se îndreaptă, de exemplu, spre respirație. Într-un anumit sens, procesul respirator este complicat. În esență, el constă în absorbirea de oxigen din atmosferă și în faptul că expirația produce acid carbonic. Iată procesul ritmic care se află, în ultimă instanță, la baza vieții organice a omului. Noi îl urmărim, spunând că oxigenul este absorbit din aer; prin procesul pe care îl descrie fiziologia, această substanță se răspândește în tot organismul; oxigenul se combină cu carbonul în sânge și este eliminat sub formă de acid carbonic. Din punctul de vedere al observației pur exterioare, această descriere este, evident, justă. Totuși, procesul care se desfășoară astfel datorită oxigenului și carbonului este legat și de un alt proces. Căci noi nu doar inspirăm oxigenul și îl combinăm în organismul nostru cu carbonul. Acest lucru îl facem mai ales cu oxigenul pe care îl răspândim în direcția organizării inferioare. Acesta este, în principal, oxigenul pe care îl combinăm noi cu carbonul, pentru a-l elimina prin expirație sub formă de acid carbonic. Ei bine, un alt proces și mai subtil este subiacent acestui ritm. Căci oxigenul care la om merge spre cap, așadar, cu rezervele exprimate adineaori, spre sistemul neuro-senzorial, acesta este oxigenul care se combină cu siliciul și rezultă acidul silicic. Și, tot așa cum pentru sistemul metabolic este important să producă acidul carbonic, pentru sistemul neuro-senzorial este esențial să producă acidul silicic. Dar acest din urmă proces este mai subtil și se sustrage aparaturii obișnuite de laborator. Totuși, căile pentru a fi studiat sunt deschise. Așadar, noi avem, în cadrul respirației, procesul mai grosier, prin care oxigenul din atmosferă se combină cu carbonul din organismul nostru, pentru a fi eliminat sub formă de acid carbonic. Alături de acesta, există un proces mai subtil, prin care oxigenul se combină cu siliciul, pentru a forma acidul silicic, care este excretat în cadrul organizării umane. Datorită acestei excreții de acid silicic, întregul organism uman devine organ de simț, mai ales la periferia sa și, într-un grad mai mic, în fiecare organ.
Acest mod de a privi organismul uman ne face să vedem o structură complexă și să descoperim că fiecare organ are și trebuie să aibă un anumit procent de procese legate de niște substanțe, și așa stau lucrurile cu siliciul, ca și cu multe alte substanțe. Pentru a percepe starea de sănătate sau de boală, trebuie să înțelegem cum se realizează aceste procese în fiecare organ al omului. Să luăm, de exemplu, rinichiul. Împrejurările ne pot conduce, în cazul unui diagnostic sau în legătură cu un sindrom, să ne simțim obligați să emitem o părere și să declarăm astfel că un anumit proces patologic își are sediul în principal în rinichi. Punând diagnosticul conform științei spirituale, ajungem să constatăm că rinichiul are o insuficiență în calitate de organ senzorial care trebuie să perceapă procesele excretorii și digestive vecine. Rinichiul este excedentar în funcții metabolice și echilibrul este perturbat. Într-un asemenea caz, trebuie să ne întrebăm mai ales cum putem fortifica funcția senzorială a rinichiului. Putem spune că insuficiența senzorială a rinichiului față de procesele digestive și excretorii din apropiere ne face să avem grijă să existe un aport suficient de siliciu în rinichi. Ei bine, din punctul de vedere al antroposofiei, avem trei căi de a administra organismului substanțele de care are nevoie în stare normală. Prima, calea orală, este aceea prin care substanțele sunt introduse ca alimente, prin uzaj intern. Dar în acest caz trebuie să ne așteptăm ca întregul sistem digestiv să fie dispus să ducă substanțele la locul unde ele trebuie să acționeze. Desigur, adesea așa stau lucrurile și atunci trebuie să știm cum va acționa o substanță în organism, dacă este introdusă în digestie, pe cale indirectă, dacă va acționa asupra inimii, sau a plămânului ș.a.m.d. A doua cale este injectarea; ea introduce substanța în mod direct în sistemul ritmic. În acest caz, procesul este mai activ. Ceea ce este organizare materială în metabolism, se transformă imediat în activitate ritmică și noi acționăm atunci direct asupra sistemului ritmic. Sau încercăm o a treia cale, încorporând substanța unei alifii care se aplică la locul dorit, sau o putem răspândi în apa de baie. Încercăm astfel să aplicăm remediul prin uz extern. În această privință, mai există multe alte procedee. Astfel, noi dispunem de trei căi pentru a administra organismului substanțele.
Să studiem acum rinichiul, pe care diagnosticul l-a văzut ca fiind insuficient din punct de vedere senzorial. În acest caz, noi trebuie să administrăm procesul silicic adecvat. Trebuie să avem grijă să orientăm un proces silicic fortificat spre rinichi, deoarece rinichiul nu primește suficient pe baza procesului menționat adineauri, prin care oxigenul se combină cu siliciul și se răspândește în întregul corp. Pentru aceasta, trebuie să știm cum să venim în ajutorul organismului, incapabil să producă suficient acid silicic pentru rinichi. Trebuie să învățăm să cunoaștem ce corespunde în exterior procesului care lipsește rinichiului. Aflăm, într-adevăr, undeva în natură un proces corespunzător cu ceea ce lipsește într-un anumit loc al organismului. Trebuie să căutăm cum și pe ce cale să introducem procesul silicic tocmai în rinichi.
Aflăm atunci că funcția renală, mai ales în calitate de organ senzorial, depinde de corpul astral al omului. Căci în special acest corp răspunde de procesele de excreție, care sunt cazul particular al proceselor de deconstrucție. De aceea, trebuie să stimulăm în așa fel corpul astral încât el să aducă acidul silicic administrat din afară tocmai într-un organ cum este rinichiul. Așadar, avem nevoie de un remediu care să stimuleze în primul rând procesul silicic și în al doilea rând să stimuleze acest proces în rinichi. Căutând în regnul vegetal din jur, întâlnim planta Equisetum arvense, coada-calului de pe câmp. Caracteristica ei constă în conținutul mare în siliciu. Administrat omului ca atare, siliciul nu ar ajunge niciodată în rinichi. Equisetum conține în plus și săruri de sulf. Administrate singure, aceste săruri acționează asupra sistemului ritmic, asupra organelor de excreție și îndeosebi asupra rinichiului. Noi putem administra aceste săruri pe cale internă sau, la nevoie, și pe celelalte căi care au fost menționate. Iar atunci când ele sunt tot atât de strâns unite cu siliciul ca în Equisetum, aceste săruri de sulf deschid calea spre rinichi.
Să luăm un alt caz, acela al unei anumite tulburări digestive, al unui sindrom pe care îl rezumăm, de exemplu, sub numele de dispepsie. Procedând tot așa cum am arătat, conform științei spirituale, vom discerne că este vorba în principal despre deficiența unei organizări a Eului, a cărei acțiune este prea slabă. Și de unde această carență? Iată întrebarea.
Trebuie să căutăm în funcțiile organismului uman motivul acestei slăbiri a activității organizării Eului. În anumite cazuri, vom constata că secreția biliară este insuficientă. Atunci trebuie să venim în ajutorul organizării Eului procedând cum am făcut în cazul lui Equisetum și a rinichiului. În legătură cu funcția biliară, trebuie să reușim să administrăm organismului un produs pe care compoziția lui să-l orienteze spre locul potrivit pentru a ajuta o organizare a Eului prea slabă. Observăm că procesul silicic, și anume procesul care se află în mod normal la baza sistemului neuro-senzorial, introdus în mod corect în rinichi, fortifică senzorialitatea acestui organ. Tot așa, observăm că niște procese de felul secreției biliare care corespund mai ales organizării Eului, depind, printre altele, de un mod precis de acțiune a carbonului în organism. Și iată o constatare ciudată. Dacă vrem atunci să introducem carbonul în organism, tocmai pentru a face față dispepsiei, constatăm următorul lucru: carbonul, conținut în fiecare vegetal din natură, se află tocmai în Cichorium intybus deja orientat spre organul funcției biliare. Dacă știm să preparăm din această plantă remediul convenabil, vom îndrepta spre funcția biliară un anumit proces al carbonului, tot așa cum am introdus în rinichi un proces silicic cu ajutorul unui preparat din Equisetum.
Cu ajutorul câtorva exemple cu aspect simplu, referindu-se la niște afecțiuni ușoare sau eventual la niște boli grave, am încercat să schițez ce se poate aștepta de la o viziune de ansamblu aprofundată, conformă științei spirituale, asupra organizării umane, pe de o parte, și asupra raporturilor sale cu diferite obiecte și ființe ale naturii, pe de altă parte. Putem urmări, în primul rând, cucerirea unei viziuni pătrunzătoare asupra procesului patologic și, în al doilea rând, capacitatea de a discerne ce este necesar pentru a inversa procesul patologic care evoluează într-un anumit sens. Astfel, arta vindecării devine transparentă. Acesta este câștigul pe care arta medicală, arta de a vindeca, medicina, îl poate obține cu ajutorul metodei de cercetare științifică numită antroposofie. Nu este vorba absolut deloc de fantasme. Așa cum am spus-o recent, este vorba, de fapt, de tendința de a conduce cercetarea științifică până la exactitatea extremă, pentru a studia întreaga ființă umană, pentru a-i înțelege aspectele fizice, sufletești și spirituale. Într-adevăr, la om starea de sănătate, ca și aceea de boală, depind de acțiunea realităților fizice, sufletești și spirituale. Împărțind omul în sistemul neuro-senzorial, sistemul ritmic și sistemul metabolismului și al membrelor, discernem, de asemenea, diferitele procese și nivelurile lor. Cunoscând ceea ce este, în esență, funcția senzorială, învățăm să recunoaștem funcția senzorială din rinichi. Astfel, nu înțelegem funcția senzorială numai sub aspectele ei mai grosiere din organele de simț. Iată cum trebuie să stabilim adevăratul diagnostic al bolilor.
Am spus deja că procesele din sistemul metabolismului și al membrelor se desfășoară în sens invers față de procesele din sistemul neuro-senzorial. Se poate întâmpla, totuși, ca unele procese, în esență neuro-senzoriale, care se desfășoară, de exemplu, în nervii cranieni, unde sunt la locul lor, să fie deplasate, într-un fel, în sistemul metabolismului și al membrelor. Din cauza anomaliei corpului astral și a organizării Eului, în sistemul metabolismului și al membrelor se petrece ceva care ar fi normal în sistemul neuro-senzorial. De fapt, ceea ce este just pentru un anumit sistem, se poate transforma și deveni patogen pentru un alt sistem. Prin apariția într-un alt sistem a unui proces aparținând, de exemplu, sistemului neuro-senzorial, va rezulta un proces patologic. Este cazul febrei tifoide. Această boală reprezintă un proces care aparține sistemului nervos. În timp ce el ar trebui să se desfășoare în organizarea fizică a acestui sistem, el se realizează, de fapt, în zona sistemului metabolic, în cadrul organizării eterice, a corpului eteric. Anomalia se transmite corpului fizic și se declanșează sub forma febrei tifoide. Aceasta este o viziune de ansamblu asupra naturii unui proces patologic. Se mai poate întâmpla ca dinamica, forțele active dintr-un organ senzorial, unde prezența lor este necesară, într-o anumită măsură, pentru ca să se poată forma un organ de simț, să se consume într-un loc nepotrivit. Ceea ce este activ într-un organ senzorial poate suferi o transformare și se poate revărsa în altă parte. Să studiem activitatea urechii. Imaginați-vă că această activitate, în loc să se realizeze în sistemul neuro-senzorial, ajunge să se manifestă, în niște împrejurări care pot fi descrise, în altă parte, de exemplu, undeva unde sistemul metabolic este legat de sistemul ritmic. Rezultă de aici o localizare inadecvată, o tendință aberantă de a forma un organ de simț. Acest fapt produce un carcinom, o formațiune canceroasă. Doar știind să privim în acest fel organizarea umană vom recunoaște în carcinom o tendință aberantă de a forma un organ de simț.
Când vorbim despre aportul antroposofiei care ar putea fi rodnic pentru medicină, este vorba de a discerne că în organism anomalia rezultă din deplasarea într-un alt sistem a unei activități care este normală pentru un anumit sistem. Cu ajutorul unei viziuni de acest fel asupra organismului uman, suntem în măsură să înțelegem cu adevărat sănătatea și boala și putem construi o punte e legătură între patologie și terapie. Descrierea acestor fapte în raporturile lor va arăta că ceea ce putem spune din acest punct de vedere nu contrazice medicina modernă. Pentru început și cât de curând, după câte cred, va putea apărea cartea pe care a scris-o împreună cu mine, Doamna Doctor Ita Wegman, care conduce Institutul Clinic și Terapeutic din Arlesheim. Lucrarea [Nota 17] urmează să prezinte în ansamblu a ceea ce poate fi spus din punctul de vedere al științei spirituale, și aceasta nu pentru a contrazice, ci pentru a completa medicina modernă. Atunci vă veți putea convinge că nu este vorba de nici una dintre aceste înșelătorii care sunt astăzi la ordinea zilei. Cartea respectivă va arăta, mai degrabă, prețuind medicina modernă, ce poate câștiga știința contemporană în domeniul medicinei din cercetarea conformă cu știința spirituală. Tocmai dacă aceste lucruri vor fi urmărite tot mai în amănunt și dacă va exista responsabilitate științifică, va fi recunoscut și efortul care se face într-un institut de acest fel, precum și în Laboratoarele Internaționale din Arlesheim, unde sunt produse o serie de remedii noi, preparate după principiile pe care le-am expus.
În a treia conferință îmi propun să abordez unele cazuri patologice particulare, precum și eventuala lor vindecare. Aceasta, pentru a confirma ceea ce a fost spus deja despre o terapie rațională, chiar dacă ar putea da naștere unor vulgarizări. Când știi să discerni despre ce este vorba, nu te temi și nu-ți faci probleme în ceea ce privește verificarea celor spuse aici. La început, știm că va fi ca pe întregul tărâm al antroposofiei, unde cei care nu o cunosc în amănunt încep să calomnieze, să ponegrească, să critice. Mai târziu, cei care vor intra în detalii vor înceta să se mai înfurie. De aceea, în cursul conferinței următoare voi expune unele aspecte particulare, pentru a arăta că nu este vorba de a ocoli știința modernă, ci, însuflețit de datoria de a completa știința prin cunoștințe de natură spirituală, doresc să fac unele precizări, în acord cu ea, pe tărâmul medicinei antroposofice. Arta de a vindeca nu va fi la locul ei decât atunci când această intenție va fi fost înțeleasă. Căci arta de a vindeca este o problemă care îl privește pe om. Omul este o ființă înzestrată cu trup, suflet și spirit.
