Astăzi, în continuare la cele spuse în ultima conferință [Nota 7], urmează să facem câteva scurte remarci privind evoluția diferitelor rase. Dar mai înainte ar trebui să atragem atenția asupra câtorva lucrări, ale căror fundamente le găsim indicate doar în puține cărți.
Așa-numitele legi ale alimentației din diversele culturi par la prima vedere să fie foarte arbitrare. Dar nu este așa, ele sunt născute din știință și înțelepciune. Noi trebuie să luăm aminte cu strictețe că omenirea noastră actuală nu este câtuși de puțin în stare să poată respecta niște lucruri precum cele pe care le vom discuta astăzi. Ele vor oferi însă în viitor câteva principii de bază pentru anumite legi ale vieții sociale. Așadar, nimeni nu trebuie să creadă că dacă treci la vegetarianism și așa mai departe, devii imediat adept.
Există la populațiile orientale un anumit specific în practicarea medicinei, unde medicii respectivi pun cel mai mare accent în primul rând pe hrănirea propriului lor corp fizic. În locurile în care s-a mai păstrat vechea viață spirituală, există oameni care au devenit vindecători după vechiul mod, hrănindu-se exclusiv cu lapte. Vă dați seama că prin faptul că exclud orice alt aliment, ei dobândesc forțe fizice vindecătoare, în special pentru vindecarea așa-numitelor boli spirituale [Nota 8]. Ei au procedeele lor speciale. Ei știu foarte precis că dacă consumă doar lapte, dezvoltă anumite forțe.
Să clarificăm puțin pe ce fel de intuiție se bazează aceasta. Această intuiție profundă o putem înțelege în modul următor: Noi știm că există o anumită desfășurare în evoluția omenirii. La mijlocul erei lemuriene [Nota 9] a avut loc o scindare a omenescului originar, într-un omenesc în ascensiune și unul animalic. Legat de aceasta s-a întâmplat că forțele Pământului, rămase din vremea când el mai era unit cu Luna, s-au scindat de asemenea, iar o parte din ele s-au separat de Pământ odată cu Luna [Nota 10].
Să ne imaginăm epoca în care Pământul mai era unit cu Luna. Omul se afla atunci pe o cu totul altă treaptă de dezvoltare. El avea deja sângele cald, însă nu era divizat în două sexe, astfel încât dacă vă uitați sus pe cer la Lună puteți să spuneți: Faptul că tu ai ieșit din Pământ a provocat o scindare în două părți a forței productive omenești. A existat de asemenea o epocă pe Pământ în care omenirea era nemijlocit legată de animale, cufundată în elementul animalic și chiar se hrănea cu animalicul. Acest fel de hrănire va fi greu de înțeles de către cel care nu posedă forțe clarvăzătoare. Totuși, ne putem face o reprezentare în legătură cu aceasta dacă ne uităm la modul obișnuit de hrănire al mamiferelor, care își hrănesc puii cu propriul lor lapte. Acest fel de hrănire a apărut odată cu divizarea forței productive omenești. Mai înainte oamenii puteau să-și ia substanța hrănitoare direct din mediul înconjurător, așa cum Pământul își primește azi aerul. Omul era pe atunci legat prin cordoane ombilicale cu întreaga natură din jurul lui, ceva asemănător cu modul în care este hrănit astăzi embrionul omenesc în trupul mamei. Aceasta era vechea formă de hrănire pe Pământ. Un rest din aceasta este alăptatul din ziua de azi al mamiferelor, iar laptele este precum hrana pe care o consuma omul în era prelemuriană, este vechea hrană divină, prima formă de hrană de pe Pământ. Natura Pământului era atunci astfel încât această hrană putea fi suptă de peste tot. Laptele este un produs rămas de la prima formă de hrănire omenească. Pe când omul pe Pământ, în plan fizic, mai era încă apropiat de divin, el sugea laptele din mediul înconjurător. Ocultiștii cunosc modul în care oamenii sunt legați cu natura.
Consumul de lapte este o formă de hrănire străveche metamorfozată. Prima hrană a omului a fost întotdeauna laptele. Atunci când se spune: „Laptele cucernicei gândiri”, se denumește în mod expres acest mod de hrănire.
Ne punem întrebarea: Ce a stat la originea faptului că laptele, așa cum era el pe atunci, era supt din mediul înconjurător? Acest lucru se datorează forțelor lunare din Pământ; ele erau precum un sânge comun al întregului Pământ. Când însă Luna a ieșit din Pământ, forțele lunare s-au disipat, concentrându-se doar în anumite organe ale viețuitoarelor.
Ocultistul numește laptele „hrană lunară”. Fii lunari sunt cei ce se hrănesc cu lapte. Luna a făcut ca laptele să se coacă. S-a adeverit faptul că vindecătorii orientali, care trăiesc doar cu lapte, primesc din nou forțele originare, existente pe când laptele curgea încă în râuri pe Pământ. Ei își spun: Acestea sunt forțele care ne-au creat, trebuie să aibă și virtuți terapeutice, noi ne putem însuși forța de a aduce sănătate dacă consumăm doar lapte și excludem orice altceva.
Să ne transpunem în era prelemuriană când exista acea stare în care laptele era supt din exterior, din mediul înconjurător. A urmat apoi o stare în care laptele a devenit o hrană generală pentru oameni, iar apoi starea în care se consuma laptele matern. Înaintea perioadei în care laptele era supt de peste tot din natură, a existat o epocă în care Soarele era încă unit cu Pământul. Pe atunci exista o hrană solară. După cum laptele este o rămășiță de pe vremea Lunii, există produse rămase de demult, care sunt coapte de către Soare. Tot ceea ce este străluminat de Soare, florile și fructele plantelor, aparțin Soarelui. Înainte ele erau înclinate spre centrul Pământului unit cu Soarele. Florile lor erau înfipte în solul solar [Nota 11]. Când Pământul s-a separat de Soare, plantele și-au păstrat vechiul lor caracter: ele și-au îndreptat din nou florile lor spre Soare. Omul este planta inversată. Partea din plantă care crește deasupra Pământului are același raport față de Soare precum laptele față de Lună, este deci hrană solară. În locul hranei unice cu lapte, a apărut treptat un fel de hrănire vegetală, și anume cu părțile superioare ale plantei. Acesta a fost al doilea fel de hrănire al omului.
Astfel, la sfârșitul erei lemuriene existau două spițe* de oameni opuse: O spiță de oameni, fiii lunari propriu-ziși, care creșteau animale și se hrăneau cu ceea ce dădeau animalele, cu laptele animalelor; și a doua spiță de oameni, care se hrăneau cu plante, cu roadele solului pământesc.
* Germ., Geschlecht = sex, spiță, neam (n.trad.).
Această realitate a fost înfățișată în povestea biblică despre Cain și Abel. Abel este un cioban, Cain, un agricultor, Abel [reprezintă] neamul lunar, iar Cain, neamul solar. Această alegorie este ceva cu totul grandios. Știința ocultă indică aceasta într-un mod ceva mai mascat. Acea ființă divină care i-a oferit omului posibilitatea să fie o ființă lunară, să se hrănească cu hrană lunară metamorfozată, poporul evreu a numit-o Jehova. Ea era forța hrănitoare a naturii: ea îi revine lui Abel, el și-o ia de la turmele sale. Și a fost o dezertare de la Jehova când s-a trecut la hrana solară. De aceea nu a dorit Jehova să primească jertfa lui Cain, fiindcă ea era jertfa dintr-o hrană solară.
Dacă ne întoarcem înapoi în epocile cele mai vechi, nu vom găsi o altă hrană în afară de lapte, acea hrană pe care omul a dobândit-o de la animalele vii. Aceasta este hrana primordială, ca și în prezent în primele săptămâni de viață, iar vindecătorul oriental, atunci când spune: „Dacă nu vă veți face ca niște copilași, nu veți intra în împărăția Cerurilor”, se referă la acest mod de hrănire. Toate aceste lucruri au semnificația lor.
Ajungem acum de la era lemuriană la era atlanteană [Nota 12], la popoarele care au locuit pe teritoriul actualului Ocean Atlantic. La atlanteeni apare ceva ce nu existase anterior: Ei încep pentru prima oară să se hrănească cu ceva ce nu provine de la elementul viu, ci de la elementul mort. Ei asimilează în sine ceva lipsit de viață. Este o tranziție extrem de importantă în evoluția omenirii. Prin faptul că acei oameni au început să se hrănească cu ceva mort a devenit posibilă trecerea spre egoism. A te hrăni cu ceva mort înseamnă legătura directă cu egoismul. Omul devine independent prin aceea că asimilează elementul mort. Omul asimilează acest element sub diferite forme: la început, la popoarele de vânători în curs de apariție care vânează animalele. În continuare apar popoare care se hrănesc nu numai cu partea plantei crescute la lumina razelor Soarelui, ci și cu partea crescută sub pământ. Aceasta este de asemenea ceva mort, precum animalul vânat. Tot ceea ce trăiește în natura inferioară a animalului, care este îmbibată cu sânge, s-a înstrăinat de forța lunară. Forța lunară continuă să trăiască în lapte, care are legătură cu procesul vieții. Omul, dacă consumă partea moartă, absoarbe părțile lipsite de viață. La fel de moartă este și partea de plantă care crește sub pământ, care nu este încălzită și animată de principiul dătător de viață al Soarelui. Rădăcina corespunde deci corpului animal îmbibat de sânge.
Ulterior s-a mai adăugat o hrană, care nu existase chiar deloc până atunci. Omul a introdus în alimentația sa elementul pur mineral, ceva pe care el l-a extras din pământ, sarea și așa mai departe. În felul acesta omul a trecut cu hrana sa prin cele trei regnuri. Acesta este cu aproximație drumul parcurs de civilizația atlanteană în ceea ce privește alimentația: în primul rând au luat naștere populațiile de vânători, în al doilea rând cultivatorii pământului, neamul lui Cain, și în al treilea rând s-a dezvoltat mineritul, care scoate la suprafață cele aflate sub pământ.
Toate aceste lucruri reprezintă o dezicere de forța propriu-zis dătătoare de viață sau productivă. Ceea ce este mort în animal s-a întors cu spatele de la viață. Ceea ce crește în pământ din plantă este de asemenea ceva străin de principiul vieții. Orice sare este partea moartă a regnului mineral, este un ultim reziduu.
Ajungem acum la rasa a cincea omenească [Nota 13]. Pe lângă mâncătorul de fructe continuă să existe băutorul de lapte; celelalte lucruri vin în plus, ca ceva nou. Ceea ce iese în evidență în mod predilect la rasa originară sau rasa-rădăcină, a cincea, este în primul rând un produs de origine minerală, adică ceva obținut printr-un proces chimic. Acest lucru este indicat în Geneză. Ce este acest produs obținut printr-un proces chimic? În evoluție se merge în mod ascendent, se aplică chimia la plante, la fructe. De aici se obține vinul. Acesta nu a existat în Atlantida. De aceea se spune în Biblie că Noe, strămoșul rasei noi, de după Potop, este îmbătată cu vin. Printr-un proces mineralo-chimic se produce ceva din regnul vegetal. Vinul joacă apoi, în întreaga rasă originară a cincea, un anumit rol. Toți inițiații au preluat, la începutul celei de-a cincea rase originare, tradițiile lor din era rasei atlanteene, pe când nu exista încă vinul: inițiații indieni, persani și egipteni nu aveau nevoie de vin. Ceea ce juca un rol în ritualurile sacre era apa simplă.
Odată cu a cincea rasă originară ajunge să se afirme vinul, la care un rol îl joacă tratarea minerală a plantei. Primele trei subrase au fost repetări ale precedentelor. A patra subrasă a dezvoltat pentru prima dată ceva nou, care s-a impus odată cu cea de-a cincea rasă originară. Ea atribuie vinului un anumit rol (cultul dionisiac) [Nota 14]. Apare chiar un Zeu al vinului.
Aceasta s-a făcut printr-o pregătire treptată. La început, cultura vinului apare la persani. Aici însă vinul este ceva cu totul lumesc. Abia treptat el își face intrarea în actul cultic, în cultul dionisiac. A patra subrasă [Nota 15] este aceea care dă naștere creștinismului și, totodată, cea care cu șapte sute de ani mai înainte primește misiunea ei prin serbările dionisiace. Ea a preluat mai întâi vinul în acțiunea cultică. Acest fapt a fost înfățișat în mod minunat de acel evanghelist care știa cele mai multe lucruri despre creștinism: Ioan. El vorbește chiar de la început despre transformarea apei în vin, căci creștinismul a venit inițial în a patra subrasă a celei de-a cincea rase originare. Era nevoie de o învățătură care să consacre ceea ce trebuia să se întâmple pe planul fizic. Vinul îl rupe complet pe om de spiritual. Cine consumă vin nu poate ajunge la spiritual. Nu poate avea conștiență despre Atma, Buddhi, Manas [Nota 16], despre ceea ce rămâne și se reîncarnează. A trebuit să fie aceasta, întregul mers al evoluției omenirii este unul coborâtor și unul suitor. Omul trebuia o dată să coboare până la cel mai de jos punct. Și pentru ca el să coboare în întregime pe planul fizic a trebuit să intervină cultul dionisiac. Corpul omenesc a trebuit să fie pregătit în vederea materialismului, prin intermediul cultului lui Dionysos, motiv pentru care a trebuit să apară o religie care transformă apa în vin. Mai înainte, profeților le era strict interzis consumul vinului; ei puteau experimenta realitatea lui Atma, Buddhi, Manas. A trebuit să existe deci o religie care să conducă spre în jos, pe planul fizic, altfel oamenii ar fi coborât complet. Această religie care i-a condus spre în jos, pe Pământ, trebuie să aibă o revelație exterioară, astfel de revelație în care se face abstracție de Atma, Buddhi, Manas, în care nu se ține cont de reîncarnare și în care există doar o indicație generală. Urmează ca vinul să fie transformat din nou în apă.
Dacă n-ar fi fost mai înainte această transformare a apei în vin, omul n-ar fi primit tot ceea ce există jos în vale, pe Pământ. La începutul Evangheliei după Ioan ne este înfățișat deci faptul [scena transformării apei în vin la nunta din Canaan că Christos a ținut seama de ce era atunci. El a luat în calcul, a prevăzut și ceea ce urmează în viitor, instituind la rândul său Cina cea de Taină. Această Cină de Taină este simbolul cel mai grandios al Aceluia care și-a început curentul său cultural cu această a patra subrasă. Așadar, dacă El a fost adevăratul „Fiu al Omului” care a coborât cel mai jos pentru a se înălța din nou cu și mai multă putere, atunci El trebuia să rămână alături de ceea ce exista atunci, și să arate oamenilor că conținutul fizic al rasei are la propriu legătură cu misiunea sa. Dacă urma ca omenirea să pornească din nou pe un drum ascendent, ea trebuia să aibă un simbol care să conducă, de asemenea, de la moarte la viață: pâinea și vinul. Pâinea, în sens ocult, este ceea ce rezultă după ce planta a fost mai întâi omorâtă. Vinul ia naștere de asemenea prin omorârea plantei și tratamentul mineral. Când coacem vegetalul, facem același lucru ca atunci când omorâm animalul. Când din regnul vegetal extragem vin, facem într-un anumit sens același lucru ca atunci când vărsăm sângele animalului. Pâinea și vinul stau aici ca simbol al celei de a patra subrase. Ceea ce urmează să se dezvolte în viitor este o nouă ascensiune, de la hrana vegetală la hrana minerală. Pâinea și vinul trebuie din nou jertfite, cedate. La apariția lui în a patra subrasă, Christos indică pâinea și vinul: „Acesta este trupul meu – acesta este sângele meu”. Prin aceasta El a vrut să facă o trecere de la hrana animală la hrana vegetală, o trecere prin ceva superior.
Pe atunci existau două clase de oameni: Mai întâi aceea a oamenilor care se hrăneau cu carne și sânge; aceștia sunt oameni de dinainte de Christos, pe care Christos nu i-a avut deloc în vedere. În al doilea rând, acea clasă de oameni care omora doar plantele, care dădea cep sângelui plantelor: care beau vin și mănâncă pâine. Pe aceștia încă îi mai are în vedere; ei sunt precursorii acelei omeniri ce va veni în viitor.
Semnificația Cinei celei de Taină este aceea a trecerii de la hrănirea cu animale moarte la hrănirea cu vegetale moarte. Când a cincea subrasă, în care ne aflăm acum, va ajunge la sfârșit, în a șasea subrasă, atunci se va înțelege semnificația Cinei celei de Taină. Atunci nu se va mai consuma nici un fel de produs animal. Până atunci va fi posibilă intervenția și a unui al treilea fel de hrănire, cel pur mineral. Atunci omul va putea să își creeze singur hrana. În prezent el se hrănește cu ceea ce au creat pentru el zeii și își va prepara singur în laboratorul chimic [Nota 17] substanțele hrănitoare de care are nevoie.
Vedeți astfel că totul pornește de la intuiții profunde. Când la vechii orientali găsim tot felul de prescripții în legătură cu ce trebuie mâncat, acestea nu sunt propriu-zis niște porunci, ci atenționări: Tu nu trebuie să pretinzi ca substanțele să acționeze altfel decât acționează ele [Nota 18].
Ceea ce Christos omoară mai târziu, ceea ce este realmente jertfit după ce a luat Cina cea de Taină, este corpul fizic. Acesta moare. El va muri la toți oamenii. Spre mijlocul celei de-a șasea rase originare, în ultima treime, nu va mai exista niciun corp fizic. Întregul om va fi din nou eteric, el intră într-o materialitate mai fină. Aceasta nu se va întâmpla dacă omul însuși nu va contribui la producerea ei. În acest scop el trebuie să treacă mai întâi la hrana pe care și-o prepară singur în laborator. Așa încât omul se îndreaptă cu pași repezi spre propria îndumnezeire, în măsura în care el nu-și mai ia hrana din natură, ci din propria înțelepciune, din Dumnezeul din interior.
Când omul va învăța să se hrănească singur, vor fi puse bazele pentru ceva mai înalt, și anume propria sa reproducere. Treptat, el își creează din lumea minerală o viață în sine.
Acesta este lungul drum al evoluției omenești. Ceea ce cunoaște în ziua de azi naturalistul este doar un mic segment din marele cerc.
Odată cu Saturn [Nota 19] noi intrăm în perioada minerală. În era atlanteană, prin consumul elementului mort, se pregătește acel lucru care produce egoismul. Până la subrasa a cincea, protosemitică [Nota 20], se dezvoltă astfel, foarte lent, Eul omenesc. În cea de a șasea subrasă a celei de-a cincea rase originare acest Eu va intra din nou într-o etapă superioară de dezvoltare. Aceasta înseamnă că noi ne aflăm în fața unui nou moment de răscruce al existenței. Noul moment de răscruce a început în perioada în care protosemiții au pus bazele actualei rase-rădăcină (vezi schema).
Culturii protosemitice îi datorăm tot ceea ce a fost până acum. Acum, însă, odată cu popoarele slave [Nota 21], începe un nou caracter de rasă, care se continuă în viitor [în următoarea rasă-rădăcină – n.trad.]. De la un popor se aduce, simultan cu o anumită ruptură cu trecutul, un specific nou în lume. Acesta se plămădește ca spiritualitate tainică în țăranul rus. Aceasta formează a doua parte a vâltorii, ce urmează. În prezent, o anumită cultură este considerată a fi în descompunere și una nouă se pregătește. Ea se pregătește în Vest și în Răsărit, se va dezvolta plenar. Însă vechiul trebuie să stimuleze noul. Pretutindeni unde în epoca noastră întâlnim predispoziții noi, acolo totul este în germene, grosolan, stângaci. Vechiul, în schimb, este ceva cizelat și finisat, are însă în el morbul criticii și al descompunerii. Din ramura semitică se nasc purtătorii vechii culturi, ai cărei purtători sunt în ceea ce se învârtejește înăuntru vâltorii. Ei toți au ceva semitic în sine. Exemple: Lassalle, Marx [Nota 22]. Aceasta se învârtejește spre interior. O continuare nu este posibilă de aici încolo. Trebuie făcut un salt, ca de pe un mal pe altul, spre spiritualitatea culturii viitoare a Răsăritului. Acesta este un început complet nou.
Viitorul este la început necioplit și, în mod natural, infestat de vechi. Haeckel [Nota 23] este un astfel de om, care înoată în mijlocul curentului și este antrenat puternic de ambele vârtejuri. Prima parte din Enigmele lumii a lui Haeckel este teosofie elementară pozitivă; a doua parte este negativă, distructivă; aceasta este o vâltoare.
Cele două contrarii pot fi observate și în socialismul Estului și al Vestului. Socialismul Occidentului este un socialism al producției, cel al Estului un socialism al consumului. Cel care reglează social ceea ce se produce, o face cu sete de câștig, cu egoism. Cel care reglează consumul se uită ce vor ceilalți de la el; se uită la semenii lui, ține cont de fraternitate. Socialismul producției – Marx, Lassalle – se uită la muncitor ca producător, în Răsărit, pe prim-plan stă consumul, de exemplu la Kropotkin, Bakunin, Herzen [Nota 24]. Puteți urmări cum lucrurile se izbesc între ele cu forță, de exemplu la Kropotkin. El a înțeles imediat principiul ajutorului reciproc la animale. Socialismul Vestului este construit în întregime pe luptă. Astfel interferează curenții evoluției omenirii.
