Știința materialistă, cu excepția câtorva cercuri care în ultimul timp au recurs la o altă explicație, a formulat o teorie generală care susține că originea sistemului solar actual se află într-un fel de nebuloasă primară ce cuprindea un spațiu până dincolo de orbita lui Neptun, deci până dincolo de cea mai îndepărtată planetă a sistemului solar. Se presupune că din această nebuloasă s-a format în mod treptat, printr-un proces de condensare, Soarele împreună cu planetele care evoluează în jurul lui. Un număr mai redus de comentatori au o concepție puțin diferită, dar care nu aduce nimic esențial pentru noi, cei care ne bazăm pe o conceptie spirituală asupra Universului. Deci, așa s-ar fi format Soarele și planetele din jurul său. În acest sens, la școală s-a recurs la o experiență care ca o jucărie frumoasă încearcă să dea elevilor o imagine concretă despre formarea întregului sistem planetar*.
* Se face referire la demontstrația fizicianului Plateau ( 1806-1883) citat de Vincenz Kraus în Hauptprobleme der Philosophie din anul 1892 (N.T.).
Se ia o substanță uleioasă, se toarnă într-un vas cu apă, căutându-se să se dea substanței uleioase o formă circulară. Apoi pata uleioasă se împarte în două, pe la mijloc, pentru a indica ecuatorul, și i se dă o formă circularâ. Se așează deasupra un mic disc din hârtie și se străpunge prin mijloc cu un ac lung și cu ajutorul acestuia totul se pune în mișcare, în rotație. Se observă imediat după ce s-a început rotirea că apare la început o picătură care se detașează de substanța uleioasă și se rotește în jurul acesteia, așa cum se presupune că s-ar fi întâmplat și cu un corp ceresc; apoi, se detașează o a doua picătură, o a treia și la sfârșit rămâne la mijloc restul, o pată mai mare, în jurul căreia plutesc, rotindu-se, picăturile mai mici care s-au desprins. Un adevărat sistem planetar în miniatură! Așa s-ar părea. De ce nu, se spune, și sistemul nostru planetar nu s-ar fi format la fel, ca urmare a unei rotații a nebuloasei originare, de vreme ce procesul se poate reproduce cu un sistem solar în miniatură!
De obicei, acest gen de comparații pare foarte convingător și oamenii înțeleg ușor cum s-au format în trecut toate planetele, Saturn, Jupiter, Marte, Pământul, Venus și Mercur, din nebuloasa primară. Dar toată povestea și nu numai experiența comparativă, concepția întreagă în ansamblu, pornește de la o gândire cu totul eronată, gândire ce predomină epoca noastră. Căci oamenii cu o pregătire intelectuală implicați în această demonstrație, care expun atât de simplu și clar experiența, uită de fapt un lucru: că ei însiși au pus în mișcare experimentul învârtind acul! Ei se uită pe sine și, dacă această uitare de sine este în unele situații din viață ceva folositor, în cazul nostru cel care conduce experimentul uită lucrul cel mai important, esențial, fără de care picătura de ulei nu s-ar mișca niciodată. Cel puțin, savanții care susțin această superstiție – am numit sistemul Kant-Laplace – ar trebui să aibă o anumită consecvență în ideile lor. Ar trebui să admită că și altădată o ființă oarecare a plasat un scaun imens în spatiul cosmic și a pus în mișcare un ax gigantic. Iată ce ar trebui totuși, cel puțin, să admită. Dar gândirea umană s-a obișnuit atât de bine să nu vadă decât partea materială a lucrurilor, încât nu se mai observă contradicțiile care se găsesc într-o astfel de comparație.
De fapt, există totuși o parte de adevăr în ceea ce numim sistemul cosmologic Kant-Laplace, numai că acest adevăr este altul decât eeea ce propun explicațiile materialiste. Este foarte adevărat că în fața privirii unui clarvăzător tot ceea ce compune sistemul nostru solar actual apare efectiv ca provenind dintr-o nebuloasă originară. Cine poate face investigații istorice corecte ajunge să știe că partea corectă din ipoteza Kant-Laplace derivă dintr-o tradiție ocultă. Acest lucru s-a uitat din momentul când cuvintele „ocult” și „ocultism” au devenit ceva ce trebuie să ocolim, ceva de care trebuie să ne ferim, așa cum copiii se tem și se feresc de „omul negru”. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat în trecut, când s-a format sistemul nostru solar, nu s-a putut împlini fără influența directă a unor entități și puteri spirituale. Materia nu face nimic fără ca la temelie să nu stea ființe spirituale.
Ar însemna să dăm o extindere prea mare acestei expuneri dacă am încerca să prezentăm o explicație completă asupra formării sistemului solar*. Vom lăsa de o parte celelalte planete, Saturn, Jupiter etc., și ne vom limita numai la ceea ce are importanță directă pentru viața și evoluția omului.
* A se vedea și lucrarea lui Rudolf Steiner Ierarhiile spirituale și reflectarea lor în lumea fzică, (GA 110), Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1995. (N.T.)
În mod efectiv a existat la început o nebuloasă originară, cosmică, în care se aflau într-o stare de disoluție toate elementele care compun sistemul solar. Legate de această nebuloasă și făcând totodată parte din ea, se aflau entitățile pe care le-am cunoscut în cursul expunerilor anterioare și îndeosebi în conferința de ieri. De exemplu, de această nebuloasă cosmică erau legate toate entitățile care în douăzeci și patru de mari perioade trecuseră prin stadiul de om. Dar mai erau prezente și alte entități. Ele se aflau în această nebuloasă și fără prezența lor acolo aceasta nu ar fi decât o fantasmagorie abstractă. Aceste entități erau însăși nebuloasa. Dacă un chimist ar încerca să și-o reprezinte cât de cât, ar fi o imposibilitate. Ea nu exista decât sub forma de gânduri lipsite și detașate de orice realitate materială. În fapt, nebuloasa aceasta originară era locuită de o seamă de entități spirituale. Iar când devine vizibilă, ființele care apăruseră pe Saturn odinioară și evoluaseră apoi pe vechiul Soare, pe vechea Lună și pe Pământ până când, după o lungă pauză, apare nebuloasa terestră originară, ca să-i spunem așa, toate aceste ființe sunt acum prezente și active în ea. Și chiar și celelalte entități care apar abia pe Soare sunt acum legate cu această nebuloasă. Și toate aceste entități, întregul cortegiu de ființe care se află aici, acestea sunt cele care pun totul în mișcare. Căci înseși entitățile singure își creează propriul lor câmp de acțiune.
Existau, de exemplu, unele entități care aveau nevoie de un cu totul alt loc de ședere decât aveau nevoie oamenii pentru a putea parcurge evoluția care era corespunzătoare cu natura lor. Acele ființe care pe vechea Lună au existat ca precursori ai oamenilor de azi, nu aveau decât corp fizic, eteric și corp astral. Ele reapar acum, la începutul evoluției terestre, cu aceste trei elemente ale structurii lor după marea pauză cosmică (pralaya), așa cum o plantă răsare din sămânța sa. Întreg acest sistem nu prezenta la început condițiile convenabile pentru ființele care purtau în natura lor germenii umanității actuale. Începutul evoluței terestre cunoștea un ritm foarte rapid. Dacă acest ritm s-ar fi menținut, omul nu ar fi reușit să-și împlinească evoluția, căci condițiile erau de așa natură, încât o ființă ar fi deja îmbătrânită la scurt timp după naștere. Dacă această evoluție rapidă, specifică Soarelui, ar fi durat, am fi îmbătrânit foarte de tineri. Viața nu ar fi durat atâtea decenii cât durează în prezent și am fi avut părul alb puțin timp după naștere. Am fi îmbătrânit copii fiind.
Acest lucru nu trebuia să se întâmple. Dar, pe de altă parte, existau alte entități care aveau nevoie de acest ritm. De aceea, ele nu au parcurs decât o scurtă vreme mersul evoluției împreună cu omul, apoi s-au separat, s-au desprins de globul terestru unitar și au format un corp ceresc separat, care este chiar Soarele pe care îl vedem acum pe cer. Aceste entități și-au fixat pe Soare locul lor de ședere și au atras acolo substanțele de natură solară. Soarele care ne luminează acum este populat în întregime de aceste entități spirituale, după cum Pământul este populat de oameni. Fiecare rază de soare care vine spre noi este expresia activității ființelor spirituale care în decursul stadiilor anterioare, pe Saturn, Soare și Lună, au atins un nivel ce le permite să aibă o evoluție rapidă ca cea care se derulează astăzi pe Soare. Entități superioare erau implicate în existența lumii la începutul evoluției terestre, dar apoi s-au desprins, formând Soarele, iar ce a rămas era ceva ce ne-am putea reprezenta dacă am amesteca la un loc actuala substanță a Lunii și a Pământului. Tot acest amalgam începe să se rotească în jurul Soarelui un anumit timp.
Să reținem deci că, înainte de a ajunge la momentul pe care l-am arătat ca fiind acela când omului i se deschide accesul spre starea de umanitate, s-a produs desprinderea Soarelui de globul cosmic inițial, din care rămân contopite numai elementele care astăzi formează Pământul și Luna, deci un glob Pământ-Lună. Pe Soare au rămas să locuiască entitățile care conduc pe plan spiritual evenimentele terestre. Când aceste entități au apărut pe Pământ, venind de pe vechea Lună, după terminarea pauzei cosmice, erau în număr de șapte. Geneza le numește Elohimi, Spirite ale luminii sau Spirite ale formei*. Aceste înalte entități spirituale au participat un timp la evoluția terestră, apoi s-au retras pe Soare și de acolo acționează acum asupra Pământului. Șase din aceste entități aveau o astfel de natură încât și-au unit existența cu cea a Soarelui. A șaptea entitate, al șaptelea Elohim, s-a separat de ceilalți și în Vechiul Testament este numit Iahve sau Iehova. La început a rămas atașat de Pământ, dirijând evoluția terestră din interiorul globului terestru-lunar, în timp ce ceilalți șase Elohimi își exercitau influența din exterior, din Soare. Aceasta a durat un timp.
* A se vedea și Rudolf Steiner, Misterul biblic al Genezei (GA122), București, Editura Univers Enciclopedic, 1995 (N.T.).
Ne este ușor acum, după cele expuse ieri cu privire la vechea Lună, să înțelegem că după desprinderea Soarelui în globul care a rămas, format, a avut loc o densificare a tot ceea ce a rămas în urmă și care era alcătuit din Pământ și Lună. O anumită perioadă de timp, evoluția terestră s-a desfășurat în sensul că procesul de densificare s-a exercitat nu numai asupra substanțelor elementare care compuneau globul terestru-lunar, ci și asupra ființelor rămase, ființe care ulterior vor deveni oamenii care suntem azi. La vremea aceea, aceste ființe erau extrem de maleabile și delicate, dar încep să capete o consistență atât de grosolană, atât de dură, încât au dat naștere unor instincte oribile. Viața întreagă începuse să ia forme din cele mai grosolane.
În aceste condiții nu mai putea avea loc o evoluție normală pentru om. Totul ar fi devenit și mai dur, mai grosolan, iar oamenii s-ar fi osificat, ar fi devenit un fel de mumii și ar fi populat o planetă pe care s-ar fi format ființe fără frumusețe, un fel de animale cu forme umane, un fel de statui vii grotești. Pământul însuși s-ar fi mumificat. Era necesar să intervină ceva și aceasta are loc datorită tocmai intervenției Spiritului cosmic ce dirija totul pe Pământ. Din masa elementelor lunar-terestre, Iahve începe să desprindă partea cea mai dură, această zgură a Pământului, pe care azi o vedem pe cer, Luna. Dar nu numai substanțele dure au fost desprinse, ci și ființele cele mai grotești, cele mai puțin rafinate. Putem deci să spunem că prin desprinderea Soarelui s-a evitat ca omul să evolueze mult prea rapid, iar prin separarea Lunii, omul și Pământul au fost ocrotiți de o evoluție ce ducea spre mumificare, spre pietrificare.
Din toate aceste evenimente, trebuie să reținem că, după ce Pământul s-a separat complet de masa inițială care apăruse după ieșirea din pauza cosmică ce a urmat după sfârșitul evoluției lunare, el a devenit prielnic pentru o evoluție normală a omului sub influența exterioară a celor două corpuri cosmice care se separaseră, Soarele și Luna, sau, mai exact spus, sub influența celor șapte Elohimi, dintre care șase acționau din Soare, iar al șaptelea, Iahve, de pe Lună. Aceste înalte entități s-au desprins de Pământ tocmai pentru salvarea omului și totul a fost astfel ordonat încât aceste două forțe să se echilibreze. Prin separarea atât a forțelor solare, cât și a celor lunare, s-a stabilit ritmul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului.
Imaginați-vă acum – pentru a putea înțelege toate acestea sub un nou aspect – că numai Soarele și-ar exercita influența asupra omului. Noi știm că acesta evoluează pe Pământ trecând prin nenumărate încarnări. A existat, bineînțeles, o primă încarnare, după care au urmat altele și permanent el a preluat alte corpuri, și tot așa până la ultima reîncarnare, când va avea și ultimul corp fizic. Omul trece, așadar, printr-o serie de încarnări și în felul acesta progresează încetul cu încetul, perfecționându-se. Ființele umane au pășit prima dată pe suprafața Pământului ca niște adevărați copii spirituali, ca niște bebeluși. Din momentul când Soarele și Luna s-au despărțit de Pământ, oamenii și-au început propriu-zis evoluția terestră și s-au ridicat până la nivelul de astăzi. Iar de acum înainte, noi toți vom continua să ne reîncarnăm în alte și alte corpuri, până la sfârșitul evoluției terestre. Gândiți-vă însă că, dacă numai Soarele ar fi acționat asupra noastră, omenirea ar fi fost nevoită să treacă numai într-o singură încarnare prin toate experiențele pe care le acumulează în marele șir de încarnări. Pentru a se stabili un ritm corect de dezvoltare în care suntem menținuți acum, a fost nevoie de o conjugare a forțelor solare și lunare venite din exterior.
După ce Soarele și mai apoi Luna s-au desprins, au început să se formeze încetul cu încetul ființe umane; atunci s-a constituit prima structură a omului actual*. A fost o vreme când pe Pământ nu se putea merge așa cum se merge astăzi. Nu trebuie să ne imaginăm că după separarea Lunii omul pășea pe Pământ într-un corp carnal, ca acum. Mai întâi, să notăm că formele existente deja înainte au reapărut ca într-un fel de repetare, de recapitulare, iar când Pământul s-a eliberat de elementele solare și lunare avea încă un aspect asemănător cu cel ce existase pe vechea Lună, chiar și mai puțin consistent. Dacă cineva ar fi putut privi Pământul cu ochii noștri actuali, nu ar fi putut zări nici o ființă umană. În schimb, existau alte ființe care nu erau suficient de evoluate pentru a mai aștepta până să coboare pe Pământ și ele au fost nevoite să îmbrace forme corporale imperfecte, astfel că la câtva timp după separarea de Lună au devenit prezente și chiar vizibile pentru ochiul fizic forme animale inferioare, care aveau deja o anumită consistență fizică, materială. Ființa umană însă, ca și mamiferele superioare, nu coborâseră încă la acel moment pe Pământ; omul mai era o ființă spirituală, planând deasupra și în jurul Pământului. Prin această prelungire în lumea spirituală el încorporează în natura sa mai multă materie subtilă. Densificarea lui se face în mod progresiv până la momentul oportun, când a putut să coboare acolo unde solul începuse deja să se întărească, formând un fel de insule solide.
* Acest proces are loc aproximativ la jumătatea perioadei lemuriene (N.T ).
Primii oameni apar, deci, relativ mai târziu; ei aveau o structură cu totul diferită de a omului contemporan. Ar fi foarte dificil să vă fac o descriere a formelor pe care le aveau oamenii atunci când au început să se cristalizeze, ca să spunem așa, din elementul spiritual. Deși în bună parte v-ați obișnuit să auziți multe lucruri greu de admis, ați fi cu adevărat șocați dacă v-aș descrie formele atât de grotești ale corpurilor în care se încarnau atunci sufletele noastre. Nu ați putea suporta o asemenea descriere. Mai târziu însă, în viitor, când aceste realități ale acelor vremuri, grație curentului spiritual antroposofic, vor fi conștientizate din ce în ce mai mult, va trebui ca oamenii să le cunoască, deoarece vor avea o deosebită semnificație pentru viața lor. Căci numai cunoscând modul cum s-a dezvoltat corpul nostru fizic, cum s-au format organele, pornind de la forme cu totul diferite de aspectele actuale, omul va recunoaște strania înrudire între organele corpului uman, care în prezent se află atât de diferite unele de altele. Va sesiza atunci relația dintre unele organe, ca de exemplu, relația între apendice și trahee, care la origine făceau corp comun la acele prime ființe stranii. Omul de astăzi este rezultatul unui proces evolutiv care a diferențiat în mii de feluri ceea ce exista în ființa de odinioară. Organe care astăzi sunt separate erau altădată legate împreună și funcționau împreună, dar au păstrat și azi afinități care ies la iveală cu ocazia unor maladii; când boala atinge un organ, neapărat există o manifestare și la organul care fusese comun. Viitorii studenți în medicină [ Nota 25 ] vor avea ocazia să facă multe descoperiri pe care medicina actuală – care nu este decât un conglomerat de denumiri – nici nu le poate imagina. Numai atunci va înțelege medicina care este cu adevărat natura umană. Vă spun toate acestea acum pentru a vă arăta cât de diferită era forma umană în acele vremuri primordiale față de cea de acum.
Forma actuală s-a consolidat și fasonat încetul cu încetul. La origine, chiar după ce coborâse propriu-zis pe Pământ, corpul uman nu avea un sistem osos. Oasele s-au format pornind de la un fel de filamente cartilaginoase care străbăteau corpul ca niște corzi, provenind, la rândul lor, dintr-o substanță și mai puțin consistentă, cândva lichidă, iar cu mult, cu mult mai înainte, chiar de natură gazoasă; dacă mergem și mai mult în trecut, vom ajunge la natura sa astrală, apoi eterică, adică o substanță spirituală densificată. De fapt, tot ce este materie provine din spirit. Totul este prefigurat în spirit. Mult mai târziu abia, în perioada pe care o numim atlanteană, ființa umană și-a format sistemul osos; în perioada anterioară, lemuriană, sistemul osos existase doar sub forma de tendință spre osificare.
Pentru a înțelege mai bine Apocalipsa este necesar să studiem mai îndeaproape omul perioadei lemuriene. Este suficient să arătăm că în primele timpuri care au urmat după separarea de Lună și coborârea ființei umane spre Pământ, voința avea o amploare cu totul alta decât mai târziu. În acea perioadă, forța de voință umană acțona în mod magic. Grație acestei forțe, se putea acționa asupra creșterii plantelor; dacă omul voia, el putea determina ca o plantă să crească mai repede, facultate care astăzi nu se poate obține decât prin practici anormale de magie. În consecință, în perioada lemuriană, mediul natural al omului era supus în întregime voinței sale. Când această voință urmărea scopuri benefice, ea putea stăpâni valurile mării, furtunile, uraganele de foc vulcanice care învolburau atmosfera, căci Pământul mai era în bună parte frământat de convulsii vulcanice. Asupra acestor forțe omul își putea exercita o influență binefăcătoare, dar și distrugătoare, după cum voința sa era benefică sau malefică. Insule întregi se puteau scufunda sub acțiunea unei voințe distrugătoare. Voința umană era la unison cu mediul înconjurător. Continentele populate cu oameni au fost distruse datorită răutății sălbatice a unora. Numai o mică parte din omenirea lemuriană a fost salvată, în sensul că a putut continua să se încarneze în perioada următoare – o dată în plus trebuie să facem o distincție între evoluția raselor și a popoarelor și cea a sufletelor. Perioada care a urmat, perioada atlanteană, o putem descrie cu mai multă exactitate pentru că avem acum în limbajul nostru cuvinte și noțiuni capabile să traducă ceea ce revelează percepția clarvăzătoare.
După catastrofa care a distrus Lemuria, urmează perioada atlanteană, perioadă în care omenirea se dezvoltă în cea mai mare parte pe un continent situat în partea globului terestru care formează astăzi fundul Oceanului Atlantic, între Europa și America. În general, condițiile de trai erau și atunci mult deosebite de cele în care trăim astăzi. La începutul acestei perioade, omul era astfel constituit, încât modul lui de a percepe lumea era de asemenea diferit. Am vorbit în prima conferință despre acest aspect și chiar și după aceea. Astăzi vom încerca, din nou, să schițăm într-un mod mai precis natura foarte diferită a modului de percepție din acele vremuri.
Omul poseda un fel de clarvedere naturală deoarece elementele care constituiau ființa lui erau altfel legate între ele decât sunt în prezent. Corpul eteric nu era atât de strâns unit cu cel fizic; corpul eteric depășea cu mult partea fizică. Abia către ultima treime a perioadei atlanteene, corpul eteric s-a redus și a luat exact forma corpului fizic, așa cum este astăzi. Prin faptul că omul atlantean avea o structură internă cu totul diferită, întreaga sa viață conștientă și sufletească erau de asemenea diferite. Și pentru a înțelege bine ceea ce spune autorul Apocalipsei, trebuie încă o dată să abordăm un capitol important și totodată foarte misterios.
Dacă ne-am fi aflat pe vechea Atlantidă am fi constatat că nu exista o atmosferă compusă dintr-un aer la fel de pur și transparent ca cel care înconjoară astăzi Pământul; totul era învăluit de o atrnosferă îngreuiată de neguri și vapori de apă. Aceasta a devenit mai limpede, mai transparentă mai târziu, pe măsură ce continentul evolua. Dar dezvoltarea cea mai intensă a omului și a culturii avea loc tocmai în zonele în care norii și cețurile erau mai dense. Aici s-a format baza culturilor ulterioare. Atlantida era atât de impregnată de cețuri, încât alternanța între ploaie și timp senin, cum o avem astăzi, era necunoscută. Curcubeul nu era cunoscut. Mult mai târziu, când s-a produs o condensare a apei din atmosferă, când ploi abundente au inundat întreg Pământul și a dus la acea mare catastrofă care a fost Deluviul, Potopul, s-a produs și acel fenomen fizic al curcubeului. Ne aflăm în fața unuia din acele momente când știința spirituală vă poate inspira cea mai mare venerație față de străvechile, documente sacre. Când Geneza ne spune că după Potop Noe ca reprezentant al celor care au salvat speța umană, a văzut primul curcubeul, este relatat un eveniment absolut real, istoric. Omul vedea pentru prima dată curcubeul după Potop, căci înainte acest fenomcn fizic nu putea avea loc.
Vedeți cât de profunde și cât de adevărate, chiar în litera lor, sunt documentele sacre. Astăzi mulți oameni se simt consternați când li se spune că textele religioase sunt adevărate chiar în litera lor. Există într-adevăr o zicală care spune: „Litera omoara, spiritul dă viață” și care poate fi adevărată, dar unii o citează cu rea-credință căci trag de aici concluzia că ar fi cu totul justificat să nu te ocupi prea serios de textele vechi, că nu este util să cunoști cuprinsul lor pentru că nu sunt decât „literă care ucide”. Acești oameni se lasă încântați de propriul lor spirit, care se desfășoară în interpretări fanteziste. În comentariile lor, ei pot fi plini de duh, dar nu aceasta este important; ceea ce are importanță este, dimpotrivă, să vedem în aceste texte ceea ce conțin ele cu adevărat. Or, această frază: „Litera ucide, spiritul dă viață” are în limbajul nostru aceeași semnificație ca și cuvintele lui Goethe [ Nota 26 ].
Cât timp nu ai înțeles
Acest „Mori și vei fi”
Nu ești decât un oaspete obscur
Pe acest pământ întunecat.
Aceste cuvinte nu înseamnă în nici un caz: Dacă vrei să conduci pe cineva la cunoașterea superioară trebuie mai întâi să-l ucizi – ci: Omul trebuie să se ridice la spiritualitate tocmai prin cultura pe care o dezvoltă în lumea fizică. Litera este corpul spiritului și mai întâi trebuie să o ai și să o cunoști, apoi abia poți spune că din ea scoți spirit. Litera odată înțeleasă trebuie să mori pentru ca spiritul să renască. Acest cuvânt nu este un îndemn de a interpreta după fantezia noastră conținutul străvechilor documente religioase. Și când, de exemplu, am descifrat adevărata semnificație a curcubeului biblic, pătrunde în sufletul nostru o profundă venerație față de aceste texte. Și vom înțelege și mai mult cum poate progresa omul către un sentiment adevărat, autentic și către o voință de apropiere plină de înțelegere a textelor sacre, printr-o gândire aprofundată grație concepției antroposofice despre lume.
Să revenim la vechea Atlantida. Am spus că omul trăia într-o stare de conștiență diferită de a noastră, că memoria sa era alta decât acum. Diferențele sunt mult mai profunde. Când ne ducem cu gândul înapoi, nu către sfârșitul perioadei atlanteene, ci mult mai departe, către începutul ei, vom constata ce diferită era conștiența umană atunci față de cea pe care o avem astăzi.
Să evocăm încă o dată în mintea noastră situația actuală. În timpul zilei, omul se servește de simțuri. Seara se culcă, corpul astral și eul se desprind de corpul fizic și de corpul eteric; acestea rămân în pat. Câmpul conștienței se întunecă. Omul nu mai e conștient de nimic, nu mai vede și nu mai aude nimic. Dimineața, când corpul astral și eul revin în corpul fizic și în cel eteric, realitatea fizică reapare în conștiența noastră. Cum se prezentau lucrurile în primele timpuri ale Altantidei? Să ne referim la momentul când, dimineața, ființa umană revine în corpul fizic și în cel eteric. În jurul lui nu exista atunci o lume fizică așa cum este astăzi. Toate obiectele pe care în prezent le vedem cu contururi precise se vedeau atunci nebulos, înconjurate de o aură, de un fel de halou cu margini colorate, așa cum într-o seară cețoasă ne apar luminile de pe stradă, cu halouri colorate în jurul lămpilor. Așa se prezentau lucrurile atunci. Obiectele se vedeau confuz, fără contururi și suprafețe, și totul învăluit în cețuri colorate. Încetul cu încetul, pe măsură ce procesul evolutiv continua, obiectele încep să apară conturat, din ce în ce mai precise. Dacă în față am fi avut un trandafir, am fi văzut, în acele prime timpuri ale Atlantidei, apărând o formă cețoasă având în centru un cerc de culoarea trandafirului; apoi cu încetul culorile exterioare păreau că se depun la suprafață. Contururile obiectelor nu s-au precizat decât mai târziu.
Natura fizică arăta deci cu totul diferit în vechea Atlantida, în timpul zilei. La fel era situația și seara, când ființa umană își părăsea corpul fizic și se culca. Propriu-zis, el nu dormea așa cum dormim noi azi. Expresia „se culca” nu avea aceeași semnificație pe care i-o dăm acum. Întreaga lume de forme fizice nebuloase rămânea, firește, pe loc, dar omul nu o mai percepea pentru că el pătrundea, spiritual vorbind, într-o lume superioară. Trăia efectiv într-o lume spirituală nemărginită, el însuși nemaiavând limite sau contur. Omul conviețuia cu entități spirituale în această lume. În prima parte a perioadei atlanteene, alternanța de zi și noapte era de așa manieră încât dimineața, când entitatea umană ființa în corpul fizic, ea avea doar imagini nedeslușite și cețoase din lumea fizică înconjurătoare, așa cum am arătat mai înainte, iar noaptea, când își părăsea corpul fizic, avea posibilitatea să trăiască în mod spiritual, deși uneori nedeslușit, confuz, printre entități spirituale. Pur și simplu omul se mișca între spirite. Dar mult mai diferită era viața de senzație a sa, în acele vremuri. De exemplu, seara, când la culcare se desprindca de corpul fizic și de cel eteric, el nu simțea nici un fel de oboseală, nu simțea nevoia de odihnă. Și nici nu ar fi găsit odihnă, căci, intrat în lumea spirituală, tocmai acolo era efortul, activitatea. Abia dimineața, când revenea în corpul fizic, atunci se simțea obosit, simțea nevoia de odihnă și își căuta, ca să spunem așa, patul, iar patul era propriul său corp. În corpul fizic își găsea odihna și liniștea. Omul se strecura în propriul său corp și în el se odihnea toată ziua. Activitatea și oboseala erau noaptea, în lumea spirituală; odihna era ziua, în corpul fizic.
Totul era așadar altfel. În decursul acestei lungi perioade, ființa umană evoluează treptat, trecând de la aceste condiții, complet diferite de cele actuale, la altele, care au apărut ulterior. Omul parcurge această evoluție pe măsură ce corpul eteric intră puțin câte puțin într-un raport mult mai strâns cu corpul fizic, fapt ce se împlinește în ultima treime a perioadei. Înaintea acestui eveniment, omul avea impresia că se trezește abia noaptea când pătrundea în lumea spirituală. În acel timp, el nu ajunsese să spună despre sine „eu”, nu avea încă o conștiență de sine. Când își părăsea corpul fizic și pe cel eteric pentru a pătrunde în strălucirea nopții, el avea sentimentul că făcea cu adevărat parte din spiritualitatea care era acolo sus, el se simțea oarecum în siguranță și protejat de vechiul său suflet-grupă. Totul devenea luminos în jurul său în timpul nopții, dar el însuși nu se simțea independent. Așa cum sunt degetele în raport cu „eul” nostru, la fel se simțeau oamenii profund atașați de sufletul-grupă; în fața privirii unui clarvăzător, sufletele-grupă apăreau sub imaginea și forma a patru capete, unul de leu, altul de taur, de vultur și altul de om. Toate acestea sunt descrise în Apocalipsa lui Ioan. Omul se simțea atins de unul din aceste patru tipuri de suflete-grupă. Numai când a dobândit această carapace a corpului fizic, ca o cochilie de melc, a început să aibă impresia că are ceva propriu, care îi aparține numai lui. Căci dacă ființa umană a devenit puțin câte puțin independentă, personală, se datorează faptului că la un moment dat a putut să se închidă în corpul fizic, devenit tot mai dur. Această incluziune în corpul fizic a plătit-o prin întunecarea treptată a lumii spirituale, care a sfârșit prin a se retrage complet din viața lui. În schimb, lumea de aici, de jos, pe care o revedea când revenea dimineața în corpul fizic, a încetat să mai fie cețoasă; ea devine luminoasă, se conturează tot mai mult. În același timp, omul începe să se simtă ca un „eu”, să își dea seama că poartă în el o conștiență de sine. Învață să spună despre el „eu” .
Dacă dorim să avem o reprezentare exactă despre ce înseamnă aceasta, să ne imaginăm omul degajându-se de cochilia sa, de corpul său fizic, pentru a pătrunde, în timpul somnului, în lumea divin-spirituală. Acolo el trăiește printre aceste entități spirituale. Acolo îi răsună din exterior ce este el, numele lui. Un grup auzea cuvântul care în limbajul primordial era cel care denumea acel grup, un alt grup auzea un cuvânt diferit. Deoarece omul nu se putea numi singur pe sine, trebuia să-și audă numele răsunând din exterior. Când își părăsea cochilia sa de melc, care era corpul lui, el știa că este el pentru că numele lui îi răsuna în suflet ca o chemare. Când apoi a putut să perceapă prin corpul său mediul său fizic, a învățat și să se simtă ca un „eu”, să simtă în el și în acest „eu” forța divină a cărei rezonanță îi parvenea mai înainte ca din exterior. Începea să simtă divinitatea care pătrunsese în el. Iar divinitatea care îi era cea mai apropiată, acea divinitate care a introdus în el „eul”, el a numit-o Iahve, adică Cel-care-conduce-eul. Mai întâi, forța acestei divinități a simțit-o el manifestându-se în „eul” său.
De acest proces interior au fost legate însă și evenimente exterioare. Când îndepărtatul locuitor al Atlantidei se cufunda în corpul său fizic și privea spațiul din jurul său și bolta cerească el nu vedea un curcubeu, ci ceva care avea forma unui disc colorat; în acel loc, mai târziu a apărut Soarele. Soarele nu avea forța de a străpunge stratul gros de ceață și negură, dar forța lui era prezentă și acționa prin ceață. Ea acționa asupra Pământului, dar nu intens, căci era voalată de ceată. Dar încetul cu încetul cețurile se destramă și Soarele începe să se arate din ce în ce mai mult, încât atunci când în om s-a trezit conștiența pentru lumea exterioară, așa cum am spus, aceasta a coincis cu apariția Soarelui ieșit din nori, străpungând și împrăștiind negurile. Ceea ce există acolo sus, acolo unde cele șase spirite își aveau locul și dirijau împreună cu Iahve evoluția terestră, a putut să se reveleze și să-și manifeste activitatea direct asupra Pământului.
Ce schimbări s-au petrecut în om? La începutul perioadei, noaptea, când el se desprindea de corpul fizic, se scălda pur și simplu cu spiritul și cu sufletul într-o baie de lumină interioară astrală, lumină care nu depindea de Soarele fizic. Această lumină care îl învăluia era de aceeași esență cu lumina emanată de înaltele entități spirituale care mai târziu se va manifesta și fizic venind de la Soare. Când apoi, mai târziu, omul a început să se restrîngă tot mai mult la conștiența sa fizică, poarta către imaginile spirituale interne i s-a închis și a început să fie învăluit de obscuritate când, noaptea, își părăsea corpul fizic și eteric și intra în lumea spirituală. Și în măsura în care el se includea în sine, în aceeași măsură se accentua lumina exterioară, care nu este decât o revelație a activității și prezenței entităților spirituale. Lumina care emana din aceste entități lucea de acum înainte pe Pământ, iar omul începea să o considere ca fiind de esență materială. În sufletul sau, cuprins acum de tenebre, lumina totuși strălucea și nu a fost cuprinsă de întuneric.
A fost un proces cosmic care s-a desfășurat și pe plan istoric, într-o anumită perioadă de evoluție a lumii. În acel moment, omul a plătit cucerirea conștienței de sine cu o întunecare spirituală. A pierdut, în felul acesta, lumina prin care el percepea sufletul-grupă de care aparținea. Dar acesta nu a fost decât începutul individualizării sale. Perioade lungi de timp, foarte lungi, urmau să se scurgă înainte ca această individualizare să fie realizată cu adevărat. Perioada atlanteană era pe sfârșite; Deluviul s-a dezlănțuit. Și după acest cataclism începe perioada pe care o numim postatlanteană, cu prima epocă de cultură, epoca vechii culturi indiene. Conștiența de sine nu era încă deplin dezvoltată. A urmat apoi, după cum știm, epoca de cultură persană, apoi cea egipto-chaldeană. Ființa umană se maturiza și își dezvolta tot mai mult conștiența de sine. În a patra epocă de cultură se produce un eveniment de o importanță incalculabilă pentru destinul omului; tot ce se realizase până la acel eveniment nu fusese decât o pregătire a acestuia.
Imaginați-vă că ați fi transportați de pe Pământ pe o stea foarte îndepărtată, înzestrați fiind totodată cu clarvedere, și vă îndreptați privirile spre Pământ din înălțimea acelei stele îndepărtate. Veți putea vedea atunci că Pământul nu este, fizic vorbind, decât un corp fizic și că din el mai face parte și un corp eteric și chiar un corp astral, ca la orice ființă umană. Pământul are deci toate aceste trei corpuri. Îl veți vedea înconjurat de o „aură” și veți putea urmări de-a lungul mileniilor evoluția acestei „aure” terestre. Pământul va apărea înconjurat de tot felul de culori, la mijloc nucleul fizic și de jur împrejur aura cu forme și culori diferite scăldându-se în atmosfera spirituală a acestuia. Formele și culorile sunt într-o permanentă agitație și mișcare, modificându-se în decursul mileniilor. Dar vine un moment, un moment de o covârșitoare importanță, când aura în întregime ia o altă formă și alte culori. Pământul, văzut din exterior, apare într-o lumină nouă. Evenimentul s-a petrecut cu o rapiditate atât de mare, încât îți spui: Din clipa aceasta, Pământul a trecut printr-o transformare fundamentală, aura terestră a fost complet modificată. Care este acel moment? Este chiar clipa când pe Golgota sângele a curs din rănile Mântuitorului, este un moment de cea mai mare însemnătate, cel mai important din toată evoluția Pământului. Momentul când sângele a curs din rănile Mântuitorului este același când aura Pământului a luat o formă nouă. Atunci intervine o forță complet nouă care dă evoluției terestre impulsul cel mai puternic; tot ce am unnărit că se petrecuse până atunci nu a fost decât o pregătire.
Pentru un chimist, sângele care a curs pe Golgota este la fel cu oricare alt sânge uman. În realitate, este cu totul altceva. Evenimentul de pe Golgota a făcut ca sângele fizic să se răspândească și spiritul care s-a degajat din el a impregnat aura Pământului cu impulsuri și forțe noi deosebit de importante pentru evoluția viitoare a omenirii. Acest spirit iradiază impulsuri care transformă Pământul, iar această iradiere străbate și pe om. Numai o mică parte din ceea ce s-a inoculat atunci Pământului s-a realizat până în prezent. Oamenii vor înțelege abia de acum înainte din ce în ce mai bine ce a devenit Pământul grație acelui moment de pe Golgota și ce poate deveni omul în conștiența de sine pe care a cucerit-o încă din perioada Atlantidei.
Ne întrebăm ce a dobândit omul pe Golgota. Două lucruri: conștiența eului și facultatea de a percepe lumea exterioară. În schimb, lumea spirituală deschisă altădată pentru el acum s-a închis.
Oamenii din trecut vedeau cu adevărat ființele despre care ulterior au vorbit miturile și legendele: Wotan, Mercur, Jupiter, Zeus. Noaptea, el vedea aceste entități, era printre ele. Dar acum,
prin cele două achiziții, poarta care ducea spre aceste entități spirituale s-a închis. În schimb, omul a cucerit lumea exterioară, care era în jurul lui. Spiritele și tot ceea ce putea vedea
altădată noaptea au dispărut din fața vederii lui. Înainte, el vedea divinitatea, atunci când noaptea își părăsea cochilia de melc a corpului fizic; acum, pentru a o mai putea percepe, trebuia
să o vadă fiind în corp, dacă îi apărea în față. Și aceasta nu însemna nimic altceva decât necesitatea pentru om de a admite existența acestei divinități sub formă corporală, deoarece conștiența
umană era acum orientată spre percepția fizică. Aceasta a creat necesitatea ca Fiinta divină să îmbrace ea însăsi o formă corporală și să apară o singură dată în cursul evoluției terestre
într-un corp omenese. Trebuia să apară așa pentru că omul progresase până la această formă de percepție și divinitatea trebuia să se facă accesibilă aeestei percepții, pentru ca omul să o poată
cuprinde. Toate fenomenele care s-au produs de la început, în toate stadiile de evoluție, trebuie să-și aibă încoronarea prin acest eveniment central al întregii evoluții terestre, eveniment
care își va proiecta lumina asupra întregului viitor. Acest viitor se revelează în Apocalipsă, în acel eveniment care pe plan fizic se arăta prin picăturile de sânge care au curs pe
Pământ, dar spiritual, prin clarvedere, apare ca ceva ce se înalță și transformă aura Pământului. Forța care s-a deversat atunci s-a unit cu Pământul până în Ziua de Apoi. O dată cu această
forță, ceva cu totul nou s-a unit cu sufletul și cu Spiritul Pământului. Ceea ce este și numim principiul lui Christos s-a unit în acel moment, pe Golgota, cu sufletul și Spiritul Pământului și
acesta a devenit corpul principiului lui Christos. De aceea sunt atât de adevărate, chiar în litera lor, aceste cuvinte: „Cine mănâncă pâinea mea mă calcă în picioare”*. Când omul mănâncă pâinea
produsă de Pământ, el mănâncă însuși corpul Pământului, iar acesta este corpul Spiritului Pământului care, ca Spirit al lui Christos, prin evenimentul de pe Golgota s-a unit cu Pământul. Omul
merge pe acest corp al Pământului, îl calcă în picioare. Toate acestea trebuie să le luăm chiar în litera lor pentru a avea posibilitatea să înțelegem acest text în adevărul său.
* Evanghelia lui Ioan, cap. i 3, v. 18. Versiunea românească, traducerea Nicodim: „... dar plinească-se Scriptura, care zice: cel ce mănâncă pâne cu Mine, și-a ridicat călcâiul asupra Mea”. Versiunea germană, traducerea Luther: „Scriptura trebuie să se împlinească: Cel ce mănâncă pâinea mea, acela mă calcă în picioare” (N.'T.).
Pentru un om așa cum a fost autorul Evangheliei lui Ioan tot ce știa, tot ce putea afla prin puterea lui de clarvedere îl îndreptățea să cunoască și să înțeleagă cel mai mare eveniment din evoluția Pământului. Despre tot ce el a putut să dobândească prin viziunea spirituală pe care a avut-o a spus: Tot ce știu trebuie să ducă la înțelegerea lui Christos și a faptelor lui. A fost în intenția autorului Apocalipsei ca toate cunoștințele pe care i le da știința ocultă să le folosească pentru a explica evenimentul de pe Golgota. Tot ce a putut afla din această știință ocultă a fost pentru el doar cu scopul ca această înțelepciune să o pună în slujba unei profunde înțelegeri a acestui eveniment, pe care l-a prezentat în fața sufletelor noastre într-un mod atât de grandios. Iar noi trebuie să înțelegem ce importanță are acest eveniment pentru noi.
