Pentru omul modern, orice profeţie asupra evenimentelor viitoare are întotdeauna ceva îndoielnic. Am văzut deja că vorbind despre deschiderea celor şapte Peceţi am fost nevoiţi să menţionăm anumite fapte din evoluţia omenirii care se vor împlini în viitor, ceea ce a dat celor spuse un oarecare caracter de profeţie. Acest caracter va apărea din ce în ce mai evident pe măsură ce vom descifra Apocalipsa lui Ioan. Problema se poate pune în termenii următori: Care sunt motivele pentru care, în prezent, suntem autorizaţi în principiu să vorbim despre aceste lucruri? Ne-am referit, în parte, chiar la începutul acestor conferinţe, în ce constă motivaţia lor. Am spus, într-adevăr, că la un anumit nivel de iniţiere se revelează initiatului ce se întâmplă în lumea spirituală şi va deveni eveniment istoric în lumea fizică. Mai mult, în cele două conferinţe precedente am mai menţionat, în legătură cu această artă a profeţiei, şi o altă motivaţie. Am expus felul cum omul plecat din sfera spirituală a evoluat până ce a atins actuala formă de existenţă. De acum înainte, viitorul este într-o oarecare măsură o repetare a trecutului. Nu în sensul că trecutul s-ar repeta identic încă o dată, ci că evenimentele din trecut se vor reproduce în viitor, luând însă un sens diferit.
Dacă în ultimele discuţii am arătat că omul în perioada veche atlanteană avea un fel de clarvedere înnăscută şi că, mai ales în timpul stării de somn, pătrundea conştient în lumile spirituale, trebuie să ne fie foarte clar faptul că această stare de clarvedere se va repeta pentru om, în viitor. Între perioada atlanteană şi perioada care va urma Războiului tuturor împotriva tuturor se află perioada noastră, actuală, pe care am descris-o, cu cele şapte epoci de cultură. Într-un anumit fel, după perioada noastră, în cea următoare se va repeta ce s-a întâmplat în perioada anterioară, adică în perioada atlanteană, dar cu o diferenţă considerabilă. Omul pe vechea Atlantidă avea o conştienţă de clarvedere crepusculară, o conştienţă de vis, şi când intra acolo sus, în lumile spirituale, conştienţa de sine se estompa şi se simţea ca absorbit în sufletul-grupă. După Marele Război al tuturor împotriva tuturor, fiinţa umană va avea din nou o anumită viziune a lumii spirituale, îşi va regăsi vechea clarvedere crepusculară de altădată, dar va fi îmbunătăţită cu tot ce a dobândit între timp în lumea fizică.
Între Deluviul atlantean şi Războiul tuturor împotriva tuturor, omul a renunţat la accesul în lumea spirituală şi s-a mărginit să vadă numai ce este vizibil pentru el, în starea de conştienţă pe care o avem în stare de veghe, numai ce îl înconjoară în lumea fizică. Aceasta este în prezent situaţia normală. În schimb, acum, el şi-a dezvoltat deplin eul individual, conştienţa de sine, el se simte, ca să spunem aşa, în pielea sa, o personalitate împlinită. Aceasta este cucerirea sa majoră în actuala perioadă şi acest puternic sentiment al individualităţii îl va păstra chiar şi atunci când, în viitor, va pătrunde din nou în lumile spirituale superioare. Aceasta va deveni posibil în următoarea perioadă de evoluţie, care va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor. Dar această recâştigare a lumilor de sus nu va fi posibilă dacă acum, spre mijlocul perioadei actuale, nu va fi părtaş la acel mare eveniment cosmic pe care l-am evocat în conferinţa de ieri prin faţa sufletelor noastre. Omul ar fi căzut zdrobit într-un fel de Abis dacă nu ar fi fost ferit de această cădere prin venirea lui Christos în lumea noastră. Trebuie să considerăm că în epoca aceasta în care trăim omul s-a afundat cu totul în lumea materială.
Să ne maginăm următoarea schemă: trasăm o linie dreaptă care marchează planul fizic; deasupra este lumea spirituală, lumea cerească, iar dedesubt se află ceea ce putem numi Abisul, marea prăpastie. Omul a atins linia care separă lumea spirituală de Abis în a patra epocă de cultură – greco-romană – pe care am descris-o.
Am descris epoca veche indiană când omul mai păstra încă un contact relativ cu lumea spirituală. Înainte de aceasta el era chiar în lumea spirituală. În perioada Atlantidei mai avea o clarvedere crepusculară, confuză. Apoi a continuat să coboare tot mai mult spre lumea fizică şi a atins linia care marchează planul fizic, limita între spiritual şi fizic, în momentul când Roma îşi întindea peste tot imperiul şi când, în acest imperiu, omul devine conştient deplin de sine ca fiinţă exterioară, fizică şi ca personalitate. Este epoca în care ideea romană de drept apare în lume, când fiecare vrea să fie o personalitate individuală, un cetăţean. În acel moment, în acea epocă, omul atinge pe linia planului fizic punctul când i se mai oferă posibilitatea să urce din nou sau să cadă în Abis.
În prezent, şi tot ce vă spun corespunde întru totul cu cele relatate în Apocalipsă, am ajuns la un punct al evoluţiei umane când omenirea, într-un anumit sens, se află în faţa unei hotărâri ferme pe care trebuie să o ia. Am arătat deja cum în epoca noastră se desfăşoară forţe spirituale considerabile pentru satisfacerea nevoilor cele mai de jos, cele mai materiale, cele mai terestre. Am arătat că telefonul, telegraful, drumurile de fier, vapoarele cu abur şi altele care vor mai veni încă au absorbit şi absorb enorme forţe spirituale, care nu servesc decât să satisfacă nevoile umane inferioare. Dar fiinţa umană nu dispune decât de un număr limitat de forţe spirituale. Gândiţi-vă numai la faptul că omul a utilizat o cantitate enormă de forţe spirituale pentru a inventa şi construi telegraful, căile ferate, vapoarele, dirijabilele etc., pentru a dezvolta o civilizaţie exterioară. Dar trebuia să se ajungă aici. Omenirea s-ar fi găsit într-o situaţie cu totul nefavorabilă dacă evolutia sa nu ar fi mers în acest sens. În plus, omul a utilizat aceste forţe ale spiritului şi pentru multe alte lucruri. Să ne amintim cum a reuşit el să conceapă toate legăturile sociale sub forma unei reţele de idei foarte subtile. Câtă ingeniozitate a trebuit să fie desfăşurată, de exemplu, pentru ca un cec emis în America să poată fi plătit în Japonia! Imense forţe cerebrale au fost absorbite de asemenea activităţi. A fost nevoie ca aceste forţe să coboare, ca să spunem aşa, sub linia planului fizic care separă lumea spirituală de Abis. Căci, de fapt, omul este în prezent sub această linie, el a coborât deja spre abis şi oricine studiază epoca noastră din punctul de vedere al știinţei spirituale poate, observând fenomenele cele mai curente, să vadă că această coborâre se accentuează cu fiecare deceniu si că acum s-a atins un anumit punct când personalitatea umană mai poate să se menţină ca atare, ea însăşi. Dar dacă se va mai lăsa antrenată pe această pantă, va aluneca în mod cert spre pieire, nu va mai putea fi salvată şi nu va mai fi capabilă să se ridice spre lumile spirituale.
Aceasta se poate demonstra referindu-ne chiar la lucrurile cele mai curente. Aş putea să vă dau un exemplu cu ajutorul unor detalii luate din evoluţia afacerilor de bancă, în a doua jumătate a secolului trecut. Ar fi poate de competenţa istoricilor să arate clar ce modificări fundamentale s-au petrecut în acest domeniu, pe care l-am putea caracteriza astfel: în lumea bancară personalitatea omului se destramă în mod progresiv. Este util să amintesc momentul când cei patru fraţi Rothschild [ Nota 27 ] au plecat din Frankfurt, unul la Viena, altul la Neapole, al treilea la Londra, al patrulea la Paris; la acea dată, viaţa financiară era dominată de personalitatea celor care i se consacrau, în virtutea aptitudinilor personale ale acestora. Astăzi, întregul spectru al vieţii bancare pierde acest caracter, devine impersonal. Capitalul a trecut în mâna societăţilor anonime, nu mai este gestionat de personalităţi. Începe, oarecum, să se administreze de la sine. Vedem cum forţe strict obiective manevrează în domeniul capitalurilor şi preiau tot ce ar fi putut fi voinţa personală, încât personalitatea pierde orice putere. Procesul acesta poate fi urmărit cu ajutorul clarvederii până şi în viaţa curentă şi se poate vedea cum omenirea a coborât până la un nivel foarte jos, în ceea ce priveşte personalitatea omului.
Mai există însă ocazia ca situaţia să se redreseze, ca personalitatea omului să urce din nou. Acest lucru este posibil ca, prin întărirea forţelor sufleteşti interioare, omul să-şi dea seama că trebuie să caute sprijin chiar în aceste forţe pentru a-şi regăsi independenţa faţă de puterea obiectivă a banilor. Dar există totodată şi pericolul de a se lăsa cu totul în puterea acestor forţe obiective, să fie captat de ele şi personalitatea sa să piară în Abis, prinsă în plasa forţelor oarbe active în lumea capitalurilor.
Momentul esenţial când personalitatea umană a atins linia de jos a planului fizic în coborârea sa din lumea spirituală şi când ar trebui să înceapă să urce din nou panta spre această lume este chiar momentul venirii lui Christos Iisus pe Pământ. El a dat Pământului forţa care să permită omenirii urcarea din nou spre spiritualitate. Şi în măsura în care omenirea se va uni cu Christos se va putea urca din nou spre lumile superioare. În măsura în care o mare parte a omenirii se va deschide spre înţelegerea a ceea ce a fost cu adevărat acest eveniment, când oamenii vor face din impulsul dat de Christos impulsul propriei lor fiinţe interioare, inspirându-le faptele şi impregnându-le existenţa, în aceeaşi măsură omenirea se va ridica din nou spre înălţimi. Este nevoie din ce în ce mai mult ca fiinţa umană să înţeleagă cuvintele Sfântului Pavel: „Nu eu fac, ci Christos din mine” [ Nota 28 ].
Dacă impulsul care a coborât asupra planului fizic în cursul celei de a patra epoci de cultură prinde viaţă în inimile oamenilor, dacă devine mobilul faptelor lor, urcarea pantei poate începe. Toate sufletele care vor regăsi această legătură, care se vor uni cu principiul lui Christos vor regăsi şi calea care duce în sus. Iar sufletele care nu vor găsi această legătură vor aluneca din ce în ce mai jos, în Abis. Şi aceşti oameni şi-au dobândit un eu, şi-au dobândit egoismul, dar nu vor mai fi capabili cu acest eu să se înalţe din nou în lumea spirituală. Pentru aceste fiinţe care nu vor face legătura cu Christos, consecinţa va fi că vor devia de la linia ascendentă. În loc să urce, vor coborî şi se vor împietri din ce în ce mai mult în egoism. În loc să fi găsit în lumea materială numai prilejul de a-şi fi dobândit eul, ca apoi să se urce din nou spre lumile spirituale, ei vor aluneca tot mai mult în adâncuri.
Da, totul se repetă. Omul a coborât şi a pus piciorul pe pământ, în lumea fizică. Pentru că a supravieţuit Deluviului atlantean, a dobândit posibilitatea să-şi prelucreze forma pe care o are înfăţişarea sa în prezent. Înfăţişarea, figura, este imaginea reală a eului spiritual divin care este în om. Chipul pe care omul îl are astăzi s-a creat prin simplul fapt că spre sfârşitul perioadei atlanteene corpul eteric a luat complet forma corpului fizic, iar forţele eterice s-au retras în interiorul corpului fizic. În acest chip pe care îl avem azi se revelează un reflex al Spiritului divin. Să ne imaginăm cazul că omul ar nega faptul că spiritul i-a creat înfăţişarea de om. În acest caz, corpul nu i-ar mai servi să ia cunoştinţa de sine, pentru ca apoi să se spiritualizeze din nou, el nu ar mai face decât una cu acest corp şi s-ar lega aşa mult de el, încât nu şi-ar mai găsi refugiul decât în acest corp fizic. Ar rămâne dependent total de acest corp, coborând cu el în Abis. Şi pentru că nu ar mai utiliza forţele spirituale ale acestuia, forma exterioară ar redeveni asemănătoare animalelor. Omenirea va trece prin tot ce am schiţat: vor aluneca în Abis toţi cei care vor fi folosit şederea într-un corp fizic şi pentru alte scopuri decât acela de a-şi fi dobândit un eu conştient de sine; toţi aceia vor forma rasa celor răi. Ei s-au îndepărtat de impulsul dat de Christos şi urâţenia sufletului lor va renaşte forma animală a omului din acel trecut îndepărtat, din perioada lemuriană. Tot mai jos, în fundul Abisului va fi sălaşul în care se va afla rasa ticăloşilor, a celor cu instincte sălbatice şi cu forme animalice. Şi în timp ce sus sufletele spiritualizate, care au asimilat principiul lui Christos, vor rosti cu tărie ataşamentul lor faţă de numele lui Christos Iisus, jos se vor auzi cuvintele de batjocură şi de refuz de a se salva şi de a reveni sus, prin spirit.
Cineva care gândeşte numai pe jumătate, care gândeşte superficial, ar putea obiecta: Da, dar atâtea suflete au trăit fără să fi auzit vorbindu-se de impulsul lui Christos, de ce ar fi acestea lipsite de aşa ceva? Este o obiecţie tipic materialistă. De ce să ne vină mântuirea numai prin Christos? Aş înţelege să vorbească aşa oameni care nu sunt antroposofi, dar ca înşişi antroposofii să o facă, este de neînţeles, căci ei ar fi trebuit să ştie că fiinţa umană revine necontenit pe Pământ, iar sufletele care au trăit înainte de venirea lui Christos vor reveni după aceasta pentru a îmbrăca noi corpuri, încât nu va fi nici un om care să nu afle la un moment dat, în decursul încarnărilor sale, despre evenimentul christic. Numai cei care nu cred în reîncarnare ar putea aduce obiecţii ca cea pe care am menţionat-o mai sus.
Vedem, deci, că o mare separare va avea loc între oameni; va veni vremea când cei care au trudit pentru spiritualizarea lor vor fi demni să trăiască în lumea spirituală; o vreme când ceea ce au dobândit se va descoperi şi vor purta numele lui Christos pe frunţile lor, pentru că vor fi ştiut să-şi înalţe privirile spre El. Când Peceţile vor fi desfăcute, se va citi pe faţa fiecărui om ce poartă în adâncurile inimii sale. Cel care poartă pe Christos în străfundurile sufletului, îi va purta numele în trăsăturile chipului, el va semăna cu Christos chiar în înfăţişarea sa exterioară. Dar cei care vor rămâne la nivelul civilizaţiilor dinaintea venirii lui Christos vor trăi altă experienţă. Cele patru epoci anterioare, a Indiei şi a Persiei antice, cea asiro-babiloniană, egipto-chaldeană şi ebraică şi, în sfârşit, a patra, epoca greco-latină, au fost epoci de cultură pregătitoare. Sufletele au îmbrăcat în decursul acestor civilizaţii trupuri corespunzătoare care să le pregătească pentru marele eveniment al venirii lui Christos Iisus pe Pământ. În acest mare răstimp de pregătire au predominat două forţe, forţele care au creat legăturile între oameni pe baza înrudirii de sânge ca suport material. Dacă oamenii s-ar fi aflat unii lângă alţii în structura lor actuală, ceea ce omenirea avea de realizat nu ar fi fost cu putinţă.
Înaintea actualei încarnări a Pământului, vechea Lună a fost purtătoare a Creaţiei. Ea a fost un cosmos al înţelepciunii, Pământul este cosmosul iubirii. Evoluţia are ca scop să reunească pe oameni prin iubire. Când, în viitor, Pământul ca structură fizică se va dizolva, atunci când va răsuna Trompeta a şaptea, când substanţa fizică se va destrăma şi se va transforma, din nou, în substanţă astrală, când Pământul va fi iar un corp ceresc astral, atunci iubirea, forţa iubirii pe care omenirea o va fi dezvoltat, se va impregna în tot ce este pământesc. Misiunea principală a Pământului este aceea de a insufla întregii omeniri forţa iubirii. Aşa cum în prezent vedem în jurul nostru, peste tot, forţa înţelepciunii, aşa va fi în viitor vizibilă pretutindeni forţa iubirii. Uitaţi-vă, aşa cum s-a mai spus şi altădată, uitaţi-vă la o bucată din osul femural: câtă înţelepciune este impregnată în acest os, câtă minunăţie! El nu este făcut dintr-o masă compactă osoasă, ci dintr-un ansamblu de fibre foarte fine, care formează o reţea atât de minunat împletită, încât s-a obţinut o forţă portantă maximă cu un minimum de material, cum nici un inginer nu ar putea să o facă astăzi. Şi peste tot, în natură, dacă ne uităm, vom constata că întreaga înţelepciune câştigată de om în cursul evoluţiei, Pământul o avea deja impregnată dinainte.
În toate cursurile de istorie ni se spune şi se repetă fără încetare ce progrese însemnate a făcut omenirea şi cât de ageră a devenit. Vă amintiţi cu toţi cum se descriu diversele etape ale acestui progres, cum, de exemplu, se arată că la începutul timpurilor moderne s-a reuşit să se inventeze praful de puşcă, hârtia, făcută din fibre vegetale sau din lemn etc. Şi ne bucurăm toţi să constatăm că oamenii progresează continuu, reuşind prin inteligenţa lor să fabrice hârtie. S-ar spune că este o invenţie originală, aşa gândim. Dar cine priveşte lumea cu o privire scrutătoare în ansamblul său vede lucrurile într-o altă lumină. Viespile puteau cu mult înainte să facă hârtie, căci cuibul lor este făcut dintr-o materie foarte asemănătoare hârtiei. Cu mii de ani înainte exista în cuiburile de viespi ceva ce omul a reuşit să facă mult mai târziu, prin inteligenţa sa. Este adevărat că nu viespea singură putea face hârtie, ci sufletul-grup al viespilor, eul care îmbrăţişează întreaga specie şi care este tot atât de inteligent cum a devenit omul ulterior. Şi peste tot unde ne purtăm privirea, dacă nu vreţi să rămâneti orbi , ci să observaţi totul cu atenţie, veţi constata că în toate lucrurile există încorporată înţelepciune.
Să nu credeţi că această înţelepciune şi inteligenţă ar fi existat dintotdeauna. Universul nu a fost de la început impregnat cu înţelepciune. Abia în decursul evoluţiei lunare, forţele care acţionau în mod haotic au început să fie astfel ordonate, încât să devină purtătoare de înţelepciune. Dacă aţi fi putut să vă îndreptaţi privirea spre vechea Lună, aţi fi constatat că totul era într-o completă dezordine, nu era nici o urmă de inteligenţă. În decursul evoluţiei lunare, înţelepciunea a început să fie insuflată fiinţelor şi creaturilor şi era prezentă pretutindeni în momentul când Pământul a reapărut după noaptea cosmică. Totul a reapărut atunci impregnat de inteligenţă şi înţelepciune. Iar aşa cum acum omul, privind natura din jurul său, vede peste tot amprenta înţelepciunii, pe viitoarea încarnare a Pământului, pe Jupiter, va vedea toate fiinţele care îl înconjoară într-o lumină inexprimabilă: din fiecare, din toate fiinţele se va simti înălţându-se mireasma unui sentiment de iubire cerească. Iubirea va străluci în toate lucrurile. Aceasta este în fond misiunea actualei încarnări a Pământului: să impregneze totul cu iubire. Iubirea va emana din orice, aşa cum astăzi înţelepciunea o găsim în toate lucrurile. Această iubire este dobândită de evoluția terestră numai în măsura în care omul se va deprinde tot mai mult să o dezvolte.
În prezent, iubirea spirituală nu a fost şi nu este încă accesibilă omului prea curând. Germenul acestei iubiri i s-a inoculat, ca să spunem aşa, mai întâi pe un plan inferior; la început, a fost necesar ca sentimentul de iubire să aibă un suport material, iar acest suport a fost rudenia bazată pe legătura de sânge. Prima probă a iubirii a fost consanguinitatea. Oamenii s-au apropiat unii de alţii prin afecţiunea pe care şi-o purtau cei în ale căror vene curgea acelaşi sânge. Aceasta a fost o mare şcoală a iubirii. Însă marele impuls care să ducă la spiritualizarea sentimentului de iubire, care să facă să nu mai rămână în domeniul unde acţionează fizic, acesta nefiind decât un suport prin care să se transmită sufletului, acest impuls a fost adus în lume de Christos.
Dar, dacă omul ar fi fost condus numai de impulsul iubirii pe bază de consanguinitate, destinul său ar fi fost deosebit de straniu în toată perioada antichităţii. Dar asupra lui s-a exercitat şi o altă influenţă. Entităţile spirituale care conduceau omenirea în acele timpuri şi mai ales entitatea lui Iahve au făcut ca oamenii să se unească pe baza legăturilor de sânge. Dar dacă, înainte de venirea lui Christos, omul nu ar fi cunoscut decât legătura de iubire prin legături de sânge, el nu ar fi putut să evolueze spre conştienţa personalităţii, s-ar fi pierdut, ca personalitate, în comunitatea grupului, popor, trib etc. Şi într-adevăr, în acele vremuri, individul se pierdea în mod real în colectivitatea grupului. Conştienţa de a fi un individ nu s-a dezvoltat cu adevărat decât foarte încet. În perioada atlanteană, nu putea fi vorba ca omul să se simtă ca fiind de sine stătător; şi această stare de lucruri s-a prelungit încă multă vreme. Oamenii nu înţeleg nici acum criteriile prin care se dădeau nume unui individ; pentru aceasta ar trebui să descopere sentimentul pe care îl aveau atunci despre ei înşişi. Gândiţi-vă numai la poporul Vechiului Testament: înainte de Christos, când cineva voia să se refere la „eul” său nu-l găsea legat de personalitatea sa. Fiecare om care simţea impulsul care emana din Vechiul Testament gândea astfel: Eu şi părintele Abraham suntem una. Căci fiecare se simţea purtat de această comunitate care mergea mult înapoi, până la Abraham, al cărui sânge curgea prin venele tuturor, până la ultimul născut. Şi acesta gândea: Eu ştiu că nu sunt singur, nu sunt izolat, nu sunt pierdut, căci simt că sângele meu este acelaşi cu cel al părintelui Abraham.
Să mergem şi mai departe, în trecut. Omul se simţea purtat de sufletul-grup şi se vorbea chiar de Noe sau de Adam. Astăzi nu mai ştim ce semnificaţie aveau aceste nume. Nu mai ştim că în acele timpuri străvechi conştienţa umană era diferită faţă de cea de astăzi. În prezent, omul poate să meargă cu amintirile până cel mult în copilărie, dar în mod sigur firul se rupe pe la vârsta de 3-4 ani şi în orice caz la naştere. În epoca Patriarhilor, situaţia era cu totul alta. Omul îşi amintea nu numai ce trăise el, ci şi ce trăiseră părinţii, tatăl, bunicul, străbunicul ş.a.m.d. Aceştia veneau în amintirea sa ca şi copilăria sa. El nu considera că viaţa lui începuse doar cu naşterea sa. Memoria urca prin veacuri. Din această cauză, el nu dădea un nume distinct propriei sale vieţi, conştienţei sale izolate, aceasta nu ar fi avut nici un sens pentru el. Pentru că în memoria sa exista tatăl său, bunicul, străbunicul etc. un nume colectiv îmbrăţişa întreaga linie, întregul arbore genealogic, şi acesta era şi numele său. „Adam” sau „Noe” însemna un şir întreg de generaţii care trăiau, erau vii în amintirea sa. Se dădea unei linii numele de Noe pentru ansamblul de amintiri care mergeau până la el. Noe era un suflet, o fiinţă spirituală care se manifesta prin şirul generaţiilor. Ar fi părut absurd să se dea unei fiinţe fizice un nume distinct. Adam era deci o fiinţă spirituală.
Individul nu era încă suficient de conştient de eul său. El s-ar fi topit în comunitate, dacă nu ar fi intervenit în evoluţia sa şi alte impulsuri care se opuneau în mod constant acestei contopiri în comunitate, care luptau să desprindă pe om de legăturile de sânge şi să-l conducă spre independenţă. În acest scop, în corpul său astral s-au infiltrat anumite entităţi spirituale care îi insuflau impulsurile necesare pentru a-şi putea menţine o conştienţă proprie de sine. Acestea sunt entităţile luciferice. Ele sunt acelea care, înainte de era creştină, s-au opus uniformizării. Lor le datorează omul independenţa şi libertatea, personalitatea sa în formare. Este deosebit de important să înţelegem că impulsul unificator se datorează lui Iahve, iar tendinţa spre separare şi independenţa personală spiritelor luciferice. În primele secole ale erei creştine se folosea adesea expresia „Christus verus Lucifer”, adică Christos este adevăratul purtător de lumină, căci „lucifer” înseamnă „purtător de lumină”. Pentru ce este Christos numit adevăratul purtător de lumină? Pentru că acum prin El se justifică ceea ce înainte nu se justifica. Altădată exista o puternică disociere, oamenii nu erau încă suficient de pregătiti pentru o independenţă personală. Acum, oamenii, datorită impulsului eului, pe care îl primesc de la Christos, devin apţi să se lege prin iubire în ciuda egoismului lor. Astfel, ceea ce Lucifer se străduise să dea oamenilor, dar în mod prematur, când aceştia nu erau încă pregătiţi, le este dat acum de către adevăratul purtător de lumină, de Christos Iisus. El le-a dat oamenilor adevăratul impuls al independenţei şi totodată impulsul iubirii spirituale, care uneşte fiinţele chiar dacă nu sunt înrudite prin sânge. Prin Christos a venit vremea când omenirea a devenit suficient de coaptă pentru a dobândi ceea ce Lucifer voia să obţină, dar prea devreme. Mai târziu, expresia „Christus verus Lucifer” nu a mai fost înţeleasă. O mai înţelegea corect numai acela care reuşea să deprindă primele învăţături reale ale creştinismului.
În felul acesta este bine să concepem acest impuls în sensul că omenirea a fost pregătită să atingă punctul unde trebuie să ajungă. Cele patru epoci de cultură anterioare – veche indiană, persană, egipto-chaldeană şi greco-latină – nu au fost, cum am mai spus, decât etape pregătitoare, de orientare către marele eveniment creştin. În acest timp, s-a dat posibilitate omului oarecum să se consolideze. Să ne gândim la omul contemporan cu Christos Iisus, capabil să decidă în mod conştient ce are de făcut. Când Christos a apărut, acel om ar fi putut spune: Ei bine, ce a existat înainte îmi este suficient; nu vreau să ştiu nimic despre acest Iisus, nu vreau să am a face cu El, nu vreau să am nimic comun cu acest Christos Iisus. Sufletul acelui om ar fi fost asaltat de impulsurile şi forţele care se puteau dobândi înainte de venirea lui Christos. Ar fi avut toate impulsurile pe care un om le putea primi în epocile anterioare de cultură. Dar în ansamblul evoluţiei cosmice nu este îngăduit să păstrezi anumite impulsuri decât până în momentul când apar altele noi. A rămâne legat de trecut, înseamnă a rămâne un întârziat. Nu este îngăduit să nu înţelegi mersul evoluţiei istorice şi să crezi că în orice epocă de cultură găsim aceleaşi principii. Orice nouă cultură îşi are rostul ei.
Să presupunem, mai departe, că cineva a vrut să nu ia în seamă evoluţia creştină şi ar continua să se reîncarneze până după Marele Război al tuturor împotriva tuturor. Dar atunci, în momentul acela decisiv, de răscruce, el nu va fi primit nimic din marele principiu al iubirii creştine, care apropie eurile oamenilor, care face din toţi oamenii o comunitate. Acel om nu va avea în el decât ceea ce atrage eurile umane spre Abis. El va fi dominat de forţele de dezmembrare, de forţele care izolează. Iată o situaţie care ne dă ocazia să ne punem următoarea întrebare: Pentru ce desfacerea primelor patru Peceţi prezintă un tablou atât de dezolant? Pentru că vedem apărând fiinţe care vor să rămână legate de primele patru epoci de cultură, acele epoci care, cum am văzut, au fost epoci de pregătire şi rămân legate de formele trecutului, dominate de Lucifer, forţe care dezbină. Desfacerea primelor patru Peceţi ne arată structura acestor oameni, pe care au dobândit-o până atunci. Ei au fost ca şi adormiţi când Christos a venit, ei au lăsat să treacă acest eveniment şi acum, rămaşi în forme care nu au fost influenţate de principiul adus de Christos. De aceea apare în Apocalipsa lui Ioan doar simbolul inteligenţei, al raţiunii simple, simbolul calului apare, cum am văzut, de patru ori! Apare vechea formă a omului, cea pe care a îmbrăcat-o atunci când a preluat natura calului. Această formă apare la desfacerea primelor patru Peceţi.
Dar când se va desface Pecetea a cincea ce vom vedea? Pe cei care în perioada precedentă au înţeles venirea lui Christos Iisus. Aceştia sunt îmbrăcaţi în haine albe; ei au rămas necunoscuţi şi, în sens figurat, au fost „sacrificaţi”, sunt cei care vor ajuta la spiritualizarea lumii, pentru aceasta sunt păstraţi. Unirea cu principiul lui Christos face ca oamenii să poarte haine albe şi să revină când se va deschide Pecetea a cincea. Vedem cât de clar, cât de precis ni se arată că venirea lui Christos are o atât de mare însemnătate pentru omenire, încât acel moment îşi trimite efectele până în perioada care va urma după a noastră, adică după Războiul tuturor împotriva tuturor, efect care se va revela prin aceea că cele patru culturi anterioare, pregătitoare, vor reapărea, iar cei care au rămas în urmă vor fi chinuiţi de legăturile lor cu materia. Materia îşi va urma propria evoluţie şi aceşti oameni rămaşi legaţi de ea vor suferi tot răul şi toate chinurile, fiindcă materia se va împietri tot mai mult. Ceea ce ni se arată la desfacerea Peceţilor nu reprezintă altceva decât coborârea în Abis. Dar în timp ce în perioada a cincea ne sunt prezentaţi, pe scurt, cei aleşi, în rest ni se arată toţi aceia care au rămas legaţi de materie, care merg în Abis, care îmbracă formele trecutului, deoarece nu au mers în pas cu evoluţia şi nu au asimilat forţa de transformare a acestor forme.
Vă puteţi face o imagine despre aceasta. Închipuiţi-vă toate formele pe care omul le-a îmbrăcat în decursul evoluţiei ca fiind acum confecţionate din material plastic, din cauciuc, iar în interiorul lor forţa voastră sufletească imprimându-le forme umane; apoi, mergeţi cu închipuirea mai departe şi presupuneţi că forţa sufletească s-ar retrage: corpurile de cauciuc se vor dezumfla, ca să spunem aşa, se vor strânge şi vor relua vechea formă de animal, formele pe care le-au avut mai înainte. Îndată ce sufletul părăseşte aceste corpuri umane de cauciuc, omul va reveni la forma animalică. Ceea ce a cucerit este ca ceva ce ar putea astăzi să reproducă prin forţa sa personală. Dacă aţi putea observa tot ce producea el odinioară în corpul său astral, aţi remarca fără îndoială că era ceva de natură animală. Exista, într-adevăr, ceva ca o forţă interioară, o forţă de plăsmuire ca şi forţa plastică a cauciucului. Imaginaţi-vă că această forţă ar dispărea, imaginaţi-vă cum ar fi omul fără forţa creatoare a lui Christos; el ar recădea imediat în forma sa anterioară, animalică. Aşa se va întâmpla cu cei care vor rămâne la nivelul trecutului. Aceştia vor forma, în cele din urmă, o lume care se va situa sub nivelul lumii actuale, o lume a Abisurilor, în care fiinţa umană îşi va relua forma animală.
Iată cum trebuie să înţelegem desfăşurarea evoluţiei în mod real. Punct cu punct, tot ce s-a pregătit în trecut va ieşi la suprafaţă, după cum în epoca noastră a apărut, de asemenea, ceea ce s-a depus ca sămânţă în aceeaşi epocă din perioada atlanteană. Am arătat deja că în ultima treime a perioadei atlanteene o mică grupare de oameni s-a constituit, o colonie din care ulterior s-au format culturile perioadei noastre, cele care au fost şi cele care vor fi, adică a ultimelor două culturi care vor urma până la Războiul tuturor împotriva tuturor. Pentru perioada următoare, care va urma după ce toate cele şapte epoci de cultură ale perioadei actuale se vor fi săvârşit, trebuie să ne gândim că lucrurile se vor desfăşura puţin diferit, comparativ cu ce s-a petrecut pe Atlantida. Nu se va mai constitui o comunitate izolată de restul omenirii şi retrasă într-un loc anumit, ci în masa globală de oameni se vor aduna peste tot cei care vor fi suficient de pregătiţi pentru a da perioadei ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor întreaga lor bunătate, nobleţe şi frumuseţe. Acesta este un progres în raport cu perioada atlanteană: atunci, colonia celor aleşi s-a dezvoltat într-un spatiu redus; acum, va exista posibilitatea ca această colonie de aleşi să fie răspândită pe tot Pământul, în toate națiunile. Toti cei care vor fi înţeles cu adevărat chemarea lui Christos, chemarea misiunii Pământului, cei care vor şti să facă viu pe Christos în ei, vor putea să răspândească principiul iubirii frăţeşti peste întregul Pământ, să răspândească acest principiu în modul cel mai corect, cel mai adevărat, nu în sensul şi spiritul confesiunilor creştine, ci în spiritul adevăratului creştinism esoteric, care poate izvorî din toate culturile. Cei care înţeleg principiul lui Christos vor fi prezenţi şi activi în prima epocă ce va veni după Războiul tuturor împotriva tuturor. Civilizaţia noastră actuală pur intelectuală, tot ce evoluează în epoca noastră, din ce în ce mai mult, spre Abisul intelectualismului – şi putem constata aceasta în toate domeniile vieţii – va fi urmată de o perioadă când omul va deveni sclavul inteligenţei şi sub puterea căreia personalitatea se năruie. În prezent nu există decât o singură cale pentru a preveni acest dezastru: spiritualizarea. Cei care pot să cultive în ei viaţa spirituală vor alcătui grupul celor puţini, proveniţi din toate naţiunile şi din toate rasele, însemnaţi cu Pecetea divină; ei vor apărea în hainele lor albe, după Războiul tuturor împotriva tuturor*.
* Apocalipsa, cap.7, v. 4-10 (N.T.)
Deocamdată noi începem să înţelegem lumea spirituală cu ajutorul actualei culturi a inteligenţei, a raţiunii. Acesta este şi scopul antroposofiei: să înţelegem lumea spirituală cu ajutorul inteligenţei şi să reunească oamenii care pot înţelege chemarea către spiritualizarea Universului. Aceşti oameni nu vor mai forma o colonie închisă, izolată, ci vor veni din toate naţiunile şi se vor reîncarna în a şasea epocă de cultură, deci nu după Războiul tuturor împotriva tuturor, ci mult mai înainte, de fapt imediat după actuala epocă. Mai există încă unele probleme legate de natura vechilor rase. În epoca noastră, rasele şi culturile se mai întrepătrund încă, se mai influenţează reciproc. Deşi conceptul de rasă şi-a pierdut vechea semnificaţie şi importanţă, totuşi rasa mai joacă deocamdată un rol, căci este imposibil ca încă de acum aceeaşi misiune să fie îndeplinită de toate popoarele în acelaşi mod. Unele popoare sunt predestinate în mod special pentru o anumită misiune.
Naţiunile care în prezent sunt purtătoare ale culturii şi civilizaţiei occidentale au fost alese pentru a conduce epoca a cincea de cultură, cea actuală, la apogeu. Sunt acele naţiuni care au dezvoltat cel mai mult intelectul. De aceea, acolo unde civilizaţia apuseană se răspândeşte avem a face cu o cultură predominant inteligentă şi încă nu s-a ajuns la dezvoltarea maximă. Această inteligenţă va câştiga şi mai mult teren. Oamenii vor utiliza şi mai multe forţe spirituale pentru a satisface nevoile trupului şi pentru a se distruge unii pe alţii, înainte chiar de Războiul tuturor împotriva tuturor. Numeroase alte descoperiri vor perfecţiona armele de luptă şi războaiele; o considerabilă cantitate de inteligenţă va fi consacrată pentru satisfacerea celor mai de jos instincte. Dar în acelaşi timp se pregăteşte ceva pentru care sunt predestinate unele naţiuni din Orient, din zonele nordice ale Orientului. Aceste naţiuni se pregătesc să iasă dintr-o anumită apatie, putem spune chiar năucire, pentru a aduce sub forma unor puternice şi mari impulsuri o forță spirituală care va fi ca un fel de pol opus inteligenţei. Înainte chiar de a începe a şasea epocă de cultură, simbolizată prin biserica sau comunitatea din Filadelfia, vom asista la o mare unire a popoarelor, un fel de mariaj între inteligenţă şi raţiune pe de o parte şi spiritualitate, pe de alta*. Astăzi nu trăim decât zorile acestei alianţe şi nimeni nu trebuie să ia cele spuse ca o odă omagială în cinstea timpurilor noastre, căci nu se cântă în cinstea Soarelui când nu au apărut decât primele licăriri ale Aurorei. Dar când ne aruncăm privirea în profunzimile şi în temeiurile vieţii națiunilor, găsim urma unor stranii fenomene, dacă facem o comparaţie între Orient si Occident.
* Cu aproximaţie se poate considera că actuala epocă de cultură, a cincea, se va sfârşi în jurul anului 3573 d.Ch. (N.T.).
Vă rog să nu luaţi aceasta ca o intenţie a mea de a lua partea cuiva. Aceste conferinţe, care se doresc absolut obiective, sunt cu totul străine de o asemenea intenţie. Dumneavoastră puteţi face o comparaţie absolut obiectivă asupra ştiinţei şi filosofiei la care a ajuns vestul Europei cu ceea ce apare în est, să zicem la Tolstoi [ Nota 29 ]. Nu este neapărat nevoie să fii un discipol al lui Tolstoi, dar un lucru este evident: dacă veţi citi o singură pagină dintr-o carte intitulată Despre viaţă, dar aceasta presupune că ştiti să citiţi o carte, şi o veţi compara cu biblioteci întregi din Europa Occidentală veţi ajunge la această concluzie: În Europa de vest se construieşte cu inteligenţă o cultură spirituală, se cizelează asamblându-se detaliile anumitor lucruri care ar trebui să facă lumea comprehensibilă. Sub acest aspect, cultura apuseană a produs ceva ce nimeni nu poate întrece. Dar ceea ce în bibliotecile apusene trebuie să cauţi în zeci de volume, se găseşte rezumat în zece rânduri în cartea lui Tolstoi Despre viaţă, dacă ştiţi să le înţelegeţi aşa cum se cuvine. El spune lucrurile cu o forţă primitivă, elementară, şi în câteva rânduri exprimă tot atât de mult cât este adunat în zecile de volume impregnate cu nenumărate detalii. Trebuie să găsim forţa să apreciem aici ceea ce vine din profunzimile spiritului, ceea ce are un temei spiritual şi ceea ce nu are aşa ceva. După cum o cultură prea evoluată, ajunsă la apogeu, are ceva decadent în ea, o cultură nouă, pe cale de dezvoltare, are ceva proaspăt, viu, o forţă percutantă nouă. Tolstoi este, e adevărat, o floare timpurie a unei asemenea culturi viitoare, o apariţie mult prea prematură pentru a se putea dezvolta acum*. De aceea el este marcat de toate defectele unei naşteri premature. Descrierea grotescă pe care el o face în legătură cu multe aspecte din Europa Occidentală, unele afirmaţii neîntemeiate şi judecăţi absurde pe care le emite arată tocmai că, dacă marile manifestări au defectele calităţilor lor, marea inteligenţă are şi ea nebunia înţelepciunii sale.
* Se pare că este o aluzie la faptul că viitoarea epocă de cultură, a şasea, va avea un caracter slav (N.T.).
Am spus toate acestea doar ca un simptom al unor timpuri ce vor veni, în care spiritualitatea răsăriteană se va contopi cu inteligenţa apuseană. Şi tocmai din această fuziune se va întemeia comunitatea din Filadelfia. La această fuziune vor participa toti cei care se deschid către impulsul lui Christos Iisus şi care vor forma marea fraternitate care va supravieţui Marelui Război, dar care va fi lovită şi va suferi multiple persecuţii, dar va fi temelia pe care se va clădi rasa celor buni. După ce acest mare Război va aduce o întronare a animalitătii în sânul celor rămaşi credincioşi vechilor forme, va urma să se consolideze rasa celor buni, care va purta spre viitor tot ceea ce va fi atunci cultura spiritualizată. Noi, cei de acum, vom trăi această experienţă, care va avea loc în a şasea epocă din perioada situată între Marele Deluviu atlantean şi marele Război al tuturor împotriva tuturor. În această a şasea epocă de cultură, reprezentată prin comunitatea din Filadelfia, se va forma o comuniune ai cărei membri nu vor emigra, ca cei de la sfârşitul Atlantidei, ci vor fi prezenţi peste tot, încât asupra întregii omeniri va acţiona spiritul Bisericii din Filadelfia, spiritul unirii tuturor oamenilor în sensul principiului adus de Christos.
