Cred că ați observat că în cursul acestor conferințe am repetat de mai multe ori că cele șapte epoci de cultură ale actualei perioade de evoluție se vor sfârși prin Războiul tuturor împotriva tuturor. Acum este momentul să ne facem o reprezentare cât mai corectă despre acest război, care va lua o formă cu totul diferită de ceea ce știm în prezent că este un război. Să precizăm, mai întâi, cauza propriu-zisă a lui. Această cauză este exacerbarea egoismului, este atașamentul exagerat de propria persoană, este egoitatea omului. Suntem acum suficient de avansați în considerațiile pe care le-am expus pentru a înțelege în ce măsură eul omului poate fi o „sabie ascuțită, o sabie cu două tăișuri”. Cine nu înțelege că eul este o sabie cu două tăișuri nu va înțelege nici sensul întregii evoluții umane și cosmice. De o parte, eul provoacă dezvoltarea egoismului în om, face pe oameni să dorească să-și însușească toate bunurile materiale, ca și toate cele ale sufletului, să le pună numai în slujba propriului lor interes, al eului lor. Eul este cauza care face ca întreaga voință a omului să fie canalizată numai spre satisfacerea sa. Faptul că eul aspiră să-și aproprie o bună parte din bunurile care sunt comune tuturor, că vrea să înlăture din calea sa pe toți ceilalți, celelalte euri, să se bată cu toți, să facă războaie, este una din fețele eului uman. Dar, pe de altă parte, să nu uităm că eul este cel care dă omului independența și libertatea interioară, tot ceea ce, pe bună dreptate, înnobilează pe om. În eu stă demnitatea noastră. El este scânteia, sămânța din om.
Conceptul de eu este pentru mulți greu de cuprins. Am stabilit până acum, în mod foarte clar, că eul s-a desprins dintr-o stare de natură sufletească globală, dintr-un fel de eu colectiv universal, în sânul căruia fiecare s-a diferențiat. Nu ar fi nicidecum util ca omul să simtă dorința de a se contopi din nou cu eul său într-un fel de conștiență universală. Toate forțele care acționează ca omul să tindă spre a-și pierde eul și a se cufunda într-o constiență universală sunt un efect al slăbiciunii sale. Numai acela înțelege natura eului care știe că acesta a fost cucerit în cursul unei îndelungate evoluiți cosmice și că nu trebuie să-l piardă niciodată. Totodată trebuie să înțelegem că misiunea pe care omenirea o are de îndeplinit este tocmai să aspire spre forța care va duce la o interiorizare tot mai accentuată a eului, spre o deplină spiritualizare a acestuia. Nici un antroposof adevărat nu poate accepta formula orientală care preconizează permanent absorbția eului într-un eu universal, cufundarea lui în sursa originară. Adevărata concepție antroposofică despre lume nu poate preconiza ca scop final al evoluției decât o comunitate de euri individuale libere și independente. Misiunea Pământului ca entitate se exprimă prin iubire și cere tocmai ca eul să fie liber în fața oricui. Iubirea nu poate fi desăvârșită dacă se obține prin constrângere, prin obligații care înlănțuie. Numai când un eu a devenit suficient de liber, suficient de autonom pentru a iubi din propria sa voință, numai atunci este iubirea o dăruire perfect liberă. Planul divin prevede oarecum ca eul să devină atât de independent, încât să poată oferi lui Dumnezeu iubire ca pe un dar al său personal. Oamenii ar fi ca niște prizonieri înlănțuiți, dacă ar fi constrânși, oricât de puțin, într-un fel sau altul, să dăruiască iubire.
Eul devine pentru om un fel de garant în îndeplinirea scopului său suprem. Dar dacă eul nu conduce pe om spre iubire, dacă se împietrește în el însuși, devine o ispită care aruncă pe om în Abis, devine instrumentul care separă pe oameni și-i împinge spre Marele Război al tuturor împotriva tuturor și nu numai la un război între popoare – căci ideea de popor își va pierde importanța pe care o are în prezent –, ci la un război care va ridica individ contra individ în domeniile cele mai variate ale existenței, spre un război al claselor între ele, al castelor între ele, al generațiilor între ele. În toate domeniile vieții, eul va deveni un fel de măr al discordiei și de aceea se poate sustine că, pe de o parte, el ne poate purta spre cele mai înalte culmi, iar pe de altă parte, tot el ne poate face să alunecăm în Abis. De aceea, el este sabia ascuțită, cu două tăișuri, iar cel care a dat omului deplina conștiență a eului său, Christos Iisus, este, așa cum am văzut, reprezentat simbolic, și pe bună dreptate, ca o sabie cu două tăișuri ieșind din gură.
Am prezentat ca pe o mare cucerire faptul că omul a putut să se înalțe până la concepția eului liber datorită tocmai creștinismului. Christos Iisus ne-a adus eul cu toată măreția Sa. De aceea, El este, și trebuie să fie, reprezentat prin simbolul sabiei ascuțite, cu două tăișuri; simbol pe care îl vedem pe una din Peceți. (A se vedea planșa cu imaginea primei Peceti.) Iar faptul că această sabie iese din gura Fiului Omului este, de asemenea, ușor de înțeles, căci atunci când omul a învățat să vorbească deplin conștient despre eul său, i s-a dat și puterea de a se înălța cât mai sus, dar și aceea de a aluneca tot mai jos. Sabia ascuțită cu două tăișuri este unul din simbolurile cele mai importante pe care ni le prezintă Apocalipsa.
Dacă s-a înțeles bine ceea ce am spus la sfârșitul conferinței precedente, și anume că actuala epocă de cultură va fi urmată de o alta, care este caracterizată în Scrisorile adresate Bisericilor prin comunitatea din Filadelfia, trebuie să rețineii, înainte de toate, că în această a șasea epocă vor fi selectate sufletele care se vor întrupa și în epoca ce va urma, adică a șaptea. Iar apoi, după Războiul tuturor împotriva tuturor – așa cum am subliniat în repetate rânduri –, se va vedea întipărit pe figurile oamenilor ceea ce prelucrează ei acum în sufletele lor. A șaptea epocă de cultură* nu va prezenta în sine o importanță prea mare. Noi trăim acum, după cum știți, în a cincea epocă, va urma a șasea, simbolizată prin comunitatea din Filadelfia, în care se va forma un anumit număr de oameni plini de o putere de înțelegere pentru lumea spirituală, pătrunși de acea iubire fraternă care este chiar fructul cunoașterii spirituale. În această a șasea epocă de cultură apar, de fapt, fructele cele mai coapte ale perioadei actuale. Ceea ce va mai veni după aceasta, adică epoca a șaptea, simbolizată prin Biserica din Laodiceea, va fi ceva „călduț”, nici rece, nici cald. Această ultimă epocă va figura în ansamblul culturilor care au format perioada postatlanteană, ca un fruct prea copt care va supraviețui Războiului tuturor împotriva tuturor, dar nu va mai conține nici un principiu de progres.
* Cuprinsă aproximativ între anii 5733-78S3 d.Ch. (N.T.).
La fel a fost și când a început cultura noastră. Să ne reamintim ultima epocă atlanteană, cea care a precedat declanșarea Deluviului și despre care spuneam: În ultima treime a perioadei atlanteene oamenii trăiau pe un sol care acum se află sub apele Atlanticului; dar în apropierea actualei Irlande s-a format un mic grup care atinsese gradul de dezvoltare cel mai înalt ce se putea atinge în perioada atlanteană și care a emigrat apoi spre răsărit. Din acel mic grup s-au format apoi toate culturile ulterioare, ale perioadei noastre. Să ne fixăm bine acest fapt, să ne imaginăm o bucată de teren, acoperită azi de ocean, undeva în vestul Irlandei, din care pornește un grup de oameni și emigrează spre est și dă naștere unor popoare numeroase care se vor răspândi și vor popula Europa. Toate popoarele europene se trag de aici. Grupul cel mai evoluat dintre acești atlanți a mers și mai departe, până în Asia Centrală, de unde apoi au răsărit civilizațiile și culturile despre care am vorbit. Vedeți deci că doar un mic grup din populația Atlantidei este la originea civilizatiei și culturii noastre.
Perioada atlanteană a avut de asemenea șapte trepte de evoluție, ca și perioada noastră, postatlanteană. Cele șapte etape ale perioadei postatlanteene le cunoașteți: cultura veche indiană,
cultura veche persană, cultura babiloniană-chaldeană-egipteană-ebraică, a urmat a patra cultură, greco-latină, suntem acum în a cincea cultură și vor urma încă două, a șasea, simbolizată prin
comunitatea Bisericii din Filadelfia, și ultima, a șaptea, simbolizată prin comunitatea din Laodiceea. În a cincea etapă, atlanteană*, a început, de fapt, migrația, despre care am vorbit, astfel
că putem spune că elita vechii Atlantide care – cum am văzut – stă la originea culturii noastre a fost formată în a cincea „rasă” atlanteană. Pentru perioada de evoluție atlanteană, cele șapte
etape succesive se numesc de obicei „rase” și nu „culturi” sau civilizații. A urmat și atunci, ca și acum, a șasea și a șaptea etapă sau rasă. Aceste două etape din urmă au fost etape sau rase
pe care le putem considera „călduțe”. Ele au supraviețuit catastrofei deluviene, dar în ele nu mai era nici o forță vie de progres. Comparate cu rasa a cincea, ultimele două erau ca o scoarță
uscată lemnoasă în raport cu trunchiul viu, plin de sevă. Aceste ultime două rase care au urmat acelei rase-mamă care a fost rasa a cincea erau, ca să spunem așa, prea coapte.
*A se revedea nota de subsol din Conferinta a III-a. A cincea etapă, atlanteană, corespunde rasei „protosemiților” (N.T.).
Se mai găsesc astăzi martori târzii ai acestor rase obosite, prea coapte, cum am spus, mai ales în sânul poporului chinez. Ceea ce caracterizează acest popor este faptul că el nu s-a identificat cu ceea ce se revelase în cursul celei de a cincea rase, a rasei-mamă. Atunci a fost momentul când corpul eteric s-a restrâns cu strictețe la dimensiunile corpului fizic, când omul a devenit apt să spună despre el „eu”. Acest popor a lăsat să treacă acest moment fără să profite. Fără îndoială, datorită acestui fapt a putut să dezvolte o înaltă cultură, cunoscută de altfel, dar nu era capabil să evolueze. A cincea rasă, atlanteană, a trimis în toate părțile oameni purtători ai culturii, care au întemeiat noi civilizații capabile să ducă progresul mai departe. Căci nu este nici un fel de îndoială că începând cu India antică și până în zilele noastre totul a mers progresând. A șasea și a șaptea rasă atlanteană au alunecat spre un fel de osificare și au rămas, în consecință, rase staționare. Așa cum spuneam, cultura chineză este o urmă a acestor rase. Ea nu se mai poate depăși pe sine. Ea a primit sub forma vechii culturi chineze o moștenire strălucită a Atlantidei, dar nu a mai putut depăși acest punct culminant. Nu există, fără îndoială, nimic care să nu sufere o influență oarecare. Priviti literatura chineză veche: ea a primit influențe din toate direcțiile, dar caracterul său fundamental prezintă în mod clar un caracter de natură atlanteană. Tendința de a se închide în sine, spiritul de invenție, care nu depășește însă, niciodată, un anumit prag, toate acestea sunt legate de caracterul moștenit din perioada Atlantidei.
Rolul pe care l-a jucat altădată a cincea rasă a perioadei atlanteene, de a produce oameni capabili să evolueze, ca și rolul pe care l-au avut a șasea și a șaptea rasă care au mers spre declin, se va repeta acum în perioada noastră. În prezent, știți, noi trăim cu dorința vie ca cea de a șasea cultură să producă acea uniune spirituală între Orient și Occident. Cea de a șasea epocă de cultură va constitui în mod efectiv baza pe care se vor dezvolta după Războiul tuturor împotriva tuturor noile civilizații și culturi ale perioadei următoare, așa cum s-au dezvoltat și culturile perioadei noastre după dispariția Atlantidei. Dar a șaptea cultură va fi reprezentată prin cei „călduți”, ea va supraviețui, așa cum a fost și cazul celei de a șasea și celei de a șaptea rase atlanteene, care au supraviețuit până în zilele noastre, dar sub forma unor rase sclerozate. După Războiul tuturor împotriva tuturor vor exista numai două curente în omenire: de o parte curentul celor proveniți din epoca de cultură Filadelfia, purtător al unui principiu de progres, de libertate interioară, de iubire fraternă, un mic grup recrutat din toate rasele și din toate națiunile actuale, și de altă parte, marea masă a celor care vor fi fost „cei călduți”, cu alte cuvinte descendentii celor „călduți” din epoca de cultură Laodiceea. După Războiul tuturor împotriva tuturor va fi nevoie ca încetul cu încetul curentul celor buni să acționeze pentru a antrena spre bine și curentul celor răi. Aceasta este misiunea principală de îndeplinit a perioadei care va urma Marelui Război, să salveze pe cei care vor mai putea fi salvați, dintre ființele care vor avea tendința de a se bate unii cu alții, de a se lăsa dominați de acele manifestări ale eului marcate de un egoism exacerbat. În opera preocupărilor care țin de știința spirituală necesitatea unei asemenea misiuni este deja pe primul-plan.
Să nu considerăm ca ceva dur înscris în planul Creației, ca ceva pentru care ar trebui să cerem socoteală entităților spirituale care l-au conceput, faptul ca oamenii să fie împărțiți în două curente, cei care vor fi „la dreapta” și cei care vor fi „la stânga”. Priviți aceste lucruri mai ales ca o măsură ce poartă amprenta unei înalte înțelepciuni prevăzute în planul Creației. Căci gândiți-vă, tocmai prin faptul că răul este separat de bine, binele își va dobândi forța sa esențială. După Războiul tuturor împotriva tuturor, cei buni vor face toate eforturile cu putință pentru a atrage spre ei pe cei răi, cât timp aceasta va mai fi cu putință. Acest efort de îndreptare a celor răi nu va avea aspectul unei acțiuni educative, așa cum s-ar face astăzi, ci vor intra în joc forțe oculte, căci în acea perioadă de evoluție care va urma după a noastră oamenii vor avea capacitatea să antreneze forțe de acest gen. Cei buni vor avea ca misiune să acționeze asupra fraților lor decăzuți în curentul celor răi. Toate acestea se pregătesc de pe acum în centrele și curentele spiritual-oculte universale. Numai că cel mai profund dintre aceste curente oculte este și cel mai puțin înțeles de contemporani. Curentul universal care pregătește acest viitor spune adepților și discipolilor săi următoarele: Oamenii vorbesc de bine sau de rău fără să știe că în planul cosmic este o necesitate ca răul să atingă un punct culminant, pentru ca cei care au menirea să-l învingă să utilizeze în efortul lor victorios tocmai forța din care va izvorî un bine și mai mare. Pentru aceasta este însă necesar ca dintre oameni să se selecteze o elită care să se pregătească pentru perioada ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor, când vor fi față în față cu ființele care vor purta semnul răului pe figura lor; acești aleși trebuie să fie pregătiți să răspândească în lume cea mai mare forță posibilă de a face binele. Va exista și după marele Război posibilitatea ca unele corpuri care mai au o oarecare maleabilitate să fie transformate de sufletele convertite, de sufletele care au mai putut fi aduse pe calea binelui în ultima epocă a actualei perioade. În acest sens, se va realiza un progres însemnat. Binele nu ar putea deveni atât de puternic dacă nu s-ar fortifica luptând împotriva răului. Iubirea nu ar fi atât de puternică dacă nu s-ar intensifica suficient pentru a șterge urâțenia de pe fețele celor răi. Toate acestea sunt deja pregătite și discipolilor li se spune: Să nu credeți că răul nu a fost prevăzut în actul de Creație. Răul se află acolo pentru ca într-o zi să se nască Binele cel mare.
Cei ale căror suflete sunt pregătite, prin asemenea cunoștințe, să aibă în viață puterea de a-și îndeplini misiunea lor de educatori sunt discipolii curentului spiritual al maniheismului. În mod curent maniheismul este înțeles greșit. Ceea ce auziți spunându-se în diferite cercuri sau ceea ce citiți despre maniheism este pură frazeologie. Se spune, de exemplu, că manihiștii credeau în două principii care coexistă de la Facerea lumii, Binele și Răul, lucru inexact, căci învățătura maniheistă este exact așa cum încerc acum să vă o expun. Acea învățătură și forma pe care o va lua în viitor, precum și discipolii care sunt pregătiți ca să poată, în cursul viitoarelor lor încarnări, să îndeplinească misiunea despre care am vorbit mai înainte, iată ce trebuie să înțelegem prin maniheism. Manes este o mare personalitate, o înaltă personalitate care se reîncarnează în mod constant pe Pământ, este spiritul călăuzitor al celor aleși să combată răul și să-l transforme. Când vorbim despre marii călăuzitori ai omenirii, trebuie să ne gândim întotdeauna și la această mare individualitate și la misiunea pe care și-a asumat-o [ Nota 30 ]. Deși în zilele noastre principiile maniheismului s-au retras din primul-plan pentru că spiritualitatea este atât de puțin luată în considerare, maniheismul va atrage totuși, pe măsură ce ne îndreptăm spre o mai mare apropiere și înțelegere de viața spirituală, un număr din ce în ce mai mare de discipoli.
Omenirea actuală va continua să existe și după Războiul tuturor împotriva tuturor, după cum și omenirea aparținând rasei-mame, rasei a cincea din perioada atlanteană a supraviețuit Marelui Deluviu, pășind în actuala perioadă postatlanteană, și a servit ca punct de plecare al civilizației noastre. Umanitatea care va popula Pământul în perioada de după Marele Război va străbate în evoluția sa tot șapte etape succesive și am văzut deja că ele sunt arătate în Apocalipsa lui Ioan prin desfacerea celor șapte Peceți, care nu sunt altceva decât o caracterizare a fiecăreia din acestea. După ce și această perioadă – a celor șapte Peceți – se va sfârși, perioadă care astăzi nu poate fi văzută decât prin contemplare în lumea astrală de către un inițiat, va urma o altă perioadă din evoluția fizică a Pământului, când se vor manifesta noi forme de existență. Această ultimă perioadă este descrisă în mod simbolic în Apocalipsa lui Ioan prin cele șapte Trâmbițe. Și la fel cum perioada care va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor este simbolizată prin cele șapte Peceți – și un clarvăzător nu o poate percepe decât în lumea astrală – perioada următoare este simbolizată prin cele șapte sunete de trâmbiță, pentru că un inițiat nu o mai poate percepe în lumea astrală, prin imagini, ci doar în lumea spirituală propriu-zisă, acolo unde răsună muzica sferelor. Universul astral este perceput de om sub formă de imagini simbolice, iar lumea spirituală a Devachanului sub forma inspirativă a armoniei sferelor. În Devachan se află, ca să spunem așa, vârful, punctul culminant a ceea ce se poate revela în stadiul de evoluție care urmează după Războiul tuturor împotriva tuturor.
Pentru a recapitula cele spuse, să reprezentăm schematic cele șapte epoci de cultură ale perioadei postatlanteene prin segmentul a-b împărțit în șapte diviziuni, din care prima reprezintă cultura veche indiană, a doua cultura veche persană, a treia epoca de cultură asiro-babiloniană, egipto-chaldeană și ebraică, a patra epoca grecolatină, a cincea este epoca în care ne aflăm în prezent, după care va urma epoca Filadelfia și, în sfârșit, ultima, epoca Laodiceea. Segmentul IV ar reprezenta perioada atlanteeană; punctul a este momentul Deluviului, care distruge Atlantida și încheie perioada a patra, atlanteană, iar punctul b este momentul Marelui Război al tuturor împotriva tuturor. Urmează apoi cultura perioadei a VI-a, reprezentată prin cele șapte Peceți, și apoi altă perioadă, ultima (a VII-a), reprezentată prin cele șapte sunete ale Trâmbițelor. Aici se termină marele ciclu, este granița evoluției fizice a Pământului.
Perioada atlanteană, care a precedat perioada noastră, actuală, a fost, la rândul ei, precedată de alte perioade, reprezentate în schema alăturată prin segmentele I, II, III. Perioada noastră
este, deci, a cincea din acest ciclu de evoluție, precedată de alte patru și urmată de încă alte două perioade. Despre prima perioadă* nici nu am putea spune că ar fi fost o perioadă de cultură.
Totul era compus dintr-o substanță extrem de fină, de natură eterică și spirituală, încât, dacă evoluția ar fi mers în acest sens, nimic nu ar fi putut deveni vizibil, nu ar fi putut fi perceput
cu organele senzoriale pe care le avem acum. În această perioadă, Soarele nu se desprinsese încă de complexul terestru (care cuprindea elementele solare, lunare și terestre propriu-zise).
Condițiile de viață erau cu totul diferite și nu se poate vorbi de ceva ce ar fi putut avea o cât de mică asemănare cu mediul nostru. A urmat a doua perioadă, caracterizată prin faptul că
Soarele face o mișcare de desprindere de Pământ** și apoi a treia perioadă, când Luna se desprinde de Pământ, perioadă care este denumită „lemuriană”, vechea Lemurie. Abia în această a treia
perioadă apare omul pe Pământ în primele sale forme fizice, despre care am spus deja că erau atât de grotești, încât ați fi cu totul șocați dacă le-aș descrie. Perioada lemuriană este urmată de
perioada atlanteană, apoi de perioada noastră.
* Numită în mod curent perioada „polară” (N.T.).
** A doua perioadă se numește în mod obișnuit „hiperboreană” și corespunde cu prima zi a Creației, după Biblie (N.T.)
Vedeți deci că Pământul, în stadiul său fizic, parcurge șapte perioade de evoluție. Raportându-ne la cele două dintre acestea, care vor veni după noi, putem spune că ele vor avea condiții și aspecte complet diferite de perioada noastră, iar dacă ne referim la perioada a treia, anterioară, cea lemuriană, ea s-a dezvoltat în cea mai mare parte pe un continent astăzi dispărut și care se afla cuprins între Africa, Asia și Australia. Era vechea Lemurie. În acea perioadă s-a constituit un mic grup de oameni, dintre cei mai evoluați, ultima rămășiță a vechii rase lemuriene. Acest ultim grup din rasele lemuriene a fost singurul care a supraviețuit distrugerii Lemuriei, a emigrat și a constituit baza celor șapte rase din perioada atlanteană. Dintre acestea, a cincea* s-a dezvoltat în măsura în care a putut constitui originea popoarelor care au creat ulterior epocile de cultură ale perioadei postatlanteene. În prezent, noi facem parte din epoca a cincea de cultură, iar epoca următoare, simbolizată prin comunitatea din Filadelfia, va sta la originea umanității care va trăi în perioada de după Războiul tuturor împotriva tuturor. La rândul său, a șaptea epocă din acea perioadă va fi la originea umanității care va trăi în ultima perioadă, a șaptea, simbolizată prin celelalte șapte Trâmbițe.
*Rasa protosemită (N.T.)
După această a șaptea perioadă din evoluția fizică a Pământului ce va urma? În acel moment, Pământul își încheie scopul evoluției sale fizice. Toate lucrurile și toate ființele care vor exista atunci se vor transforma. Am spus că în perioada a șasea, a celor șase Peceți, oamenii vor avea înscris pe fruntea lor ceea ce poartă în suflete, ca bine sau rău; acum trebuie să menționez că în perioada a șaptea, a celor șapte Trâmbițe, forma corporală a omului și a tuturor creaturilor va fi expresia binelui și a răului într-o proporție și mai mare. Tot ce este materie va purta pecetea spiritului. Absolut nimic nu se va mai putea ascunde. Deja în perioada a șasea va fi imposibil locuitorilor Pâmântului să ascundă ceva, orice ar fi, în fața unei priviri agere. Răul va exprima rău, binele va exprima binele. În perioada a șaptea nu va mai fi posibil să se ascundă ceea ce există în suflet, nici măcar în vorbe. Gândirea nu va mai fi mută, nu va mai putea fi ascunsă, disimulată. Orice gând se va revela și în exterior. Gândirea va fi atunci pentru oricine ceea ce este acum numai pentru un inițiat. Pentru aceștia, gândirea răsună în Devachan. Dar atunci, Devachanul va fi coborât până la nivelul fizicului, după cum în perioada a șasea lumea astrală se va coborî la nivelul fizicului. Încă de pe acum, inițiatul poate vedea în lumea astrală cum va fi perioada a șasea, iar în lumea spirituală, cum va fi perioada a șaptea. Coborârea lumii astrale la nivelul fizicului, în perioada a șasea, înseamnă că întreaga lume de imagini, expresii și manifestări va fi percepută la nivelul fizic. Perioada a șaptea va fi lumea spirituală coborâtă, adică expresia acestei lumi. În acel moment Pământul își va fi atins scopul evoluției sale pe plan fizic.
După aceasta, Pământul se va transforma într-un corp ceresc de natură astrală, împreună cu toate ființele care există pe el. Substanța fizică va dispărea ca substanță fizică și partea din aceasta care a avut posibilitatea să se spiritualizeze va deveni substanță spirituală de natură astrală. Să ne facem o imagine cât mai exactă a acestor fenomene: toate ființele terestre care vor exprima prin aparența lor fizică tot ce este bine, frumos, nobil, intelectual în sufletele lor, care vor purta pe fețele lor pecetea lui Christos, care prin gândurile și cuvintele lor vor fi, de asemenea, expresia lui Christos Iisus, toate aceste ființe vor avea posibilitatea să transforme ceea ce există în ele ca materie fizică, să o dizolve așa cum apa dizolvă sarea. Tot ce era fizic se va transforma într-un corp ceresc astral. Dar cei care până atunci nu vor fi reușit să facă din materia corporalității lor expresia a ceea ce este bine, frumos, subtil, intelectual, vor fi incapabili să dizolve materia care va continua să existe în ei ca atare, se vor osifica și vor păstra în continuare o formă materială. În acel punct al evoluției terestre se va petrece o ascensiune spre spiritualitate a tuturor formelor care vor trăi atunci în astralitate, iar din acestea se va desprinde un alt glob, de esență materială, un glob care va găzdui toate ființele care nu au fost capabile să participe la această ascensiune spre spiritualitate, fiindcă nu au dizolvat materia din ei.
Acesta este mersul spre viitor al Pământului. Actuala sa substanțialitate se va rarefia, se va afâna din ce în ce mai mult, datorită acțiunii convergente a sufletelor umane, care vor contribui la acest proces până vor dobândi forța de a-l dizolva. Va veni apoi momentul când ceea ce nu a putut fi dizolvat să fie eliminat sub forma unui corp cosmic separat. Iar în continuare, în decursul a șapte mari etape această materie insolubilă va fi complet eliminată iar forța care o va elimina va fi o forță opusă aceleia care a contribuit la ascensiunea spre spiritualitate a celor buni. Cine a dat acestor oameni forța să dizolve materia? Este însăși forța iubirii pe care a adus-o principiul lui Christos. Ființele devin capabile să dizolve materia deschizându-și sufletele către iubire. Cu cât iubirea va aduce mai multă căldură în suflete, cu atât acțiunea sa asupra materiei va fi mai intensă. Forța iubirii spiritualizează și astralizează Pământul, îl transformă într-un glob astral. Dar dacă iubirea are puterea să dizolve materia, după cum apa dizolvă sarea, forța opusă iubirii duce, în schimb, la decădere, așa cum am spus, în decursul a șapte etape evolutive, ființele care nu au fost capabile să participe la misiunea Pământului.
Contrariul iubirii divine se numește, cu un termen consacrat, „mânia divină”. Omenirea a fost impregnată de iubirea divină în cursul epocii a patra și aceasta va deveni din ce în ce mai puternică în cursul ultimelor două epoci ale perioadei noastre, în epoca a șasea și a șaptea. Dar concomitent crește și forța care duce spre împietrirea materiei, forța pe care o numim mânia divină. Acțiunea pe care o exercită duce la expulzarea materiei. În Apocalipsa lui Ioan aceasta se exprimă prin vărsarea celor șapte Cupe ale mâniei*. Să ne imaginăm acum, în mod figurat, mersul acestor etape de evoluție. Materia terestră devine din ce în ce mai fină, spiritualizându-se treptat, iar ființa umană va avea o constituție formată dintr-o materie ce tinde, de asemenea, spre spiritualizare. Părțile sale mai grosiere vor apărea ca un fel de coajă, ca cea pe care o leapădă reptilele sau ca o cochilie de melc lepădată. Părțile durificate vor fi tot mai mult atașate de materia pe cale de transformare. În ultima perioadă, a celor șapte Trâmbițe, se va observa, dar numai cu ochii unui inițiat, ființe umane cu corpuri foarte transparente, complet spiritualizate, dar totodată se va vedea și cum cei care s-au osificat în materialitate și au conservat ceea ce astăzi constituie părțile cele mai dure ale materiei, se va vedea cum toți aceștia vor cădea, ca niște coji, pe globul material care va supraviețui, ca atare, după perioada pe care am indicat-o prin sunetele de trâmbiță.
* Apocalipsa, cap. 16 (N.T.)
Iată ce ne arată despre viitor, în mod profetic, Apocalipsa lui Ioan. Și este important să asimilăm în sufletele noastre aceste profeții pentru ca să ne înflăcăreze voința. Căci ce va fi făcut omul din el însuși când se va afla la sfârșitul perioadelor a șasea și a șaptea? În acel moment ce se va întâmpla cu corpul său? În prezent, când ne privim unii pe alții, nu ne vedem expresia sufletului. Dar în acel viitor îndepărtat, corpul va deveni din ce în ce mai mult expresia trăirilor interioare ale sufletului. Corporalitatea va deveni expresia, manifestată exterior, a binelui, dacă ființa este deschisă mesajului care a adus cea mai nobilă învățătură care poate exista pe acest Pământ, iar acest sublim învățământ este chiar mesajul pe care Christos Iisus l-a dat Pământului. Este darul cel mai înalt care ne putea fi dat. Suntem datori să avem înțelegere și deschidere pentru acest mesaj în forul cel mai profund al ființei noastre și nu numai în inteligența noastră. Trebuie să-l asimilăm așa cum asimilăm hrana în corpul fizic. Parcurgând mai departe cursul credinței, omul va asimila și mesajul bucuriei și tocmai receptivitatea pentru acest mesaj al iubirii este fructul evoluției terestre. În Evanghelii, în „Carte” găsim forța iubirii, întreaga forță a iubirii. Un clarvăzător nu poate spune altceva decât: Eu văd în spirit o vreme când conținutul Evangheliilor nu va mai fi doar o carte de citit, ci va fi pur și simplu „înghițit” de oameni.
Evoluția terestră se bazează în fapt pe două lucruri. Pământul pe care locuim acum a fost precedat de ceea ce am numit „cosmosul înțelepciunii”, iar înaintea acestuia, de ceea ce putem numi – cuvântul în sine nu spune mare lucru, dar trebuie să-l folosim pentru că a devenit curent – „cosmosul tăriei”, al forței. Înțelepciunea și forța, iată ce a moștenit Pământul actual din fazele sale anterioare de evoluție, de la vechea Lună și de la vechiul Soare. Vom vedea că acest fapt se exprimă în evoluția terestră prin aceea că prima jumătate din evoluția sa o denumim după numele reprezentantului forței solare, Marte. Este suficient deocamdată să ne gândim că în cadrul evoluției terestre avem în Marte forța pe care i-a adus-o fierul. În Marte vedem pe purtătorul forței. În ceea ce privește nota dominantă a celei de a doua jumătăți a evoluției terestre, o vom numi după reprezentantul vechii evoluții lunare, Mercur, care a transmis Pământului vechea moștenire lunară, înțelepciunea. Evoluția terestră se compune, deci, pentru noi din două părți, cea care provine din evoluția lui Marte și cea care provine din evoluția lui Mercur. Pământul a primit ca moștenire două forțe puternice. Moștenirea care provine din cosmosul forței se exprimă prin Marte, iar cea provenită din cosmosul înțelepciunii se exprimă prin Mercur. La rândul său, însuși Pământul are ca misiune proprie să adauge la cele două moșteniri forța iubirii. Această forță, ca fruct al evoluției terestre, se va manifesta în toată splendoarea și descoperim aici o gândire profundă a autorului Apocalipsei, care este legată, de altfel, de tot restul evoluției terestre (a se vedea a patra Pecete).
Să revenim, din nou, la primele timpuri ale Atlantidei, perioadă în care am spus că aerul era încă îmbibat cu apă. Ființa umană era prin structura sa adaptată la mediul acvatic. Mai târziu abia, către mijlocul perioadei atlanteene, el a evoluat suficient pentru a se putea lipsi de apă și să pună piciorul pe un teren ferm. Până în acel moment, când Pământul a ajuns la mijlocul evoluției sale, trebuie să considerăm apa ca purtătoare a evoluției umane, după cum mai târziu va fi solul terestru. Acesta nu a devenit decât relativ târziu câmp de activitate al omului. Nu este decât pe jumătate exact să vorbim despre Atlantida ca fiind un pământ cu sol uscat. În mare parte era acoperită nu de un ocean propriu-zis, ci de o atmosferă îmbibată de apă, o atmosferă compusă din aer și apă, și în acest mediu trăia omul. Mult mai târziu a devenit acesta capabil să respire numai aer și să meargă pe un teren solid; nu este, relativ, prea mult timp de atunci. Așa încât îmbrățișând cu mintea ansamblul evoluției terestre se poate spune, simbolic vorbind: de o parte apă, de alta pământ. Acesta este trecutul. Din apă emană o forță care va predomina până la jumătatea evoluției Pământului, după care va predomina forța emanată de Pământ. Până la mijlocul perioadei a patra – mijlocul perioadei atlanteene – vorbim de forțele legate de Marte, forțe care sunt, într-un fel, creatoare ale elementului acvatic, lichid, al apei. Și vorbim de forțele lui Mercur în cealaltă jumătate a perioadei, când din Pământul solid emană forțele de susținere, de suport. Toate acestea se reprezintă simbolic prin cele două coloane pe care le-am văzut în sală, în timpul Congresului de la München [ Nota 31 ], și care reprezintă forțele care susțin ființa umană în îndeplinirea misiunii sale terestre. Aceste două coloane reprezintă cele două părți ale misiunii Pământului, cele două moșteniri pe care omul le-a primit din evoluția sa trecută. Deasupra lor se află simbolul țelului de atins prin forțele proprii ale Pământului, iubirea, care se revelează în toată splendoarea sa, susținută de moștenirile primite.
Autorul Apocalipsei descrie cum se desfășoară cu adevărat lucrurile pentru cel care le poate observa dacă se ridică până la nivelul regiunilor spirituale. Ceea ce apare în felul acesta, când ne ridicăm privirile asupra a ceea ce va suferi Pământul, asupra a ceea ce se va întâmpla în momentul când substanța terestră își dizolvă materia din care e făcută, transformând-o în spirit, se reprezintă în mod simbolic prin ceea ce ne arată Pecetea a patra. Bineînțeles, aceasta apare acum invers pentru că este vorba de viitor. Vedem cele două forțe pe care Pământul le-a primit ca moștenire din cosmosul înțelepciunii și cel al puterii, vedem de asemenea ceea ce reprezintă împlinirea misiunii Pământului ca forță a iubirii pe care o cultivă omul și totul ne apare ca o personificare a omului viitor, în așa fel că acesta se prezintă sub o formă simbolică, susținut de cele două forțe anterioare impregnate acum de forța iubirii. Mesajul iubirii, cartea din fața lui, ce nu trebuie să-l influențeze numai din exterior, ci pe care trebuie să o „înghită”. În față ne apare o imagine puternică: „Atunci am văzut un alt înger al puterii” – adică o ființă reprezentată astfel pentru că este deja în prezent superioară omului – „care cobora din cer” – așa îl vede clarvăzătorul –, „îmbrăcat într-un nor, iar fața lui era ca Soarele și picioarele ca niște stâlpi de foc” – acestea sunt cele două forțe despre care am vorbit și pe care Pământul le-a primit ca moștenire. „El avea în mână o cărticică deschisă și a pus piciorul drept pe mare și pe cel stâng pe Pământ”. Iar Ioan vorbește îngerului: „Dă-mi cartea aceasta mie”, iar el mi-a zis: „Ia-o și înghite-o, ea va fi amară în pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Și am luat cărticica aceea din mâna îngerului și am înghițit-o. În gura mea ea a fost dulce ca mierea, iar după ce am mâncat-o, s-a făcut amară în pântecele meu*. Este descrierea a ceea ce simte un clarvăzător când contemplă acel moment când Pământul trece de la starea fizică materială la starea astrală, spirituală, când și-a împlinit misiunea. Când clarvăzătorul percepe acest moment, el înțelege că este legat de mesajul de iubire al cărui impuls a coborât pe Pământ în timpul celei de a patra epoci de cultură: el simte prin propria sa viață, așa cum și autorul Apocalipsei a simțit, ce înseamnă fericirea, acea fericire promisă oamenilor. El simte această fericire chiar în mod fizic, căci oricât de sus s-ar înălța o fiintă, trebuie să se încarneze într-un trup material, dacă dorește să trăiască printre oameni. Și în multe privințe corpul actual tocmai prin faptul că oferă spiritului posibilitatea de a se înălța are și capacitatea de a suferi. În timp ce sufletul unui clarvăzător dezvăluie prin autorul Apocalipsei că poate avea acces în regiunile spirituale pentru a primi acolo Evanghelia iubirii și că poate cunoaște în spirit o fericire dulce ca mierea, clarvăzătorul trăiește totodată și într-un corp fizic; el va trebui să recunoască și să mărturisească, prin urmare, că datorită acestui fapt orice înălțare atrage în corp, în multe privințe, și ceea ce este opusul fericirii. Acesta este sensul când el spune că, deși cartea este dulce ca mierea, ca este și amară în pântece când o mănâncă. Acesta nu este decât un slab reflex a ceea ce se poate simți când „ești crucificat în corpul fizic”. Cu cât spiritul se înalță mai mult, cu atât mai dureros este să trăiască într-un corp fizic. Acesta este înțelesul expresiei pentru această durere, „a fi crucificat în corp”.
* Apocalipsa, cap. 10, v.1-10 (N.T.).
În cele expuse, am făcut o sumară schiță a celor ce urmează să se întâmple în decursul evoluției Pământului, ce perspective are omul în evoluția sa. Și am ajuns acum la un punct când natura umană se va transforma și va deveni astrală, când pământul fizic, cu ce are mai bun, va dispărea și se va spiritualiza, iar o parte izolată, negativă, va fi aruncată în Abis de mânia divină. Dar vom vedea că acesta nu este încă ultimul stadiu, că se va mai da o posibilitate de salvare, deși ceea ce a căzut în Abis este reprezentat prin cele mai înspăimântătoare simboluri, prin cele două Fiare, Fiara cu șapte capete și zece coarne și mai ales Fiara cu două coarne.
