„Străduindu-se să reproducă o imagine perfectă (a lui Dumnezeu), ele se înalță din toate puterile către Arhetipul lor și la rândul lor se apleacă, asemenea divinității, către esențele inferioare, ca să le transforme”.
Dionisie Areopagitul*
(Tratat asupra Ierarhiilor cerești, cap.8)
* Lucrarea a fost tradusă în româneste de Cicerone Iordăchescu, sub titlul lerarhia cerească, în 1932 și reeditata în 1994 de catre Institutul European, Iași, impreună cu o altă lucrare a lui Dionisie, Ierarhia Bisericească. În studiul introductiv al acestei traduceri se precizează, pe baza unui bogat aparat critic, că autorul scrierii respective nu este acel Dionisie Areopagitul care este menționat în Faptele Apostolilor ca ucenic al apostol Pavel, ci un învățat creștin care a trăit în sec.V sau la începutul sec.Vl e.n. De aceea, el este numit în scrierile mai noi Dionisie Pseudo-Areopagitul.
În această ediție fragmentul citat este mai complet:
„Ele se străduiesc neîncetat să se asemene lui Dumnezeu, nepărăsind deloc imobilitatea lor divină prin vreo lipsă de bărbăție, ci privind neclintite spre puterea cea mai presus de ființă și întăritoare; transformându-se în icoană a acesteia, pe cât posibil, și îndreptându-se spre dânsa cu tărie, ca izvor de putere; iar spre puterile cele de al doilea rang îndreptându-se ele le împart putere și le îndumnezeiesc. (Cap.VIII, p.49) (n.red.).
Omul spune „Dumnezeu” și se înalță direct către un absolut imuabil și transcendent față de toate făpturile. El spune „Dumnezeu” ca urmare a unei necesități interioare, în antiteză cu tot ceea ce pe pământ i se înfățișează mărginit, josnic, trecător, impur. Spiritul său are nevoie nu numai sub aspect sentimental, ci și riguros logic de Dumnezeu pentru a contrabalansa iraționalul care îl înconjoară. Și cu toate că nu-l cunoaște pe Dumnezeu, el și-l imaginează. Deschide într-un colț al inimii sale paradisul unei divinități care va fi pentru el punctul de sprijin stabil, absolutul de marginile căruia este stăvilit fluxul deconcertant al vieții. Omului modern Dumnezeu nu i se mai arată, dar gândirea seacă și aridă a acestuia îl consideră o axiomă necesară.
Totuși în fapt Dumnezeu nu este această abstracțiune inaccesibilă suspendată în vid. Dacă gândirea modernă, prea legată de corp, s-a îngreunat în așa măsură încât nu mai poate sesiza Ființa divină ca pe o realitate, mai demult nu era așa. Gândirea omenească a cunoscut și a venerat o întreagă gamă de mijlocitori între ea și divinitate; a avut chiar viziunea acestor Spirite mediatoare între nimicnicia sa și incomensurabila măreție divină. Această viziune i-a hrănit viața spirituală. În sufletul modern nu s-a mai păstrat nici o urmă a acestei viziuni; el mai găsește încă, într-adevăr, în Biserică o învățătură teoretică despre ierarhii, dar fără nici un schimb afectiv cu aceste ființe supranaturale; acestea nu mai sunt cunoscute decât prin mărturiile artei religioase inspirate de tradiție.
Ce ne poate spune știința spirituală despre natura acestor Ființe, despre originea viziunilor pe care le-a avut odinioară omul, despre cauzele faptului că acum omul nu mai este conștient de existența lor?
Ea ne răspunde: ceea ce aflăm prin artă și tradiție religioasă despre Ierarhiile cerești vine desigur dintr-un trecut îndepărtat, totuși nu reprezintă decât o palidă supraviețuire a unor epoci mult mai îndepărtate, în timpul cărora omenirea poseda o viziune directă asupra universului. Această viziune, care nu poate fi comparată cu conștiința actuală, era mai puțin o percepție și mai mult o comuniune a ființei omenești cu universul, care și el era mult diferit de cel pe care îl cunoaștem acum. Trebuie să urcăm, pentru a ne face o idee, într-un trecut care precede chiar și preistoria: pământul nu era încă terenul ferm pe care îl avem astăzi sub picioare, nici corpul omenesc nu avea încă densitatea lui de acum; elementele nu erau diferențiate ca în vremurile noastre, când lichidul este distinct de solid iar gazul de căldură. Cât despre viața omului, ea oscila între Pământ și mediul cosmic, în sânul căruia ea se încărca treptat de densitate terestră.
Investigațiile lui Rudolf Steiner ne dau posibilitatea să ne reprezentăm aceste etape1.
1 Rudolf Steiner Știința ocultă, Editura Triades (n.a.)
În perioada vieții sale când este preponderent un locuitor al Pământului, omul simte planeta ca punctul în care se condensează, se contractă întregul univers; are despre ea o impresie ce poate fi comparată cu cea a oaselor sale din profunzimea cărnii. El vede planeta scăldată într-o atmosferă vie, de la pământul către care corpul său îl atrage tot mai mult, până la marginile cerului, el sesizează straturi succesive, fiecare depășind ca subtilitate pe cel care rămâne mai jos de el. Aceste sfere, care urmăresc orbitele planetelor, formează în jurul Pământului cercuri succesive ocupate de Lună, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn, până la centura aștrilor ficși – Zodiacul.
În alte momente ale vieții sale, omul pierde conștiința terestră și își părăsește corpul. El se identifică complet prin natura sâ spirituală cu universul, de care nu-l separă încă nici o conștiință personală, ca un copil la sânul maicii sale. Unindu-se prin o parte a ființei sale cu fiecare dintre sferele planetare, el preia de la ele culoarea și ritmul: acest ritm deosebit este însăși pulsația entităților spirituale care alcătuiesc acea sferă. Căci cetele de ființe divine, de diverse feluri, ierarhizate, se exprimă în aceste substanțe planetare, loc de predilecție pentru manifestarea lor. Gradația se poate urmări de la entitățile cele mai apropiate de natura omenească, pământească – Îngerii, până la Heruvimi și Serafimi, care depășesc chiar sfera planetelor; fiind cei mai perfecti, cei mai apropiați de divinitate, nu se mai exprimă prin aștri în mișcare, rătăcitori, în care mișcarea însăși este încă un semn de imperfecțiune, ci prin constelațiile Zodiacului, care au căpătat deja ceva cu caracter divin – sunt imuabile.
Astfel, prin două stări de conștiință omul contemplă cele două fețe ale unei realități unice: el vede când astrul, cu ochii trupului, când entitatea, cu ochii spiritului.
Și simțind că trăiește și respiră în acest univers ca într-un organism viu, resimțind mișcarea planetelor în membrele sale, ritmul lor în circulația sângelui, maiestatea stelelor imobile în fixitatea capului său, omul vede cum transpare entitatea spirituală în astrul care îi este veșmânt. Pentru el astrul și entitatea sunt de nedespărțit; unul este corpul celeilalte.
Pe măsură ce se afirmă conștiința terestră, crește diferența între ceea ce percepe omul când se află în trup și ce trăiește el în clipele asemănătoare cu somnul, când participă la viața spirituală a universului. Mult timp încă el mai vede stelele ca pe o manifestare multiformă a măreței Ființe vii, care exprimă prin intermediul lor aspectele infinite ale naturii sale insondabile. Pe măsură ce evoluția înaintează, omul păstrează o amintire mai vie, mai personală, a timpului petrecut în stare de veghe în corpul său decât a timpului când simțirea universului îl desprinde de sine. Din acest sentiment confuz el păstrează ca pe un vis imaginea ființelor supranaturale care populează sferele înstelate, în timp ce ceea ce observă în cerul material îi apare din ce în ce mai precis. El vede aștrii deplasându-se după ritmuri care măsoară pentru el timpul, anii, anotimpurile, zilele; el urmărește cu ochii traiectoriile acestora, care marchează spațiul cu puncte de reper. El mai știe că întreaga sa viață este reglată, guvernată de aceste mișcări și de aceste ritmuri care redau în semne vizibile înțelepciunea lui Dumnezeu. Dar conștiința sa se împarte din ce în ce mai mult; percepția lui se dedublează. Lumina simțurilor scaldă lumea fizică unde el contemplă astrul, dar într-o altă lumină, cea a sufletului, cea a simțului interior, continuă să îi apară în vis, sau în clipele când evadează din lumea pământeană, Ierarhiile. Și distanța dintre cerul în care se cufundă privirile pământești și cerul inimii sale crește mereu.
Când aspiră la acesta, omul caută să păstreze viziunea lui prin forme de cult, ritualuri, religie.
Când urmărește cu un interes crescând fenomenele cerești, asupra cărora va începe în curând să-și exercite capacitatea de raționament, de calcul, care se naște în el, el face primii pași spre știință.
Într-o zi nu a mai rămas nici măcar amintirea faptului că a putut exista vreo legătură cât de mică între lumea stelelor, pe care o studiază astronomia, și ierarhiile divine de care vorbește teologia. Dar această despărțire s-a făcut foarte lent și s-au scurs multe veacuri până să se ajungă la situația de astăzi.
Atunci când au apărut cultele și religiile, în zorii vremurilor preistorice, cunoașterea oștirilor cerești nu era încă pierdută pentru privirea interioară. Întreaga lume antică și primele epoci creștine se află sub semnul acesteia. Nici o religie antică nu a conceput divinitatea fără acești intermediari care transpun imaginile infinit de variate ale Chipului pe care numai lor singuri li se îngăduie să-l contemple. Ei sunt „gândirea” lui Dumnezeu, „ochiul” său, „brațul” său; divinitatea pe care nu putem să ne-o închipuim se înconjoară parcă cu un nimb alcătuit din aceste mari puteri cerești; la rândul lor, zeii cei mari au în jurul lor zei mai puțin elevați și mai apropiați de oameni. Printre monumentele și sculpturile antice abundă astfel de ființe supranaturale, de la spiritele cele mai mărețe până la cele mai mărunte „genii” înaripate, cunoscute întregului Orient. Materialistul nu mai vede astăzi în acest furnicar de ființe mai presus de fire decât rodul imaginației orientale, care s-a complăcut să-și descrie în mod somptuos delirurile, coșmarurile și visele.
Desigur că pe măsură ce viziunea se șterge gradele spirituale se amestecă și se confundă. Granița dintre cetele cerești și cele ale iadului este nesigură. Spiritele de natură intermediară și neutră, cum sunt Elementalii, se suprapun oarecum pe această limită.
Dar crestinismul intervine în această dezordine transmisă de Orient. El știe să facă delimitarea între ce este ceresc și ce este infernal. Gândirea umană în curs de a se naște se străduiește să reflecte în ea însăși ordinea ierarhică a entităților care au atribute dumnezeiești. Geniul elen creștinat coordonează, armonizează. Ceea ce dă, în primele veacuri creștine, școala Sfântului Dionisie Areopagitul în tratatul său asupra ierarhiilor cerești nu mai este o viziune propriu-zisă, ci o conceptie spirituală, atunci când această școală stabilește, între unitatea, principiul și sfârșitul ulterior a toate și făpturile care nu au în sine nici rațiune, nici termen, o stare de mijloc care este în același timp știință și acțiune, cunoaștere și energie. „Aceasta este Ierarhia, instituție sacră, înțeleaptă și puternică, care purifică, iluminează și desăvârșește și ne aduce astfel la Dumnezeu, care este puritate, lumină și desăvârșire... Ţelul Ierarhiei este deci să asimileze și să unească cu Dumnezeu... Căci, contemplând cu ochi sigur frumusețea cea mai presus de fire, ea o reface în sine așa cum poate; ea își preface adepții în tot atâtea imagini ale lui Dumnezeu: oglinzi pure și splendide în care poate să strălucească lumina veșnică și inefabilă și care, în ordinea dorită, retransmit în mod liber asupra lucrurilor de jos această lumină împrumutată care le face să strălucească.” (Cap.III)*.
* În traducerea lui C.Iordăchescu:
„Ierarhia este, după mine, o rânduială sfântă, o cunoștință și o lucrare ce duce pe cât se poate, la asemănarea cu divinitatea și înalță, în proporție corespunzătoare, până la imitarea de Dumnezeu în măsura iluminării divine pe care o primește... Scopul ierarhiei este deci, pe cât cu putință, asemănarea și unirea cu Dumnezeu... Privind în chip neclintit în sus spre frumusețea cea preadivină, Ea o reproduce pe aceasta pe cât este posibil, și desăvârșește pe partizanii ei până în a-i transforma în chipuri divine, în oglinzi curate și fără pată, care să fie în stare să primească în sine raza ce porneste din obârsia luminii divine, în oglinzi care, în chip sacru, fiind pline de strălucirea cea luminoasă, să poată din nou lumina la rândul lor, fără pizmă treptele urmatoare, așa cum se cuvine după rânduielile divine.” (Ierarhia cerească, cap .III, p.35) (n.red.)
Treptat și această concepție se va estompa: dogma va păstra din ea noțiunile de bază, dar ideea Ierarhiilor va supraviețui printre oameni prin credința în dogmă și nu prin viziune, nici măcar prin amintirea vechilor viziuni. Câtă vreme creștinul din Evul Mediu este însuflețit de o credință care mai este în oarecare măsură vizionară, el rămâne legat de Ființele supranaturale pe care le simte intervenind în sufletul său și chiar în întâmplările care îi guvernează destinul. Căci Dumnezeu domnește în înălțimi; mesagerii săi sunt mai accesibili pentru imaginația credincioșilor. Acești credincioși îi cunosc cu caracterele și calitățile lor proprii; ei nu confundă natura Îngerului care veghează asupra fiecărui creștin și îi poate vorbi prin vise cu cea a unui Arhanghel ca Preasfântul Mihail, care se arată în plină strălucire și vestește fapte de seamă pentru tot poporul, care privesc mântuirea neamului omenesc. Creștinul din Evul Mediu manifestă o gamă de sentimente legate de calitatea diverselor naturi spirituale față de care omul modern rămâne mult în urmă. El știe că nu te poți ridica către Dumnezeu decât din treaptă în treaptă; el gândește ca și Areopagitul: „Dacă vrea cineva să spună că Dumnezeu i s-a arătat de-a dreptul, acela să știe că după cum spune clar Scriptura nimeni pe Pământ n-a văzut și nici nu va vedea esența intimă a lui Dumnezeu, iar viziunile sfinte, cinstind măreția adorată, se arată învăluite de cele mai minunate simboluri pe care le poate suporta natura omenească”. (Cap.IV)*.
* În traducerea lui Cicerone Iordăchescu:
”Dacă ar spune cineva că unora dintre oamenii cei sfinti li s-au făcut dezvăluiri și, în chip nemijlocit, că unul dintre aceștia ar fi aflat clar din Sfintele Scripturi că nimeni nu a văzut ce este în sine ființa tainică a lui Dumnezeu și nici nu o va vedea vreodată, dar că sfintii au avut teofanii (viziuni ale divinitații) prin mijlocirea viziunilor sacre, ce sunt asemenea intuițiilor celor ce contempleaza, precum se vede din descoperirile cele de Dumnezeu vrednice.” (Ca .IV, p.39) (n.red.).
Dar și această percepție la rândul ei se va pierde. Cerul și sferele cerești, care reprezentau fiecare câte o calitate divină, sunt pentru credincioșii de astăzi o noțiune foarte abstractă, pe care o evocă atunci când zic: „cerul”. Numai îngerul păzitor mai păstrează încă pentru ei în oarecare măsură un caracter real, concret.
În schimb, pe măsură ce culorile vii ale Paradisului se schimbă într-un cenușiu uniform, se conturează un alt cer: cel pe care telescopul îl face să se apropie de noi, cel pe care descoperirile lui Galilei, ale lui Copernic, ale lui Kepler l-au făcut accesibil calculelor omenești.
Cerul fizic (numit de englezi sky) a ajuns să se detașeze complet de cerul lui Dumnezeu (heaven). Planetei care apare la capătul lunetei i se poate calcula distanța la care se află de Pământ, de Soare, i se poate descrie orbita, i se pot prevedea mișcările; se află în lumea sensibilă, lumea materială, deși este infinit de îndepărtată, ea face parte din ceea ce se vede, din ceea ce se poate cântări (de la distanță); ipotetic nimic nu o distinge de obiectele care intră sub acțiunea simțurilor noastre.
Amintirea faptului că această planetă ar putea fi semnul vizibil al unor ființe mai presus de fire, că ea se află la hotarul împărăției lor, s-a pierdut fără urmă. Nici nu bănuim că ar putea exista vreo înrudire între acest obiect de studiu al astronomiei și dogmele abstracte.
Și aici intervine în vremurile noastre Știința spirituală.
Ea se ivește într-o vreme când această ruptură s-a produs, când pare că în mod iremediabil s-a deschis o prăpastie între știință și credință, între cunoștințele reale ale omului și atașamentul său interior față de credința tradițională. Este, de asemenea, vremea când această poziție a omului modern devine de nesuportat, când prăpastia aceasta, dacă nu va dispărea, va duce la declanșarea unor catastrofe atât în lumea interioară cât și în viața socială. Când mintea se îndreaptă într-o parte iar inima în alta, se știe că eșecul individului este pe aproape.
Ea afirmă că o metodă de cunoaștere spirituală va fi accesibilă pentru toți cei care au dobândit, lucrând asupra lor înșile, percepția extrasenzorială. Obiectul văzut de ochii lumești va fi perceptibil sub aspectul său spiritual pentru privirile spiritului. Simțurile fizice nu ne permit, prin ele însele, să cunoaștem în realitatea lor profundă lucrurile și ființele care ne înconjoară. Ceea ce este lăuntric ne scapă. Totuși nu trebuie să credem că suntem sortiți să nu putem niciodată să-l simțim. Este ceva în noi care aspiră la această cunoaștere și ajunge să o poată realiza prin studiu, străduiniă, prin progrese în știința spiritualului. Căci această știință, deși pare că are un obiect atât de tainic, poate fi deprinsă metodic.
Promotorul său a arătat deja la ce rezultate ne poate duce. Este foarte clar că el a fost un precursor, încă solitar, marcând un mare avans față de cei care au pornit la drum în urma lui. Omul care urma să deschidă o astfel de cale nu putea să fie decât un caz aparte. Așa este situația tuturor precursorilor care revoluționează arta, știința, filosofia. Dar a fost creată metoda, rezultatele au fost comunicate. Le găsim răspândite pe parcursul unei opere imense, cărți publicate, cicluri de conferințe, realizări practice. Nici un suflet de bună credință în care mijește dorința de a cunoaște nu le mai poate ignora.
Să căutăm deci acum în primele materiale ale acestei științe spirituale în ce fel se împacă cele două părți distincte ale aceleiași realități: cerul stelelor și cel al îngerilor. Ce perspective pentru o viziune sintetică ne oferă percepția în același timp senzorială și extrasenzorială a regiunilor cerești care înconjoară planeta noastră înălțându-se mai presus de ea.
Înainte de a aborda conferințele care urmează și care răspund la această întrebare, să parcurgem câteva date răspândite prin alte texte pe care le-am adunat aici (mai ales pentru cititorii care nu sunt încă foarte documentați în știința spirituală), care trebuie să fie cunoscute totuși, pentru ca ceea ce vor citi în acest volum să se încadreze într-un ansamblu bine închegat.
O noțiune elementară le domină pe toate celelalte: deoarece aștrii exprimă viața spirituală a Ierarhiilor, rezultă că evoluția cosmică este în întregime relatarea acestei vieți. Originea lumilor, lenta geneză a lor, apariția succesivă a planetelor, toate acestea sunt lucrarea Ierarhiilor; în această grafie cerească este înscrisă istoria lor2.
2Lucrarea lui E. Vreede Astronomie și antroposofie este inspirată de această concepție (n.a.).
Prin aceasta una din ideile care astăzi, în concepția religioasă, este inertă se transformă și revine la viață. Se crede că lumea spirituală nu mai evoluează. Pentru gândirea religioasă „cerul lui Dumnezeu” are un caracter atât de imuabil încât pare chiar o blasfemie ideea de evoluție într-un paradis în care totul este perfect, absolut, identic cu sine însuși în veșnicie. Noțiunea de tranziție, de strădanii repetate, succesive, așa cum le face natura pentru a-și realiza creațiile, este legată de lumea imperfectă a simțurilor, de ceea ce a fost creat.
Este una dintre cele mai mari greșeli ale gândirii religioase moderne; ea dă prin aceasta dovada cea mai clară că nu mai posedă înțelegerea adevărată a ierarhiilor. Materia care evoluează este pusă în opoziție cu imuabilitatea lui Dumnezeu, iar stările intermediare se elimină. Această greșeală este cea care desparte cel mai tare gândirea religioasă fixistă de gândirea științifică evoluționistă.
Opoziția dispare atunci când regăsim, între materie, unde legile evoluției au maximum de efect, și Dumnezeu, în care ele sunt anihilate, o întreagă serie de ființe. Cu cât acestea sunt mai „evoluate”, mai apropiate de Dumnezeu, cu atât mai ușor scapă din ciclul transformărilor – ceea ce se poate constata deja la Heruvimi și Serafimi, a căror expresie astrală este eliberată de mișcarea planetară. Legile evoluției se fac cel mai mult simțite la baza piramidei cerești, la Îngeri și mai ales la oameni. Ele acționează cu presiune și mai mare asupra regnurilor care sunt inferioare omului: animal, vegetal și mineral. Dacă în prezent omul începe să le scape, aceasta este tocmai pentru că el atinge pe Pământ stadiul prin care se va încorpora în lumea ierarhiilor, în care va alcătui partea cea mai modestă, cea mai de jos, care este totuși o parte integrantă. Ajunge la aceasta parcurgând stadiul omenesc.
Parcurgerea stadiului omenesc nu înseamnă că se trece printr-o experiență rezervată exclusiv omului, așa cum ar putea lăsa să se creadă terminologia prea săracă pentru bogătia acestei idei. Toate Ierarhiile au trecut la rândul lor prin stadiul omenesc. Ele l-au străbătut înaintea noastră; acum se numește stadiul omenesc pentru că oamenii sunt cei care îl parcurg pe Pământ. De fapt, este stadiul în decursul căruia o Ierarhie devine conștientă de caracterul ei special, care îi dă virtutile sale, calitatea sa printre celelalte. Astfel Principalitățile au căpătat pe vechiul Saturn conștiinta că sunt purtătoarele, în întregul univers divin, ale elementului personalității. Tot astfel, pe vechiul Soare Arhanghelii au devenit conștienti că sunt purtătorii elementului care îi îndrumă pe Îngeri și-i adună pe oameni. Tot astfel, pe vechea Lună, Îngerii care treceau atunci prin stadiul de om și-au dat seama de existența Eului lor îngeresc, de misiunea pe care o are acest Eu la hotarul dintre lumina spirituală și tenebrele materiei. Tot astfel, pe Pământul nostru omul trece prin stadiul omenesc, devine conștient că poartă în sine un Eu menit să cunoască libertatea în sânul ordinii de obște a universului.
Desigur, Entitățile spirituale nu au fost oameni înainte de a fi Îngeri, Arhangheli etc. Ele au fost și rămân Îngeri, Arhangheli, așa cum omul a fost și rămâne om. Dar într-un moment al evoluției lor ele au devenit conștiente de sine; și cum în momentul de față omul se află în această situație, prin analogie, Știința spirituală denumește stadiu uman etapa de conștientizare. Înainte de a fi trecut prin acest stadiu, o ființă, oricât de sus-pusă ar fi natura sa, este lipsită de personalitate; conștiința sa nu este decât reflectarea datorată unor ființe care îi sunt superioare. Ceea ce primește astfel, însuflețind-o din afară, este un dar al dragostei care vine de la Ierarhiile mai vârstnice față de această formă incipientă de viață divină, care este o Ierarhie în curs de a se naște.
Omul, care și-a început evoluția pe vechiul Satum și nu a fost până acum decât oglinda tuturor influențelor cosmice care se reflectau în el, ia contact pe Pământ cu Eul său, cu acel grăunte de eternitate din firea sa. Prin acest punct, el devine conștient de toate câte le-a primit din afară, și care acum sunt ale lui . El nu mai rămâne pur și simplu pasiv, destinat doar să primească. Prin Eul său, care îl face să ia parte la natura divină, creatoare, fiind un punct al eternității, el începe să se elibereze de constrângerile imperioase ale evoluției, pe care o suportă încă fără nici o opreliște naturile inferioare.
Pe măsură ce acest Eu devine conștient de sine și de libertatea sa, el se străduiește să realizeze ceea ce lumea spirituală așteaptă de la el: crearea celei de a zecea ierarhii, care va face ca la sfârșitul vremurilor pământești glasul omului să se alăture Corurilor cerești.
Fără noțiunile de evoluție, de istorie a divinităților, a trecutului neamului omenesc și a viitorului său, nu poate fi înțeleasă viața Ierarhiilor.
Pentru a o aborda, trebuie mai întâi să ne pătrundem de o viziune de ansamblu a evoluției prin etapele deja parcurse3, pentru ca apoi să urmărim pentru fiecare Ierarhie momentele în care s-a ivit ființa sa, conștiința sa, activitatea sa și darurile sale.
3 Descrierea acestei evoluții cosmice poate fi găsită în multe dintre lucrările lui Rudolf Steiner. În rimul rând în Știința ocultă (apăruta în traducere românească la Editura Princeps, Iasi, 1993 – n.red.), apoi în numeroase cicluri: Evanghelia după Ioan, Misterul biblic al Genezei, Apocalipsa ș.a. Ajunge să menționăm aici că Pământul nostru a fost precedat de trei stari planetare care au fost denumite: vechiul Satum, vechiul Soare, vechea Lună. Va fi urmat de alte trei stări planetare, numite viitorul Jupiter, viitoarea Venus, viitorul Vulcan. (n.a.).
| 1. Saturn |  |
| 2. Soarele | |
| 3. Luna | |
| 4. Pământul | |
| 5. Jupiter | |
| 6. Venus | |
| 7. Vulcan |
Constatăm astfel că în vremea vechiului Saturn, când a început evoluția omului, toate ierarhiile existau deja, dar trei dintre ele mai aveau încă de străbătut stadiul uman. Acest lucru s-a înfăptuit succesiv în cursul celor trei etape cosmice trecute: Saturn, Soare și Lună, în timp ce omul, la rândul lui, dobândea pe rând cele trei elemente ale naturii sale: fizică, eterică, astrală. Entitățile care l-au precedat direct: Îngerii, Arhanghelii, Arheii, alcătuiesc ierarhia care se află chiar deasupra sa: cea de a treia. Alcătuind a doua Ierarhie, Puterile, Virtuțile și Dominările sunt deja în măsură să dea atunci când începe evoluția omenească; ele și-au dobândit deja Eul și deci posedă puterea de sacrificiu și de dăruire liberă. Dar ele nu au atins încă perfecțiunea firii lor și în fiecare etapă de evoluție fiecare dintre ele, conform naturii lor, trebuie să găsească un echilibru între „a lua” și „a da”.
În ce privește prima Ierarhie, cea a Tronurilor, Heruvimilor și Serafimilor, ea se află acum la acea culme a evoluției la care jertfa constituie suprema afirmare a ființei*.
* După Dionisie Pseudo-Areopagitul (opul citat):
Teologia a dat tuturor ființelor ceresti nouă denumiri explicative; pe acestea inițiatorul nostru în cele divine le împarte în trei grupări triadice. Prima grupare (ordin), spune el este aceea ce stă totdeauna în jurul lui Dumnezeu; ea este în vecinătatea Lui și se cunoaste cu el în chip nemijlocit și înaintea celorlalte. Căci revelația Sfintelor Scripturi, spune el ne-a lăsat, ca tradiție, că tronurile cele mai sfinte și ordinele cele cu ochi multi și aripi multe, denumite în limba ebraică heruvimi și serafimi, sunt asezate în chip nemijlocit în cea mai mare apropiere de Dumnezeu... A doua triadă, afirmă el, este cea formată din: domnii, stăpâniri și puteri. În sfârșit a treia și cea din urmă dintre ierarhiile cerești spune că este cea a îngerilor, arhanghelilor și începătoriilor. (Cap.VI, p.43) (n.red.).
Aceste câteva noțiuni au doar scopul de a facilita înțelegerea conferințelor care urmează. Considerăm că ele vor contribui mai mult la aceasta dacă însumează pentru fiecare dintre ierarhiile care au fost enumerate până acum trăsăturile generale ale naturii și ale istoriei sale. Bineînțeles că nu este posibil să sintetizăm în câteva rânduri o întreagă doctrină, dar am dorit să dăm o orientare cititorului, dându-i posibilitatea să identifice în fiecare capitol descrieri și chiar denumiri care variază uneori de la un ciclu de conferințe la altul.
ÎNGERII
Sfera lor este circumscrisă de orbita Lunii. Sunt numiti și Mesagerii; Fii vieții. Ei sunt Spiritele clarobscurului, ale penumbrei: ei reprezintă crepusculul pentru viața pură a spiritului, dar pentru omenire sunt zorii zilei divine.
Când începe evoluția omenirii, sunt cei din urmă născuți printre Ierarhiile existente. De aceea ei preced direct omul în drumul său spre divinitate.
Pe vechiul Saturn nu au încă decât o conștiență înăbușită, asemănătoare unui somn fără vise. Deși obscură, această conștiență există totuși; ea este insuflată Îngerilor de către Heruvimi. Acest dar al Heruvimilor deșteaptă în ei un fel de înțelegere inconștientă, de gândire cosmică, care emană din ei ca un val sonor umplând spațiul ceresc și care pătrunde cu undele sale germenii omului viitor.
Pe vechiul Soare, conștiența lor este luminată de imagini comparabile cu cele din vis, tot datorită jertfei Heruvimilor; aceștia au viziunea a tot ce se desfășoară în cadrul evoluției solare. Dar ei renunță la bucuria care le-ar fi dată de această contemplare, pentru a îndrepta spre conștiența de vis a „fiilor vieții” imaginile acestei înțelepciuni divine. Pe vechea Lună, Îngerii ating stadiul lor uman; în ei se trezeste sentimentul de sine. Conștiența nu mai este luminată prin acțiunea Heruvimilor, ca în etapele precedente. Ei transformă în gânduri, prin propria lor activitate, tot ce le vine din afară, ca și din interior. Pentru aceasta ei folosesc ca intermediar corpul fizic al omului lunar. Îndeosebi organele de simț, care începuseră să se schițeze în germenul viitoarei ființe omenești încă din timpul lui Saturn, le servesc ca oglindă pentru a-și conștientiza reprezentările. Omul nu poate încă să utilizeze aceste simțuri pentru a percepe mediul exterior. Ele servesc Îngerilor, care percep prin intermediul lor. Iar imaginile pe care oglinda simțurilor omenești le deșteaptă în ei le dau conștiința de sine. Dar chiar prin acest fapt simțurile omului se ascut la rândul lor.
Pe Pământ, Îngerii dezvoltă conștiența, care este numită în Știința spirituală Imaginație; ea rezultă din transformarea naturii astrale în Eu spiritual. Așa cum pe Lună corpul fizic al omului i-a ajutat să dobândească conștiința Eului, pe Pământ ei folosesc corpul eteric al omului pentru a-și elabora conștiința imaginativă. Această elaborare umple corpul eteric al omului de forțele de gândire ale Îngerului și dă omului substratul gândirii proprii. „Prin această activitate a Îngerului în corpul eteric, Inteligența cosmica este încorporată în regnul omenesc.” (R.Steiner).
De altfel Ingerul găsește în mediul eteric cea mai mare densitate cu care se poate amesteca; el nu se poate încorpora decât în ceea ce este în continuă transformare. În ce priveste principiile sale superioare, ele nu suportă nici un fel de condensare, de nici o natură. Dorințele și gândurile îngerilor sunt reglate de Ierarhii, și anume de entitățile solare. Nu se poate ca gândurile lor să nu reflecte ordinea cosmică.
Fiind purtătorul acestei înțelepciuni, Îngerul nu se poate întrupa într-un om. El stă chiar îndărătul lui. Pentru a-l vedea, ar trebui „să te întorci” în spirit, adică să te abați de la linia terestră care ne este impusă de la naștere și pe care înaintăm până la moarte, atrași de pietrele prețioase care strălucesc de-a lungul drumului și care sunt ceea ce a dobândit conștiința personală. Dar Îngerul este cel care ne-a pornit pe acest drum și care ne dă posibilitatea să legăm între ele aceste pietre pretioase. El ne dă firul pe care se înșiră acest colier, căci el reprezintă amintirea care trece dincolo de viața aceasta; noi întâlnim pietrele acestea pe calea pe care ne împinge el să pășim, căci el călăuzește destinul nostru personal dintr-o încarnare în alta. El ne ocroteste ca într-un cuib și ne învelește cu aripa amintirii, pe care o elaborează în corpul nostru eteric. Descoperindu-l în acest corp, am găsi în același timp sensul destinului nostru. Îngerul acționează cu o afinitate deosebită în eterul nostru chimic; prin aceasta el pătrunde în sânge, în combinațiile și asociațiile impresiilor senzoriale, ale gândurilor noastre; prin aceasta ne inspiră. Îngerul resimte reacțiile noastre chimice ca pe o muzica. În schimb el trăiește de preferință în elementul eteric al muzicii.
ARHANGHELII
Arhanghelii, Spiritele focului, se exprimă în sfera planetară atribuită de obicei lui Venus. Ei îi conduc pe Îngeri, nu-i călăuzesc ei înșiși individual pe oameni. În schimb, sunt inspiratori și călăuze ale marilor comunități, triburi sau popoare. În sufletul fiecărui popor se exprimă viața unui Arhanghel. El își trăiește propria tinerețe în tinerețea poporului pe care îl conduce. Iar când un popor îmbătrânește, el simte că se usucă resimte o desprindere care poate să meargă până la desființarea completă, care corespunde cu moartea acelul popor.
Atunci când a început evoluția pe Saturn Arhanghelii posedau deja o conștiință de vis. Ei au primit acest dar de la Serafimi, în timp ce Îngerii îl au de la Heruvimi. „Când Serafimii au contemplat viața de pe Saturn, ei au renunțat la tot ce le-ar fi fost de folos pentru sine din aceasta viziune în favoarea Spiritelor focului; ei au proiectat acele imagini în conștiința Arhanghelilor care le visau.” (R.Steiner). Această ofrandă le-a fost adusă înainte ca ei să ajungă în stadiul uman.
Arhanghelii au atins stadiul uman odată cu vechiul Soare. Așa cum partea fizică a organismulul omenesc și în special viitoarele sale organe de simț au servit ca punct de sprijin pentru conștiința Îngerilor în timpul evoluției lunare, pe Soare s-au petrecut următoarele: ființa omenească poseda deja două principii: cel care ajunge la o a doua etapă de evoluție, trecând de la Saturn la Soare, și care se va afla 1a originea naturii sale eterice; pe de altă parte, natura saturniană, fizică, care rămâne așa cum era. Ea formează ca o enclavă întunecată în substanța eterică luminoasă a Soarelui. Ea va servi Arhanghelilor ca punct de sprijin. În timp ce ei fac să circule curenții lor de forță prin această parte întunecoasă a viitorului om pământean, ei înșiși devin „oameni” pe Soare, și facând aceasta introduc în această natură care a rămas saturniană o structură care la început nu este decât o rețea luminoasa fină, dar care va duce la constituirea în viitor a organelor de simț.
În etapa lunară, cucerind ceea ce dobândesc în prezent Îngerii în lumea pămantească, Arhanghelii s-au înălțat până la Eul spiritual. El au aflat în corpul eteric al omului lunar oglinda activității lor, reglând în el circulația curenților solari.
Pe Pământ corpul nostru astral este cel care le dă un punct de sprijin, pentru edificarea propriul lor corp eteric în Spiritul vieții. Conștiința inspirată care rezultă de aici (conștiința imaginativă) le dă posibilitatea să conceapă în imagini stările interioare ale altor ființe și chiar să le resimtă ca pe viața lor proprie.
Ei nu coboară până la condițiile vieții fizice și nici chiar la ale celel eterice, ci numai până la natura astrală a focului și a luminii. Acolo se găsesc la limita capacității de manifestare și doar în acest foc și în această lumină Arhanghelul se poate arăta omului. Natura lor, care a primit îndeosebi darurile evoluției din faza solară, se exprimă și acum cu predilecție în fenomene spirituale care fac ca pe Pământ să apară lumina, și prin sistemul nostru nervos. (R.Steiner).
ARHEII
Se află în fruntea celei de a treia Ierarhii; sfera lor planetară este cea mai apropiată de Soare, dacă pornim de pe Pământ; este cea atribuită lui Mercur.
Arheii sunt numiți și Spiritele timpului, căci timpul s-a născut pentru om atunci când Arheii au căpătat conștiința acestuia; sau Principalități, Principi, Primordiali.... pentru că ei au creat „începutul” creând conștiința timpului, sau Spirite ale personalității, pentru că doar odată cu ei, care au fost primii care au trecut printr-un „stadiu omenesc”, a apărut fenomenul primordial al conștiinței: într-un punct al substanței divine se produce o concentrare în care este reflectat Dumnezeu; în mediul universal se formează o enclavă. Aceasta va atrage spre sine o parte din acest mediu și va imprima ritmul său personal unei părți din ansamblul acesta.
Nu trebuie să vedem deja în aceasta autonomia unei ființe care se închide în sine însăși și se izolează în sânul cosmosului, așa cum o va face omul pe Pământ. Iată ce trebuie să vedem: posibilitatea care o va avea substanța divină de a se divide în esențe diferite, dobândind conștiința esenței lor specifice.
Ca Spirite ale timpului, Arheii guvernează epocile. Gnosticii i-au numit în acest caz Eoni. Succesiunea de perioade mici și mari care alcătuiesc evoluția noastră terestră constituie corpul lor spiritual. Ca spirite ale personalității, ei difuzează printre oameni personalitățile marcante care apar în decursul vremurilor; sub impulsul lor în fiecare epocă se formează în omenire un focar în care se concentrează cu cea mai mare intensitate tendințele directoare ale epocii.
Pe Saturn, Arheii primesc prin jertfa Tronurilor un trup de foc. Ei aspiră focul acesta, pe de o parte îl interiorizează pentru ca să constituie centrul ființei lor, pe de alta îl exteriorizează prin alcătuiri care se vor desprinde din ei. Acest ritm, care generează schimburi și contrapuneri, le procură o conștiință personală. Atunci ei își îndreaptă forțele spre ceea ce Rudolf Steiner (în prelegerile care urmează) numește „ouă de căldură” și care nu sunt altceva decât viitorii oameni. Ne putem imagina natura acestei forțe comparând-o cu cea care rezidă astăzi în gândirea noastră. Căci ei au realizat această acțiune magică prin puterea lor de reprezentare. Iar „ouăle de căldură” le restituie imaginea reflectată a ceea ce se petrece în ei. În acest fel Arheul găsește în germenul nostru fizic un punct de sprijin pentru conștiința „umană” pe care a dobândit-o pe Saturn, așa cum Arhanghelul îl va găsi pe Soare în germenul nostru eteric, iar Îngerul pe Lună în germenul nostru astral.
Pe Soare Arheii se înalță până la conștiința imaginativă, la Eul spiritual; pe Lună ei ajung la conștiința inspirată, la Spiritul vieții. Pe Pământ ei ating conștiința intuitivă cu acel principiu spiritual care echivalează cu ceea ce va fi pentru noi, la capătul oricărei evoluții omenești, Omul-Spirit. Relația pe care au avut-o în prima fază a evoluției cu elementul fizic al omului, în cea de a doua cu elementul eteric, într-a treia cu elementul astral, o au acum cu Eul nostru. Desigur, nu cu Eul nostru personal, ci cu acea natură spirituală mult mai subtilă chiar decât natura eterică sau astrală în care Eul nostru se poate într-adevăr încorpora. În măsura în care forma corpului omenesc este organizată în așa fel încât să servească ca expresie a unui Eu care gândește, ea este opera spiritelor personalității.
Să ne ridicăm din sfera planetelor interioare până la cea a Soarelui și dincolo de aceasta. Să trecem de la cea de a treia Ierarhie (ale cărei destine sunt cel mai strâns legate de cel al omului) la entitățile din cea de a doua triadă. Toate ființele pe care le vom întâlni de aici înainte și-au dobândit conștiința de sine într-o stare care nu poate fi atinsă prin concepțiile noastre de timp și de spațiu, străină de sistemul nostru cosmic. Ele se caracterizează mai puțin prin ceea ce dobândesc și mai mult prin ceea ce dau.
PUTERILE
Soarele este sfera lor.
Numite Exousiai în terminologia grecească, Potentates în cea latină, ele sunt în esență Spirite ale Formei.
Sunt pătrunse de o energie care tinde să facă să apară forma în lumea manifestată.
Așa cum Arheii au folosit pe Saturn substanța Tronurilor pentru a-și realiza stadiul omenesc, omul primește astăzi elementul necesar Eului său. Acest dar este înscris în primul capitol al bibliei: Și Dumnezeu a zis „Să-l facem pe om după chipul nostru”.
„Dumnezeu” reprezintă în acest caz Puterile, și îndeosebi acel grup pentru care textul ebraic nu folosește cuvântul Dumnezeu la singular, ci Elohim, care este un plural. Iar în următorul capitol al Bibliei, unde crearea omului pământean urmează acestei prime creații cerești, este descris și acest dar. Dar de data aceasta el rezultă din o parte a substanței solare a Elohim-ilor, care s-a desprins și s-a unit cu forțele lunare: șase Elohim au rămas pe Soare; al șaptelea, Iehova, își conjugă cu ei forțele pe care le îndreaptă spre Pământ de pe Lună. In traduceri, Iehova este redat prin expresia „Dumnezeul cel veșnic”. Oamenilor li s-a dat în dar forma omenească locuită de eu; aceasta este epoca în care în Atlantida au apărut propriu-zis condițiile terestre.
„Atunci Dumnezeul cel veșnic l-a zidit pe om din țărână și a suflat asupra lui suflare de viață și omul a devenit suflet viu.”4
4 Pentru a înțelege acțiunea Spiritelor formei trebuie să consultăm descrierea grandioasă schițată de Rudolf Steiner în Creația după Biblie – misterele Genezei (n.a.)
VIRTUŢILE
Cuvântul Virtuți a pierdut în zilele noastre forța pe care o avea atunci când reda esența activă a unei ființe, a unei plante. Acest sens inițial îl regăsim în cuvintele Virtutes* sau Dynamis, care desemnează treapta ierarhică superioară Puterilor. Cea mai bună traducere ar fi astăzi Tăriile.
* Sensul inițial al cuvântului il regăsim în limba română veche, în cuvântul „virtute”, cu sens de forță, tărie; sensul actual al neologismului „virtute” este similar cu cel din franceza modernă, din care provine (n.red.).
Aceste spirite care sunt cele ale mișcării, ale activității, ale forței iși au sfera pe Marte. Areopagitul vorbeste de o „bărbăție virilă și neclintită cu privire la toate acțiunile lor cele deiforme, (bărbăție) ce nu slăbește deloc, primind bărbătește luminările cele divine ce i se comunică”*.
* Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, Editura Institutul European, Iași, 1994, p.49 (n.red.)
De fapt ei primesc de la Spiritele înțelepciunii planul coordonat în care își înscriu activitatea; ele îl pun în actiune și îl trec mai departe Spiritelor formei, care îl vor condensa în operele pe care le creează.
S-a văzut care este relația dintre esența omului pământean și Puterile situate cu patru trepte deasupra lui în ordinea ierarhică. Or, Virtuțile se află într-o relație asemănătoare cu Îngerii pe care i-au ajutat când erau pe Lună să-și obțină conștiința, căci ele au alăturat dinamismul lor la ceea ce primisera înainte Îngerii prin jertfa Heruvimilor. Datorită lor, conștiința în imagini a devenit vie, maleabilă, stimulatoare prin contradicțiile și prefacerile ei.
Acțiunea acestor Dynamis se exprimă atât în muzica sferelor cât și în caracterul mobil al astralului, atât în asocierile și disocierile din eter, în pulsațiile sevei și ale sângelui, cât și în mișcările spațiului universal.
Ele reprezinta activitatea pură; dau formă prin perceperea lor interioară, prin cufundarea în continua devenire a ființelor vii.
DOMINĂRILE
Domnii, Kyriotetes, sălășluiesc pe Jupiter.
Ei sunt în Univers Spiritele înțelepciunii, care produc și coordonează impulsurile pe care li le inspiră prima ierarhie și pe care, la rândul lor, le încredințează spiritelor Dynamis.
Înțelepciunea lor nu poate fi asemănată cu cea la care poate aspira o ființă omenească. Ea nu este gândire, ci un fluviu de viață al cărui preaplin se revarsă asupra întregii creații care se adapă din ea. În acest preaplin de înțelepciune s-au format ființele de pe vechiul Soare, cosmos de înțelepciune. Kyriotetes au fost în acea vreme pentru Arhangheli demiurgii care sunt pentru noi Exousiaii. Ei i-au ajutat să ajungă la conștiința de sine, și în același timp această relație cosmică a dat naștere condițiilor favorabile pentru germenul eteric al omului.
Dominările au imprimat înțelepciunea lor în substanța eterului cosmic, care a păstrat structura acesteia până în zilele noastre. Și ele continuă să reverse forțele lor în eteric, să îndrepte spre pământ eterul lumilor.
Dar de la înălțimea la care se află acum Spiritele înțelepciunii, ele nu mai pot face daruri directe oamenilor. (Așa stau lucrurile începând de la nivelul Puterilor.) Activitatea lor este acum cu mult mai presus de om. Arhanghelii le sunt mijlocitori, așa cum Îngerii mijlocesc acțiunea Virtuților.
Am ajuns astfel în regiunile cele mai înalte, unde ni se vor descoperi Entitățile care se bucură de vederea directă a lui Dumnezeu. Până la ele, impulsurile divine au putut fi numai comunicate, transmise. Prima ierarhie le ia direct din izvorul vieții.
Activitatea lor creatoare este de așa natură încât viețuiește ca o realitate obiectivă chiar când aceste Entități se desprind de ea. Creația este opera lor.
„Pe acestea trebuie să le socotim curate; nu numai ca fiind libere de pete întinătoare și de necurățenii, sau ca nefiind accesibile privirilor materiale, ci ca fiind fără amestecare și mai presus de orice scoborâre și decât orice lucru sfânt inferior lor; în puritatea lor cea mai aleasă ocupă ele un loc superior față de toate puterile, sunt cele mai asemenea divinității și-și susțin neclintită mișcarea cea proprie ordinului lor și uniformă, spre dragostea lui Dumnezeu cea neschimbată; așa încât ele nu cunosc deloc scoborârea în vreo direcție spre cele fără însemnătate, ci-și păstrează fără șovăire sau schimbare statornicia cea mai nezdruncinată, ce corespunde zelului lor de a fi asemenea divinității. Trebuie să le concepem ca spirite ce contemplează... și ca fiind pline de o lumină ce este mai presus de orice cunoștință nematerială și ca fiind saturate, pe cât este îngăduit, de contemplarea acelei frumuseți de la obârșie, care creează frumosul și este obârșie a frumuseții celei mai presus de ființă și strălucind într-o lumină întreită... La fel le concepem noi perfecte... și ca fiind primele în jurul lui Dumnezeu, ele sunt inițiate în chip nemijlocit de către izvorul cel adevărat de sfințenie în planurile lucrărilor divine, fiind rânduite ierarhic în chipul cel mai sublim.”*
* Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., pp.45-46.
TRONURILE
Ele sunt „constanță și neclintire”; ele sunt Spiritele voinței. Reazemul lor planetar este sfera lui Saturn.
Când au început vremurile lui Saturn, Tronurile s-au oferit să fie punct de plecare, prima substanță originară de unde a pornit tot ce a urmat în evoluție, și care nu poate fi asemuită decât cu o căldură spirituală, așa cum este aceea pe care o numim căldură sufletească. Ea a oferit primul sprijin pentru ca să se ivească o conștiință nouă, cea a Arheilor; astfel s-au creat condițiile de existență cosmică care se află la obârșia corpului fizic al omului.
„Aceste Spirite ale voinței erau pe Saturn în stadiul de a-și putea transmuta propria lor substanță în căldură substanțială, pentru ca să reverse focul lor în existența planetei; apoi acest foc a devenit aer prin densificare (pe vechiul Soare); tot ei au dus la condensarea atmosferei în apă în timpul Lunii vechi, și în sfârșit, a apei în pământ în vremurile existenței terestre. Când privim acum lumea care ne înconjoară, putem să ne spunem referitor la elementul solid că în el acționează forțele Tronurilor care i-au dat posibilitatea să existe.” (Rudolf Steiner). În mineral substanta primordială a Tronurilor atinge cea de a patra etapă de involuție și este la capătul transformărilor ei. Ea a devenit osatura lumii fizice. În trupurile noastre, oasele constituie ultima expresie a darului pe care pe Saturn „minunatele neclintiri” le-au făcut evoluției. Dar deși sunt mărturia lucrării din trecut a Tronurilor, ele nu pot să ne pună în legătură cu activitatea lor de astăzi. Aceasta nu poate fi atinsă decât printr-o conștiință omenească în stare să conceapă masa voințelor cosmice în stare pură.
HERUVIMII
Heruvimii și Serafimii nu mai acționează ca izvor al unei substanțe anume, așa cum au făcut Tronurile pe Saturn, Domniile pe Soare, Tăriile pe Lună, Puterile pe Pământ.
Ei s-au înălțat până în preajma Divinității, dincolo de orice sferă planetară. Prin ei Dumnezeu împarte raze în mod impersonal, universal. Ei s-au ridicat la rangul de Jertfitori cosmici.
Heruvimii pun de acord între ele mișcările planetelor, pentru a uni într-un sistem perfect armonizat impulsurile particulare. Căci ei sunt Spirite ale armoniei. Numele lor înseamnă mulțimea cunoștinței sau revărsare de înțelepciune.
SERAFIMII
Numele lor înseamnă lumină și căldură. Vine de la cuvântul saraph ‒ ardere, ardoare. Ei reprezintă ardoarea în stare pură ‒ Spiritele dragostei universale și asigură legăturile de la un sistem cosmic la altul. Dintre toate Ierarhiile ei sunt cei mai îndeaproape uniți cu divina Trinitate, cei care, să zicem așa, preiau de la ea țelurile care vor prezida la crearea fiecaruia dintre sistemele cosmice.
Omul pământean nu le poate bănui prezența decât atunci când vede țâșnind „focul dumnezeiesc” dintr-un nor încins de furtună.
Ne vom opri aici, lăsând deoparte problema celor trei Logoi și, la celălalt capăt al scării, ființele elementale despre care nu se vorbeste decât incidental în acest ciclu de conferințe.
Am ajuns la capătuI simfoniei Ierarhiilor. Și parcă n-am fi spus nimic. Căci nu este de ajuns să enumeri niște caractere sau să amintești niște nume. Sigur că aceste nume dau lămuriri asupra naturilor spirituale pe care le desemneaza. Dar numai nomenclatura nu poate să ne deschidă calea înțelegerii Ierarhiilor. Nu ne putem apropia de ele decât printr-un anumit mod de gândire, printr-un fel de a fi dobândit în decursul studierii Științei spirituale și printr-o muncă de autotransformare.
Căci orice ființă omenească este lucrarea și odrasla Ierarhiilor. Întreaga noastră fire, din măduva oaselor până la cele mai înălțătoare gânduri care ne trec prin minte, s-a născut din darurile lor. Puterile care pătrund în noi și care trec de la una la alta prin intermediul nostru au făcut să apară toate cele care ne alcătuiesc. Răspândite de-a lungul universului pe care îl însuflețesc, ele se concentrează în ființa omenească ca într-un punct de convergență; ele se întâlnese în om ‒ organul lor comun de exprimare. Iar omul este chemat să facă din această întâlnire singurul focar de conștiință în care se reflectă universul spiritual. El se îndreapta spre acest țel pe măsură ce dobândeste progresiv conștiința și stăpânirea a ceea ce a fost asezat necondiționat de Dumnezeu în trupul, sufletul și spiritul sau.
Va veni o zi când omul va contopi aceste daruri de preț într-o unică creație, care va fi lucrarea sa în inima Cosmosului. Dragstea universală, cu care a început să se manifeste divinul, se va exprima în el, dar înzestrată cu o nouă trăsătură: dragostea în libertate conștientă. În ziua aceea omul va desăvârși și va da preț creației celor două ierarhii care l-au precedat în drumul său către Dumnezeu.
Paris, 20 aprilie 1945
S. Rihouët-Coroze
