Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE CRĂCIUN


CONFERINŢA A ŞASEA

Dornach, 7 ianuarie 1924

Dragi prieteni,

Din nişte motive pe care nu le voi exprima acum, voi rezerva pentru sfârşitul acestui curs expunerea mai esoterică pe care mi-am propus să o fac.

Astăzi vom vorbi despre alte subiecte. Dacă ne raportăm la cele spuse ieri, putem fi surprinşi găsind – dacă vrem să ne apropiem de realităţi – în dosul aparenţelor solidului, ale elementului pământesc, ceea ce este propriu gândirii, iar în dosul aparenţelor aerului: curajul. Ei bine, a-ţi îndrepta atenţia asupra acestei corespondenţe dintre solid, pământesc, perceput prin contururile sale, şi gândire, acest fapt are o anumită semnificaţie medical-istorică. Întreaga circulaţie din organismul uman – cea umorală, printre altele – nu poate fi legată de gândire, nu putem găsi în dosul ei gândirea. Nu o putem găsi nici în dosul elementului aerian, nici în dosul celui caloric. Am văzut cum trebuie considerate în Cosmos elementul aerian şi cel caloric. Dar în om, totul există sub o formă diferită. Astfel, în om, doar ceea ce apare limitat printr-un contur, chiar şi ceea ce, deşi moale, pare, de asemenea, să aibă caracterul solidului, doar acesta poate fi sesizat prin gândire. La fel, în dosul aparenţei fizice a elementului lichid, spiritualul pe care încercăm să-l sesizăm are caracterul sentimentului. Acest element afectiv din organismul uman trebuie examinat îndeaproape. Căci, atunci când se vorbeşte de obicei despre afectivitate, este avut în vedere sentimentul subiectiv pe care îl încearcă omul prin intermediul constituţiei sale corporal-sufleteşti. Dar, în om, sentimentul nu este doar ceea ce simţim în mod nemijlocit; în om, sentimentul are un rol edificator. Organismul-apă, ca formă particulară a elementului fluid universal al Cosmosului, conţine deja, în esenţa sa, elementul afectiv. Trebuie neapărat să ne dăm seama că ceea ce acţionează în organismul-apă, acest impuls eteric, trebuie să fie, de asemenea, obiect al cunoaşterii, dar el nu poate fi sesizat ca un obiect exterior omului, căci tot ceea ce se prezintă ca substanţă sau proces în interiorul organismului uman se modifică faţă de ceea ce este acesta în exterior. Trebuie să fim conştienţi că toate forţele de cunoaştere aplicate lumii fizice exterioare sunt improprii înţelegerii de îndată de abordăm organismul-apă, de îndată ce studiem tot ceea ce circulă în organism, fie prin canalul vaselor, fie asociat unui anumit organ.

De aceea a ajuns medicina să piardă organismul-apă, acest element al organizării umane. Se poate afirma că până spre mijlocul anilor ‘40 ai secolului al 19-lea se mai păstra o vagă idee a organismului-apă. Se ţinea seama de umori, de circulaţia lor, de amestecarea şi disocierea lor, iar patologia nu era exclusiv celulară. Dar în secolul al 19-lea, aceasta nu mai era decât o tradiţie, dar o tradiţie mergând până într-o epocă anterioară secolelor al 16-lea, al 15-lea, când ea se mai baza încă pe o cunoaştere asemănătoare celei pe care antroposofia se străduieşte să o recucerească prin imaginaţie. Această epocă avea un caracter iluzoriu, dar imaginaţiunile erau instinctive. Se ştia atunci că este imposibil să cunoşti organismul uman doar prin percepţie senzorială şi gândire. Gândirea şi percepţia senzorială nu ne informează decât despre părţile cu contururi precise ale organismului; tot ceea ce este circulaţie, tot ceea ce este fluid în om, nu poate fi sesizat decât prin imaginaţie. Aşadar, nu ar trebui să fim surprinşi de faptul că o dată cu vechea imaginaţie instinctivă s-a pierdut şi concepţia despre omul lichid. Acest mod de a sesiza lucrurile nu va fi regăsit decât prin recucerirea, în deplină conştienţă, a imaginaţiei. Să încercăm să circumscriem despre ce este vorba şi ce anume cere o asemenea cunoaştere.

Vedeţi dvs., când s-a edificat scheletul pe baza întregului organism, când omul “s-a cristalizat” în schelet – expresia nu este bună, dar veţi înţelege –, nişte gânduri cosmice au “ţesut” în el. Şi organele strict delimitate nu sunt ţesute din gânduri decât în măsura în care ele au fost supuse aceloraşi forţe ca sistemul osos, forţe pe care vom învăţa în curând să le cunoaştem. Şi putem spune: În sens fizic, doar elaborarea osoasă se realizează în maniera gândurilor; celelalte organe net delimitate sunt edificate din eteric. Dar, prin faptul că au contururi precise, ele sunt structurate în maniera gândurilor. Iar ceea ce ne învaţă fiziologia şi patologia din zilele noastre despre structura umană este de resortul gândirii. Dar gândirea nu este decât unul din elementele organizării umane, care rămâne izolat dacă nu ne ridicăm la imaginaţie. Imaginaţia ne conduce atunci spre organismul-apă şi spre modul în care se formează muşchiul pe baza lichidului, spre modul în care omul se avântă în muşchi [ Nota 21 ]. Această curioasă unire a muşchiului, aparent solid – aceasta nu este decât o aparenţă –, cu sângele ne conduce de la sistemul osos spre sistemul sanguin; devine atunci necesar să recurgem la imaginaţie pentru a înţelege omul. Astfel, am putea spune: Gândirea, care se sprijină, bineînţeles, pe percepţia senzorială, nu poate sesiza decât sistemul osos, iar tot ceea ce, altminteri, poate fi spus despre om datorită gândirii, nu este decât fantezie. Când ne înălţăm acum la imaginaţie, abordăm organismul-apă în maniera în care acesta se avântă în sistemul muscular. Nu e posibil să înţelegem esenţa muşchiului decât prin imaginaţie. De ce?

Vedeţi dvs., când folosiţi gândirea, sunteţi constrânşi să-i aplicaţi legile şi aceste legi sunt cele ale mecanicii. Trebuie să puneţi în lucrare statica şi dinamica. Acest lucru nu e posibil decât pentru sistemul osos. Încercaţi numai să aplicaţi statica şi dinamica sistemului muscular! Pornind de la o anumită statică, încercaţi să calculaţi cum e posibil să spargeţi un sâmbure de cireaşă sau chiar de piersică între dinţi. Cu ajutorul greutăţilor, determinaţi în mod experimental forţa necesară pentru a zdrobi un sâmbure de cireaşă. Puteţi să-l sfărâmaţi în dinţi, unii sunt chiar capabili să sfărâme astfel sâmburi de piersică. Vedeţi numai cum puteţi determina cu ajutorul legilor mecanicii dacă un muşchi este capabil să sfărâme un sâmbure de cireaşă. Niciodată nu veţi putea aborda muşchiul cu ajutorul gândirii, nu e posibil aşa ceva. De îndată ce abordăm muşchiul, mecanica ajunge un nonsens, şi devine necesar să trecem la un mod de cunoaştere care să lase în urmă legile mecanicii, noi trebuie să sesizăm ansamblul configuraţiei musculare prin imaginaţie, din care forţa de greutate obişnuită este absentă; căci, de îndată ce pătrundem în domeniul fluidelor, suntem în prezenţa unor forţe ascendente, şi ceea ce realizăm cu forţele eterice nu se îndeplineşte în virtutea forţei de greutate, ci în virtutea a ceea ce, în mare parte, o învinge. Înţelegeţi acum că de îndată ce abordăm sistemul muscular trebuie să aplicăm un mod de cunoaştere diferit, imaginaţia. Astfel, sistemul muscular poate fi sesizat datorită imaginaţiei. Sistemul muscular rămâne de neînţeles pentru cel care nu vede că formele sale sunt realizate pe alte căi decât acelea ale sistemului osos, că el rezultă, într-un fel, din “coagularea” sângelui. Acest termen de “coagulare” este la fel de impropriu ca şi acela de cristalizare pe care l-am folosit mai înainte, dar sub formă de comparaţie este exact. Acum, aplicaţi legile pârghiilor la un os oarecare, la cubitus, la radius sau la humerus. Acest lucru este perfect posibil, vedeţi apoi dacă acelaşi mod de a vedea poate explica ceea ce se petrece într-un muşchi. Aici, configuraţiile trebuie să fie moi, trebuie să fie capabile de transformare. Esenţa imaginaţiei este tocmai aceea de a trebui să cedeze pretutindeni şi de a-şi împresura substanţa pe parcursul metamorfozei ei. Este ceea ce posedă muşchiul, care trăieşte în metamorfoză. Muşchiul are plasticitatea imaginilor – a imaginilor, nu a gândurilor –, a imaginaţiei noastre, ale cărei metamorfoze le urmează interiorul nostru mobil. Astfel, scheletul ne introduce în domeniul solidului, al omului pământesc. Muşchiul ne conduce în domeniul omului lichid, al omului fluid.

Înălţându-ne de la imaginaţie la inspiraţie, abordăm omul-aer, abordăm ceea ce este legat în om de starea gazoasă. Prin inspiraţie, modul de a sesiza se înrudeşte puternic cu auzirea muzicală a sunetelor, a armoniilor, a melodiilor. Inspiraţia nu are nimic conceptual, însăşi sesizarea ei are ceva muzical. Elementul muzical nu se adresează neapărat auzului, el poate, dacă e spiritual, să fie doar simţit în suflet. Dar, în principiu, orice inspiraţie are un caracter muzical. Ei bine, forma organelor interne, a organelor care asigură în timpul vieţii devenirea organizării, prin hrănire, respiraţie etc., aceste forme au particularitatea de a fi inexplicabile prin vreo lege mecanică oarecare. Ele nu pot fi explicate nici măcar cu ajutorul imaginaţiei. Este o absurditate, un nonsens, să vrei să explici forma unui plămân sau a unui ficat doar în funcţie de poziţia sa, de aranjarea celulelor sau a factorilor de greutate. Nimeni nu a reuşit – puteţi verifica acest lucru – să explice forma plămânului sau a ficatului. Căci aceste organe care se îngrijesc de funcţiile vitale în cursul existenţei pământeşti se află foarte de timpuriu în stare de schiţă, deşi puternic metamorfozate. Ele rezultă toate din forţele de structurare ale elementului gazos. Omul de ştiinţă din zilele noastre spune: Aerul este oxigen, azot şi alte câteva elemente, constituind o substanţă mai mult sau mai puţin omogenă, diferenţiată doar prin mişcarea mecanică internă care este vântul. Dar acest aer, aşa cum îl descrie fizicianul, nu există. Există doar aerul concret care înconjoară Pământul. Iar acest aer, dragi prieteni, este peste tot străbătut de nişte forţe de structurare. Noi inspirăm aceste forţe de structurare o dată cu substanţa fizică a aerului. Când organele noastre sunt terminate, când dispunem de un plămân terminat, forţele de structurare pe care le inspirăm o dată cu substanţa fizică a aerului coincid cu forma plămânului şi nu mai au, din acest motiv, după naştere, o mare importanţă, decât doar pentru creştere. În schimb, în cursul perioadei embrionare, cu ocazia eliminării fizice a aerului exterior, aceste forţe de structurare ale aerului acţionează intens prin intermediul organismului matern. Ele edifică plămânul şi toate organele umane, cu excepţia muşchilor şi a oaselor. Toate organele care întreţin viaţa în devenire sunt edificate pe baza forţelor structurante ale aerului. Putem compara ceea ce se produce astfel cu figurile lui Chladni, dar comparaţia este grosieră. Astfel, presărând o pulbere pe o placă fixată într-un punct şi apropiind de ea un arcuş, iau naştere diferite figuri, în funcţie de locul unde e aplicat arcuşul. Forţele structurante stârnite în aer sunt acelea care fac să apară în pulbere figurile. La fel, organele interne ale omului se formează pe baza forţelor structurante generale ale aerului. Plămânul se formează, efectiv, pe baza forţelor respiratorii; celelalte organe, la fel. Dar acestea din urmă sunt formate, mai mult sau mai puţin, pe nişte căi ocolite, pe când plămânul este format în mod direct. Dar această formare a organelor pe baza vibraţiilor aerului nu poate fi înţeleasă decât prin inspiraţie. Ceea ce se formează astfel pe baza elementului-aer este, pe planul înţelegerii, identic cu elementul muzical, tot aşa cum figurile lui Chladni au o bază muzicală.

Fiziologia actuală conţine atâtea erori fundamentale, încât uneori te simţi stânjenit să spui adevărul, atunci când acesta se îndepărtează într-un mod atât de grotesc de ceea ce se afirmă. Când omul aude, toate organele sale intră în rezonanţă cu vibraţiile aerului, nu doar organele sale auditive. Omul întreg intră în rezonanţă, deşi slab, iar urechea nu este organul auzului pentru că ea intră în rezonanţă, ci pentru că ea transmite conştienţei ceea ce se află în restul organismului, datorită organizării sale interne. Există o mare şi subtilă deosebire între a spune că omul aude cu urechea şi a spune că prin ureche el transmite conştienţei ceea ce a auzit. Căci omul este edificat de către sunet, deşi neperceput, şi trebuie să spunem: Inspiraţia sesizează organele interne ale omului. Organizarea organelor interne ale omului-aer trebuie recunoscută cu ajutorul inspiraţiei. Astfel, nu trebuie să ne surprindă faptul că înţelegerea reală a organelor umane s-a pierdut într-o perioadă foarte îndepărtată, căci inspiraţia s-a pierdut, şi ea este singura cale care poate permite înţelegerea organelor interne. Fără ea, nu putem să facem altceva decât să desenăm aceste organe aşa cum le vedem la un cadavru, nu să le înţelegem.

Astfel, întregul organism uman trăieşte în dosul lumii fizice. Când ne exprimăm aşa cum am făcut-o în cartea mea Iniţierea [ Nota 20 ], ne reprezentăm aici lumea fizică, iar în dosul ei, în trepte, lumea spirituală. Ajungem la primul nivel prin imaginaţie, la al doilea prin inspiraţie, la următorul prin intuiţie. Dar nu ne dăm seama că doar sistemul osos este edificat de către spiritele elementare, în timp ce sistemul muscular este edificat de nişte fiinţe spirituale dintr-o ierarhie mai înaltă: este important să ştim acum acest lucru. Trebuie să fim capabili, datorită imaginaţiei, să mergem spre aceste entităţi spirituale, dacă vrem să înţelegem sistemul muscular. Iar dacă vrem să înţelegem organele interne, trebuie să ajungem, datorită inspiraţiei la nişte entităţi spirituale şi mai înalte. Prin faptul că edificaţi un schelet, dvs. nu oferiţi decât aparenţa că sunteţi adaptat formelor, dar, în privinţa formării sale interne, un schelet trebuie să fie studiat, în mod incontestabil, pe calea inspiraţiei.

Precizez: Un naturalist din zilele noastre examinează o plantă analizând substanţele care îi sunt accesibile, folosind metodele uzuale din epoca noastră. Dar ceea ce examinează el nu este toată planta. Planta este edificată, aşa cum am arătat ieri, din Cosmos, şi doar rădăcina este edificată pe baza forţelor pământeşti. Întreaga formă a plantei este o realitate spirituală; numai că elementul suprasensibil este umplut cu materie. Iar cel care examinează doar substanţa plantei seamănă cu un om care presară nisip pe un text scris, încă umed, considerând acest nisip ca elementul esenţial al textului. Aşa se procedează astăzi. Se râcâie nisipul prins de cerneală, se studiază şi se pretinde că în el s-a citit textul. Se pretinde că se poate explica astfel o rădăcină, care este, în realitate, o fiinţă spirituală al cărei spaţiu a fost doar impregnat cu substanţă fizică. La fel, organele umane nu sunt decât umplute cu substanţă. În realitate, doar sistemul osos este fizic; sistemul muscular este eteric, iar sistemul organelor interne este astral.

Dacă ne ridicăm la nivelul adevăratei intuiţii, întâlnim omul-căldură, această organizare compusă dintr-un spaţiu caloric intern diferenţiat. Aşa cum spuneam, nu ne situăm faţă de căldură aşa cum o facem faţă de carbon sau azot, noi ne aflăm în căldură, ne simţim în ea. Căldura se află în noi, iar noi ne aflăm în ea când o trăim. Este ceva ce simţim cu cea mai mare intensitate. De aceea, omul actual nu poate nega că face experienţa căldurii, în timp ce el nu-şi dă seama că face experienţa aerului, a apei şi a pământului. Nu observă acest lucru pentru că a ieşit din ele. În schimb, a simţi căldură este o aplicare nemijlocită a intuiţiei la organismul uman, numai că această căldură nu trebuie să fie resimţită în mod global, cum e cazul în viaţa cotidiană, ci căldura trebuie să fie resimţită în diferenţierea ei, în această subtilă diferenţiere în funcţie de forma organelor înseşi. Când, datorită intuiţiei, devenim capabili să percepem acest organism de căldură în tot trupul, devine posibil, prin acest mod de cunoaştere, să înţelegem nu doar organele interne, ci activitatea lor. Orice activitate a organelor interne trebuie să fie percepută prin înţelegerea organizării eterului căldurii. Orice alt mijloc este impropriu pentru înţelegerea activităţii eterului căldurii, deci, a omului de căldură, care trebuie sesizată prin intuiţie. Cu alte cuvinte, nu e just să gândim: Aici se află lumea fizică, şi noi ne cucerim imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia pentru a ajunge în alte lumi. Celelalte lumi sunt aici. Lumea eterică este prezentă prin faptul că omul posedă un sistem muscular, lumea astrală este prezentă prin faptul că el are un sistem organic, iar Devahanul, lumea spirituală, este prezentă pentru că omul are un organism de căldură. Spiritualul este în mod permanent printre noi, el este prezent. Da, da – omul este spirit! Acest spirit este doar impregnat de materie. Din această cauză cădem noi pradă iluziei că omul este o fiinţă fizică. Omul, care prin organismul său de căldură atinge cea mai înaltă dintre lumile accesibile, este chiar spirit în sine. De aceea, este atât de comic să vezi opt sau zece spiritişti aşezându-se în jurul unei mese pentru a evoca nişte spirite cu mult inferioare celor opt sau zece care stau în jurul mesei – dar care se ignoră ca spirite! De acest fapt trebuie să vă impregnaţi în mod profund, atunci vă puteţi înălţa.

Planșa 6

Gândire
Imaginaţie
Inspiraţie
Intuiţie

- sistem osos
- sistem muscular
- organe interne
- activitate organică


= om-pământ, solid
= om-apă, fluid
= om-aer
= om-căldură

plansa 6




[măreşte imaginea]

Vedeţi dvs., când, datorită intuiţiei, aţi sesizat această minunată activitate care se exercită de la organ la organ în cadrul ansamblului organizării umane, când aţi sesizat tot ceea ce se desfăşoară în eterul căldurii, puteţi distinge două categorii de căldură. Eterul căldurii este, într-adevăr, un element foarte deosebit. Când un proces oarecare aduce o modificare în eterul căldurii, se produce întotdeauna un efect opus. De fapt, curenţii de căldură sunt întotdeauna de aşa natură că ei merg unii în întâmpinarea celorlalţi; acţiune şi reacţie. Eterul căldurii este el însuşi diferenţiat. Există întotdeauna, pe lângă o substanţă eterică grosieră, o substanţă eterică mai subtilă. De aceea, apar nişte manifestări pe care vom încerca să le ilustrăm printr-un fenomen simplu. Presupuneţi că v-aţi afla într-o cameră încălzită în mod agreabil, la o temperatură moderată. O încălziţi apoi şi mai mult, până ce devine insuportabilă. Aici nu este vorba doar de o stare fizică, ci şi de o stare sufletească. Un fel de căldură, cea mai subtilă, e simţită de către suflet. De fapt, noi simţim întotdeauna căldura în două feluri: căldura pe care o simţim sufleteşte şi căldura în interiorul căreia trăim, cea exterioară sufletului; căldura care se găseşte în organismul nostru şi căldura care se află în exterior. Putem vorbi despre căldură fizică şi căldură sufletească.

Să trecem acum la organele interne, la omul-aer, pe care îl percepem datorită inspiraţiei. Suntem, înainte de toate, în prezenţa elementului-aer în forma sa esenţială. În acest element-aer acţionează lumina, dar nu în modul în care acţionează căldura subtilă în căldura propriu-zisă. Pentru intuiţie, căldura se lămureşte prin căldură; diferenţiindu-se în sânul propriului ei element, ea rămâne, totuşi, căldură. Dar nu aceasta este situaţia în cazul aerului. Aerul real nu este aerul iluzoriu al fizicianului, cel care înconjoară globul nostru ca o piele; acesta nu există. Aerul real este de negândit în absenţa unei forme oarecare de lumină, întunericul fiind, şi el, o formă de lumină. Astfel, aerul şi lumina sunt nişte elemente diferenţiate care merg împreună. În întregul organism-aer, lumina participă la organizare. Acuma, faceţi încă un pas în elementul sufletesc. Nu există doar lumină exterioară, ci şi lumină interioară metamorfozată, care impregnează întregul om, care trăieşte în el. Lumina trăieşte în el, împreună cu aerul.

Tot astfel, împreună cu apa, cu elementul lichid, în noi trăieşte chimismul. Apa, prezentată ca un element fizic, apa fizicianului este o himeră. De îndată ce apa îşi manifestă undeva puterea ei organizatoare, acest lucru nu se realizează fără chimism. A ne reprezenta ceea ce este fluid în om în absenţa chimismului, ar fi ca şi cum ne-am reprezenta un om fără cap. L-am putea chiar desena, am putea elimina sufletul, dar aşa ceva nu mai are realitate. Dacă vă separaţi capul de restul trupului, nu puteţi trăi, nu mai există organism. La fel, elementul lichid din om nu este ceea ce descrie de obicei fizicianul ca apă; tot aşa cum organismul uman împreună cu capul formează un tot, chimismul este pretutindeni legat de elementul fluid. Iar elementul solid, elementul-pământ din organismul uman, nu există decât în status nascendi, la fel ca apa, el se metamorfozează imediat. Elementul-pământ nu există în om decât legat de viaţă.

Planșa 7

Pământ
Apă
Aer
Căldură
Corp fizic
 

Viaţă
Chimism
Lumină
Căldură
Corp eteric


plansa 7



[măreşte imaginea]

Trasaţi acum o linie verticală şi veţi avea la stânga corpul fizic şi la dreapta corpul eteric care îi corespunde. Totuşi, acestea formează un singur tot, văzut din două direcţii. Pe de-o parte, aveţi stările eterice: căldură, lumină, chimism şi viaţă, pe de altă parte, aveţi stările fizice: căldură, aer, apă şi pământ. Ei bine, dacă descriem stările eterice în mod abstract, pornind de la solid, lichid etc., vom întâlni în primul rând eterul căldurii, cel mai puţin elevat, cel mai elevat fiind eterul vieţii. Dar, pentru a descrie omul, trebuie să facem apel la intuiţie, pentru ca ea să ni-l reveleze pe omul-căldură, activitatea organelor interne. În timp ce noi coborâm, de la căldură spre pământ, spre elementul cel mai grosier al organismului, prin corpul eteric noi ne înălţăm de la căldură spre viaţă. Ce înseamnă aceasta? Reflectaţi: În interiorul organismului său, omul inversează, de fapt, calităţile. El aplică eterul căldurii doar căldurii, eterul luminii – aerului, eterul chimic – organismului-apă şi eterul vieţii organizării sale solide. Dacă sesizaţi în mod real acest fapt, nu mai puteţi gândi cum se gândeşte de obicei. Prin modul obişnuit de a gândi, nu veţi înţelege decât scheletul, omul-pământ. Trebuie să depăşiţi acum acest mod de a gândi şi să vă înălţaţi, aşa cum am spus-o, spre un mod de a sesiza lumea care să vă atingă cu adevărat din punct de vedere interior.

De aceea, dragi prieteni, cunoaşterea medicală are anumite particularităţi. Astfel, în vechile Misterii, în care exista o anumită cunoaştere referitoare la modul de a trata, ştiinţa medicală deţinea un loc de frunte. În fine, în aceste Misterii erau formaţi medicii; ei nu erau doar medici, ci înţelepţi care oficiau în cadrul ceremoniilor religioase. De asemenea, medicul păstra secretele cunoştinţelor sale, acest lucru era de la sine înţeles. Căci, vedeţi dvs., atunci când vrei să ştii ceva, este necesar să-ţi înveşmântezi cunoştinţele în gânduri, altfel pluteşti în incertitudine. Cunoaşterea în imagini a imaginaţiei, ca şi ceea ce se înţelege din punct de vedere spiritual prin intuiţie, trebuie înveşmântate, de asemenea, în gândire. Ei bine, aceste gânduri sunt ca gândurile antroposofiei actuale, modul de exprimare ar fi fost considerat inadecvat. Desigur, se cunoştea necesitatea de a transforma cunoştinţele medicale în gânduri, dar, prin aceasta, când era vorba despre cunoştinţe terapeutice, eficacitatea lor ar fi fost diminuată. Abordez aici un mister profund. Nu se poate nega faptul că prin cunoaşterea unui remediu i se răpeşte acestuia, într-un anumit sens, virtutea curativă, astfel că e necesar ca medicul serios să renunţe, mai mult sau mai puţin, pentru sine însuşi, la eficacitatea remediilor pe care le foloseşte pentru bolnavii săi şi să caute, în ceea ce-l priveşte, alte căi de vindecare. Reflectaţi la conţinutul acestei fraze şi veţi descoperi sensul profund a ceea ce a fost spus adineaori: Medicul trebuie să dezvolte în forul său interior voinţa de a interveni în ajutorul semenilor săi. De fapt, el trebuie să renunţe, pentru sine însuşi, la virtuţile curative ale remediilor pe care le prescrie.

Când medicamentelor le sunt atribuite doar nişte efecte chimice grosiere, comparabile cu efectele vaporilor în locomotivă, medicul nu e supus acestor legi spirituale. Dar când vezi omul manifestându-se în spiritual, nu te vei îndoi nici o clipă că, în cazul omului, la baza proprietăţilor terapeutice ale remediilor stau nişte legi spirituale. Dacă înţelegem medicina prin trăsăturile ei specifice, ne vom da seama că ea ne poate educa cel mai bine în sensul uitării de sine. Astfel, este semnul unei teribile lipse de înţelegere a pretinde ca terapeutica să fie predată la fel ca mecanica. Ce-i drept, poţi să-i aplici omului mecanica, dar atunci acest lucru este valabil pentru întreaga omenire. Dar în medicină totul este individual, şi atunci când există o cunoaştere aprofundată a unui anumit remediu, de aici rezultă pentru medic necesitatea de a renunţa la propria sa vindecare prin acest remediu. Aceasta este calea regală spre uitarea de sine. Voi da câteva indicaţii despre felul în care medicul poate ieşi din încurcătură în această situaţie. Ar trebui ca ceea ce stă la baza acestor fapte să germineze în inimile dvs. Dacă luaţi în serios ceea ce am spus ieri, la sfârşit, atunci prin legile universale se impune necesitatea de a nu introduce în medicină egoismul, ci altruismul. Altruismul şi uitarea de sine sunt baza medicinei, aceasta face parte din ordinea lucrurilor. Morala medicală nu este o invenţie, ci urmează legile cereşti, legile formate de Cosmos, de unde provin remediile.    

Cu cât va fi mai mult luat în seamă acest principiu, cu atât mai bine va putea ajuta el la sesizarea caracterului fundamental al remediului.