Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

PSIHOLOGIE SPIRITUALĂ


Prima conferinţă reprodusă în culegerea de faţă este o expunere publică prezentată la 2 iunie 1922 în faţa a circa două mii de oameni care veniseră din toată Europa la Congresul Vest–Est de la Viena. Este a doua din cele cinci conferinţe prezentate sub titlul generic Anthroposophie und Wissenschaften (Antroposofia şi ştiinţele), GA 83. Prima conferinţă de seară a Congresului era consacrată raportului dintre antroposofie şi ştiinţele naturii. A doua conferinţă, cea tipărită în acest volum, tratează relaţia dintre antroposofie şi psihologie. Rudolf Steiner prezintă aici, trasând un arc uriaş, calea care duce de la întrebările şi uimirile pe care le trăieşte omul vizavi de propriul său suflet până la paşii metodologici ai unei psihologii fundamentate în sens antroposofic-spiritual-ştiinţific. Sunt caracterizate anumite exerciţii sufleteşti precise prin care omul se poate apropia de cele mai înalte probleme ale psihologiei şi îşi poate transforma sufletul într-un organ spiritual. Prin caracterul ei cuprinzător şi prin indicaţiile metodice pe care le conţine, această conferinţă publică este o introducere adecvată în domeniul unei psihologii spirituale.



I
ANTROPOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE

Viena, 2 iunie 1922

Prea onorată asistenţă! Când enigmele existenţei se referă la viaţa sufletului uman, ele nu devin doar nişte întrebări importante despre viaţă, ci devin, într-un sens intim, viaţa însăşi. Ele devin fericire sau suferinţă a existenţei omului. Și anume, nu numai fericire sau suferinţă trecătoare, ci fericire şi suferinţă pe care omul trebuie să le poarte prin viaţă un anumit timp, astfel încât prin această trăire a fericirii sau a suferinţei el devine destoinic sau nedestoinic pentru viaţă.

Ei bine, omul se situează faţă de propriul suflet în aşa fel încât cele mai importante întrebări existenţiale legate de acest suflet şi de natura lui spirituală nu se ivesc, propriu-zis, din cauză că el s-ar putea îndoi, într-un fel, de natura spiritual-sufletească a propriei sale fiinţe. Tocmai pentru că el este sigur, într-o anumită privinţă, de propria sa natură spirituală şi sufletească, tocmai pentru că el trebuie să vadă în această natură spirituală şi sufletească propria sa menire şi demnitate de om, problema destinului cosmic al sufletului său devine pentru el marea, grandioasa enigmă a existenţei. Bineînțeles, nici celui mai sever materialist nu-i trece prin minte să nege spiritualul din omul însuşi. El va recunoaşte spiritualul ca atare, numai că îl consideră, într-un fel, rezultat al unor procese fizice, materiale. Dar cel care, fără o asemenea teorie, se întreabă, pur şi simplu, pe baza celor mai profunde nevoi ale simţirii sufletului său, care este destinul acestei Sine sufleteşti, se va găsi pus în viaţă în faţa unei sume de fenomene, de experienţe, care devin pentru el întrebări enigmatice tocmai pentru că este pe deplin conştient de viaţa sa sufletesc-spirituală, şi tocmai de aceea trebuie să întrebe: Oare această viaţă spiritual-sufletească este un suflu trecător, care se înalţă din existenţa fizică şi care se întoarce odată cu ea în lumea generală a realităţilor naturii, sau acest spiritual-sufletesc are legătură cu o lume spiritual-sufletească existentă în sine, în cadrul căreia el are o importanţă veşnică?

Dintre numeroasele trăiri sufleteşti care se apropie de om şi îi aşază în faţa ochiului spiritual acele întrebări care devin pentru el enigme ale sufletului, aş vrea să aleg numai două.

Am putea spune: Poate că pentru puţini oameni aceste trăiri se impun în aşa fel încât ei să devină conştienţi de ele sau chiar să le transforme în nişte întrebări teoretice despre suflet. Important este faptul că asemenea trăiri cuprind nişte regiuni sufleteşti subconştiente sau inconştiente, în care ele se fixează şi apar în conştienţă numai sub forma unei dispoziţii sufleteşti generale sau şi sub forma unei indispoziţii sufleteşti, care apar sub forma unor stări care ne fac curajoşi şi energici în viaţă sau sub forma unor stări care ne doboară, astfel încât nu suntem capabili să ne adaptăm nicăieri în mod corect în viaţă sau să înțelegem această viaţă în modul care este potrivit pentru noi. Cum spuneam, aş vrea să evidenţiez numai două dintre aceste trăiri.

Una dintre ele îi apare omului în faţa ochiului sufletesc în fiecare seară, când adoarme, când ceea ce urzeşte şi se tălăzuieşte încoace şi încolo ziua, în timpul stării de veghe, ca trăire sufletească, se cufundă în inconştient, ca şi cum ar dispărea. Când omul observă această trăire sau, aşa cum e cazul la majoritatea oamenilor, când în sufletul său se manifestă senzaţiile inconştiente ale acestei trăiri, atunci el este cuprins de un fel de neputinţă a acestei vieţi sufleteşti faţă de mersul exterior al lumii. Și, tocmai pentru că omul consideră că viaţa sufletească este partea sa cea mai preţioasă, partea sa cea mai demnă, pentru că nu poate nega că el este, în sensul adevărat al cuvântului, o fiinţă spiritual-sufletească, tocmai de aceea îl asaltează din interior în afară ceea ce el simte, aşadar, ca neputinţă a vieţii sufleteşti, şi trebuie să se întrebe: Oare când omul păşeşte prin poarta morţii mersul general al naturii preia în sine trăirile sufleteşti, la fel cum acest mers general al naturii le preia în sine de fiecare dată la adormire? – Aş putea spune că una dintre trăiri este neputinţa vieţii sufleteşti.

Cealaltă trăire este, într-un anumit fel, o trăire opusă polar primei trăiri. Simțim mai mult sau mai puțin exact, conștient sau inconștient, atunci când la trezire, poate după trecerea printr-o lume de vis fantastică şi haotică, neconcordantă cu realitatea, ne cufundăm în corporalitatea noastră, cu ceea ce simțim și trăim ca sufletesc-spiritualul nostru. Simţim atunci cum acest spiritual-sufletesc ne cuprinde simţurile, cum trăirea noastră sufletească răzbește prin relaţiile reciproce dintre lumea exterioară şi simţurile noastre, care sunt, desigur, de natură fizică-fiziologică. Simţim că acest spiritual-sufletesc coboară mai adânc în corpul nostru, că noi ne cuprindem organele voinţei cu acest spiritual-sufletesc şi că apoi devenim un om treaz, lucid, care se poate sluji de corpul său, de organismul său. Dar, dacă reflectăm, trebuie să ne spunem: În ciuda tuturor cercetărilor din cadrul anatomiei şi fiziologiei, care se străduie să privească şi să analizeze din exterior într-un mod grandios funcţiile corpului, considerând lucrurile din punct de vedere interior, noi, ca oameni, nu ştim nimic, în primă instanţă, pe baza conştienţei obişnuite, despre raportul reciproc care există între fiinţa noastră spiritual-sufletească şi activităţile noastre corporale. Dacă examinăm cea mai simplă activitate corporală care ia naştere pe baza voinţei, ridicarea braţului, mişcarea mâinii, trebuie să ne spunem: La început, noi avem reprezentarea, ideea acestei ridicări a braţului, a acestei mişcări a mâinii. Dar cum coboară această idee, această reprezentare, în organismul nostru, cum pătrunde în sistemul muscular, cum ia naştere, în cele din urmă, ceea ce noi putem cunoaşte, totuşi, numai prin intermediul văzului: ceea ce se petrece aici, în interior, rămâne ascuns conştienței obişnuite, rămâne la fel de ascuns pe cât de ascuns rămâne în acel mecanism minunat pe care ni-l prezintă fizica şi fiziologia în ochiul uman sau, în alt organ de simț, spiritual-sufletescul.

Astfel, trebuie să ne spunem că, dacă una dintre trăirile care ne impun enigme este, pe de o parte, neputinţa vieţii sufleteşti, atunci, pe de altă parte, întunericul în care ne cufundăm cu spiritual-sufletescul nostru atunci când simțim că aceasta se revarsă în propriul nostru corp este o trăire care ne ridică în continuare nişte întrebări enigmatice. Trebuie să ne spunem – desigur, majoritatea oamenilor nu fac acest lucru în mod conştient, dar ei îl simt ca dispoziţie a sufletului lor: Acest spiritual-sufletesc ne este necunoscut ca element creator în relaţia sa cu organismul, ne este necunoscut tocmai acolo unde în viața pământească fizică el îşi manifestă spre exterior menirea lui propriu-zisă în existență.

Ceea ce orice om naiv trăieşte în acest fel se extinde sub o formă oarecum modificată în psihologie. Fireşte, ar trebui să discutăm mult timp dacă am vrea să analizăm din punct de vedere ştiințific modul în care se strecoară în ştiință aceste întrebări enigmatice; dar am putea exprima acest lucru, poate oarecum sub aspect exterior, cel puțin în felul următor.

Ştiinţa observă, pe de o parte, ființa sufletească şi se întreabă: În ce relație se află acest sufletesc cu corporalul, cu trupescul-exterior? Prin faptul că ea priveşte în cealaltă direcţie, spre corporal şi spre tot ceea ce au de spus ştiințele exterioare ale naturii despre acest corporal, unii sunt de părere – şi psihologia are o istorie lungă în această privință – că ar trebui să ne reprezentăm sufletescul drept cauza propriu-zis activă a trupescului; ceilalți sunt de părere că ar trebui să considerăm trupescul ca ceea ce este propriu-zis activ, şi sufletescul numai un fel de efect al trupescului. Nişte cercetători sau gânditori mai noi din domeniul psihologiei au sesizat insuficienţa celor două conceplii, şi de aceea au elaborat concepţia ciudată despre paralelismul psihofizic [Nota 1], conform căreia nu se poate spune că trupescul ar acționa asupra sufletescului, sau sufletescul asupra trupescului, ci numai: în paralel cu viața sufletească se desfăşoară nişte procese corporale şi în paralel cu viața corporală se desfăşoară nişte procese sufleteşti; s-ar putea spune întotdeauna numai ce procese sufleteşti le însoțesc pe cele corporale sau ce procese corporale le însoțesc pe cele sufleteşti.

Dar această psihologie simte ea însăşi, pe de o parte, un fel de neputință a vieţii sufleteşti. Dacă începem să cercetăm cu conştiența obişnuită această viață sufletească, aşa cum i se prezintă ea cercetătorului sufletului, psihologului, vedem că ea are ceva pasiv din punct de vedere interior, ceva despre care nu putem spune că intervine activ în viața corpului. Celui care examinează cele două activităţi sufleteşti, gândirea şi simţirea – cu voinţa lucrurile stau în aşa fel încât nu poate fi pătrunsă cu privirea; de aceea, într-un anumit raport, pentru cercetarea sufletului în privinţa voinţei e valabil acelaşi lucru ca şi în privinţa gândirii şi simțirii –, celui care priveşte această gândire şi simţire cu mijloacele psihologiei ele îi apar fără vlagă, astfel încât el nu poate găsi nicăieri ceva care să poată interveni cu adevărat activ în domeniul corporal. Atunci psihologul simte ceea ce am putea numi neputința vieţii sufleteşti, pentru conştienţa obişnuită. Fireşte, s-a căutat în cele mai diverse feluri să se învingă acest sentiment al neputinţei vieţii sufleteşti. Dar disputa filosofilor, perindarea diferitelor concepții filosofice care au apărut pe parcursul timpului îi oferă celui care priveşte omul într-un mod lipsit de prejudecăți o dovadă a faptului că pentru conştiența obişnuită e imposibil să se apropie de această trăire sufletească, fiindcă peste tot se impune sentimentul de neputinţă al acelui sufletesc pe care îl poate observa această conştiență obişnuită.

Referitor la o asemenea observare a vieţii sufleteşti de către conştiența obişnuită au apărut aici, la Viena, o serie de opere ale literaturii clasice care constituie un fel de pietre de hotar în cadrul evoluţiei filosofiei. Mă refer, cu toate că eu însumi nu mă pot declara nici pe departe în favoarea conţinutului lor, la faptul că aceste cărţi sunt extraordinar de importante tocmai din punctul de vedere al conştienţei obişnuite. Mă refer la cartea lui Richard Wahle, Das Ganze der Philosophie und ihre Ende (Totalitatea filosofiei şi sfârşitul ei), în care autorul vrea să arate că această conştienţă obişnuită nu poate ajunge la niciun fel de rezultate considerabile cu privire la viaţa sufletească, şi că ar trebui să se încredințeze teologiei, fiziologiei, esteticii, pedagogiei sociale ceea ce încearcă să realizeze cercetarea filosofică în această direcție. Și Richard Wahle dezvoltă apoi ideile acestei cărţi într-un mod şi mai pregnant în cartea sa Mechanismus des geistigen Lebens (Mecanismul vieţii spirituale). Putem spune: Aici se arată o dată în mod real că, de fapt, conştienţa obişnuită este neputincioasă când e vorba să se pronunţe în vreun fel despre problemele vieţii sufleteşti. Eul, unitatea sufletului, tot ceea ce a adus la suprafaţă o psihologie mai veche, se spulberă în faţa criticii pe care o exercită această conştienţă obişnuită faţă de ea însăşi.

Pe de altă parte, în epoca modernă s-a încercat în mod firesc, ba chiar, am putea spune, în mod necesar, să nu se pătrundă în mod direct cu psihologia în domeniul sufletesc, faţă de care conştienţa obişnuită este neputincioasă, ci să afle ceva despre ceea ce numim de obicei fenomene sufleteşti prin intermediul acelor feno- mene corporale care îşi au originea în aşa-numitul domeniu sufletesc. În acest fel a luat naştere psihologia experimentală. Aceasta este, cu siguranţă, un produs necesar al concepţiei actuale despre lume şi al metodei noastre actuale de cercetare. Și cel care stă pe solul de pe care vă vorbesc eu aici nu va tăgădui niciodată deplina îndreptățire a acestei psihologii experimentale. El poate că nu va fi de acord în amănunt nici cu căile de cercetare, nici cu rezultatele cercetării; dar îndreptățirea acestei psihologii experimentale nu poate fi tăgăduită.

Atunci aici apare cealaltă enigmă a sufletului. Oricât de multe aflăm prin psihologia experimentală despre ceea ce se poate trăi prin intermediul corpului, trebuie, totuşi, să spunem: Tot ceea ce aflăm în acest fel sau ceea ce aflăm în aparenţă despre nişte funcţii pur sufleteşti, ne devine cunoscut, totuşi, dacă nu vrem să ne amăgim, numai prin intermediul corpului. Toate acestea ţin de o sferă care, odată cu moartea, este predată mersului general al naturii, astfel încât în acest fel nu se poate afla nimic despre fiinţa spiritual-sufletească, al cărei destin cosmic este pentru om o problemă atât de importantă, atât de grandioasă. Și astfel putem spune că, într-un fel, marea enigmă a sufletului apare din nou şi pentru această psihologie.

Să ne amintim de un psiholog modern care a trăit şi a activat mult timp aici, la Viena, şi care rămâne de neuitat pentru toţi cei care au stat vreodată în faţa lui pe băncile şcolii la Viena, ca mine, de exemplu, cel care vă vorbesc acum. E vorba de un psiholog modern, care în primul volum al operei sale de psihologie, rămasă neterminată, a spus: Ce ne-ar putea oferi întreaga psihologie dacă ea ne-ar explica – acest lucru îl adaug eu, fie pe cale experimentală, fie pe cale neexperimentală – cum se asociază sau se disociază reprezentările, cum funcţionează atenţia, cum ia naştere memoria în viaţa dintre naştere şi moarte, şi aşa mai departe, dacă, tocmai în virtutea caracterului ştiinţific al acestei psihologii, care vrea să imite ştiinţele naturii, ar trebui să renunţăm să aflăm care este destinul sufletului uman atunci când corpul uman se descompune în elementele sale? Acest lucru, prea onorată asistenţă, nu a fost rostit de vreun fantast, ci de gânditorul riguros Franz Brentano [Nota 2], care, în esenţă, a făcut din psihologie misiunea vieţii sale şi care a vrut să lucreze în domeniul psihologiei în conformitate cu metoda naturalist-ştiinţifică riguroasă din zilele noastre. Totuşi, tocmai el a pus în faţa contemporanilor săi enigma sufletului, aşa cum am arătat, ca pe o necesitate ştiinţifică.

Dar omul lipsit de prejudecăţi trebuie să tragă o concluzie din toate acestea. Concluzia este aceea că prin metode naturalist-ştiinţifice noi putem ajunge cu cercetarea omului până la punctul până la care s-au dezvoltat ele astăzi, dar că, dacă vrem să ne apropiem de domeniul sufletesc cu conştiența obişnuită, care e pe deplin justificată pentru ştiințele naturii, aşa cum e pe deplin justificată şi pentru viața obişnuită, nu o vom scoate la capăt față de domeniul sufletesc. Şi, din acest motiv, fiindcă înțelegerea acestui fapt trebuie să rezulte astăzi pentru omul lipsit de prejudecăți tocmai pe baza unor substraturi ştiințifice, eu vă vorbesc de pe poziția unei concepții despre lume care îşi spune: Viața sufletească nu poate fi cercetată cu forțele sufleteşti care se revelează pentru conştiența obişnuită, care se manifestă în viața obişnuită şi în ştiința obişnuită. Atunci, în acest suflet trebuie să fie dezvoltate alte forțe sufleteşti, care dormitează mai mult sau mai puțin în suflet, sau, pentru a folosi o expresie ştiințifică, nişte forțe care sunt latente în suflet.

Dacă vrem să ne cucerim poziția justă față de o asemenea concepție despre viață, atunci, fireşte, e nevoie de ceva care astăzi nu este prezent la om – permiteți-mi să spun acest lucru decât într-o măsură infimă. E nevoie de ceea ce aş numi modestie intelectuală. Trebuie să vină o dată în viață un moment în care să ne spunem: Eu eram un copilaş, pe atunci aveam o viață sufletească atât de adormită şi de visătoare încât am şi uitat-o, ca pe un vis. Din această viața sufletească visătoare de copil s-a ivit abia încetul cu încetul ceea ce m-a făcut să mă pot orienta în viață, să-mi pot integra gândurile, impulsurile de simțire, deciziile de voință în mersul lumii, să devin un om capabil de muncă. Din sânul vieţii sufleteşti indeterminate şi nediferențiate de copil întrețesută cu corpul s-a ivit acea trăire pe care o avem pe baza însuşirilor noastre ereditare ce se dezvoltă apoi odată cu creşterea corpului, pe care o obținem şi prin educația noastră obişnuită.

Cel care priveşte în acest fel în urmă, cu modestie intelectuală, cum a evoluat el în această viață pământească, nu va refuza să-şi spună, într-un anumit moment al vieții sale: De ce acest proces nu ar merge mai departe? Acele forțe sufleteşti care astăzi sunt pentru mine cele mai importante, cu ajutorul cărora mă orientez în viață, cu ajutorul cărora am devenit un om capabil de muncă, în timpul existenței mele de copil erau prezente în stare latentă. De ce nu ar exista în sufletul meu şi alte forțe în stare latentă, pe care să le pot face să se dezvolte ieşind din el la lumină?

Trebuie să ajungem la această decizie pe baza unei modestii intelectuale. Eu numesc această atitudine modestie intelectuală pentru că omul este înclinat să spună: Forma de conştiență pe care  o am ca adult este conştiența omului normal; ceea ce vrea să se manifeste în cadrul vieții sufleteşti altfel decât aşa-numita conştiență normală este fie fantezie, fie halucinație sau, viziune, sau ceva de acest fel. Concepția despre lume despre care vorbesc eu aici porneşte de la viața sufletească sănătoasă şi încearcă să dezvolte nişte forțe care dormitează în suflet şi nişte forțe de cunoaştere care devin apoi forțe ale clarvederii în sensul în care am vorbit eu ieri [Nota 3], de forțe ale clarvederii exacte. Eu am indicat ieri, într-un anumit sens, ce trebuie să facă sufletul aici cu sine. Eu am făcut trimitere şi la cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, la Ştiinţa ocultă, la Despre enigmele sufletului, şi aşa mai departe. Acolo se găsesc amănuntele acelor exerciții sufleteşti care, pornind de la viața sufletească sănătoasă, duc la o dezvoltare a sufletului, astfel încât acesta ajunge în mod real la un fel de vedere spirituală, care îi permite să privească într-o lume spiritual-sufletească, aşa cum prin organele de simț obişnuite poate percepe lumea fizic-sensibilă. În cărțile menționate veți găsi peste tot o primă parte; chiar unii adversari ai concepției despre lume pe care o reprezint eu aici au recunoscut că ea conține ceva care i-ar putea fi foarte de folos omului. Această parte tratează despre faptul că, prin anumite exerciții legate de viața intelectuală, de simlire, morală, omul poate dezvolta o atitudine sufletească şi dispoziţie corporală care pot fi considerate absolut sănătoase, care au, de asemenea, scopul de a face ca omul să ajungă să fie vigilent în interiorul său față de tot ceea ce, ieşind la suprafață din sânul unei vieți sufleteşti maladive, duce la mediumnism, halucinații şi viziuni. Căci tot ceea ce ia naştere pe această cale trebuie să fie combătut de o psihologie reală. Adevărul este că omul nu ajunge la viziuni pornind din sfera vieţii sufleteşti, ci prin faptul că în interiorul organismului său se găsesc nişte formaţiuni maladive; la fel stau lucrurile şi cu mediumnismul. Toate acestea nu au nimic de-a face cu o psihologie sănătoasă şi cu o dezvoltare sănătoasă a sufletului, ele trebuie să fie judecate în funcţie de semnificaţia lor din punctul de vedere al acestei psihologii sănătoase. Dar astăzi adversarii consideră fantastice şi dăunătoare acele exerciţii care trebuie să apară pe urmă drept continuare a acestor exerciţii pregătitoare, care trebuie să facă să iasă la iveală din suflet acele forţe de gândire, simţire şi voinţă care, după ce au fost dezvoltate, îl introduc pe om într-o lume spirituală, în aşa fel încât el învață să se orienteze în ea, în aşa fel încât să ajungă să fie în stare să se integreze în ea şi cu voinţa sa.

Eu am vorbit ieri în treacăt despre faptul că omul, ca om modern, trebuie să ajungă, prin anumite exerciţii de gândire, să-şi scoată mai întâi gândirea din starea obişnuită, în care el se dăruieşte pasiv fenomenelor lumii exterioare şi amintirilor care răsar în interior legate tot de lumea exterioară. Ajungem să depăşim această gândire dacă facem nişte exerciţii de meditaţie în modul cel mai serios, perseverent şi energic, dacă le facem mereu şi mereu şi mereu. În funcţie de predispoziţie, ele durează la un om ani întregi, la altul mai puţin; dar fiecare poate observa, când a ajuns într-un punct decisiv, că gândirea sa se transformă dintr-o gândire pe care am numit-o ieri gândire abstractă, moartă, într-o gândire vie din punct de vedere interior, o gândire vie care este în stare să participe la ritmul cosmic. O concepţie echilibrată despre lume şi viaţă nu urmăreşte să scoată ca prin farmec din suflet viziuni şi halucinaţii, ci să trăiască viaţa de reprezentare, viaţa de gândire, cu o asemenea intensitate cu care trăim de obicei numai ceea ce le este dat simţurilor exterioare.

Nu e nevoie decât să comparaţi în mod sincer vivacitatea cu care trăim noi culorile, când percepem prin intermediul ochiului aceste culori, sunetele, când percepem prin intermediul urechii sunetele, cu paliditatea trăirii gândurilor în conştienţa obişnuită. Prin acea fortificare a vieţii de gândire despre care am vorbit ieri aici, noi facem treptat ca viaţa de gândire obişnuită să devină atât de intensă din punct de vedere interior cum este de obicei numai viaţa senzorială. Aşadar, omul modern care vrea să cunoască spiritualul, dacă este un om echilibrat, nu caută halucinaţiile şi viziunile ce ies la suprafaţă; el tinde în viaţa de gândire, în viaţa de reprezentare însăşi, în mod absolut lucid, spre idealul vieţii senzoriale, aş putea spune, spre intensitatea şi plasticitatea acesteia. Şi, dacă vă dăruiţi, ca cercetător spiritual, unor asemenea meditaţii cum sunt cele pe care le-am caracterizat eu, nu aveţi voie să depindeţi în vreun fel de inconştient sau de subconştient, ci ceea ce se execută aici – puteţi citi cu atenţie exerciţiile, toate sunt orientate spre ceea ce voi caracteriza acum –, toate exerciţiile care se execută în cadrul vieţii sufleteşti intime se desfăşoară la fel de conştient, la fel de lucid, la fel de exact, am putea spune, cum se desfăşoară de obicei activităţile în domeniul matematicii sau al geometriei.

De aceea, putem spune: Aici nu avem de-a face cu vechea clarvedere nebuloasă, ci cu o clarvedere care se obţine prin nişte trăiri şi exerciţii sufleteşti lucide, executate în deplină conştienţă. Luciditatea este prezentă aici la fiecare pas, în aşa fel încât ceea ce trăieşte şi face omul pornind din sine însuşi poate fi comparat cu ceea ce trăieşte el de obicei când rezolvă o problemă de geometrie. Altfel, această exersare nu are valoare.

Dar când omul modern ajunge la o asemenea viaţă de reprezentare fortificată, independentă şi de viaţa respiraţiei, liberă şi de trup, care este o funcţie pur spiritual-sufletească, despre care el ştie, prin percepţie nemijlocită: această gândire nu se execută cu corpul, ci într-un element pur spiritual-sufletesc –, abia atunci el simte această gândire în comparaţie cu gândirea abstractă ca pe ceva viu în comparaţie cu ceva mort. Când percepem trecerea de la gândirea abstractă obişnuită la gândirea vie simţim exact la fel cum am simţi dacă am vedea un organism mort trezit brusc la viaţă. Şi această gândire vie, cu toate că este un proces spiritual-sufletesc, nu se desfăşoară atât de liniar, atât de plan, ca gândirea abstractă obişnuită. Ea este saturată din punct de vedere interior şi se desfăşoară în imagini. Și despre acest caracter imaginativ e vorba.

Dar apoi e vorba în continuare de ceva extraordinar de important, e vorba de faptul că noi trebuie să extindem acea luciditate de care avem nevoie în timpul exersării la clipa în care în interiorul nostru apare această gândire vie, această gândire în imagini. Dacă în această clipă ne dăruim imaginilor până la care ne-am înălțat noi înşine şi credem că am găsit deja în ele nişte realități de natură spirituală, atunci nu suntem cercetători spirituali, atunci suntem nişte fantaşti. Fireşte, nu avem voie să devenim nişte fantaşti; căci atunci nu ne-am putea dezvolta o concepție despre lume adecvată pentru omul modern clădită pe un sol ferm. Numai dacă ne spunem: Noi am dobândit un conținut al vieții sufleteşti, dar acest conținut este un conținut de imagini, acest conținut ne spune ceva numai despre nişte forțe care urzesc în interiorul nostru, despre ceea ce suntem noi în stare să urzim în interiorul nostru prin propria noastră entitate umană; numai dacă ne spunem, în sensul deplin al cuvântului: Această cunoaştere, eu o numesc de obicei cunoaştere imaginativă, nu ne poate furniza informații despre nicio lume exterioară, nici despre ceea ce suntem noi în lumea exterioară; numai dacă ne simțim pe noi înşine în această derulare de imagini, în această urzire de imagini, dacă ne simțim trăind în această lume ca o forță, abia atunci ne situăm pe poziția justă față de această trăire, atunci ne simțim în Sinea noastră, atunci ne simțim ca ființă spiritual-sufletească în afara corpului – dar ne simțim numai în Sinea noastră, cu un caracter interior de imagine al ființei noastre.

Și numai dacă avem curajul să continuăm exerciţiile până la treapta următoare ajungem la o contemplare spirituală reală. Acest pas următor trebuie să constea nu numai în faptul că noi dezvoltăm acum capacitatea de a aşeza în centrul conştienței noastre anumite reprezentări, pe care le putem cuprinde uşor cu privirea – aşa cum cuprindem cu privirea nişte reprezentări din domeniul geometriei, în legătură cu care ştim că în ele nu acționează nimic inconştient –, pentru a ne fortifica în contact cu ele forța sufletească, ci acest pas trebuie să constea în faptul că noi suntem în stare să eliminăm aceste reprezentări, cu luciditate şi prin voință proprie [Nota 4], din conştiența noastră. Aceasta poate fi o sarcină dificilă. În viața obişnuită, uitarea, aşa cum o cunoaşte conştiența obişnuită, nu e ceva dificil. Dar când facem eforturi să aşezăm în centrul conştienței noastre anumite reprezentări – fără a ajunge la vreo autosugestie; aşa ceva nu poate avea loc dacă suntem lucizi –, avem nevoie de o forță mai puternică decât forța pe care folosim de obicei în viața obişnuită pentru a elimina din nou aceste reprezentări din conştiență. Dar noi trebuie să dezvoltăm această forță puternică treptat, astfel încât, la fel ca atunci când ne concentrăm la început întreaga atenție, întreaga forță sufletesc-interioară, întreaga încordare sufletească, pentru a aduce la linişte o asemenea viață de reprezentare în stare de meditație, acum trebuie să ajungem să eliminăm prin proprie voință lucidă din conştientă aceste reprezentări, şi, în principiu, toate reprezentările. Şi atunci trebuie să ia naştere, pe baza propriei noastre voințe, ceea ce am putea numi „conştiență golită”. Ce înseamnă „conştiență golită”, chiar şi numai pentru câteva clipe, acest lucru va putea fi apreciat de cel care reflectează într-un mod lipsit de prejudecăți asupra felului în care se comportă omul cu conştiența obişnuită când această conştiență trebuie să se lipsească de impresiile senzoriale, când trebuie să se lipsească şi de reprezentările-amintiri, atunci când, din cauza unor evenimente, omului i-au fost răpite impresiile exterioare şi, de asemenea, amintirile: el ajunge să adoarmă, adică, în acest caz conştiența se diminuează tot mai mult. Dar la noi trebuie să apară starea opusă: starea de veghe complet lucidă, conştientă, deşi din conştientă a fost eliminat totul, prin voință interioară.

Astfel, dacă fortificăm mai întâi sufletul şi apoi îl golim şi el se menține în stare de conştiență, atunci, aşa cum în fața ochiului apare culoarea, aşa cum pentru ureche apar sunetele, în fața acestui suflet care s-a pregătit în acest sens apare o lume spirituală ambiantă. Privim în lumea spirituală. Și astfel putern spune: Tocmai pentru cercetarea spirituală la care ne referim aici este absolut de înţeles faptul că spiritul şi sufletul sunt de neatins în conştienţa obişnuită, ba chiar că trebuie să se constate ca un lucru adevărat – aşa cum este, de exemplu, pentru Richard Wahle [Nota 5]: conştienţa obişnuită nu ar trebui să vorbească deloc despre un Eu. Căci tot ceea ce se prezintă aici ca întunericul faţă de lumină, aş putea spune, şi este desemnat în viaţa obişnuită doar prin nişte cuvinte răsare la suprafaţă numai dacă dezvoltăm asemenea forţe care de obicei nu sunt prezente. Tocmai cunoaşterea lucidă a ceea ce este în stare să atingă conştienţa obişnuită, legată de trup, ne determină să dezvoltăm în noi asemenea forţe, singurele care pot descoperi în mod real sufletul şi spiritul.

Dar aici trebuie să mai ţinem seama de un lucru, dacă vrem să ajungem pe această cale la o psihologie sănătoasă şi nu la o psihologie maladivă. Dacă privim stările mediumnică, vizionară, halucinatorie ca stări maladive, atunci cel care cade într-o asemenea stare maladivă a vieţii sufleteşti se cufundă cu întreaga sa entitate în această stare. El devine una – cel puţin pe timpul desfăşurării bolii sale sufleteşti – cu ceea ce apare ca viaţă sufletească maladivă. Nu aşa stau lucrurile când începem să facem asemenea exerciţii cum sunt cele prezentate ieri aici. Ce-i drept, cel care devine pe această cale cercetător spiritual îşi lasă în urmă corpul fizic, cu facultăţile care trebuie să fie prezente în el pentru desfăşurarea gândirii obişnuite, pentru orientarea obişnuită în viaţă, el iese din acest corp, învață să contemple imaginativ în stare liberă de corp; dar nicio clipă el nu se dizolvă complet în acest om superior – dacă îl pot numi aşa, nu din trufie se numeşte aşa –, ci este tot timpul în stare să acţioneze la fel de lucid ca de obicei în interiorul corpului său, astfel încât omul obişnuit, cu raţiunea sa umană sănătoasă, stă mereu alături de acest om superior dezvoltat – omul obişnuit, cu raţiunea sa umană sănătoasă, care este un critic lucid a tot ceea ce ajunge să contemple acest om superior.

Prin faptul că ne dezvoltăm gândirea vie în imagini şi realizăm apoi conştienţa goală ajungem, în primă instanţă, la o contemplare a propriei noastre entităţi sufleteşti prin care cuprindem ca într-o imagine unitară tot ceea ce am făcut şi am trăit în viaţa pământească începând de la naştere, de la intrarea în această viaţă pământească. Această viaţă pământească parcursă nu stă acum în faţa sufletului ca în cazul amintirii, când răsar diferitele reminiscenţe – de la sine sau prin efort –, ci o contemplăm dintr-odată ca pe o imensă panoramă, care se întinde însă în faţa noastră nu în spaţiu, ci în timp. Cuprindem într-o imagine de ansamblu, dintr-o singură privire a sufletului, această viaţă; dar o contemplăm exact aşa cum intervine ea în raporturile noastre de creştere, în activitatea forţelor corpului fizic. Ne vedem aşa cum eram pe acest Pământ ca fiinţă înzestrată cu gândire, simţire, voinţă, dar vedem cum gândirea, simţirea şi voinţa se condensează acum şi se organizează în acelaşi timp ca entitate umană. Ajungem să ne contemplăm viaţa spiritual-sufletească în legătura ei nemijlocită cu fiinţa noastră corporală. Renunţăm să scrutăm prin speculaţie filosofică felul în care acţionează sufletul asupra trupului. Când contemplăm sufletul, vedem totodată cum a intervenit în orice clipă în viaţa noastră fizic-pământească ceea ce ne apare astfel în această panoramă. Va trebui să descriem în zilele următoare amănuntele.

Ei bine, următorul pas trebuie să aibă loc în sensul că noi, prin faptul că eliminăm din conştienţă reprezentările puternice pe care noi înşine le-am aşezat în interiorul nostru, fortificăm tot mai mult aceste reprezentări puternice. Continuând tot mai intens exerciţiile, noi fortificăm aceste reprezentări, aşa cum ne fortificăm muşchii dacă ni-i exersăm mereu şi mereu. Şi, prin faptul că eliminăm aceste reprezentări puternice, ajungem să înlăturăm acum şi această întreagă panoramă a vieţii sufleteşti până la care am pătruns noi înşine, această întreagă panoramă a vieţii sufleteşti dintre naşterea noastră şi momentul în care ne aflăm. Fireşte, acest lucru cere un efort mai mare decât eliminarea reprezentărilor-imagini; dar până la urmă reuşim. Şi, după ce reuşim să eliminăm din conştienţă această viaţă proprie pe care în cadrul vieţii pământeşti o numim viaţa noastră interioară, în aşa fel încât acum conştienţa noastră devine goală nu numai în raport cu impresiile actuale, ci ea se goleşte, înainte de toate, de tot ceea ce trăim din punct de vedere interior ca într-un al doilea corp, ca într-un corp mai fin, care însă intervine în raporturile noastre de creştere şi de amintire, de tot ceea ce trăim noi în acest fel ca într-un om mai fin, oarecum ca într-un om eteric, ca într-un prim om suprasensibil, atunci conştienţa noastră, care, ce-i drept, acum este goală în stare de deplină trezie, dar şi-a cucerit o forţă interioară mai puternică, poate contempla mai departe în lumea spirituală. Și ea poate contempla acum ce era propria noastră fiinţă sufletească înainte de a fi coborât din lumile spiritual-sufleteşti intr-o existenlă fizic-pământească. Ceea ce numim veşnicie a sufletului uman devine acum imagine contemplată, iese din sfera purei speculaţii filosofice. Învățăm acum să contemplăm o fiinţă spiritual-sufletească, ființa care eram noi într-o lume spiritual-sufletească înainte de a fi coborât pentru a ne îmbrăca, prin concepție, viață embrională şi naştere, cu un trup fizic-pământesc.

Oricât de ciudat le-ar părea acest lucru unor oameni ai prezentului – chiar dacă a fost dobândit pe o cale tot atât de exactă cum este calea pe care sunt dobândite numai reprezentările matematice –, poate părea şi mai paradoxal ceea ce trebuie să spunem acum, nu numai despre suflet, când el încă avea o existenţă spiritual-sufletească, ci despre aspectul concret al acestei trăiri. În această conferință putem vorbi despre acest lucru numai în treacăt; vom prezenta amănunte în conferințele următoare. Ceea ce trebuie să sugerăm în acest fel poate că va deveni inteligibil în felul următor.

Să ne întrebăm mai întâi: Ce privim noi, de fapt, când intrăm în relaţie cu ambianța noastră naturală în cadrul vieţii pământeşti obişnuite, ca oameni înzestrați cu facultate de cunoaştere, înțelegere, percepţie? Noi privim, de fapt, numai lumea exterioară. Acest lucru reiese deja din ceea ce am menţionat la început. Noi privim numai lumea exterioară, Cosmosul. Dar noi privim şi ceea ce se petrece în interiorul nostru după ce transformăm aceste procese în ceva exterior, în cadrul fiziologiei, în cadrul anatomiei. Oricât ar fi de grandios, noi privim interiorul numai după ce îl transformăm mai întâi în ceva exterior şi apoi ne efectuăm cercetările aşa cum suntem obişnuiţi să le facem asupra proceselor exterioare. Dar acolo, jos, în regiunea în care ne cufundăm, acolo unde simţim ființa noastră spiritual-sufletească revărsându-se în organe, este întuneric. În viaţa obişnuită dintre naştere şi moarte noi vedem, de fapt, numai ceea ce se află în afara noastră; nu putern pătrunde prin vedere nemijlocită în interiorul omului şi nu putem vedea cum intervine spiritual-sufletescul în organele trupului, Dar cel care este în stare să privească viaţa într-un mod lipsit de prejudecăți, cercetând, prin prisma unei concepţii spirituale, aşa cum am dezvoltat-o eu, va ajunge să spună: Grandioasă şi impunătoare este priveliştea exterioară, legităţile pe care le descoperim în lumea exterioară a stelelor, în lumea exterioară a Soarelui care ne trimite lumină şi căldură; grandios şi impunător este ceea ce trăim fie când doar contemplăm şi ne simţim oameni întregi prin această contemplare, fie când aflăm prin cercetare ştiinţifică ce legităţi se manifestă când Soarele ne trimite lumină şi căldură şi face să apară ca prin vrajă verdele plantelor; toate acestea sunt grandioase şi impunătoare. Dar, dacă am putea privi structura inimii umane, am vedea că legitatea internă a acestei inimi este mai grandioasă şi mai impunătoare decât ceea ce observăm în mod exterior!

Omul cu conştienţa obişnuită poate presimţi acest lucru. Dar ştiința care se bazează pe clarvedere exactă se poate şi înălța până la un rezultat real al cercetării. Ea poate spune: Grandioase şi impunătoare ne apar schimbările din atmosferă; şi există un ideal al ştiinţei care va pătrunde şi aici în nişte legităţi mai grandioase şi mai impunătore; dar şi mai grandios este ceea ce e prezent şi ceea ce se petrece în structura şi în funcţiile plămânului uman. Nu e vorba de dimensiune. Omul este o lume mică în raport cu o lume mare. Schiller spune: Sublimul, prietene, nu locuieşte în spaţiu. – El se referă la sublimul suprem. Putem trăi acest sublim suprem numai dacă îl simţim în organizarea umană însăşi.

Între naştere şi moarte, omul nu îl descoperă prin intermediul conştienţei obişnuite. Dar în existenţa pe care o ducem înainte de a ne uni cu existenţa trupului, în existenţa spiritual-sufletească, într-o

ambianţă spiritual-sufletească, există situaţia exact opusă. La fel cum aici pentru noi lumea interiorului uman este întunecată şi lumea exterioară a Cosmosului este luminoasă şi sonoră, în viaţa pur spiritual-sufletească care precede întruparea noastră pe Pământ lumea cosmică exterioară este întunecată; în schimb, atunci lumea noastră este interiorul uman. Noi contemplăm interiorul uman! Şi, într-adevăr, atunci acesta nu ne apare mai mic şi mai puţin impunător decât Cosmosul când îl privim cu ochii fizici în timpul existenţei pământeşti. Ne integrăm ca într-o „lume exterioară” în legitatea interiorului nostru uman, a interiorului nostru uman spiritual-sufletesc, şi ne pregătim să devenim acum în domeniul spiritual-sufletesc consilierul interior al funcţiilor noastre corporale, făuritorul a ceea ce suntem între naştere şi moarte. Ceea ce vom fi între naştere şi moarte stă deschis, răspândit ca o lume în faţa noastră, înainte de a coborî în existenţa fizic-pământească.

Prea onorată asistenţă! Aceasta nu este o speculaţie. Este rezultatul contemplării nemijlocite la care ajunge clarvederea exactă. Este ceva care ne ajută să pătrundem cu o porţiune de drum, prin această clarvedere exactă, în ceea ce putem numi legătura dintre fiinţa veşnică a omului şi viaţa dintre naştere şi moarte – fiinţa veşnică a omului care ne rămâne ascunsă între naştere şi moarte, care ne licăreşte abia atunci când suntem capabili să o contemplăm în starea de ființă încă neîntrupată. Odată cu aceasta ni se descoperă o parte din veşnicia umană. În limbile moderne nu avem niciun cuvânt pentru această parte din veşnicia umană. Noi vorbim, pe bună dreptate, de nemurire; dar ar trebui să vorbim şi de nenaştere. Căci aceasta ne apare în primă instanţă sub formă de cunoaştere nemijlocită.

Aceasta este una dintre laturile clarvederii exacte, una dintre laturile veşniciei umane, a marii întrebări enigmatice cu privire la viaţa sufletească a omului şi, totodată, în principiu, suprema întrebare a psihologiei. Cealaltă latură rezultă dacă facem celelalte exerciţii, cele pe care le-am numit ieri exerciţii de voinţă, prin care ne luăm voinţa în propriile mâini, învățând să ne slujim liber de trup, independent de trup, de această voinţă. Eu am arătat că aceste exerciţii trebuie să ducă la biruirea durerii şi a suferinţei din suflet, pentru a transforma complet acest suflet în „organ de simț”, la modul figurat vorbind, în organ al contemplării spirituale, la modul propriu vorbind, astfel încât nu doar să contemplăm spiritualul, ci să pătrundem cu privirea în lumea sa autentică. Dar dacă învățăm să trăim în acest fel în afara trupului nu numai cu gândurile noastre, ci şi cu voinţa noastră, aşadar, cu întreaga noastră entitate umană, în stare liberă de trup, atunci în faţa sufletului care contemplă apare imaginea morţii, în aşa fel încât acum ştim cum este trăirea fără trup: atât în gândire, cât şi în voinţă şi în ceea ce se află la mijloc, în simţire. Învăţăm să trăim fără corp în mod imaginativ. Aceasta ne oferă o imagine care ne arată cum vom ieşi prin poarta morţii, cum ne vom putea lipsi şi în realitate de trup, şi cum, după ce trecem prin poarta morţii, ajungem din nou în acea sferă spiritual-sufletească din care am coborât în acest trup. Ceea ce trăieşte în noi ca element veşnic, nemuritor, nu ajunge numai la o certitudine filosofică, ci la o contemplare nemijlocită. Prin dezvoltarea voinţei ni se dezvăluie cealaltă latura a veşniciei, nemurirea, aşa cum, prin dezvoltarea gândirii, contemplării sufleteşti i se dezvăluie nenaşterea.

Dar dacă sufletul devine în acest fel un organ de simţ, atunci, în realitate, e ca şi cum, într-o regiune inferioară, ar fi operat un orb din naştere. Orbul din naştere era obişnuit până acum să perceapă numai prin pipăit ceea ce pentru omul care vede este lumea culorilor. După ce a fost operat, el priveşte ceva absolut nou. Această lume în care trăia mai înainte devine acum pentru el o altă lume. Tot astfel, pentru cel al cărui ochi sufletesc a fost deschis în modul descris, această lume ambiantă devine o altă lume. Şi vreau să mai evidenţiez astăzi numai un singur aspect; pentru a arăta în ce măsură devine ea o altă lume.

Noi observăm de obicei în viaţă, fără a avea ochiul sufletesc deschis, cum trăieşte, de exemplu, un om, făcând mai întâi primii paşi în viaţă în copilărie, crescând apoi, ajungând la alt eveniment de destin al vieţii sale. El întâlneşte un alt om; sufletele se leagă în aşa fel încât cei doi oameni, prin această legătură a sufletelor, îşi unesc destinele, îşi urmează de acum înainte valea vieţii împreună – eu voi alege, cum spuneam, doar un singur eveniment. În conştienţa obişnuită, noi nu putem decât să considerăm ceea ce intervine în viaţă drept o sumă de întâmplări şi să considerăm mai mult sau mai puţin drept o întâmplare şi faptul că în cele din urmă suntem conduşi spre acest eveniment de destin, spre întâlnirea cu celălalt om. Numai puţini oameni, ca prietenul lui Goethe, Knebel, ajung doar datorită vârstei lor la o înțelepciune de viaţă. El îi spunea o dată prietenului său Goethe: Când ne observăm paşii vieţii, privind, la o vârstă mai înaintată, în urmă, vedem în ei ceva care pare ordonat după un plan, astfel încât totul pare prefigurat de la început în stare de germene şi lucrurile se dezvoltă mai departe în aşa fel încât parcă sunt conduse de o necesitate interioară spre ceea ce apare apoi ca eveniment de destin. Fireşte, cu ochiul spiritual deschis, noi observăm o viaţă a oamenilor care se raportează la viaţa pe care o vedem cu ochiul spiritual încă nedeschis, la fel cum se raportează lumea colorată la lumea pe care orbul o percepe doar prin pipăit.

Observăm cum se dezvoltă primii paşi ai copilului, pornind de la viaţa sufletului de copil, de la alternanţa dintre simpatie şi antipatie, cum pe urmă, izvorând din cea mai intimă fiinţă a sa, omul însuşi îşi conduce paşii, parcă pe baza celor mai profunde doruri, cum el se conduce singur spre evenimentul de destin. Aceasta înseamnă o observare lucidă a vieţii. Dar, dacă vedem viaţa astfel, atunci ea stă în faţa noastră, într-un fel, ca viaţa unui moşneag: noi nu vom spune că viaţa moşneagului ar fi „prezentă în sine şi pentru sine”; prin logică, noi ştim să deducem viaţa moşneagului dintr-o viaţă de copil; pe baza propriilor ei trăsături caracteristice, noi trebuie să o deducem dintr-o viaţă de copil. Ceea ce face logica pură cu viaţa moşneagului, acest lucru îl face îngeneral cu viaţa umană contemplarea prin clarvedere exactă. Dacă privim cu adevărat viaţa, aşa cum evoluează ea pe baza celor mai profunde doruri sufleteşti, atunci trebuie să o urmărim prin contemplare mergând în urmă. Şi astfel ajungem la nişte vieţi pământeşti trecute în care s-a pregătit ceea ce iese la lumină în prezent ca doruri sufleteşti, ceea ce duce apoi la nişte acţiuni ale noastre, şi aşa mai departe.

Nu am putut decât să sugerez faptul că noi nu ajungem la o asemenea cercetare cuprinzătoare a vieţii printr-o fantazare oarecare, ci pe o cale absolut exactă, care, prin dezvoltarea unei ştiinţe a sufletului, pătrunde în mod real până la elementul veşnic al naturii umane. Dar atunci, pe un asemenea fundament, care unora le poate părea abstract, se înalță ceva care devine certitudine, ceva care izvorăşte dintr-o cunoaştere adecvată în prezent omului modern şi care oferă o bază de cunoaştere pentru o adevărată evlavie, pentru o adevărată viaţă religioasă.

Cel care a privit o dată, şi anume, eu mă refer acum la sensul literal al cuvântului „a privi”, cel care a văzut cum se desprinde sufletul de trup pentru a intra într-un domeniu spiritual-sufletesc, acela vede şi viaţa noastră socială altfel. El priveşte, înarmat cu mentalitatea sa, cum se formează între oameni legături de prietenie, relaţii de iubire, alte legături sociale; el vede cum se întâlneşte un suflet cu alt suflet într-o familie, în alte comunităţi; el vede cum convieţuirea oamenilor creează comuniunea sufletească, sentimentul unirii sufleteşti şi al contopirii vieţilor; el ştie acum că, aşa cum trupul se desprinde de sufletul individual, tot astfel, legăturile trupeşti şi evenimentele pământeşti cad de pe legăturile de prietenie, de pe legăturile de iubire, şi vede că ceea ce s-a cucerit din punct de vedere sufletesc în relaţia de la om la om se continuă într-o lume spiritual-sufletească, unde aceste relaţii pot fi trăite tot în sens spiritual-sufletesc.

Şi atunci putem spune, acum pe baza cunoaşterii, nu pe baza credinţei: După ce păşesc prin poarta morţii, oamenii se reîntâlnese. Şi, exact aşa cum în lumea spirituală trupul se desprinde, ca obstacol pentru contemplarea spiritualului, tot astfel, în lumea spirituală cade orice obstacol în calea prieteniei şi a iubirii. Oamenii sunt aici uniţi mai intim decât prin corporalitate. O cunoaştere care încă poate părea abstractă în raport cu psihologia adevărată culminează în acest sentiment religios, în această contemplare religioasă, fără ca acea concepţie despre lume de pe poziția căreia vorbesc eu aici să urmărească să se atingă de vreo confesiune religioasă. Ea poate fi tolerantă, ea poate recunoaşte fiecărei confesiuni religioase valoarea ei deplină şi exercitarea ei practică; dar ea oferă totodată şi vieţii religioase, ca sprijin al acestei vieţi religioase, o bază de cunoaştere.

Ei bine, prin aceasta voiam să prezint doar câteva aspecte fundamentale despre raportul dintre o concepţie modernă despre lume conformă cu spiritul şi psihologie. Ştiu poate mai bine decât unii adversari tot ceea ce se poate obiecta astăzi când sunt expuse în acest fel începuturile unei astfel de concepţii despre lume. Dar cred că ştiu, de asemenea, că dorul după o asemenea psihologie este prezent în nenumărate suflete, chiar dacă absolut în inconştient, astfel încât trebuie să spunem mereu şi mereu: Aşa cum nu e nevoie să fii pictor pentru a simţi frumuseţea unui tablou, nu e nevoie să fii tu însuți cercetător spiritual – deşi fiecare poate deveni, până la un anumit punct cercetător spiritual – pentru a putea verifica dacă e adevărat ce spun eu aici. Aşa cum cineva poate simți frumuseţea unui tablou fără a fi el însuşi pictor, la fel, se poate înţelege cu raţiunea umană sănătoasă obişnuită ceea ce spune cercetătorul spiritual al sufletului. Eu cred că acest fapt, faptul că omul poate înţelege aceste lucruri, este adeverit cu atât mai mult cu cât eu cred a recunoaşte că sufletele însetează după o aprofundare a psihologiei, a marilor enigme de destin ale vieţii legate de suflet, că ceea ce s-a încercat să se prezinte aici în mod schiţat printr-o asemenea concepţie modernă despre lume formează astăzi imboldul prezent în sufletele multor oameni, care nici nu-l recunosc în conştienţa lor obişnuită, aşa cum el formează durerea, suferinţa, lipsa, dorința multor oameni, a tuturor celor care iau în serios ceea ce trebuie să găsim ca forțe ascendente faţă de atât de multe forţe ale declinului existente în prezentul nostru.

Şi orice om care vorbeşte de pe poziţia unei concepţii despre lume adecvată epocii trebuie să fie conştient de faptul că el trebuie să vorbească, să gândească şi să voiască în acord cu ceea ce tinde să se manifeste în suflete, chiar dacă adeseori în mod inconştient, în epoca noastră atât de gravă. Şi cred – permiteți-mi cu aceasta să închei – că tocmai în asemenea aserţiuni ale unei concepţii despre lume cum sunt cele pe care le-am dezvoltat eu astăzi aici există ceva spre care în prezent năzuiesc numeroase suflete, pentru că ele au nevoie de această concepţie drept conţinut spiritual, drept viață spirituală vie pentru prezent şi pentru viitorul imediat.