În tabloul nouă Johannes trăiește în același domeniu sufletesc ca în tabloul doi. Aceleași împrejurimi au acum asupra lui o cu totul altă influență. Pe atunci ele i-au provocat chinuri de nesuportat; acum simte fericire. În urmă cu trei ani, ochii sufletului lui s-au deschis, încât el a putut avea o primă întâlnire cu Sinea sa adevărată în lumea spirituală. De atunci el s-a străduit să viețuiască în el forța Sinei sale adevărate. Deși această forță la început se vestește abia simțită lăuntric de auzul spiritual, ea îi trezește totuși speranța că
„... pe măsură ce va crește
Va călăuzi spiritul omului
Din existența mărginită,
În depărtările cosmice,
Așa cum tainic se dezvoltă sămânța măruntă,
Devenind trupul mândru al uriașului stejar...”
Vestirea discretă a forței Eului în ființa interioară îi dă deja speranța că spiritul va putea însufleți în el ceea ce acționează în elemente și că omul poate înțelege
„Ceea ce-n elemente,
În suflete și în spirite,
A pus stăpânire pe existență
În șirul timpurilor și-n eternitate”.
În tabloul doi am văzut cum Johatmes a ajuns pe calea cunoașterii la o astfel de comuniune cu elementele, încât era în pericol să-i fie răpită Sinea. El a trebuit atunci să-și cheltuie întreaga forță pentru a-și apăra această Sine. Acum, în el germinează o forță care îi dă speranța că el însuși poate ajunge să stăpânească forțele care, în elemente, în suflete și în spirite, guvernează cursul timpului și al eternității. Atunci când forța viețuirii Sinei se înrădăcinează în spirit, întreaga ființă a Universului poate trăi în viața sufletească. Presentimentul acestei posibilități trezește în Johannes speranța împlinirii sale. În această speranță el simte imediat cum cuvintele „O, omule, viețuiește-te!” încep să se împlinească în sufletul său. Simte cum în el trăiește lumina și cum împrejurul lui vorbește claritatea. El simte cum lumina sufletească încolțește în el și cum limpezimea lumilor creează în el. Lumină sufletească și lumină cosmică se unesc în el. Aici trebuie să ne amintim de acțiunea Philiei în lumea spirituală. Următoarele cuvinte, care exprimă sentimentul de siguranță, ne amintesc acțiunea Lunii; sentimentui interior al forței Eului se intensifică atât de mult în Johannes încât el poate spune:
„Simt în mine ființa lumilor
Și trebuie să mă regăsesc în lumile toate”.
Viețuirea lumii în Eu nu rămâne un sentiment general, nediferențiat, ci toate lucrurile din natură încep să vorbească propriul lor limbaj în sufletul său, iar Johannes poate viețui în el nu numai lucrurile din natură, ci și ființa altor oameni. El se regăsește în acea ființă căreia i-a pricinuit suferințe amare.
Acest lucru s-a petrecut și în tabloul doi. Dar cât de diferită este viețuirea acolo și aici! Acolo era un chin pentru Johalmes; aici, ea trezește o nouă speranță care-și găsește expresia în cuvintele:
„Lumina spirituală îmi va da tăria,
O altă Sine-n propria mea Sine să trăiesc”.
În această experiență esențială a vinei strălucește lumina spiritului care trezește forța pentru învingerea ei. Astfel, sentimentul vinei îl face pe om să-și simtă slăbiciunea și în același timp îl așază lângă țeluri superioare divine. Viețuirea țelului înalt în omul pământesc slab provoacă tensiunea necesară metamorfozei sale conform țelului superior și această tensiune devine putere creatoare dătătoare de fericire. Prin aceasta s-a pregătit revelarea ființei interioare a adevăratului Eu. Johannes spune:
„Din mine însumi trebuie să se reveleze
De ce-i ascuns în mine germenele.
Lumii vreau să mă dărui
Prin viața propriei mele ființe”.
Așa se exteriorizează forța Eului în hotărârea sa, ca forță de dăruire sau de sacrificiu. Ea este forța lui Hristos în omul individual. În timp ce cuvintele „O, omule, viețuiește-te!” revelează acestea, ele acționează ca un foc dătător de viață în forțele sufletului și pe căile spiritului. În tabloul doi, Johannes viețuise în cunoașterea de sine un foc mistuitor; aici, el resimte în adevărata Sine un foc dătător de viață. Același foc care, în viața spirituală, arde și mistuie tot ce nu este spiritual în entitatea umană.
Acum forța de dăruire a adevăratului Eu începe să activeze gândirea pentru ca aceasta să poată pătrunde adâncurile ascunse ale lumilor. Această gândire urcă până la o imaginațiune fundamental diferită de imaginațiunea corespunzătoare din tabloul doi și care a fost caracterizată prin cuvintele:
„Acolo, din prăpastia neagră,
Ce ființă se holbează la mine?
Simt lanțurile
Care mă leagă de tine.
Nici Prometeu n-a fost legat
Atât de puternic de stâncile Caucazului
Cum eu mă simt legat de tine.
Cine ești tu, ființă fioroasă?
(Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!)
O, acum te cunosc.
Eu însumi sunt”.
În tabloul nouă, imaginațiunea corespunzătoare va fi descrisă prin cuvintele:
„Din luminoase înălțimi o ființă îmi strălucește
Și aripi simt
Să mă înalț spre ea.
Pe mine însumi vreau să mă eliberez,
Ca toate ființele care pe sine s-au învins.
(Din izvoare și stânci răsună: O, omule, viețuiește-te!)
Privesc această ființă,
Asemenea ei vreau să devin în timpurile viitoare.
În mine spiritul se va elibera
Prin tine, țel sublim.
Vreau să te urmez”.
Aici Johannes contemplă imaginea Sinei sale adevărate străluminată de reprezentantul omenirii, de Hristos. Urmând această imagine, el se urmează pe sine însuși în ființa sa cea mai profundă și devine liber în sensul cel mai adevărat al cuvântului. În legătură cu viețuirea acestei imagini ideale a omului, Rudolf Steiner spune în ciclul 14*:
„Forma umană pe Pământ este un țel pentru zei. Resimțiți întreaga importanță a acestui cuvânt: forma umană pe Pământ este un țel pentru zei! Fiindcă, dacă veți simți întreaga greutate a acestor cuvinte, va trebui să vă spuneți: Această formă umană este ceva față de care sufletul individual are o imensă responsabilitate, datoria de a o face cât mai desăvârșită. Posibilitatea desăvârsirii a fost dată în momentul în care Elohimii au luat hotărârea de a uni toate forțele lor într-un același țel. Moștenirea zeilor a fost transferată omului pentru ca el să o dezvolte tot mai mult într-un viitor îndepărtat. A simți acest țel în răbdare și umilință, dar și cu forță, trebuie să fie unul din rezultatele abordării cosmice pe care o putem pune în legătură cu monumentalele cuvinte de la începutul Bibliei. Aceste cuvinte ne dezvăluie obârșia noastră și, în același timp, ne indică țelul nostru, idealul nostru cel mai înalt. Simțim că suntem de obârșie divină; dar simțim și ceea ce s-a încercat să se arate în drama rosicrucimă atunci când cel inițiat a depășit o anumită treaptă, în care el se simte pe sine – ca să spunem astfel – în sintagma «O, omule viețuiește-te!» El își simte slăbiciunea sa omenească, dar simte lângă el și țelul divin.
El nu se mai pierde, nu se mai ofilește interior, ci se simte înălțat interior în timp ce se viețuiește pe sine, dacă se poate viețui în cealaltă Sine, care îi este revărsată de ceva înrudit cu sufletul său, fiindcă este propriul său țel divin” (Conferința V).
* Misterul biblic al Genezei, GA 122
Spre sfârșitul ciclului 15*, Rudolf Steiner spune:
„Cu toate că propria noastră natură, în stadiul în care ne aflăm în lume, este încă foarte departe de natura lui Iisus din Nazaret, putem spune totuși: Purtăm în noi natura umană și această natură umană este astfel încât îl poate primi în ea pe Fiul Dumnezeului Cel viu; din această primire poate țâșni promisiunea că Fiul lui Dumnezeu poate de acum înainte să rămână unit cu existența spirituală a Pământului și că, atunci când Pământul va ajunge la țelul său, toți oamenii vor fi pătrunși de substanța lui Hristos și de ființialitatea lui Hristos, în măsura în care o vor dori din adâncul ființei lor. Avem nevoie de umilință pentru a cultiva acest ideal, fiindcă dacă nu îl cultivăm în umilintă el ne face orgolioși și îngâmfați, ne gândim doar la ceea ce putem fi ca oameni și nu prea ne amintim cât de puțin suntem încă în stare să facem ceva. În umilință trebuie să viețuim acest ideal. Dacă îl vom înțelege astfel, el ne va apărea atât de puternic și de mare, atât de maiestuos și tulburător în strălucirea sa, încât ne va îndemna la umilință; dar această umilință nu ne poate copleși, fiindcă pătrundem adevărul acestui ideal. Și dacă pătrundem adevărul, forța care este în noi – oricât de mică ar fi – ne va ridica mereu mai sus și mai sus, spre țelul nostru divin. În Misteriul rosicrucian găsim atinse toate tonalitățile de care avem nevoie: o dată în scena a doua, în care Johannes este sub impresia cuvintelor: „O, omule, cunoaște-te!” și altă dată când este sub impresia cuvintelor „O, omule, viețuiește-te!” și este ridicat, jubilând, în depărtările cosmice. Dacă așezăm acest lucru în fața ochilor noștri, înțelegem – în sprijinul celor de mai sus – și maiestatea și măreția care ne întâmpină în Iisus, în Evanghelia lui Matei, care ne invită la umilință, punând în Iumină micimea noastră, dar care ne arată și adevărul interior și realitatea interioară, care ne smulge din tot ceea ce ne apare ca prăpastie a micimii noastre față de ceea ce trebuie să fim, față de ceea ce am putea deveni. Și dacă prin cunoaștere ne simțim câteodată striviți în fața măreției divine din om, trebuie totuși – dacă suntem de bună voință – să viețuim ceva din impulsul divin, din „Fiul Dumnezeului Cel viu”, să ne amintim de Iisus Hristos care, atunci când, ca oamen, putem viețui acest Eu, al cărui reprezentant suprem este El, ne-a avertizat pentru toate timpurile ce vor veni, prin forma lapidară a cuvântului: „O, omule, viețuiește-te!”
* Evanghelia după Matei, GA 123
Ceea ce Johannles a dobândit în tabloul nouă prin meditație asupra cuvintelor: „O, omule, viețuiește-te!” îl duce imediat la experiențele din tabloul zece, din camera de meditație. Johannes a trăit forța sacrificiului sau forța iubirii ca fiind cea a Sinei sale adevărate. Apoi îi vorbește Theodosius, care a apărut în tabloul cinci ca reprezentant al „forței iubirii ce lumile-mpreună le leagă și umple cu existență ființele”. Pentru că Johannes resimte forța iubirii în Eu, de aceea poate să îi apară reprezentantul forței cosmice a iubirii. Johannes îl consideră pe Theodosius „rod al viețuirii Sinei”. Când îl văzuse în templul subteran, el nu știuse încă dacă îi apare un vis sau o realitate. Acum îl recunoaște pe Theodosius și hotărăște să preia ființa sa în el și să o manifeste prin propriile sale fapte. Făcând aceasta, el nu vrea să uite că forța sa individuală de sacrificiu o datorează forței cosmice de sacrificiu și că forța înțelepciunii lui Benedictus este cea care l-a condus la viețuirea Sinei adevărate.
Theodosius îi spune acum:
„Resimte-mă-n adâncurile tale sufletești
Și poartă-mi forța în tot Universul.
În fapte de iubire vei trăi fericirea”.
Cu toate că aceste cuvinte sunt adevărate în sine, ele te pot împinge spre iluzia de sine. Este adevărat că actele de iubire nu răspândesc bucuria numai în exterior, ci îl fac fericit și pe cel care le înfăptuiește. De îndată ce această cunoaștere îl îmboldește pe om să vrea să facă binele pentru a beneficia de propria sa bucurie, el pierde forța adevăratului Eu, care este forță pură de sacrificiu. Fiindcă dacă cineva înfăptuiește un act de bunătate pentru propria lui satisfacție, el nu acționează din forță de sacrificiu pură, ci dintr-un anumit fel de egoism. Pericolul de rătăcire este deosebit de mare atunci când clarvăzătorul viețuiește separat forțele cosmice care realizează binele prin armonia lor. Atunci el nu se unește decât unilateral cu forțele cosmice și fiindcă se declară mulțumit cu aceasta ajunge la autoiluzionare și eroare. Acest lucru se petrece cu Johannes în tabloul zece. Când Theodosius spune: „În fapte de iubire vei trăi fericirea”, Johannes încearcă să mențină în el acest sentiment și să-l amplifice. Atunci Theodosius dispare. Ceea ce spune apoi Johannes nu mai este expresia forței de sacrificiu resimțită de adevăratul Eu, ci mai curând expresia dorinței de a păstra cu tărie pentru sine cele abia trăite sau a le rechema. Dorințele egoiste creează iluzii în viziunea sa spirituală. Apropierea lui Benedictus, el o resimte ca și când s-ar apropia chiar dușmanul binelui. Vedem astfel cât de putemică este încă în el posibilitatea erorii, în pofida dezvoltării sale până la viziunea spirituală. În ciclul 14*, Rudolf Steiner spune în legătură cu acest subiect:
„Vedem însă că omul nu trebuie să devină orgolios, vedem că eroarea, posibilitatea erorii nu este încă definitiv îndepărtată și că Johannes Thomasius, care a cunoscut multe, multe despre lumea spirituală, poate totuși, în momentul în care se apropie de el Benedictus, cel mai mare binefăcător al său, să aibă impresia spirituală că cel care apare la ușa lui ar putea fi diavolul în persoană” (Conferința Introductivă).
Benedictus îi amintește lui Johannes că numai înțelepciunea pe care el i-a conferit-o are puterea să izgonească eroarea și că, dacă vrea să progreseze în dezvoltarea sa, trebuie să meargă la templu, unde lucrează împreună reprezentanții celor trei forțe cosmice, Înțelepciunea, Iubirea și Puterea. Aceste trei forțe cosmice sunt în raport cu cele trei forțe esențiale ale sufletului: gândirea, simțirea și voința. Înainte ca omul să ajungă la experiența adevăratului Eu, aceste trei forțe sunt unite în așa fel încât activitatea fiecăreia dintre ele antrenează participarea celorlalte. Atâta vreme cât se păstrează legătura originară a forțelor sufletești, nici forțele cosmice respective nu pot fi resimțite în mod separat. Johannes a ajuns la stadiul de evoluție în care are puterea să le viețuiască separat. El află astfel că evoluția sa nu poate continua într-un mod corect decât dacă va viețui cele trei forțe cosmice într-o conlucrare armonioasă. Pentru a reuși acest lucru, trebuie ca din Eu să pornească armonizarea gândirii, simțirii și voirii. Lumina înțelepciunii, dacă este viețuită în Eu, poate acționa, arătând direcția. Benedictus spune:
„Ţi-am dat forța adevărului.
Dacă în tine puterea focului ei se-aprinde de la sine,
Atunci tu trebuie să găsești calea”.
Atâta timp cât omul nu viețuiește decât din exterior adevărul care indică orientarea, acesta îl obligă să-l urmeze ca pe o putere exterioară. Prin supunerea față de datoria impusă, omul nu se poate simți liber. El își trăiește libertatea atunci când adevărul care indică direcția coincide cu strădania sa cea mai intimă; atunci adevărul nu îi mai luminează direcția a ceea ce trebuie, ci direcția a ceea ce este voit în mod liber. O asemenea concordanță nu poate apărea decât dacă efortul personal își are izvorul în forța spirituală a iubirii, fiindcă ea nu este în contradicție cu datoriile spiritului, ci este forța împlinrii lor. De aceea Theodosius, ca reprezentant al forței cosmice a iubirii, îi spune lui Johannes:
„Benedictus a putut să te călăuzească la mine;
De-acum propria ta înțelepciune trebuie să te conducă.
De viețuiești numai ce a sădit în tine el,
Nu te poți viețui pe tine însuți.
Te străduie-n deplină libertate spre culmile luminii;
Primește forța mea pentru strădania aceasta”.
Aceste cuvinte sunt adevărate. Dar dacă omul nu le primește decât într-un singur domeniu al sufletului, de pildă în cel al simțirii, ele pot pricinui iluzii. Or, din cuvintele lui Johames reiese că el a primit cuvintele lui Theodosius numai în simțirea sa. De aceea trezesc ele înlăuntrul său impulsuri luciferice și ahrimanice, iar Lucifer și Ahriman apar în viziunea sa spirituală. El îi recunoaște ca fiind ființele ce provoacă iluzia în sufletul uman. Abia acum găsește el calea spre templul solar suprapământesc, unde întâlnește pe reprezentanții forțelor cosmice în conlucrarea lor armonioasă.
În legătură cu ultimul tablou al dramei, unde vedem templul solar suprapământesc, Rudolf Steiner spune în conferința asupra Misteriului rosicrucian:
„Cum se împletește în cele din urmă karma și cum arată ca imagine ceea ce își reprezintă ca microcosmos Johannes Thomasius în sufletul omenesc, asta a putut fi înfățișat pe tot parcursul scenei finale din reprezentația de la München. Așa cum acționează karma, așa stăteau și personajele, fiecare la locul său. Cine era mai apropiat de o persoană, își avea și locul corespunzător. Dacă vă reprezentați aceasta ca o reflectare reală în sufletul lui Johannes, atunci aveți cu aproximație conținutul scenei din tabloul șapte, Devachanul (în legătură cu care doar foarte greu se poate vorbi)”.
În acest tablou vedem deci rezumat încă o dată, ca într-o oglindă, esenta procesului de inițiere. Din nou fiecare cuvânt, fiecare mișcare și fiecare grupare sunt semnificative.
La început îl vedem pe Retardus discutând cu Capesius și Strader și aflăm că el aștepta de la acești doi reprezentanți ai științei moderne un ajutor foarte important în acțiunea sa de frânare a evoluției. Trebuie remarcat că acești doi savanți, oameni de știință moderni, ce par atât de progresiști, sunt în slujba acelei forțe cosmice care împiedică progresul și că depinde mult de conduita savanților moderni ca oamenii să găsească, conform epocii, calea modernă de inițiere. Acești savanți care vorbesc cu convingere despre ideile și idealurile strădaniei omenești pot fi cauza pentru care oamenii care caută se mulțumesc cu discursurile despre idei înalte și renunță la cercetarea izvoarelor vii ale spiritului. La o acțiune de acest gen se aștepta Retardus din partea lui Capesius, sperând în același timp ca Strader, prin gândire riguroasă, să respingă viziunea spirituală și să distrugă forța ei magică. Dar el se vede înșelat în ambele speranțe. Concepțiile idealiste ale lui Capesius nu au reușit să convingă complet – prin cuvântările sale despre idealuri – sufletele auditorilor săi, iar rigurozitatea gândirii lui Strader nu a putut să împlinească toate dorurile lăuntrice după adevăr, fiindcă el însuși, înlăuntrul său, simțea mereu și alte forțe pe care gândirea sa nu le putea atinge. Și pentru că Strader și Capesius nu au înfăptuit ceea ce a așteptat de la ei Retardus, tocmai de aceea Maria și Johannes au putut găsi calea inițierii. De aici deducem că omul actual poate ajunge la inițiere pornind de la concepția științifică modernă dacă va cunoaște această știință atât de temeinic încât să poată percepe momentul exact în care ea nu mai satisface strădania îndreptățită spre adevăr. Tocmai prin această percepere este învins Retardus în știința modernă.
După discuția lui Retardus cu Capesius și Strader apare Benedictus cu Lucifer și Ahriman, iar în urma lui, Johannes și Maria. Benedictus spune:
„În sufletul lui Johannes și al Mariei
Nu mai este loc pentru forța oarbă;
Ei s-au ridicat la existența spirituală”.
Aici trebuie să ne amintim că acestea sunt viețuite numai în imaginațiunea lui Johannes și că, mult timp, cele contemplate în imaginațiune nu se vor împlini. Același lucru se poate spune și despre cuvintele lui Lucifer și Ahriman. Lucifer spune: „Ce-i drept, trebuie să părăsesc aceste suflete”, iar Ahriman: „Trebuie să renunț la spiritul lor”. Dar sunt multe încă nerealizate, ceea ce se va vedea clar în dramele următoare. Mult mai departe este însă perspectiva pe care o deschid Lucifer și Ahriman, și anume că vor sluji lui Johannes și Mariei.
Theodosius vorbește cu Cealaltă Maria și aflăm astfel cum a fost construit podul prin care Johannes a putut să ajungă în lumea spiritului. Atâta vreme cât Cealaltă Maria nu acționa cu forța de jertfă a iubirii în lumea simțurilor decât în virtutea unui sentiment obscur, lumina iubirii spirituale, a cărei reprezentantă este Maria, nu a putut să găsească drumul spre lume. Dar în clipa în care Cealaltă Maria a recunoscut că „doar în lumină noblețea poate să acționeze salutar” și s-a întors spre templu – adică a primit lumina comunicată prin știința spiritului –, ea i-a dat lui Theodosius forța „să deschid luminii din sufletul Mariei drumul spre lume”. Johannes recunoaște că această discuție dintre Theodosius și Cealaltă Maria are valoare și pentru propria lui evoluție. El îi spune Celeilalte Marii:
„Văd în tine un fel de-a simți
Ce stăpâneste și lăuntrul meu.
Eu n-am putut găsi calea spre nobila ta soră,
Cât timp în mine
Căldura iubirii rămânea despărțită
De lumina iubirii.
În sufletul meu trebuie să fac o jertfă
La fel cu cea pe care tu o aduci Templului.
În ea, căldura iubirii să se dăruie
Luminii iubirii”.
Johannes vorbește aici de sora mai mare a ființei Celeilalte Marii. În tabloul patru, ființa Celeilalte Marii în lumea astrală s-a desemnat ca sora mai mică a înaltei entități spirituale care locuiește în sfera de unde vin Capesius și Strader; vorbind despre căile care duc acolo, ea spune:
„De forța mea-și atinge apogeul,
Atunci, toate ființele domeniului meu
În frumusețea cea mai sublimă vor străluci.
[ .............................. ]
Și dacă sufletul vostru se dăruie atunci
Desfătărilor pure ale ființei mele,
Voi veți pluti pe aripile spiritului
În începuturile dintâi ale lumii”.
Entitatea spirituală înaltă, a cărei soră mai mică se autodesemnează a fi Cealaltă Maria, trebuie deci căutată la obârșia lumilor. Forța Celeilalte Marii este prezentată în dramă drept forța de sacrificiu a iubirii care acționează în lumea senzorială. Pentru că ea spune că – pentru simțurile omului – ar fi reflectarea surorii mai mari, putem recunoaște prin aceasta că sora mai mare este o ființă care, la obârșiile lumilor, acționează cu forța de sacrificiu a iubirii. Or, această forță de sacrificiu a iubirii care acționează la obârșiile lumilor este forța creatoare din care toate au ieșit și care se manifestă în armonia cosmică. Prin faptul că omul jertfește căldura individuală a iubirii luminii iubirii, el lasă ca lumina spiritului să îi conducă voința de iubire. El se unește astfel cu lumina spiritului și ajunge la cunoaștere în împărăția spiritului. Johannes găsește mai întâi în Maria această lumină a spiritului care, pentru el, în lumea spirituală, reprezintă înalta entitate spirituală care domnește la obârșiile lumilor ca ființă creatoare a iubirii. Acesteia îi corespunde Maria în prima parte a scenei Devachanului. Acum Maria îi spune:
„Johannes, ți-ai dobândit acum prin mine
Cunoașterea-n împărăția spiritului;
Cunoașterii spiritului tu îi vei adăuga viață sufletească,
Dacă îți vei afla propriul suflet
Așa cum l-ai aflat pe-al meu”.
Johannes trebuie deci să găsească acum în el însuși ființa creatoare spirituală pe care în lumea spiritului a cunoscut-o mai întâi în Maria. El trebuie să resimtă în el ceea ce înfăptuiesc în lumea spirituală Philia, Astrid și Luna. În tabloul șapte ne este arătat detaliat modul în care acționează ele, pornind din lumea spirituală. Găsim un scurt rezumat în acest sens în cuvintele lor.
| PHILIA: | „Din devenirea tuturor lumilor Bucuria sufletească ți se va revela. |
| ASTRID: | Căldura sufletească va putea acum Să strălumineze întreaga-ți existență |
| LUNA: | Pe tine însuți te vei putea viețui, Când lumina va putea străluci în sufletul tău.” |
Luna este cea care ne învață că omul nu poate să se viețuiască pe sine însuși decât atunci când poate face ca lumina să lumineze în sufletul său. Ceea ce este necesar în acest scop aflăm din discuția ce are loc între Romanus și Felix Balde. Romanus spune:
„Ai stat mult timp departe de Templu.
Ai vrut să recunoști iluminarea
Numai dacă propriului suflet i se revela lumina.
Oameni de felul tău îmi răpesc puterea
De-a dărui lumina mea sufletelor de pe Pământ.
Ele vor să scoată numai din adâncuri întunecate
Ceea ce trebuie s-aducă-n viață”.
Felix Balde apare aici ca reprezentantul luminii proprii a sufletului sau al luminii individuale. În tabloul cinci, Felix Balde este caracterizat ca cineva care a crezut până acum că „fortele clarvederii trebuie să rămână despărțite de rațiune”. O astfel de viziune a spiritului care rămâne separată de rațiune transmite doar o lumină individuală. Viziunea spirituală nu capătă o semnificație supraindividuală decât atunci când este pătrunsă de gândire. Desigur, este vorba aici doar de gândirea eliberată de simțuri. Așa cum gândirea obișnuită unește percepția senzorială cu noțiuni și idei și prin aceasta dă o semnificație supraindividuală percepției individuale, tot astfel, datorită templului, viziunea spirituală a individului se uneste cu legitățile generale ale lumii spirituale. Acest lucru îl urmărește și știința spiritului. Hotărârea lui Felix Balde de a se dărui templului corespunde orientării sale spre știința spiritului. Cand facultatea individuală de clarvedere se unește cu știința spiritului, în sufletul omului individual se pot aprinde țeluri cosmice, ca lumină care îi luminează propria voință, astfel încât lui îi este îngăduit să se urmeze pe sine fără să se abată prin aceasta de la țelurile juste ale Cosmosului. Pentru că Felix Balde s-a consacrat templului, Romanus poate lumina voința omului individual, încât acesta „să-și cârmuiască drumul pornind din țelurile cosmice!”
După aceste cuvinte ale lui Romanus, Maria spune:
„Johannes, acum te-ai văzut în spirit
Pe tine însuți lângă Sinea mea.
Vei viețui ca spirit propria-ți ființă
Când lumina cosmică pe sine se va putea privi în tine”.
Atunci când omul individual „își cârmuiește drumul, pornind din țelurile cosmice” (ceea ce urmărește Romanus), țelurile lumilor se revelează în el; lumina lumilor se poate oglindi în el. Calea care duce aici este indicată prin discuția dintre Felix Balde și Romanus. Maria caracterizează împlinirea țelului acestui drum drept condiția ce trebuie îndeplinită dacă Johannes vrea să-și trăiască existența sa ca spirit. Voința spirituală se trezește în om atunci când voința de sacrificiu, născută din compasiunea reprezentată de Cealaltă Maria, se unește cu voința spirituală de jertfă, a cărei acțiune în lumea spirituală o arată Maria. Dar această voință spirituală rămâne înlănțuită în om până când forța sufletului care poate contempla lumina ce iluminează voința se dăruie templului. Această forță spirituală s-a manifestat în om, în etapele precedente ale dezvoltării umane, ca o forță de clarvedere, iar în omul actual ca forță a conștiinței. Voința spirituală din om se poate elibera numai atunci când ca o forță a conștiinței se unește cu celelalte forțe reprezentate în templu. Această unire se realizează atunci când Felix Balde se îndreaptă spre templu.
Johannes îi spune lui Felix Balde:
„În tine, Frate Felix,
Văd forța sufletească ce-n spiritul meu
Voința mi-o încătușa.
Ai vrut să găsești calea spre Templu.
În spiritul meu, eu vreau să arăt forței voinței
Calea spre Templul sufletului”.
Atunci Retardus rostește:
„Sufletul lui Johannes și al Mariei
Se rup de-mpărăția mea.
Acum, ei cum vor mai putea găsi
Ceea ce provine din puterea mea?
Cât timp înlăuntrul lor
Lipsea temelia științei,
Se bucurau de darurile mele;
Mă văd silit
A renunța la ei”.
Prin eliberarea voinței spirituale, omul se smulge din sfera lui Retardus. Această eliberare se înfăptuiește la început în domeniul gândirii. Acest lucru reiese din cuvintele pe care le spune în continuare doamna Balde:
„Ţi-am arătat că omul
Își poate-nflăcăra gândirea
Și fără ajutorul tău.
Din mine se revarsă o știință
Ce poate purta roade”.
Pentru ca gândirea care se smulge din domeniul lui Retardus să nu se învârtoșeze, ea trebuie să fie înflăcărată de forțele fanteziei, iar acestea se află în basmele doamnei Balde. Forțele fanteziei conferă gândirii capacitate de a forma reprezentări care, prin vitalitatea lor, reflectă corect lumea vie și aduc o cunoaștere fecundă. Această cunoaștere însă nu ajunge la o deplină eficiență decât dacă se cunună cu lumina științei spiritului. De aceea spune Johannes:
„Să se cunune știința aceasta
Cu lumina care, din izvorul plin al Templului
Poate lumina sufletele omenești”.
Capesius încă nu a unit cunoașterea sa cu lumina templului. De aceea, Retardus îi spune:
„Capesius, fiul meu,
Tu ești pierdut;
Mi te-ai sustras'nainte ca lumina Templului
Să te fi putut lumina”.
Benedictus îi răspunde:
„El a pornit pe cale.
El simte lumina
Și va dobândi forța
Ca-n propriul suflet să întemeieze
Ceea ce, până acum, Felicia trebuia să creeze pentru el”.
Prin aceasta este prefigurată pe scurt calea inițierii pe care Capesius deja a pornit și care este importantă și pentru dezvoltarea ulterioară a lui Johannes, în măsura în care eliberarea voinței sale începe în domeniul gândirii.
Strader nu cunoaște încă drumul care îl poate duce la templu. El spune:
„Eu singur par pierdut.
Nu pot eu însumi să-mi izgonesc îndoiala
Și n-am să regăsesc, desigur,
Calea ce duce la templu”.
Theodora îi răspunde:
„Din inima ta,
O rază de lumină se ridică,
Un chip omenesc se desprinde din ea.
Și pot auzi cuvintele
Ce vin de la el;
Răsună asa:
«Mi-am cucerit prin luptă
Forța de a veni la lumină.»
Prietene, ai încredere în tine!
Tu însuți vei rosti aceste cuvinte
Când timpul tău se va fi împlinit”.
Este răspunsul entității care „pe plan spiritual este conștiința și trezitoarea memoriei pentru trecut”. Ea contemplă drept cale de ințiere viitoare a lui Strader ceva asemănător cu ceea ce înfățișează Rudolf Steiner, într-o conferință, ca fiind o experiență pe care o face omul după moarte. El spune în acea conferință că în timp ce arhetipul nostru cosmic rămâne ascuns în noi pe durata vieții pământești și răsună șoptit prin vocea conștiinței, după moarte el devine vizibil ca forma noastră proprie, iluminând propriile noastre fapte. Când acest lucru este viețuit înainte de moarte, ca inițiere, este vorba de o inițiere a voinței. Johannes a fost condus în lumea spirituală prin forțele compasiunii; Capesius începe cu gândirea, în care mirarea joacă un rol decisiv. Corespunde ființei lui Strader să înceapă cu iluminarea voinței. Capesius și Strader vor trebui să cunoască în templu și căi de inițiere diferite de ale lor și fiecare va trebui să refacă până la un punct începutul căilor pe care le-au urmat ceilalți.
Dar acțiunea templului nu constă numai în armonizarea forțelor fiecăruia, ci și în a aduce o armonizare a activității în comun. Faptul reiese deosebit de clar în scena templului din finalul dramei a treia. Acolo găsim grupate diferitele personaje după facultățile și misiunea lor. Theodora apare și de această dată alături de Strader, deși între timp ea părăsise planul fizic. Ne putem da seama astfel că morții participă la activitatea comună dintr-o comunitate spirituală și putem fi convinși că morții noștri iau și ei parte la munca noastră, dacă ne străduim spre armonia adevărată.
