Cealaltă Maria și-a oferit forțele sale active naturale. Felix Balde este pregătit să-și ofere lumina cunoștintelor sale naturale. În tabloul șase aflăm de un al treilea fel de sacrificiu. Vedem cum doamna Balde dăruie forțele sale de fantezie naturală. Prin poveștile sale, ea umple de viață sufletele celor doi savanți, Capesius și Strader, atunci când sunt învârtoșate și ca paralizate prin lipsa de fantezie a gândirii științifice moderne. Johannes vede ce se petrece în lumea astrală atunci când doamna Balde își deapănă basmele. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune următoarele, în conferința privind Misteriul rosicrucian:
„Acum, lui Johannes îi este dată posibilitatea să vadă în lumea spirituală, să spunem, raporturi mult mai reale, printre altele și acele raporturi care sunt de un gen mai subtil și mai intim, de pildă: cum intervine lumea astrală în lumea fizică atunci când ceva precum inspirația unui om cum este Capesius vine prin cineva care nu știe de fapt ce multe ține în sufletul său. În dramă, doamna Balde nu o știe. La un om care este inteligent și care acționează dinlăuntrul inteligenței, totul trece prin inteligență. În inteligență nu există nimic care să dea o cunoaștere puternică asupra lumii. Forța cunoașterii se află în afara inteligenței. La un om care este foarte inteligent, o forță ce vine din lumea spirituală poate trece prin inteligență și apoi mai departe; el va putea expune atunci teorii frumoase despre lumea spirituală... Cum arată această realitate o vede pe planul fizic Johannes, care se află alături, dar care, pentru a și-o putea explica, trebuie să privească mai întâi lumea astrală. În tabloul astral, el o vede pe doamna Balde așa cum arată ea în lumea fizică. Ea tocmai îi dă Spiritului elementelor unul din tablourile sale de basm, așa cum a făcut-o de sute de ori pentru Capesius. Și acum apare efectul a ceea ce are loc sub pragul conștienței. Ea îi povestește deci lui Capesius basmele și, atunci când îi povestește un basm pe care ea însăși nu îl înțelege, în sufletul lui Capesius răsar forțe care îi înlătură paralizia sufletului și el poate din nou să spună ceva auditorilor săi. Dar asta sună cu totul altfel decât ce a povestit doamna Balde. Acolo acționează forțe tainice, dar ele acționează și în Capesius. Dacă mergi pe urmele lor, le găsești obârșia în lumea astrală. Acolo se poate vedea că ele dau naștere la curenți opuși. Ecoul pe care cuvintele doamnei Felicia îl fac să apară în sufletul lui Capesius, un astfel de ecou îl provoacă ele peste tot unde sunt puteri elementare. Și pentru creierul nostru există ceva asemănător: în creierul nostru trăiește un mic spirit care născocește probabil lucrurile cele mai minunate. Dacă vom căuta cum a apărut el din Cosmos, găsim ceva precum creierul Pământului. El gândește gândurile într-o cu totul altă dimensiune decât cea care apare în micul creier uman. Uneori omul nu vede în propriul său creier ceea ce afirmă de fapt. Dar acest lucru devine grotesc când se reflectă în creierul gigantic al Pământului, unde, de asemenea, trebuie să se reflecte. De aici acea relație care există între German, ce apare în plan fizic și apoi ca «Spiritul creierului Pământului». S-ar putea vorbi mult despre acest subiect. Dar dacă ai privi cu o vedere astrală ce se petrece în căsuța singuratică atunci când doamna Felicia își povestește basmele și dacă ai putea să pătrunzi până la creierul Pământului, ai percepe multe taine – de pildă faptul că acest spirit al creierului Pământului este un ironic și un batjocoritor, este înclinat să persifleze fiindcă are mult de râs în legătură cu ceea ce fac oamenii”.
Vedem astfel în tabloul șase efectul produs în lumea astrală de basmele doamnei Felicia. Urmarea lor pe Pământ este aceea de a face ca gândirea pământeană a lui Capesius și Strader să poarte roade pentru lumea spirituală. În basmul lui Goethe, luntrașul cere ca plată luminițelor rătăcitoare fructe ale Pământului; aurul lor nu-l satisface. Nici Spiritul elementelor nu este mulțumit cu ceea ce îi propune ca plată Capesius; gândurile sale nu sunt fructele Pământului, despre care s-a vorbit. Fără îndoială, fructele Pământului, care au în lumile spirituale o anumită importanță pentru fiecare individualitate, s-au născut prin gândire. Dar această gândire trebuie să fie vie și ea nu devine astfel decât prin forțele fanteziei pe care le mijlocește doamna Balde. Gândirea spirituală vie care înțelege știința spiritului are pentru individualitatea din lumea spirituală o importanță cu mult mai mare decât simpla clarvedere. De aceea, ceea ce în Capesius și Strader există ca predispoziție poate deveni ceva foarte important, dacă ei ar primi în gândirea lor forțele fanteziei și, prin gândirea vie, ar înțelege știința spiritului. Dar până când vor dobândi ei înșiși aceste adevărate fructe ale Pământului, doamna Balde este cea care trebuie să plătească în lumea astrală pentru ei. Referitor la aceste fructe ale Pământului, Rudolf Steiner spune într-o conferință din 13 noiembrie 1909, tipărită sub titlul Știința spirituală, sarcinile și țelurile sale*:
„Sunt mulți oameni care nu-și amintesc de încarnările lor precedente, deși au fost în trecut mai mult sau mai puțin clarvăzători, pentru că nu-și dezvoltaseră aceste facultăți care sunt cele ale Sinei, ale Eului... Prin faptul că ei erau încă clarvăzători, nu s-au preocupat atunci să-și dezvolte acele facultăți, și anume facultățile Eului, adică facultatea gândirii, a capacității de discernământ, care reprezintă facultățile specifice Sinei omenești pe Pământ; acest Eu nu era deci prezent acolo în încarnările anterioare; sineitatea nu era acolo. Despre ce și-ar mai putea aduce aminte atunci omul? Pentru a-și aminti de o întrupare trecută, ar fi trebuit ca un Eu închis în sine să fie acolo, asta e important! Așa încât astăzi își pot aminti de încarnările trecute numai acei oameni care au lucrat în încarnări precedente cu mijloacele gândirii, ale logicii, ale capacității de discenământ. Aceștia pot să-și amintească. Clarvederea poate să fie deci foarte dezvoltată la cineva – dacă însă în încarnările anterioare nu a lucrat cu mijloacele capacității de discernământ, cu cele ale gândirii logice, el nu-și poate aminti nici o încarnare anterioară... Zeii i-au creat pe oameni pentru ca, prin ei, ceea ce posedau să se poată menține sub forma gândurilor omenești. Ceea ce coboară din lumile superioare n-ar fi căpătat deci niciodată forma de gânduri dacă omul însuși nu i-ar fi dat această formă. Cel care – pe Pământ – nu vrea să gândească, răpește zeilor ceva pe care ei au contat; prin urmare, el nu poate ajunge la sarcina și misiunea omului. El nu poate ajunge aici decât în întruparea în care se decide într-adevăr să lucreze cu gândirea”.
* Conferință din ciclul Die tieferen Geheimnisse des Menschheitswerdens im Lichte der Evangelien (Profundele mistere ale istoriei omenirii în lumina Evangheliilor), GA 117
Așadar, deși omul poate să dea chiar prin gândire roadele care sunt bine primite de lumile spirituale, nu orice gândire este potrivită pentru aceasta. Gândurile lui Capesius și Strader sunt la început refuzate. Același lucru s-ar fi petrecut dacă ar fi primit în felul lor de gândire vechea înțelepciune pe care o stăpânea Felix Balde; faptul că ei ajung la gânduri moarte care nu sunt primite de lumile spirituale nu ține de conținutul gândirii, ci de felul gândirii lor. Fără o schimbare concomitentă a felului lor de a gândi, ei ar primi vechea înțelepciune la fel de exterior ca și luminițele rătăcitoare din basmul lui Goethe, care au primit în mod exterior aurul bătrânului pentru a-l arunca imediat. Deși ființa lui Felix Balde ar putea da gândirii unui Capesius sau unui Strader un alt conținut, prin asta modul lor de a gândi nu s-ar schimba de la sine. Nici ființa Celeilalte Marii nu transformă modul de gândire al celor doi savanți, cu toate că gândurile lor se metamorfozează în ea însăși. Dimpotrivă, ființa doamnei Balde transformă felul lor de gândire, le face vie existența, astfel încât gândurile lor se pot insera în viața lor. O astfel de gândire devine cel mai bun vas pentru revelațiile din lumile superioare. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeași conferință:
„Ceea ce dă revelații sau fapte reale despre lumea spirituală poate pătrunde în sufletele umane în modurile cele mai variate. Desigur, este posibil și acest lucru în numeroase cazuri, omul poate să ajungă astăzi la o clarvedere fără a fi prin excelență un gânditor, fiindcă la clarvedere ajung mai mult oameni care nu sunt prin excelență gânditori adevărați. Dar există o mare diferență între experiențele făcute în lumea spirituală de către adevărații gânditori și de către cei ce nu sunt gânditori cu adevărat. Această diferență o pot exprima astfel: ceea ce se revelă din lumile superioare se imprimă cel mai bine în acele forme ale reprezentării pe care le putem oferi ca gânduri acelor lumi superioare. Acesta este cel mai bun vas... Presupuneți că avem un clarvăzător care nu gândește și unul care gândește. Amândoi ar face aceeași experiență. Să urmărim un caz precis. Clarvăzătorul care nu este un gânditor vede cutare sau cutare fenomen al lumii spirituale; clarvăzătorul care gândește nu îl vede încă sau îl vede ceva mai târziu, iar în momentul în care îl vede, gândirea sa îl pricepe imediat, el poate să îl discearnă, poate ști deja dacă este o realitate sau nu. El îl vede puțin mai târziu; pentru că îl vede puțin mai târziu, acest fenomen îi vine în întâmpinare din lumea spirituală pătruns deja în întregime de gândirea sa și el poate să discearnă dacă este o iluzie sau realitate. Fenomenul a atins gândirea lui mai înainte ca el să vadă. Firește, el îl are în același moment cu clarvăzătorul care nu este gânditor; îl vede însă puțin mai târziu; atunci când îl vede, fenomenul este deja străbătut cu judecata, cu gândirea lui și el poate ști cu exactitate dacă este vorba de o nălucire, dacă nu sunt de fapt obiectivate propriile dorințe sau dacă este cu adevărat o realitate obiectivă. Aceasta este deosebirea în trăirea subiectivă. Clarvăzătorul care nu gândește vede fenomenul imediat, cel care gândește îl vede puțin mai târziu. De aceea însă, pentru primul, fenomenul rămâne așa cum îl vede – poate să îl descrie; cel care gândește însă îl va putea lega de ceea ce este în lumea fizică obișnuită, îl va putea integra ei, îl va raporta la ea. Lumea fizică este și ea – ca și acel fenomen – o revelație a lumii spirituale. Vedeți deci că atunci când sunteți înarmați cu instrumentul gândirii și vă apropiați de lumea spirituală aveți, prin aceasta, siguranță în aprecierea a ceea ce v-a fost dat”.
Pentru viața de după moarte, gândirea vie, care înțelege faptele spirituale, nu are această importanță numai pentru clarvăzător, ci și pentru oricare alt om care printr-o astfel de gândire înțelege corect comunicările spirituale. Despre aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeași conferință:
„S-ar putea crede foarte ușor că, de fapt, clarvederea ar fi o pregătire mai bună pentru moarte decât simpla ascultare a faptelor din lumea spirituală. Și totuși! După moarte, ceea ce omul nu a văzut decât prin simpla clarvedere nu-i folosește decât foarte puțin; în schimb, aici îi apare imediat un fapt: el începe să devină conștient de ceea ce a primit drept comunicări, dacă le-a înțeles rațional. După moarte are valoare numai ceea ce a fost înțeles, indiferent dacă a fost sau nu văzut”.
Din toate aeestea reiese importanța gândirii vii pentru acel tip de ințiere care face din individualitate fundamentul unei noi vieți. Pentru că Johannes este pe calea unei asemenea inițieri, el contemplă în lumea astrală forțele ce trebuie să acționeze în comun pentru ca gândirea individuală să devină vie. El îi vede pe Capesius și pe Strader ca reprezentanți ai științei moderne, ei sunt desigur gânditori, dar nu dezvoltă gânduri vii, care dau viață, ci gânduri care nu au în sine viață și care acționează distrugător. El află cum doamna Balde învie gândirea moartă datorită forțelor fanteziei, cum Cealaltă Maria, prin forțele de jertfă ale iubirii, transformă gândurile individuale într-o viață interioară luminoasă și cum Felix Balde, grație vechii sale înțelepciuni, oferă gândirii individuale o hrană substanțială. Forțele care l-au slujit mai înainte pe Retardus, acționând în om într-un mod exterior, sunt acum puse în slujba individualității. Ele încep să acționeze mai întâi în gândire, fiindcă gândirea este cea dintâi care se eliberează din legătura în care a fost încătușată prin Retardus. Desprinsă de vechea legătură, gândirea se exprimă la început fără sentiment și voință, așa cum o putem întâlni adesea în știința modernă. Numai când simțirea începe să acționeze în ea cu fantezie, iar voința ca forță de sacrificiu a iubirii, numai atunci ajunge în stare să priceapă faptele lumii spirituale, care pe de o parte ne sunt transmise prin vechea înțelepciune și care, pe de altă parte, se revelează noii viziuni spirituale. Numai după ce a făcut toate aceste experiențe poate Johannes să pătrundă conștient în lumea spirituală.
În tabloul șapte al dramei asistăm mai întâi la discuția pe care o are Maria cu Philia, Astrid și Luna în domeniul spiritului. Ea li se adresează ca surorilor sufletului său. Ele reprezintă forțele sufletului, despre care Rudolf Steiner a spus că trebuie să le considerăm ca elementul devachanic al sufletului senzației, al rațiunii și al conștienței. În același timp, ele sunt în legătură cu diferitele eteruri, prezente atât în Cosmos cât și în corpul eteric omenese, eterul căldurii, eterul luminii, eterul chimic și eterul vieții. La aceasta se referă cuvintele pe care Maria le adresează Philiei, Astridei și Lunii, ca și răspunsurile lor. Această legătură explică ceva din conținutul cuvintelor. În legătură cu corpul eteric, am aflat deja că el este cel care poate deveni pentru noi cheia lumii spirituale. Acest lucru este arătat în cuvintele pe care i le adresează Benedictus lui Johannes drept cheie pentru lumea spirituală. Aici este vorba de aceleași forțe care stimulează etericul din om și ajută la transformarea lui în spiritul vieții. Asupra legăturii etericului cu cele trei forțe sufletești, există un paragraf important în Misterul biblic al Genezei, unde Rudolf Steiner spune următoarele:
„Ce anume se pregătește deci chiar la primul început al omului, atunci când Geneza ne spune că din gândirea cosmică se nasc cele două complexe, al stimulului interior și al revelației exterioare... Ce anume din om se pregătește acolo? Este vorba de ceea ce am putea numi sufletul senzației – în sensul expunerilor noastre de azi pe tărâmul științei spiritului; ceea ce privim azi drept interior, se pregătește – conform Genezei – în prima zi a Creațiunii, până în momentul în care se spune: Să fie lumină, și a fost lumină! În toate acestea, în atmosfera spirituală stă ca spiritual-sufletesc al omului sufletul senzației. Vom spune deci pentru a ne lămuri: sufletul senzației îl căutăm mai întâi în atmosfera Pământului și îl situăm în momentul care este numit în mod obișnuit prima zi a Creațiunii. Acolo, în jurul Pământului, unde se înfăptuiește lucrarea Elohimilor și a entităților care le slujesc, acolo unde țese o ființă spiritual-sufletească, acolo, în această atmosferă spiritual-sufletească trebuie să vedem – precum norii de azi din atmosferă – un spiritual-sufletesc din om, și anume, înainte de toate, sufletul senzației. Apoi evoluția continuă și, dacă urmărim în continuare omul, va trebui să căutăm ceea ce numim sufletul înțelegerii sau afectivității. Sufletul senzației evoluează spre sufletul înțelegerii sau afectivității. În atmosfera Pământului se produce, în a doua zi a Creațiunii, un fel de diluare sufletească a sufletului senzației, devenind cumva sufletul înțelegerii sau al afectivității. Atunci deci când în evoluția Pământului intervine eterul sunetului, când masele materiale superioare se despart de cele inferioare, sferei superioare îi aparține un om țesându-se în ea și care, după structură, există întâi în sufletul senzației și sufletul rațiunii sau al înțelegerii. Cu al treilea moment avem înaintarea omului până la sufletul conștienței, așa încât întregul proces care ne este prezentat în Geneză ar trebui să ni-l înfățișăm astfel: în această a treia zi a Creațiunii, jos, pe Pământ, apare, prin intervenția eterului vieții, verdeața, vegetalul, așa cum am arătat, conform speciei. Pamântul împinge afară – desigur doar într-un mod ce poate fi sesizat suprasensibil – fundamentul vieții vegetale, iar sus, în eter, țese ceea ce am putea desemna drept sufletul conștienței, unit cu sufletul senzației și sufletul înțelegerii sau afectivității. Astfel se mișcă în atmosfera Pământului omul spiritual-sufletesc” (Conferința VIII).
Vedem aici raportul Philiei, Astridei și Lunii cu diferitele eteruri. Ele pot astfel să mențină corpul eteric într-o legătură armonioasă cu forțele eterurilor cosmice; Philia în special cu eterul luminii, Astrid cu eterul chimic sau eterul sunetului, Luna cu eterul vieții. Privitor la relațiile dintre corpul eteric și forțele eterice cosmice, Rudotf Steiner a spus într-o conferință din 2 octombrie 1916* următoarele:
„Corpul eteric inspiră lumina și prelucrează în el lumina, întunecând-o; în această întunecare, el poate primi ca hrană a sa sunetul cosmic, care trăiește în armonia sferelor și poate primi impulsurile de viață (vezi cuvintele Astridei). Așa cum noi absorbim hrana fizică, tot astfel ființa eterică ce trăiește în noi inspiră și expiră lumina. Așa cum prelucrăm în noi aerul ca oxigen și îl transformăm în bioxid de carbon, tot așa corpul eteric prelucrează lumina și o pătrunde cu umbră, încât ea apare în culori iar corpul eteric apare pentru privirea clarvăzătoare vălurind în culori. Dar în timp ce corpul eteric pregătește lumina să primească întunericul – și făcând asta realizează o respirație interioară –, el trăiește; și în timp ce primește în el sunetul cosmic, el transformă sunetul cosmic în viață cosmică... Ceea ce primim însă astfel drept corpul nostru eteric coboară spre noi din întinderile Cosmosului în anumite epoci... atunci când aceste căi ale luminii sunt dirijate de constelații stelare într-un anumit fel. Acesta este misterul intrării corpului eteric uman pe căile luminii, a armoniei sferelor și a sunetului. În descrierile făcute Devachanului, există în mișcarea cuvintelor acel lucru care nu poate fi exprimat în nici un fel în mod obișnuit”.
* Conferință inclusă în Innere Entwicklungsimpulse der Menschheit (Impulsuri interioare ale evoluției omenirii), GA 171
Cele trei forțe ale sufletului participă la această respirație a corpului eteric; aceasta reiese din cuvintele pe care Maria le adresează Philiei, Astridei și Lunii. Philiei îi spune:
„Tu, Philia mea, aspiră deci
Ființa clară a luminii
Din ale spațiului întinderi,
Te umple cu vraja sunetelor
Din puterea sufletească creatoare,
Ca să-mi poți aduce
Darurile ce le aduni
Din temeliile spirituale.
Le-oi țese atunci
În horele sferelor ce totul animă”.
Aici Maria spune că ea însăși ar dori să țeasă darurile adunate de Philia în horele sferelor ce animă totul. Astfel ea preia și ceea ce au înfăptuit Astrid și Luna și dirijează totul spre un anumit țel. Ea acționează ca punct central al tuturor forțelor sufletești care trăiesc în lumea spirituală ca Eu superior. Atunci când ea o numește pe Astrid oglindă dragă a spiritului ei, putem deduce că în Astrid se reflectă ceva ca o Sine superioară. De acum înainte vom putea bănui în misiunea Astridei ceva cu totul central. Maria îmbracă această misiune în cuvintele:
„Să naști o forță-ntunecată
'n lumina curgătoare,
Spre-a străluci în culori.
Substanța sunetelor rânduiește-o;
Să trăiască răsunând
Substanța Universului în țesere necontenită.”
Rudolf Steiner s-a referit la aceste cuvinte în următorul context din ciclul 14*: „Vedeți deci că în evoluția cosmică era necesar, pentru perioada noastră de somn, ca ființele saturniene să rămână în urmă și astfel, când nu mai este lumină, ele să aibă grijă de refacerea corpului fizic deteriorat. Așadar, entitățile saturniene rămase în urmă trebuie să se întrețeasă existenței noastre. Fără ele am fi continuu distruși. Trebuie deci să avem o alternanță, o conlucrare a ființelor solare și a celor saturniene, a ființelor luminii și a ființelor întunericului. Pentru ca activitatea Spiritelor luminii să fie corect dirijată de Elohimi, a trebuit deci ca ele să întrețeasă în munca lor activitatea Spiritelor întunericului, a Spiritelor tenebrelor. În activitatea cosmică nu există în nici un fel posibilitatea permanenței dacă în forța de lumină nu este întrețesută forța întunericului. Iar în această întrețesere în țesătura pe care o urzesc forțele de lumină și forțele întunericului se află unul din misterele vieții cosmice, al alchimiei universale. În drama rosicruciană se face aluzie la acest mister atunci când Johannes Thomasius intră în Devachan iar una dintre însoțitoarele Mariei, Astrid, primește sarcina de a întrețese forței de lumină forța întunericului; discuția dintre Maria și cele trei însoțitoare ale ei ascunde astfel nenumărate taine cosmice, care nu se vor revela decât după îndelungate, îndelungate studii” (Conferința V).
Lunii i se cere să adauge darurilor Philiei și Astridei oglinda propriei personalități. Maria dirijează acțiunile tuturor forțelor sufletului spre un om care se străduie spre înălțimi. În ea se concentrează întregul ajutor care este dăruit de sus cercetătorului care se străduie. Dar este necesar ca, de jos, să fie oferite forțele naturale ale acțiunii, ale fanteziei și ale înțelepciunii, așa cum s-a înfăptuit prin Cealaltă Maria, Felicia Balde și Felix Balde. Benedictus i-a dat cercetătorului cuvintele în care sunt ascunse condițiile pentru viața în înălțimile spiritului. Acum, de sus, apare ajutorul care îi dă sufletului cercetătorului forța de a se înălța. Discuția Mariei cu Philia, Astrid și Luna este strâns legată de cuvintele lui Benedictus. Acolo, se vorbește despre lumina care iradiază în întinderile spatiului; aici, Philia trebuie să aspire lumina care radiază din întinderile spațiului. În expansiunea sa, lumina se condensează în materie. La aspirarea luminii exterioare prin forța de reprezentare a sufletului senzației ia naștere negativul materiei, pe care ea o nimicește. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în partea a doua din Cursul de știință naturală*:
„Dacă trec de la materia revelată prin acțiunea de compresiune la reprezentarea mea asupra formei, atunci aspectul negativ al compresiunii trebuie să fie: sucțiunea (aspirarea). Asta înseamnă: dacă înfățișăm materia simbolic, prin acțiunea de comprimare, nu ne putem imagina material, ca reprezentare, ceea ce se produce în om. Trebuie să gândim că în om este ceva care se opune materiei precum negativul se opune pozitivului. Dacă am simbolizat materia prin acțiunea de comprimare, acest ceva care este activ în om trebuie simbolizat prin acțiunea de supțiune. Fiindcă dacă trecem dincolo de materie ajungem la mai puțin decât nimic, la ceea ce suge materia, deci de la comprimare ajungem la supțiune. Și aici suntem foarte aproape de ceea ce se relevă în noi ca reprezentare... Suntem constrânși prin evidența faptelor să nu ne reprezentăm omul deloc material, ci să presupunem în noi, oamenii, ceva ce nu este doar absența materiei și care în toate acțiunile sale este față de materie ceea ce este supțiunea față de comprimare. Dacă vă reprezentați entitatea noastră umană în toată puritatea ei, trebuie să v-o reprezentați ca cea care aneantizează continuu materia, o aspiră”.
* Impulsuri ale științei spirituale pentru dezvoltarea fizicii, GA 321
Există un raport asemănător între lumina exterioară și reprezentarea umană, între căldura exterioară și voința umană. Din cuvintele lui Benedictus aflăm că mesagerii spiritului cunună lumina cu căldura. Aici aflăm – în misiunea Astridei – de o întrețesere a luminii cu forța întunericului, ieșită din planeta căldurii, Saturn, și care trebuie să aibă loc așa încât substanța cosmică ce trăiește răsunând și țesând – care ia naștere astfel – să poată fi încredințată simțului cercetătorului uman ca simțire spirituală. Asta este înfăptuit aici pentru Sinea individuală, în timp ce, în cuvintele lui Benedictus, legătura cu Sinea era prezentată ca țel final. Aici țelul final devine realitate și este întărit în realitate prin intermediul Lunii.
În lumea spirituală unde se petrece întreaga acțiune, forțele la care face apel Maria acționează altfel decât o fac în lumea fizică. În timp ce forța sufletului senzației, legată de eterul luminii, dă naștere în lumea fizică la reprezentări senzoriale, în lumea spirituală ea creează imaginațiuni spirituale. În timp ce forța sufletului rațiunii sau înțelegerii, legată de eterul sunetului sau eterul chimic, unește în conștiența obișnuită reprezentările senzoriale cu sentimentele din viața interioară subiectivă care se manifestă în vorbirea zilnică, aceeași forță întrețese în lumea spirituală impulsurile de iubire spirituală cu lumina spirituală în viața spirituală ce se exprimă în cuvintele interioare ale spiritului sau în inspirație. În timp ce forța sufletului conștientei, legată de eterul vieții, orientează și îndrumă în conștiența obișnuită viața interioară subiectivă conform forței formatoare a vieții spirituale, în lumea spirituală ea poate să ordoneze viața spirituală după forma Sinei adevărate, făcând să strălucească forma de lumină a Sinei adevărate în intuiția conștienței de sine adevărate. Toate aceste forțe sunt reunite prin Maria. Ea apare aici, în lumea spirituală, ca Sinea superioară a lui Johannes. În ciclul Tainele Pragului, Rudolf Steiner descrie astfel întâlnirea cu Sinea superioară:
„Această gândire, simțire și voire pe care le avem în lumea fizică, toate acestea apar obiectiv, aceluia care întâlnește în lumea spirituală cealaltă Sine, sub forma unei trinități. Și am încercat să reprezint această trinitate pe care o întâlnești și față de care trebuie să ai conștiența: acestea trei sunt eu însumi... Am încercat să reprezint această trinitate prin personajele Philia, Astrid, Luna. Aceste personaje sunt absolut reale și sunt tot atâtea în lume câte suflete umane individuale sunt... Dar trebuie să ne fie foarte clar că ceea ce nu este în sufletul omenesc decât o umbră, o umbră palidă, devine – atunci cănd întâlnești cealaltă Sine a ta – o trinitate vie, net diferențiată în trei ființe. Tu însuți ești Philia, Astrid și Luna, dar acestea sunt în același timp ființe-gând independente. Și ceea ce trebuie să ai atunci în sufletul învigorat este conștiența: ești unitatea acestor trei ființe” (Conferința VII).
Întâlnirea lui Johannes cu Maria, Philia, Astrid și Luna în lumea spirituală corespunde deci întâlnirii omului individual cu Sinea sa superioară, ce îi apare sub forma unei trintăți care acționează prin unitatea sa. Philia, entitatea care acționează din lumea spirituală în sufletul senzației, se umple cu existența luminoasă cea mai pură din depărtările cosmice și aspiră subsanță sonoră dătătoare de viață din depărtări eterice pentru Sinea superioară. Deși ea acționează în special în eterul luminii, intră totuși în legătură și cu eterul sunetului și cu eterul vieții, fiindcă aspiră materie sonoră dătătoare de viață. Eterul căldurii este deja conținut în eterul luminii, fiindcă fiecare tip de eter superior înglobează tipurile aflate sub el. Eterul vieții conține celelalte trei eteruri. Astrid, ființa care acționează din lumea spirituală în sufletul rațiunii sau înțelegerii, întrețese lumina radiantă cu întunericul și condensează viața sunetului pentru ca Sinea superioară a omului individual să poată îndruma razele sufletești. În măsura în care Sinea superioară este cea care îndrumă razele sufletești ale unui om, acesta devine o ființă liberă și începe, ca ființă liberă, o transformare interioară care se poate revela în schimbarea comportamentului exterior. Luna, ființă care acționează din lumea spirituală în sufletul conștienței, luminează și consolidează certitudinea țelului pe care și-l propune omul pe cale de a se transforma.
După ce transformarea a început, Sinea superioară așteaptă un nou ajutor de la Philia, Astrid și Luna. Philiei i se cere să răspândească bucuria născută în sfera ei pentru ca, sub conducerea sa, forțele de metamorfoză ale undinelor să deschidă sensibilitatea sufletului:
„Pentru ca cel trezit
Să poată viețui
Bucuriile lumii,
Durerile lumii”.
În timp ce acest prim ajutor trebuie să-l aducă pe cercetător în stare să ajungă în lumea spirituală, celălalt ajutor trebuie să-i dea posibilitatea, datorită simțului bucuriei, să ducă corect viața în lumea spiritului și să pregătească, prin trezirea compasiunii, acțiunea pământească generată de impulsuri spirituale. De la Astrid se așteaptă acum ca, din țeserea ei, să înflorească bucuria iubirii și, prin ea, ființa adiândă a silfelor să stimuleze în om impulsul de sacrificiu:
„Pentru ca cel ce devine inițiat
Să poată-nviora
Pe cei împovărați de suferință,
Pe cei ce fericirea o imploră”.
Prin trezirea în suflet a impulsului de sacrificiu, Astrid apare din nou ca „oglindă iubită a spiritului” Mariei, așa cum o numise Maria mai înainte, fiindcă spiritul Mariei revelează în dramă dorința de sacrificiu a spiritului, în timp ce Cealaltă Maria reprezintă sacrificiul forțelor de acțiune naturale. Dar forța de sacrificiu este și forța centrală a Sinei adevărate, care acționează din impulsul lui Hristos. Datorită acestei forțe, omul individual poate trăi în lumea spirituală și poate acționa cu impulsuri spirituale în existența exterioară. – Ajutorul pe care îl conferă Luna trebuie să constea în aceea că din forța ei curge fermitatea și că, prin puterea ființelor focului, ea dă sufletului siguranță:
„Încât cunoscătorul
Pe sine să se regăsească
'n urzirea sufletească,
În viața lumilor”.
Aici, ajutorul care i se cere Lunii nu mai este pentru cercetătorul sufletesc ci pentru cunoscătorul care are nevoie de certitudine pentru a trăi în lumea spiritului și pentru a acționa din spirit. El ajunge la această certitudine atunci când, cu ajutorul Lunii, se găsește ca un cunoscător în țeserea sufletească și în viața cosmică, ajungând astfel la cunoașterea de sine și la cunoașterea lumii.
Din răspunsurile date de Philia, Astrid și Luna reiese că Philia ar vrea să suscite în special trezirea și înălțarea spre lumile spiritului, Astrid, înainte de toate, viața în lumea spiritului și impulsurile care tind să pătrundă în activitatea pământească, iar Luna în special ceea ce îi dă omului, în viața pe Pământ, siguranță spirituală, atât atunci când trăiește pe Pământ ca cercetător, cât și atunci când dă viață pe pământ impulsurilor spiritului. Philia este expusă mai mult influențelor luciferice; ea le transformă dacă ajută nu numai ca cel ce trebuie să se trezească să se înalțe spre înălțimile cerești, ci și ca cel care este deja trezit să poată resimți bucuria și durerea pământească. Luna, în fermitatea sa, este legată mai mult de Ahriman. Ea are nevoie de forțele lui Ahriman atunci când îl ajută pe om să culeagă roadele coapte ale clipei și să desprindă din ele germeni pentru eternitate. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul 23*:
„Ce ajutor dă Ahriman? În lumea simțurilor ajută chiar foarte mult. El ajută fiecărui suflet. Îl ajută prin faptul că multe lucruri care se petrec în lumea simțurilor, și se petrec acolo și numai acolo, sunt transportate în lumile superioare. Lumea simțurilor își are un rost, ea nu este o simplă maya. Ea există pentru ca în ea să aibă loc evenimente și pentru ca ființele să facă în ea experiențe. Aceste experiențe trebuie transportate în lumea suprasensibilă, iar forța necesară pentru a duce în eternitate ce are valoare în lumea sensibilă, această forță este forța lui Ahriman. A reda eternității clipa, asta este forța lui Ahriman” (Conferința VI).
* Von der Initiation. Von Ewigkeit und Augenblick. Von Geisteslicht und Lebensdunkel. (Despre inițiere. Despre eternitate și moment. Despre lumina spiritului și întunericul vieții), GA 138
Această forță o pune Luna în slujba Sinei superioare care trăiește prin forța lui Hristos. În acest fel, nu numai Philia, Astrid și Luna slujesc Sinea superioară, ci și Lucifer și Ahriman, în măsura în care forțele acestora pot fi întoarse spre bine de către Philia și Luna. Prin Astrid curg curenții de iubire care izvorăsc din Sinea superioară hristificată și pătrund până în inima omului, în centrul vieții și voinței sale. Voința divină devine astfel voința omului individual, așa încât ceea ce el înfăptuiește din cel mai lăuntric imbold răspândește în acțiunea pământească bunătatea cerească.
Din discuția Mariei cu Philia, Astrid și Luna reiese ce anume vrea să determine în om Sinea superioară, cu ajutorul forțelor sufletești. Maria acționează în lumea spirituală ca Sinea superioară a lui Johannes. De aici reiese clar că omul nu-și recunoaște Sinea superioară în lumea spirituală decât dacă, pe planul fizic, a fost unit cu ea. Dacă o recunoaște, el găsește punctul de orientare de la care se poate regăsi în lumea spirituală. Pornind de aici, el poate privi îndărăt spre viața sa în lumea fizică și poate contempla drumul care l-a dus până în lumea spiritului. Din acest punct de vedere, Rudolf Steiner mai spune în ciclul 14, Misterul biblic al Genezei:
„Certitudinea adevărului se extinde peste tot în lumea spirituală prin faptul că Johannes Thomasius găsește acolo un punct de sprijin pe care-l cunoscuse deja în lumea fizică în alt mod decât prin imaginile înșelătoare ale simțurilor sau rațiunii. Datorită acestui fapt, pentru el, cele două lumi se înnoadă una de alta și prin aceasta el este în stare să-și extindă în mod real memoria asupra vieților trecute și să se ridice sufletește peste lumea simțurilor, așa cum ne înconjoară ea. De aceea, în acel moment intervine ceva care, dacă putem spune așa, cuprinde un anumit mister al lumii spirituale. Theodora, care pe planul fizic vede în viitor și este în stare să prevadă evenimentul important în fața căruia ne aflăm, noua apariție a lui Hristos, pe plan spiritual este capabilă să facă să apară în fața sufletului sensul trecutului. O reprezentare realistă a lumii spirituale trebuie să prezinte lucrurile așa cum se petrec într-adevăr acolo. Trecutul, cu forțele și cu semnificația sa, devine important pentru ființele care trăiesc în Devachan, prin faptul că acolo se dezvoltă forțele opuse, pe care aici, pe planul fizic, le percepem ca profetice. Faptul că Theodora este pe planul fizic văzătoarea viitorului, iar pe plan spiritual conștiința morală și trezitoarea memoriei pentru trecut, aducând astfel acel moment în care Johannes contemplă retrospectiv propriul său trecut, în care el a fost deja unit cu individualitatea Mariei, este o descriere realistă. El este astfel pregătit ca în viața sa viitoare să străbată tot ceea ce îl conduce la o recunoaștere conștientă a lumii spirituale” (Conferința Introductivă).
Cel care se dezvoltă spiritual ajunge întâi la contemplarea și judecarea trecutului. Numai atunci când îți vezi trecutul ești în stare să elaborezi pentru viitor ceva care să aibă rădăcini sănătoase. Memoria suscită viziunea trecutului iar conștiința suscită aprecierea lui. Rudolf Steiner spune aici despre Theodora că, pe planul spiritual, ea este conștiința și trezitoarea memoriei (nu însăși memoria). În ciclul 21, Entitățile spirituale în corpurile cerești și în regnurile naturii, Rudolf Steiner spune cu privire la importanța memoriei și a conștiinței pentru dezvoltarea spirituală:
„Este deosebit de important ca orice dezvoltare esoterică să fie condusă în așa fel încât două lucruri pe care le are omul în viața obișnuită – dar pe care le poate pierde cu ușurință dacă dezvoltarea sa nu este condusă corect – să nu fie pierdute. Dacă această dezvoltare este bine îndrumată, el nu le va pierde...Primul – omul nu trebuie să piardă amintirea, amintirea tuturor experiențelor sale din întruparea prezentă, așa cum există ele în memoria sa. Fidelitatea memoriei nu trebuie să fie distrusă. Al doilea lucru pe care nu trebuie să-l pierdem noi, oamenii actuali, este nivelul conștiinței, așa cum o avem în lumea fizică exterioară. Aici există iarăși ceva extrem de important de remarcat..., nu trebuie să pierdem nimic din nivelul conștiinței pe care am dobândit-o. Memoria, pentru ca să nu ne măsurăm valoarea decât prin observarea a ceea ce am devenit deja și nu prin contractarea unui împrumut din viitor; conștiința – la nivelul pe care l-am cucerit până acum în lumea fizică obișnuită; acestea trebuie să le păstrăm. Dacă păstrăm aceste două elemente în conștiența noastră – memoria noastră sănătoasă care nu ne amăgește, care nu ne face să credem că suntem altul decât cel din realizările noastre, și conștiința noastră care nu ne lasă, sub aspect moral, să privim lucrurile mai superficial decât am făcut-o până acum, ci cât se poate de serios... – dacă le menținem, Eul nostru nu va putea niciodată să adoarmă când corpul nostru astral este trezit. Noi purtăm atunci coeziunea Eului nostru în lumea în care ne trezim cu corpul astral, când, trezindu-ne oarecum, dormim, deci în momentul în care, dincolo, ne salvăm conștiența, eliberați fiind cu corpul astral de corpurile fizic și eteric” (Conferința II).
Conștiința și memoria sunt puse aici în legătură cu conștiența Eului, așa cum reiese din cuvintele „atunci când le menținem, Eul nostru nu poate adormi niciodată”. Fiindcă Theodora este, pe planul spiritual, trezitoarea conștiinței și a memoriei, ea reprezintă acolo conștiența Eului. Prin apariția sa în tabloul șapte al dramei apare evident că Johannes ajunge la conștiența Eului în lumea spirituală. Tot astfel, dacă ne reprezentăm că, pe planul fizic, Theodora ajunge la viziunea lui Hristos în forma sa eterică, putem deduce de aici că această conștientă a Eului și conștiință morală pe care le găsim în lumea spirituală fac posibilă în lumea fizică viziunea formei eterice a lui Hristos. Asupra relației conștiinței morale cu contemplarea făpturii lui Hristos în eteric, Rudolf Steiner a mai făcut trimiteri și în alte conferințe, cum ar fi ciclul De la Iisus la Hristos, unde spune:
„Întocmai cum la începutul erei noastre a avut loc pe planul fizic evenimentul din Palestina, tot astfel, în epoca noastră, demnitatea de judecător al karmei este transferată lui Iisus Hristos în lumea superioară cea mai apropiată de noi. Pe planul fizic acest fapt acționează în așa fel încât omul să poată dezvolta un sentiment legat de aceasta, ca de pildă sentimentul că, în tot ce înfăptuiește, el creează ceva ce îi datorează lui Hristos. Acest sentiment, care se infiltrează cu totul natural în curentul evoluției omenirii, va interveni de acum înainte și se va transforma, astfel încât va inunda sufletul cu o lumină care, iradiind încetul cu încetul chiar din om, va lumina forma lui Hristos în lumea eterică. Și cu cât mai mult se va dezvolta acest sentiment – care va avea o importanță și mai mare decât conștiința morală abstractă – cu atât va deveni mai vizibilă, în secolele următoare, forma eterică a lui Hristos” (Conferința III).
Rudolf Steiner dă o explicație și mai amplă privitor la natura și acțiunea conștiinței în lumea spirituală, în prima conferință din seria Omul suprasensibil în concepția antroposofică (considerații esoterice). Acolo, el spune:
„Să presupunem că un om trece prin poarta morții. Forma fizică pe care o vedea atunci când se privea într-o oglindă sau când își privea fotografia nu mai este acolo. Ea nici nu-l mai interesează. Dar el contemplă arhetipul cosmic imprimat în eter. Da, în timpul vieții sale pământești, acest arhetip este ancorat în propriul său corp eteric, dar el nu l-a perceput. Acest arhetip se află în ființa sa fizică – când este pe Pământ – dar nu îl percepe. Acum vede el cum este propria sa formă. Această imagine pe care o percepe acum strălucește; ea radiază forțe și acest fapt are efecte foarte precise, fiindcă ceea ce radiază această imagine acționează așa cum ar fi făcut-o un corp luminos, doar că acum vorbim în sens eteric. Soarele strălucește fizic; această imagine cosmică a omului strălucește spiritual și, pentru că este o imagine spirituală, ea are forța să lumineze și altceva. Aici, în viața pământească, ați putea să expuneți mult timp la soare pe cineva care a făcut fapte bune sau rele: părul său, corpul său vor fi luminate, dar niciodată nu vor fi luminate faptele lui bune și rele, drept calități. Ceea ce resimte însă omul în lumea spirituală, după ce a trecut pragul morții, ca imagine luminoasă a propriei sale forme radiază o lumină spirituală care luminează acum faptele lui morale. Astfel, omul se confruntă după moarte – o dată cu imaginea cosmică – cu ceva care îi luminează propriile sale fapte. În timpul vieții pământești, acest ceva era ascuns în noi și răsuna încet, ca vocea conștiinței; acum, după moarte, o vedem obiectiv. Acum știm: asta suntem noi înșine, asta trebuie să avem în jurul nostru după moarte. – Acolo suntem neîndurători cu noi înșine. Fiindcă acest ceva care luminează nu se orientează potrivit cu ceea ce putem invoca noi aici drept scuze pentru păcatele noastre, punându-ne în valoare faptele noastre bune; ceea ce luminează acolo din noi este un judecător necruțător care proiectează o lumină clară asupra a ceea ce a fost valoros în fapta noastră. Conștiința devine ea însăși un impuls cosmic care acționează după moarte în afara noastră”.
Când un om resimte în lumea spirituală conștiența Eului său ca pe o conștiință trezitoare de amintiri, această experiență este greu de suportat. Este exclus ca un astfel de om să se poată desfăta în contemplarea spirituală; fiindcă el se vede judecat în lumina conștienței Eului propriu care se unește cu lumina lui Hristos. Acestei lumini ii poate face față numai ceea ce trăiește ca Eu adevărat din voință spirituală de sacrificiu, pentru că acesta poate transforma karma; omul care recunoaște că adevăratul său Eu este o ființă care trăiește din voința de sacrificiu nu mai este disperat de karma sa. Prin voința spirituală de jertfă, el se poate înălța în lumea spirituală. Asta reiese din cuvintele Mariei:
„Voința era cea care trăia în gândul:
Să mă consacru-n întregime spiritului
Și gata să fiu pentru jertfa
Care m-ar putea apropia de el.
Putere uriașă avea acest gând.
El îi dădu sufletului aripi și mă răpi
În împărăția-n care m-ai găsit”.
În Maria, această forță de lumină care luminează destinul a fost trezită de Benedictus; prin această forță s-a putut elibera ea de corpul sensibil.
În timp ce în lumea spirituală Maria reprezintă pe de o parte ființa Sinei superioare, care îndeosebi în discuția cu Philia, Astrid și Luna se manifestă ca Sine superioară a lui Johannes Thomasius, pe de altă parte ai impresia, în același tablou șapte, că în lumea spirituală se regăsesc două individualități și că ele câștigă împreună certitudinea spiritului. Aceasta reiese din cuvintele Mariei:
„Aici adevărul spiritual mi-a apărut prin tine,
De care-n lumea fizică
Eram atât de legată.
Am dobândit certitudinea spiritului
Și-am fost în stare să ți-o dărui.
Lui Benedictus trimițând o rază
A celei mai înalte iubiri, am mers înaintea ta.
Iar el ți-a conferit forța
Să mă urmezi
În sferele spiritului”.
Pe lângă acestea, ceea ce l-a ajutat pe Johannes să se ridice spre lumea spirituală este rostit mai înainte de Maria, care spune:
„Durerea ta crescu peste măsură
Prin prezența acestor mulți oameni
De care, prin puterea destinului, ești legat.
De-aceea a putut revelarea ființei lor
Să-ți zguduie atât de puternic inima.
Acum karma i-a adunat în jurul tău
Ca să trezească-n tine-o forță
Prin care viața ta să avanseze.
Această forță te-a cutremurat,
Încât, eliberat de trup,
Ai putut urca în lumile spirituale”.
Maria continuă apoi, arătând că pentru cel ce se înalță în lumile spirituale este important să găsească acolo o ființă pe care a cunoscut-o deja în lumea sensibilă. Ea spune:
„Ești cel mai aproape de sufletul meu
Căruia-n suferință i-ai rămas credincios.
De-aceea sorții m-au ales
Să-mplinesc inițierea,
Căreia tu îi datorezi lumina spirituală.
Frații care slujesc în Templu,
Ei te-au trezit la clarvedere,
Dar poți cunoaște
Că este adevăr ceea ce vezi,
Doar dacă-n lumea spiritelor regăsești
O ființă de care-n lumea simțurilor
Ești deja legat prin ființa ta cea mai profundă”.
Inițierea modernă corectă cere ca individualitatea omului care tinde spre înalturi să fie păstrată, ea cere și ca individualitățile să se întâlnească în lumea spirituală. Acolo unde doi sau trei oameni s-au adunat în numele lui Hristos, El este cu ei. Numai când individualități unite cu Hristos se întâlnesc în lumea spirituală, pot deveni rodnice pentru activitatea pământească impulsurile noii inițieri.
Felul cum acționează impulsurile noii inițieri este rezumat în cuvintele lui Benedictus, la sfârșitul acestui tablou. Aceste cuvinte sunt în strână legătură cu cele pe care i le-a dat mai înainte lui Johannes, ca o cheie spre lumea spirituală. Am aflat din ele cum ființa urzindă a luminii radiază prin întinderile spațiului pentru ca ființarea să umple lumile. Acum ni se spune că ființa urzindă a luminii poate radia de la om la om, pentru a umple cu-adevăr întreaga lume. Tot ceea ce a fost necesar pentru ca acest lucru să fie posibil este înfățișat în tablourile intermediare. Din discuția Mariei cu Philia, Astrid și Luna am aflat că lumina răspândită în spațiu pătrunde până în reprezentările și imaginațiunile omului individual și, acolo, este primită de viața spirituală a individualității, întrețesută cu căldură și transformată în voință de jertfă. Lumina adevărului pătrunsă de iubire nu numai că dă transparență materiei opace în reprezentările omului, dar acționează cu o forță care are într-adevăr puterea de a dizolva materia. În ciclul 6, Apocalipsa lui Ioan, Conferința VIII, Rudolf Steiner spune:
„Ființele vor deveni capabile să dizolve materia, prin faptul că vor primi în sufletul lor forța iubirii”.
Este important ca, prin noua inițiere, individualități omenești să devină capabile să spiritualizeze materia opacă și să transforme răul în bine. Aici începe facultatea creatoare a omului individual. Ea acționează spre fericirea tuturor lumilor, prin iubirea care, trăind ca forță-Eu, încălzește suflet de la suflet. Activitatea creatoare a individualităților separate este armonizată prin Mesagerii spiritului, care cunună opera lor de binecuvântare cu țelurile cosmice. Dacă adevăratul Eu poate realiza această armonie, lumina spiritului va radia în căldura sufletului.
Evenimentele care fac parte din dezvoltarea spirituală a lui Johannes au ajuns în tabloul șapte la un punct culminant. Johannes a pătruns prin clarvedere până la izvoarele existenței și prin această contemplare spirituală a recunoscut și a dobândit forța și direcția transformării interioare. Ceea ce se petrece în tabloul opt are loc trei ani mai târziu. Între timp, impulsurile spirituale pe care le-a primit au acționat în el.
În tabloul opt îl vedem pe Johannes împreună cu Capesius, Strader și Maria în fața unui tablou al lui Capesius, pictat de Johannes Thomasius în așa fel încât în el poate fi recunoscut ceea ce stăpânește profunzimile sufletești ale lui Capesius, invizibil pentru simțurile exterioare, și care actionează cu forțe din vieți pământești anterioare. Capesius mărturiseste că acest tablou este pentru el o minune, dar că pictorul este o și mai mare minune. Transformarea pe care a observat-o în Johannes depășește tot ceea ce crezuse el până atunci a fi posibil. El își amintește mâhnirea cumplită în care l-a găsit pe Johannes atunci când l-a cunoscut; acum a apărut ca transformat, cu ochii luminoși, plin de forță și de entuziasm. În acea perioadă Johannes și-a exprimat dorința să fie inițiat de Capesius în știința modernă și timp de trei ani a primit ceea ce Capesius a putut să-l învețe. În acest răstimp s-au apropiat tot mai mult, astfel încât Capesius a putut să cunoască din aproape măiestria artistică renăscută în Johannes și a ajuns să se mire tot mai mult; el a recunoscut că arta lui Johannes provine dintr-o contemplare spirituală conștientă. Această cunoaștere l-a condus la convingerea că ar trebui să existe și posibilitatea de a conduce gândirea științifică la viziunea spiritului. El spune:
„Gândirea mea nu tindea mai'nainte
Să urce-n lumile ascunse simțurilor.
Era departe de mine-ndoiala cu privire la ele.
Să mă apropii să le cercetez,
O mare îndrăzneală îmi părea.
Și-acum trebuie să recunosc
Că m-ai făcut să-mi schimb părerea”.
Johannes aflase, prin viaiunea sa în lumea astrală, cum pot ajunge Capesius și Strader, reprezentanți ai științei moderne, la izvoarele existenței. Dacă însă el vrea să arate cum se pot înălța oamenii de la conștiența prezentă la lumea spirituală, este necesar ca el însuși să cunoască temeinic marile realizări ale conștienței actuale, pentru ca, pornind de aici, să poată arăta o cale practicabilă spre lumea spirituală. Din acest motiv a urmat lecțiile lui Capesius și, prin trăirea vieții sale transformate, i-a conștientizat deja profesorului său direcția în care se poate schimba știința actuală.
Înainte de toate, în Capesius se trezește uimirea, care este o condiție preliminară pentru orice cunoaștere vie. Rudolf Steiner a vorbit deseori despre importanța uimirii; în ciclul 20,
Lumea simțurilor și lumea spiritului, el spune:
„În vechea Grecie se spunea de unde trebuie să pornească înainte de toate cugetarea umană sănătoasă, atunci când vrea să ajungă la adevăr. Ceea ce au spus grecii în legătură cu aceasta își menține valoarea și astăzi. Ei spuneau: Orice cercetare omenească trebuie să pornească de la uimire! Să ne dăm bine seama că, realmente, în sufletul care vrea să ajungă la adevăr trebuie să apară o dată această stare, aceea de uimire în fața Universului. Cel care ajunge să înțeleagă întreaga forță a acestei afirmații a grecilor își spune că atunci când un om – indiferent de circumstanțele care îl determină să caute sensul lucrurilor – pornește de la uimire, deci de la nimic altceva decât de la uimirea care apare față de evenimentele cosmice, este ca și când un bob de grâu ar fi fost pus în pământ și din el ar fi încolțit o plantă. Întreaga știință trebuie să aibă ca germene uimirea..., iar o gândire care se desfășoară fără de uimire rămâne de fapt doar un simplu joc de gânduri. Deci gândirea trebuie să își aibă originea – dacă putem folosi această expresie – în uimire” (Conferința I).
Uimirea nu oferă gândirii doar un fundament corect de viață, ci naște un interes pentru lumea spiritului atunci când ne trimite dincolo de lumea simțurilor. Acestea sunt explicate de Rudolf Steiner în ciclul 36*, unde spune:
* Omul pământesc și omul cosmic, GA 133
„Cât timp nu a existat materialismul, filosofii au căutat mereu, alături de ceea ce este în lumea simțurilor, un suprasensibil. Se poate spune deci că admirația, uimirea filosofilor trebuie pusă în legătură tocmai cu faptul că ei nu puteau înțelege anumite lucruri prin ceea ce văd ochii sensibili și atunci trebuiau să-și spună: Ceea ce văd aici nu se potrivește cu ceea ce îmi reprezint eu despre asta; trebuie să-mi imaginez aici forțe suprasensibile. Dar, în lumea simțurilor, filosofii nu văd nici o forță supraumană. Numai atât și ar fi fost destul pentru un gânditor ca să vadă clar că o amintire, chiar dacă nu pătrunde în conștient, ci rămâne în subconștient, trăiește în om din vremurile în care sufletul a văzut altceva decât obiecte sensibile. Asta înseamnă că omul își amintește de lucruri pe care el le-a cunoscut mai înainte de a intra în existența sensibilă și de aceea spune: «Mă minunez că văd aici lucruri ale căror efecte mă uimesc și care sunt altfel decât ceea ce am văzut mai înainte, care trebuie să fie deci explicate prin forțe pe care trebuie mai întâi să le extrag din lumea suprasensibilă». Din această cauză, orice filosofare începe prin mirare sau uimire, fiindcă de fapt omul se apropie de lucruri – dar, înainte să fi pătruns în lumea senzorială el era într-o lume suprasensibilă –, iar lucrurile nu corespund cu ceea ce a perceput el în lumea suprasensibilă. Și el este uimit pentru că lucrurile îi arată efecte pe care le cunoaște doar din lumea suprasensibilă. Astfel, mirarea sau uimirea ne arată legătura omului cu lumea suprasensibilă, ca ceva care aparține unei sfere în care omul nu poate pătrunde decât în momentul în care iese din lumea în care este închis prin corpul fizic. Asta ne arată că omul resimte continuu impulsul de a se înălța deasupra lui însuși. Cel care nu poate decât să rămână în el însuși, cel pe care uimirea nu-l scoate din Eul obișnuit, rămâne un om care nu se poate desprinde de sine, care lasă – de pildă – ca Soarele să răsară și să apună fără se se preocupe în alt fel de aceset lucru. Așa procedează popoarele necultivate.” (Conferința V).
În același context, Rudolf Steiner ne face atenți asupra faptului că, în afară de capacitatea de uimire, și compasiunea și conștiința morală îl înalță pe om deasupra Eului obișnuit. El ajunge la următoarea concluzie:
„Uimirea sau mirarea, compasiunea și conștiința sunt cele trei lucruri prin care omul iese din el însuși chiar în viața fizică, și prin care, în această viață fizică, străluminează lucruri care nu pot pătrunde în acest suflet uman pe calea rațiunii și a simțurilor”.
În dramele-misterii vedem, în tabloul opt, cum Capesius găseste prin uimire accesul la lumea spirituală. La el, uimirea are deja o influență decisivă în orientarea spre lumea spirituală. Și Strader este cuprins de uimire; dar lui acest lucru îi produce un sentiment de disperare și numai legătura sa cu Theodora – a cărei ființă reprezintă, în lumea spirituală, conștiința – este cea care îl conduce spre lumea spirituală. Pentru Johannes, compasiunea este cea care are o importanță hotărâtoare. Aceste trei facultăți sunt în fiecare din cele trei personalități; Capesius însă, care se ocupă în special cu istoria și concepția despre lume, găsește accesul spre lumea spirituală prin uimire, artistul Johannes Thomasius mai mult prin compasiune, omul tehnicii, Strader, mai mult prin conștiință. Uimirea este, desigur, și ea foarte importantă pentru oameni ca Strader, chiar dacă ea naște în ei un fel de disperare. Numai trecând prin astfel de zguduiri ajung ei în stare să primească impulsurile spiritului prin care să-și poată îndruma activitatea. Despre aceste realități, ca și despre misiunea specială a sufletelor de genul lui Strader, Rudolf Stainer spune în ciclul 18, Minunile lumii, încercările sufletului, manifestările spiritului:
„Întregul conflict ce a fost provocat în sufletul uman prin această divizare – și în același timp prin dorința de a uni cele două contrarii, natură și spirit – îl vedeți în drama rosicruciană apăsând sufletul lui Strader. Iar modul cum acționează un eveniment care iese din cursul natural obișnuit – precum revelația Theodorei – asupra celui care este obișnuit să considere a avea valoare doar ceea ce stă sub influența legilor fizice și chimice, modul cum acesta acționează în suflet ca o încercare, asta puteți vedea și din caracterul și din întâmplările sufletului lui Strader, înfățișate în Misteriul rosicrucian Poarta inițierii. Prin aceasta aveți caracterizat doar aproximativ ceva ce se exprimă ca sentiment al acestei contradicții în nenumărate suflete moderne. Suflete precum Strader sunt foarte frecvente în lumea de azi. Astfel de suflete-Strader trebuie să priceapă, pe de o parte, ciudățeniile din mersul regulat, normal, al faptelor naturii, care pot fi explicate prin legi fizice, chimice, biologice; pe de altă parte este necesar și ca astfel de suflete să fie conduse la recunoașterea acelor fapte care apar și ele pe planul fizic, ca minuni, dar sunt lăsate deoparte de gândirea pur materialistă, respinse ca ceva imposibil și nerecunoscute.” (Conferința III)
O astfel de minune viețuiește Strader în fața tabloului pictat de Johannes, iar ceea ce trăiește el acolo îl zguduie aproape mai mult decât ceea ce viețuise cu trei ani în urmă, la întâlnirea cu Theodora. Capesius începe să înțeleagă deja calea sa de cunoaștere. El spune:
„Vechea vorbă înțeleaptă: «Cunoaște-te!»,
'mi-apare-acum într-o lumină nouă.
Pentru a cunoaște ce ești,
Trebuie mai întâi să găsești în tine forța
Care, ca un spirit adevărat,
Poate să ni se ascundă nouă înșine”.
Maria adaugă:
„Pentru a se găsi pe sine,
Omul trebuie să dezvolte mai întâi forța
De a pătrunde-n propria ființă.
Adevăr vorbește cuvântul înțelepciunii:
Dezvoltă-te, pentru a te vedea”.
Capesius înțelege aceste cuvinte. Strader însă se teme să nu se piardă pe sine dacă va admite că la fiecare treaptă de dezvoltare cunoașterea este alta.
Prin tabloul pe care l-a putut picta datorită facultății sale de imaginație, Johannes îl face pe Capesius să găsească drumul spre lumea spirituală. Maria spune despre tablou:
„El va continua să lucreze mai departe
În sufletul căruia i-a arătat calea spre domeniul spiritului”.
Se vede de aici că Johannes poate deja să acționeze în lumea simțurilor din impulsuri spirituale. Dar pentru ca impulsurile spirituale ale noii inițieri să poată intra tot mai eficient în organizarea lumii sensibile este necesar ca individualități cu predispoziții diferite să poată ajunge la inițiere, dat fiind că misiuni mai importante nu pot fi împlinite decât prin colaborarea unor individualități diferite. De aceea este deosebit de important ca astfel de reprezentanți ai conștienței actuale, precum Capesius și Strader, să afle drumul spre inițiere.
