I
Regula de aur a nutriției individuale, Rudolf Steiner a enunțat-o în 1920 în fața medicilor pentru domeniul terapeutic, în modul următor: „Vedeți, eu pot să apreciez ca utilă pentru mine o anumită dietă. Aceasta poate fi foarte bună pentru mine. Dar este o mare deosebire dacă ajung la această dietă prin încercare proprie, că eu însumi ajung la una sau la alta, sau dacă pur și simplu îl las pe medic să mi-o prescrie. Vă rog să nu-mi luați în nume de rău că spun acest lucru așa foarte sec. Mentalități materialiste arată ca și cum ar fi același lucru dacă dieta care este bună pentru mine este găsită de mine însumi instinctiv, dacă mi-am elaborat-o eu, poate sub îndrumarea medicului, dacă eu însumi am avut inițiative sau dacă l-am lăsat pe medic să mi-o prescrie. Efectele de stabilire ale acestor modalități se arată în aceea că dieta prescrisă mie de către medic va fi benefică la început, dar din păcate are acest aspect dăunător că la bătrânețe mă conduce mai ușor spre ramolire, decât ar surveni aceasta altminteri, în timp ce colaborarea activă la dietă mă ține până la bătrânețe spiritual mai ușor mobil.”
Încă mai înainte, în cea de a 16-a conferință a cursului Știința spiritului și medicina s-a făcut trimitere în mod amănunțit la o „interacționare temporală” a vârstelor de viață ale omului [Nota 53]: „Omul este așa, că deja în tinerețe el dezvoltă anumite forțe care apoi îi modelează organismul. Dar nu tot ce este modelat în tinerețe în organism, își găsește deja în tinerețe folosirea corectă. Noi modelăm organismul în tinerețe pentru a-și păstra ceva care apoi ajunge la activitate abia la bătrânețe...” Așadar, educația dietetică corectă a copilului capătă o importanță profundă cu influență pentru sănătatea omului până la mobilitatea spirituală la adânci bătrânețe: „Un bun remediu este deja educația adecvată”.
Acum, acesteia i se asociază o altă calitate moral-socială a ființei dieteticii: „Aceste probleme ale dietei sunt atât de importante pentru că ele nu au numai o semnificație medicală, ci și una socială. Se poate discuta mult despre chestiunea dacă dieta Mazdaznană sau alte asemenea forme de dietă speciale au o importanță și o justificare. Acest lucru se poate face. Dar la toate acestea se ia totuși în considerație că omul în tot cel se recomandă este făcut să fie o ființă nesocială. Aici aspectul social intră în conflict cu aspectul medical. Cu cât suntem mai mult instruiți că trebuie să avem pentru noi ceva special cu privire la hrănirea noastră, în general cu privire la influența lumii exterioare, cu atât mai mult noi devenim ființe asociale. Importanța Cinei nu se bazează pe faptul că aici Christos ar fi dat fiecărui apostol separat ceva, ci că El a dat tuturor același lucru. Crearea posibilității ca oamenii să poată fi împreună la mâncat și la băut, aceasta are o mare importanță socială. Și tot ce are drept rezultat suspendarea acestei naturi sociale sănătoase a omului, trebuie să fie tratat totuși cu oarecare prudență.”
Vedem în acest pas al independenței libere, individuale față de simțul social-moral acea dinamică spirituală care poate conduce nemijlocit în sfera autoeducării individuale, a disciplinei și a autodepășirii: „Căci atunci când omul este lăsat în voia lui, înțeleg acum nu numai în legătură cu ceea ce îi este conștient, ci în legătură cu tot ce acționează organic în el, el capătă de fapt toate poftele și antipoftele posibile. Nu este deloc atât de important pentru om ca să privim la aceste pofte și antipofte în sensul în care se face aceasta de obicei. Căci atunci când omul este adus la aceea ca să învețe să suporte ceea ce el, de obicei, nu suportă, așadar, dacă el învinge o antipoftă în sensul cel mai larg, atunci el a câștigat pentru organizația sa mai mult decât atunci când țineți oricât de mult timp departe de el ceea ce corespunde antipoftei sale. În depășirea a ceva ce nu este suportat și în a fi depășit se află tocmai construirea unui organ fie distrus sau chiar... a unui organ nou. – Dacă se încearcă obișnuirea unui om încetul cu încetul cu ceea ce lui nu i se pare potrivit, este întărită întotdeauna propria organizare a corpului?”
Aici, noi atingem deja motivele noastre de a prelua această serie de conferințe despre nutriție și conferințele extrem de importante ale lui Rudolf Steiner referitoare la efectele alcoolului, ale nicotinei, ale absinthului etc. [Nota 54]: „Întocmai cum poate fi studiat la alcool, poate fi făcut inteligibil la toate. Și apoi se ajunge la ceea ce spun mereu. Desigur, oamenii vin și spun: Este mai bine să nu bei deloc alcool sau este mai bine să bei alcool? Este mai bine să fii vegetarian sau să mănânci carne? Eu nu spun efectiv niciodată unui om că trebuie să renunțe la alcool sau dacă trebuie să bea alcool, dacă trebuie să mănânce vegetale sau dacă trebuie să mănânce carne, ci eu spun omului: Alcoolul acționează așa și așa. Eu îi expun pur și simplu cum acționează, atunci el poate hotărî să bea sau să nu bea. Și, de fapt, așa fac și la consumul de vegetale sau de carne. Eu spun: Așa acționează carnea, așa acționează vegetalele. Consecința este că omul se poate decide singur. Acesta este faptul pe care trebuie să-l avem înainte de orice în știință: respect pentru libertatea omului. Așa încât să nu ai deloc sentimentul că vrei să-i impui sau să-i interzici ceva anume unui om, ci i se spun faptele. Ce vrea să facă cu acesta, când știe cum acționează alcoolul, este propria sa problemă. El ajunge atunci singur la ceea ce este corect. Așa ajungem cel mai departe. Ajungem la faptul că oamenii liberi își pot stabili direcția ei înșiși. Și spre acest lucru trebuie să tindem. Abia atunci ajungem la reforme sociale corecte.”
Putem recunoaște în elementul fundamental pentru orientarea spirituală a nutriției omului, prezentat în acest fel mai înainte, trei reguli de aur ale libertății. Din forța lor individuală se va deschide înțelegerea cunoașterii necesare și izvorul adevăratei compasiuni din omenie frățească, pentru adevăratele baze cosmic-telurice ale fertilității Pământului.
Totodată însă poate fi găsit aici și accesul spre o școlire spirituală care prin studiul independent mai pătrunzător al științei spiritului poate să aducă propriul mod de pășire pe calea autoeducației.
De aceea, contribuțiile antroposofice la problema nutriției se dezvăluie un domeniu cu mult mai cuprinzător al antropologiei și al observării lumii decât poate fi recunoscut prin rezultatele social-igienice ale pedagogiei populare generale pentru dietetică în acțiunea antroposofiei.
În orice caz, sarcina social-igienică a omenirii (1918, GA 186, Cerința socială fundamentală a timpului nostru) [Nota 55] este ea însăși caracterizată de Rudolf Steiner drept „cerință socială de bază a timpului nostru”, în sensul de amenajamente profund spirituale (oculte) din organismul omenirii: „Trebuie să vă vorbesc de o a treia aptitudine care în prezent este latentă, dar care se va dezvolta. Este cea pe care aș dori s-o numesc aptitudinea igienic-ocultă. Această aptitudine igienic-ocultă se află pe drumul cel bun și nu se va lăsa așteptată prea mult timp. Această aptitudine se va maturiza simplu prin înțelegerea că viața omului în timp ce se desfășoară de la naștere până la moarte, se desfășoară potrivit unui proces care este perfect identic cu un proces de îmbolnăvire. Procesele de îmbolnăvire sunt de fapt numai reformări speciale și radicale ale procesului de viață care se desfășoară între naștere și moarte, numai că noi nu purtăm în noi doar forțele care produc îmbolnăvire, ci și forțele de însănătoșire. Iar aceste forțe de însănătoșire, aceasta o știe orice ocultist, sunt exact aceleași pe care le folosim atunci când obținem aptitudini oculte în timp ce transformăm aceste forțe în cunoaștere. Forța vindecătoare care sălășluiește în organismul uman, transformată în cunoaștere dă naștere tocmai cunoștințelor oculte...”
„Pentru aptitudinile igienic-oculte sunt predispuși în mod deosebit oamenii țărilor mediteraneene. Situația se prezintă astfel încât populația vorbitoare de limba engleză nu poate obține aptitudinile igienic-oculte prin predispoziția de la naștere, dar în cursul dezvoltării dintre naștere și moarte poate dobândi aceste aptitudini. Atunci ele pot deveni calități dobândite. Și la popoarele începând de la est de Rin până spre interiorul Asiei aceste aptitudini sunt prezente prin naștere. Ocultismul igienic se va dezvolta în mod preferențial în țările mediteraneene...
Trebuie să-și facă apariția încrederea între oameni în sensul cel mai profund interior. Aceasta o arată chiar uimitoarea evoluție umană a viitorului. Aceste aptitudini apar diferențiat repartizate în omenirea Pământului, dar în așa fel încât se împletesc. Și tocmai prin împletiri va fi condiționată legătura socială comunitară viitoare pe întregul Pământ.”
În felul acesta nici nu ne poate mira când pentru omul contemporan al Occidentului, în lucrarea de bază a lui Rudolf Steiner, Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, condițiile școlirii oculte sunt caracterizate după cum urmează:
„Prima condiție este să ne îndreptăm atenția spre promovarea sănătății corporale și spirituale. Firește, cât de sănătos este un om, nu depinde în primul rând de el. A aspira la aceasta, a se strădui în această direcție, aceasta o poate face oricine. Numai dintr-un om sănătos poate izvorî o cunoaștere sănătoasă. Disciplina ocultă nu respinge pe omul bolnav: dar fiecare trebuie să ceară ca discipolul să aibă voința de a trăi sănătos.
În această privință omul trebuie să ajungă la cea mai mare independență. Sfaturile bune ale altora – de obicei necerute – de care are fiecare parte, de regulă sunt cu totul de prisos. Fiecare trebuie să se străduiască să aibă grijă de el însuși. [...] Omul trebuie să înțeleagă că în anumite cazuri trebuie să pună datoria mai presus de grija pentru sănătate. Dar câte lucruri nu pot fi evitate cu o oarecare bunăvoință! [...] În acest scop trebuie ca tocmai în situația în care te afli să faci pentru sănătatea noastră trupească și sufletească atât cât e posibil în situația în care ne găsim. Fiecare lucrare în parte poate sluji întregului umanități. Deosebit de importantă pentru discipolul ocult este străduința pentru o deplină [...] spirituală. [...] El trebuie să-și însușească o privire sănătoasă pentru împrejurările vieții, să se orienteze sigur în viață.”
Așa se întrepătrund principiile spirituale ale strădaniei umane generale cu pașii foarte individuali pe cărările spre dezvoltarea cunoașterii superioare. În orice caz, indicațiile date individual pentru elevii „Școlii esoterice” cu privire la modul de nutriție, sunt de așa natură încât nu por fi implicate și generalizate într-o lucrare generală pentru igiena nutriției. Lucrarea lui Rudolf Steiner Westliche und östliche Weltgegensätzlichkeit (Antagonismul dintre lumea occidentală și cea orientală, GA 56 [Nota 56] ) caracterizează clar diferențierea necesară față de metodele vechi orientale Yoga și de calea ascezei după cum urmează: „Era pur și simplu o viețuire a vechilor asceți, faptul că prin reducerea funcțiilor corporale se putea intra conștient în lumile spirituale. Aceasta nu mai este o cale pentru prezent. Cel care își reduce în felul acesta activitatea organismului, se face inapt pentru activarea printre oameni, se face inapt și față de el însuși. Viața actuală impulsionează oamenii care nu se retrag din ea, care își păstrează sănătatea sau, dacă aceasta este slăbită, o întăresc, nu însă și oamenii care se retrag din viață. Din această cauză, calea ascezei, care în vremuri de demult conducea la cunoaștere, nu poate fi o cale actuală... Calea actuală a cunoașterii trebuie să fie o cu totul alta!” [Nota 57]
II
În lucrarea sa Concepții despre lume și despre viață în secolul al nouăsprezecelea [Nota 58], scrisă la trecerea dintre secole și dedicată lui Ernst Haeckel, Rudolf Steiner realizează un arc al cunoașterii de la enigmele lumii lui Goethe până la enigmele lumii lui Haeckel, peste perioada științei naturii, în lupta pentru o concepție socială despre lume. Prin aceasta îi reușește în același timp să asigure progresul unei idei evoluționiste fundamentate pe științele naturii, prin care devine intuibil spiritul ca principiu activ cauzal-creator al evoluției superioare a Cosmosului, Pământului și Omului. De aici, Rudolf Steiner a pătruns în contextul concepției contemporane despre lume la fundamentarea antroposofiei sale, prin care a ridicat și istoria omenirii într-o lumină superioară a posibilității ei de a fi explorată.
Lucrările Teosofia, Din Cronica Akasha și Știința ocultă [Nota 59] prezintă planul de bază oficializat al unei științe a evoluției omenirii pentru care piatra de temelie a fost pusă deja începând cu studiul științelor la Viena, cu 21 de ani înainte de schimbarea secolului, în expunerea privind Teoria științei a lui J.G.Fichte: „În acest timp a căzut claritatea deplină din reprezentarea timpului. A fost recunoașterea că există o evoluție regresivă care interacționează cu evoluția progresivă. [...] Această recunoaștere este condiția pentru vederea spirituală...” Și din această vedere, prin antroposofie devin reprezentabile și liniile de bază ale istoriei omenirii, în armonie cosmică cu epocile evoluției Universului și prin aceasta treptele modului de nutriție, în concordanță cu dezvoltarea treptată a regnurilor naturii și a acelor forțe ale ființelor naturale care toate alcătuiesc elemente de bază ale nutriției și ale evoluției lor superioare.
Așa se reunesc în volumul de față seria de conferințe din Elemente de bază ale esoterismului (GA93a)( Evoluția diferitelor forme de nutriție, 1905); Ce importanță are dezvoltarea ocultă a omului pentru învelișurile sale și pentru Sinea sa? (GA 145) (1913); Omul ca armonie a Cuvântului creator, formator și modelator al lumii (GA 230) (1923). Această selecție vrea să fie un exemplu pentru a înălța caracterul mai profund și originea problemei nutriției din opera întreagă privind „contemplarea esoterică prin antroposofie” deasupra orizontului concepției evoluției regnurilor naturii în câmpul cunoașterii spiritului umanității.
În fond însă aceste rezultate își au rădăcinile deja în ideea goetheanistă a „rocii primordiale”, a „plantei primordiale”, a „animalului primordial” și alcătuiesc evoluția ulterioară de la dezbaterile școlii darwiniste, weissmaniste, vriessiste din secolul al XIX-lea despre transformarea ființelor vii, atotputernicia ființelor vii, neputința ființelor vii, despre „transformarea în salturi a ființelor vii” (mutație) ș.a.m.d. pentru depășirea teoriilor despre lupta pentru existență, despre „selecția naturală” și despre limitele materialismului științelor naturii (Du Bois-Reymond 1876) până când s-a pășit în vremea noastră pe planul luptei spirituale.
În lucrarea Din Cronica Akasha, cap. „Precursorii noștri atlanți”, „Rasa lemuriană”, este schițată o imagine umană spirituală istoric evolutivă într-o nouă consonanță cu evoluția naturală: „Motivele transformării s-au aflat în parte în schimbarea întârzierilor, a modului de viață. Animalele aveau o capacitate de adaptare extraordinar de rapidă. Corpul plastic modifica relativ repede organele astfel încât după un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, urmașii unei specii animale semănau numai foarte puțin cu strămoșii. Același lucru era valabil, dar în măsură mai mare, pentru plante. Cea mai mare influență asupra remodelării omului și animalelor o avea însuși omul, fie că aducea în mod instinctiv ființele vii într-o astfel de ambianță încât ele căpătau anumite forme, fie că determina asemenea modificări prin încercările de creștere a lor. Influența remodelatoare a omului asupra naturii era, în comparație cu condițiile actuale, infinit mai mare... Căci în acel timp conducătorii călăuzeau această remodelare într-un mod necunoscut oamenilor. Acest lucru era posibil într-o mare măsură, deoarece oamenii atunci când migrau pentru a pune bazele celor mai diferite rase atlanteene, puteau lua cu ei cunoștințe foarte dezvoltate privind creșterea animalelor și cultivarea plantelor.
Munca culturală în Atlantida era atunci în principal o urmare a acestor cunoștințe aduse.
Asemenea însușiri intime ale unor rase umane timpurii reapar, din dezvoltarea continuată a aptitudinilor sufletești-spirituale în perioade lungi de timp, în istoria mai târzie a epocilor moderne în cu totul alte domenii culturale, modificate în planuri superioare ale existenței. „Simțul frumosului la greci este construit pe baza unor forțe nemijlocite, care se viețuiesc la atlanteeni într-o creștere extraordinară a plantelor și animalelor, în fantezia lui Phidias trăia ceva pe care atlanteanul îl folosea nemijlocit la remodelarea de ființe vii adevărate.”
Aici, privirea noastră se poate muta spre Arta spirituală a lui Goethe. Se poate exprima așa: Sufletul de cercetător treaz modern al lui Goethe a suferit o asemenea fecundare, când a fost în stare, prin călătoria în Italia, la privirea directă a marilor capodopere de artă grecească, să conceapă în mod mereu spiritual-viu, gândul creator al Organizării și reorganizării naturilor organice, să scrie Metamorfoza plantei. Metamorfozele animalelor, și prin aceasta, să devină, așa cum îl caracterizează Rudolf Steiner „Kepler și Copernic ai lumii organice” [Nota 60].
Rudolf Steiner nu sesizează acest pas evoluționist numai în anii de tinerețe în operele sale despre Goethe, ci continuă în anii 1923/1924 și dezvoltă mai departe tema: Evoluția din punct de vedere al veridicității, GA 132 [Nota 61], Cunoașterea inițiatică. Evoluția spirituală și fizică a lumii și umanității în trecut, prezent și viitor, din punctul de vedere al antroposofiei, GA 227. [Nota 62].
Ceea ce reprezintă conferințele acestea despre problema nutriției până la analiza în toate aspectele a acțiunilor diferitelor materii ale substanțialității mixte a Pământului, în fond, aceste roade de viață ale antroposofiei își au rădăcinile în fundamentele atotcuprinzătoare ale luptei spirituale a întregii contemporaneități în favoarea ideii de evoluție a lumii, Pământului și Omului, concepută fizic-sufletește-spiritual [Nota 63].
III
Cine vrea să fundamenteze rădăcinile impulsurilor de cultură și civilizație moderne, va trebui să focalizeze întotdeauna forțele de întrepătrundere a două curente ale umanității. Ceea ce s-a maturizat în decursul mileniilor culturilor Indiei, Persiei, Egiptului, Greciei pentru finisarea forțelor de gândire, a logicii gândirii și pentru afirmarea forțelor fanteziei prin arte (în arhitectură, plastică și pictură, arta teatrului și a poeziei), este cuprins în întrepătrundere și fecundare reciprocă de bogăția forței tinerești naturale și de natura liberală a Eului popoarelor din Europa de Nord dus în sus în evoluția sufletelor conștienței a prezentului.
Conținuturi străvechi de înțelepciune a Orientului se umplu cu impulsuri tinere de voință de viață ale forțelor popoarelor celtic-germanice. În această întrepătrundere se revarsă evenimentele centrale ale omenirii care continuă să curgă prin Misteriul de pe Golgotha și prin evoluția creștinismului timpuriu. Ceea ce pătrunde prin istoria romanilor ca misterii ale lui Mithras din Orientul Apropiat spre nord-vest, ceea ce pătrunde prin extinderea culturii celților ca misterii ale druizilor din nord-vest spre sud, ambele curente sunt umplute în același mod de conținuturile învățăturii străvechi despre Zei, a mitologiei: amintiri grandioase despre originea divină a universului și a omenirii, despre tragica necesitate a unei coborâri în lumile materiei, ale morții: trepte ale unei nașteri a Eului din amurgul zeilor, moartea zeilor – acolo în Imnul lui Demeter și în jeluirea lui Demeter pentru Persephona, în misteriile tainice ale lui Dionysos, aici în creația zeilor lui Odin, în moartea lui Baldur și în moartea zeilor. [Nota 64]
Cu prilejul unei reprezentații a Dramei sacre din Eleusis [Nota 65] la München, Rudolf Steiner a spus:
„Vom vedea cum Demeter este regenta celor mai mari minuni ale naturii, o figură primordială a simțirii, gândirii și voinței umane, al cărei copil veridic este Persephona. Acea figură străveche,
care face trimitere la timpuri în care viața creierului uman încă nu era despărțită de viața generală a corpului, în care, să spunem așa, nutriția și substanțele exterioare și gândirea nu erau
amenajări umane despărțite prin instrumentul creierului. Atunci se simțea încă, cum gândul trăiește acolo afară când semănătura crește pe câmpuri, cum speranța se extinde afară peste câmpuri și
impregnează acțiunea minunilor naturii asemănător cu cântecul ciocârliei. Se mai simțea încă și că odată cu ceea ce este material pătrunde și viața spirituală, că se afundă în corpul uman, se
purifică, devine spirit în calitate de mamă primordială din care este născută elementar Persephona în însăși entitatea umană.
În acele vremuri primordiale ale evoluției umane, în care natura umană acționa atât de unitar încât orice viață corporală era totodată ceva spiritual, încât orice prelucrare corporală era intim unită cu prelucrarea spirituală a gândului la aceasta trimite acum numele Demeter... Și tot astfel va reieși că în figura care apare îndată în creația nouă a Misteriului de la Eleusis, în Eros, este dat, în fapt potrivit cu simțirea veche grecească, ceva prin care forțele lui Demeter au devenit, în umanitate, prin evoluție treptată, ceea ce ele sunt în prezent.”
„Și forțele lui Demeter se infiltrează în întreaga cultură modernă care se leagă de numele Agamemnon, Menelaos, Odysseus... Persephona, reprezentanta vechilor forțe, putem spune, clarvăzătoare ale sufletului uman este răpită de Pluto, zeul lumii subterane... Da, putem spune că această răpire a Persephonei s-a petrecut din cele mai vechi timpuri până în vremurile noastre. Vechea cultură clarvăzătoare a dispărut... În vreme ce în timpurile primordiale ele acționau în sufletul uman în așa fel încât acest suflet putea privi în mod clarvăzător în lumile spirituale, aceste forțe, în prezent în străfundurile sufletului uman, coacționează la desăvârșirea și formarea Eului nostru, fac ca acest Eu să fie din ce în ce mai puternic.
Așadar, dacă în vremuri primordiale ele și-au dedicat activitatea în scopul de a da omului forțe clarvăzătoare, ele se dedică în prezent finisării, consolidării Eului nostru, au coborât deci cu adevărat într-o lume umană subterană a sufletului, forțele Persephonei sunt înghițite de ceea ce se află în profunzimile sufletului uman. Într-o anumită privință, ele sunt răpite de profunzimile sufletului uman. Și în felul acesta, în decursul devenirii istorice a omenirii, această răpire a Persphonei s-a împlinit prin acele forțe ale sufletului omenesc care sălășluiesc adânc în străfundurile acestuia și sunt reprezentate exterior în natură de Pluto. Potrivit mitologiei grecești, acest Pluto stăpânește partea subterană a Pământului. Dar grecul stăpânește partea subterană a Pământului. Dar grecul este conștient că aceleași forțe care acționează în adâncurile Pământului, acționează și în adâncurile sufletului uman. Așa cum Persephona este răpită de Pluto, tot așa, în cursul devenirii omului, vechea capacitate clarvăzătoare a fost răpită de Pluto în propriul inteior al sufletului. Acum, Persephona este fiica lui Demeter și prin aceasta suntem îndrumați spre concepția că în Demeter noi trebuie să vedem o suverană încă mai veche atât asupra forțelor exterioare ale naturii, cât și asupra forțelor sufletului uman, că Demeter este o figură a mitologiei grecești, care ne indică spre acea concepție clarvăzătoare a vechii Atlantide – căci acolo ea poate fi găsită cu adevărat, ca aparținând de vechea înțelepciune a omenirii atlanteene.”
„Omul era conștient când își îndrepta privirea afară în lume, în ambianța existenței și, totodată, vedea spiritualul cu senzorialul: eu preiau în mine materiile lumii înconjurătoare din regnul vegetal, care pe atunci era încă altfel, eu preiau tot ce crește afară, cu acestea eu preiau și forțele care acționează aici în exterior. O, omul acelui timp nu era atât de limitat, încât să creadă că ceea ce el prelua ca fiind parcă hrana sa, ar fi numai materii exterioare, ar fi numai obiecte care se cercetează cu ajutorul chimiei, ci el știa că prelua configurația interioară a forțelor care acționează aici în toate materiile și că în aceste forțe se afla ceea ce îl alcătuia, care îi construiau, pe de altă parte, trupul. Ce își spunea un astfel de om: Afară în natură acționează forțe: ele pătrund în mine prin hrană, prin respirație. Ceea ce ele sunt afară este dirijat de marea Demeter. – Dar marea Demeter trimite forțe aici în sufletul uman. Aici, ele sunt prelucrate – prin digestie, care era spirituală, și sunt remodelate devenind aptitudine clarvăzătoare. În om, în organizația umană, prin forțele pe care Demeter le acționează ca zeița fecundatoare în orice ambianță se naște aptitudinea clarvăzătoare care este reprezentată prin Persephona... Vedeți deja din aceasta că organismul uman, întreaga organizație umană, s-a modificat din acele timpuri vechi. Corpul nostru actual așa cum este organizat în mușchii și oasele sale este constitutiv mai dens, consolidat în sine, față de cum era corpul acelor oameni care mai puteau da naștere în ei Persephonei, care mai aveau în ei vechea aptitudine clarvăzătoare. Și acest corp, pentru că organizația noastră a devenit mai densă, poate să rețină forțele clarvăzătoare în partea subterană a sufletului.
De la densificarea corpului uman provine și arestata forțelor clarvăzătoare în interiorul naturii umane. Și în timp ce în vechea Grecie încă se simte – să spunem simbolic – că vechiul corp uman moale devine mai dens în sine, că el preia forțele care sunt active în interiorul Pământului în timp ce mai înainte era dominat mai mult de forțele care acționează în atmosferă și care îl făceau mai moale.
Și din ce în ce mai influent asupra corpului uman devine ceea ce acționează în partea subterană a Pământului, ceea ce este dirijat de Pluto, astfel încât putem spune: în interiorul omului, Pluto a devenit tot mai activ, a densificat corpul uman și prin aceasta a răpit-o pe Persephona”.
„În mod asemănător au acționat în vremuri vechi alți zei. Ei acționau concomitent cu forțele naturii și cu miracolele naturii. Cum acționau oare ei?
Acum, omul mânca, respira și știa: marea Demeter este cea care bagă în aer, în plante, forțele pe care el le preia în sine. Demeter este cea care îi dă conștiența lui clarvăzătoare, care îi dă însă și ceea ce îl face să știe cum să se comporte în lume. Nu existau atunci legi în sensul de mai târziu, nu existau interdicții exprimate exterior, ci, în măsura în care omul era clarvăzător, i se dezvăluia, tot în mod clarvăzător, ce are de făcut, care este lucrul corect, ce este binele. Astfel, în timpurile cele mai vechi, el vedea în Demeter care-i oferea hrana, și forța lumii care, în timp ce alimentele pătrundeau în el, îi remodela forțele în așa fel încât ele îi dădeau datinile sale, regulile de procedare.
Și omul vechi își spunea: Eu privesc în sus la marea Demeter. Când eu săvârșesc un lucru sau altul în lume, eu îl săvârșesc prin aceea că în creierul meu sunt trimise forțe care există afară în lumea plantelor... Și așa era și cu ceilalți zei. În timp ce ei hrăneau omul, îl lăsau să respire, îi îmboldeau impulsurile spre mers și spre oprire, îi dădeau în același timp și impulsurile pentru morală și orice alt comportament exterior... În timp ce Demeter, să spunem așa, s-a retras din acea dare nemijlocită de legi morale ale timpurilor vechi, ce este ea aici?”
Activitatea lărgită cosmic-eterică a sferelor creatoare ale lui Zeus, Poseidon, Pluto și Demeter în „imperiul zeilor superiori”, „răpirea” Persephonei în „imperiul lumii subterane, jelirea îndoliată a lui Demeter și figura ei în proces de îmbătrânire și ofilire...în toate acestea se ivește din fundamente enigmatice mai profunde figura „mai vechiului Dionysos-Zagreus”, renașterea sa în „Mai tânărul Dionysos”, întemeietorul inițiat al culturilor agricole și nutriționale post-atlanteene, a prevestitorului Cuvântului: „Eu sunt pâinea vieții”, „Eu sunt vița de vie, voi sunteți lăstarii” și „A ieșit un semănător, să semene...”
În Dionysos-Zagreus, fiul lui Zeus și al Persephonei, fiica lui Demeter, în Dionysos cel mai tânăr, fiul lui Zeus și al Semelei mama-Pământului, se dezleagă taina adevăraților „Zei inferiori”: în aspectul macrocosmic și Pluto, ca reprezentant al corpului fizic, aparține la început împărăției zeilor superiori.
„Și am vorbit astăzi despre corpul fizic uman ca fiind membrul cel mai dens al entității umane. Corpul fizic este tot ceea ce ridică simplul gând sau și simplul afect la impulsul volițional, care stă mai întâi la baza faptei în lumea fizică... Corpul fizic este expresia impulsurilor voliționale, așa cum corpul astral este expresia simplelor gânduri și corpul eteric al afectelor și al obiceiurilor care dăinuie. Pentru ca voința să poată acționa prin om aici în lumea fizică, omul trebuie să posede corpul fizic... Astfel noi avem din nou, microcosmic, în noi forțele sufletești care acționează în mod preferențial impulsuri de voință, care sunt necesare omului să se poată adresa Eului în general, ca fiind puterea centrală a forțelor sale sufletești. Căci dacă omul nu ar avea o voință el nu ar ajunge niciodată la o conștiență a Eului... Ce se află acolo afară extins în macrocosmos decât aceleași forțe care scot la iveală în noi impulsul volițional, întreaga lume a voinței? Ce se află acolo afară? Atunci el a răspuns cu numele Pluto.”
Pluto în calitate de forță centrală afară în spațiul cosmic, strâns legat de planetele consolidate, acesta era pentru greci contraimaginea macroscopică a impulsurilor voliționale... „La forțele corpului fizic se poate spune că ele sunt transpuse afară în spațiul lumii și atunci ele sunt dirijate de puterea centrală a lui Pluto; și în mod asemănător pentru forțele corpului eteric: Poseidon, pentru cele ale corpului astral: Zeus. Dacă însă observăm noi înșine Eul nostru, găsim că acest Eu se află în viața noastră într-un contact intim cu tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru: Doar, noi suntem plasați în lume împreună cu Eul nostru... Gândiți-vă numai la cât suntem de înrudiți, privind viețuirile Eului nostru, cu ceea ce ne înconjoară. Cu cât se simte Eul nostru altfel, când deschidem ochii și îl lăsăm să se afunde în cerul presărat cu stele sau în roșeața serii și a dimineții, în Soarele care apune sau care răsare... Cât de intim suntem legați afară cu macrocosmosul. Noi suntem revărsați cu Eul în ambianța noastră. Ceea ce se infiltrează de afară, raza aurie a Soarelui, lumea maiestuoasă a stelelor, este o dată afară ca obiect, și o dată ca reprezentare în sufletul uman, în microcosmos. În viața adevărată noi abia putem deosebi aceste două lucruri. Ele se revarsă unul în celălalt...
Din această cauză noi găsim o figură de zeu, ca reprezentant al forțelor Eului, afară în lume care, putem spune, are o anumită intimitate cu însăși natura umană și care în destinele sale, în întregul curs al vieții sale se prezintă foarte omenește, și acesta este Dyonisos... Așa trebuie să-l privim pe Dyonisos, ca fiind reprezentantul macrocosmic al forțelor sufletești, care se desfășoară în Eul nostru.”
Vechea mitologie greacă ne informează acum, cum în cursul evoluției acea figură cosmic tipică, cuprinzătoare a lui „Dyonisos cel vechi” a fost îmbucătățită de către Titani prin forțele de gelozie, adică forțele individualizării ale Herei.
„Aceasta este în fapt ceea ce a vrut Hera: să separe de tot oamenii între ei în individualitatea lor. Oare ce a salvat oamenii de această izolare, încât – cu toate că Eul lor a adoptat forma intelectuală – acest Eu a devenit de așa natură, încât acum această conștiență mai târzie, care nu mai este o conștiență clarvăzătoare, ci una intelectuală, își poate forma prin știință, prin cunoaștere intelectuală, o imagine despre lume astfel încât poate ieși în afară, poate relaționa lucrurile?
Acțiunea Herei nu a fost singura care a continuat să se dezvolte, ci intelectualitatea Eului a fost condusă în afară și omul, cu toate că el însuși nu mai poate trăi înăuntru cu clarvederea sa, își poate face în lucruri ca și Dyonisos-Zagreus cel puțin imagini raționale asupra lumii, o imagine totală a lumii. Grecul își imagina forța centrală pentru această imagine generală, pe care noi ne-o facem pentru gânduri și pentru imaginile fanteziei, cu care noi cuprindem lumea, reprezentată prin entitatea divină a Athenei-Pallas.
De aici se trage legenda lui Dyonisos, că Pallas Athena a salvat inima lui Dyonisos, dintre toate bucățile în care îi fusese tăiat corpul de titani la instigarea Herei, și a adus-o lui Zeus...
Acum ni se povestește cum a continuat să se dezvolte mai departe vechea conștiență clarvăzătoare, reprezentată de vechiul Dyonisos, la mai tânărul Dyonisos, la conștiența mai târzie, la conștiența noastră actuală a Eului, forța mai târzie a lui Dyonisos. Căci conștiența actuală a Eului cu cultura sa intelectuală, cu tot ceea ce derivă din rațiunea noastră, în general din Eul nostru, își are contraimaginea macrocosmică în cel de al doilea Dyonisos care ia naștere din inima salvată a lui Dyonisos măcelărit, elixirul dragostei pentru Semele prin care s-a înfăptuit legătura Semelei, adică a unei femei muritoare, cu Zeus, cu forțele corpului astral, și din aceasta ia naștere omul prezentului nostru, care-și are contraimaginea sa macrocosmică în mai tânărul Dyonisos, fiul lui Zeus și al lui Semele.
Iar despre acest Dyonisos, ce ni se povestește despre el? Vechea conștiență greacă ne povestește în admirabila legendă despre cel d-al doilea Dyonisos, că acesta a plecat din Europa în India, peste tot i-a învățat pe oameni știința, agricultura, cultivarea viței de vie etc., a trecut în Arabia, apoi s-a întors trecând prin Egipt. Tot ce este cultură intelectuală se leagă de călătoria tânărului Dyonisos... Și când mai tânărul Dyonisos și-a găsit moartea terestră, sufletul lui s-a revărsat în cultura intelectuală a omenirii... Mai profund decât tot ce se leagă, să spunem așa, de cercul superior al zeilor, de Zeus, de Poseidon, de Pluto, de Apollo, de Marte etc., grecii resimțeau ca fiind mai semnificativ decât toate acestea, ceea ce ei au ascuns în misteriile lor în legătură cu figura lui Dyonisos.”
Prin aceasta este atins domeniul spiritual al problemelor de bază pentru hrănirea omului, pentru hrănirea sănătoasă și evoluția spirituală. Cerința pentru antroposofie apare în omul prezentului ca o necesitate spirituală precum foamea și setea în existența fizic-corporală. Prin forțele de cunoaștere, care dormitează în fiecare om, în fiecare suflet uman, poate fi trezită în gândire o voință de cunoaștere, pas cu pas, prin studiul rezultatelor cercetării ale științei spiritului pentru a prelucra elementele de bază ale antroposofiei și pentru a edifica astfel organe proprii ale cunoașterii în a căror lumină interioară vor putea fi decriptate practic problemele enigmatice ale existenței până la viața de toate zilele a Vitae-Sophiei.
Problema nutriției poate conduce prin calea de cunoaștere spirituală a antroposofiei la o adevărată artă a cunoașterii și prin aceasta la o adevărată artă a alimentării. Căci substanțele nutritive cărora omul le datorează vitalitatea, sănătatea și menținerea naturii sale corporale, sunt tot atât de puțin numai de natură fizic-materială pe cât de puțin este omul în entitatea sa numai corporal-substanțial, ci este de natură ființială corporală, viu-eterică, sufletească și spirituală.
Și în special pentru oricine este un căutător al unui mod de nutriție demn de om, care se străduiește să aibă nu o înțelegere general valabilă, ci una individuală, adecvată individualității sale, ființa Eului, taina Eului propriu ca natură ființială sufletesc-spirituală este principiul cel mai intim pentru sănătate proprie, libertate sufletesc-spirituală și evoluție în continuare. Modul de nutriție devine prin aceasta o treaptă a autoeducării. Ea devine prin „fantezia morală”, în sensul Filosofiei libertății [Nota 66] responsabilitate social-morală a umanității.
În orice caz, aceasta se poate dezvolta, pe de altă parte, numai dintr-o orientare nouă fundamentală a agriculturii. Ea a fost inaugurată de Rudolf Steiner de la începutul activității sale până în ultimul său an de viață și de activitate (1924) și acționează de atunci în mod fecund, cu succes și vindecător în toate părțile Pământului (Geisteswissenschaftliche Grundlagen zum Gedeihen der Landwirtschaft – Bazele sociale pentru dezvoltarea agriculturii, 7-16 iunie, 1924, GA 327).
Bazele agriculturii nou orientate în toate domeniile: în silvicultură și pomicultură, în exploatarea fânețelor, a trifoiului și a pășunilor, în configurarea terenurilor (în sensul protecției și conservării naturii), în cultivarea pământului și grădinărit până în domeniile zootehniei și fitotehniei timpurilor actuale sănătoase, vitale și potrivite spiritual.
În calitate de pământ arabil, Pământul este „Pământ-mamă”, „suprafața Pământului” și totodată organism integral viu. El este baza pentru viața evolutivă fizic-substanțială și sufletesc-spirituală a omenirii. Acest Pământ, în calitate de „Stea între stele”, prin omul creator-producător, prin producerea hranei și a rodniciei, devine totodată locul cosmic al Eului.
