Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


REALITATEA LIBERTĂŢII

XIV
INDIVIDUALITATE ŞI SPECIE


Concepţia după care omul este considerat o individualitate liberă, bazată exclusiv pe sine însuşi, este combătută, în aparenţă, de faptul că acesta ni se prezintă ca membru al unui tot unitar (rasă, seminţie, popor, familie, sex masculin sau feminin) şi că acţionează în cadrul unui tot (stat, biserică etc.), El poartă însuşirile generale ale caracterului pe care îl are comunitatea de care aparţine şi dă acţiunilor sale un conţinut care este determinat de locul ocupat de om în cadrul unei mulţimi de oameni.

Este cu putinţă a mai vorbi, pe lângă toate acestea, despre individualitate? Îl mai putem considera pe om ca un tot în sine, când el îşi are originea într-un întreg şi se încorporează unui întreg?

Membrul unui întreg este determinat, în ceea ce priveşte însuşirile şi funcţiunile sale, de acest întreg. Un popor este un întreg şi oamenii care îi aparţin au particularităţile ce rezidă în fiinţa poporului. Felul de a fi şi de a se manifesta al individului depinde de caracterul poporului. Prin aceasta fizionomia şi fapta omului particular capătă ceva din caracterele speciei. Dacă întrebăm de ce un lucru sau altul ni se prezintă la un om aşa sau aşa, vom fi conduşi de la fiinţa particulară la specie. Abia aceasta ne explică motivul pentru care apare ceva la om, în forma observată de noi.

Însă omul se eliberează de aceste însuşiri ale speciei. Căci, atunci când sunt trăite just, însuşirile de specie ale omului nu sunt ceva care să-i îngrădească libertatea, şi acest lucru nu trebuie să aibă loc nici printr-o organizare artificială. Omul dezvoltă în sine însuşiri şi funcţiuni al căror motiv determinant nu-l putem căuta decât în el însuşi, Însuşirile de specie îi servesc numai ca mijloc pentru a-şi exprima în ele entitatea sa particulară. Omul foloseşte numai ca bază particularităţile pe care le-a primit de la natură, şi le dă forma corespunzătoare fiinţei sale. De aceea ar fi zadarnic să caute motivele manifestărilor sale în legile speciei, căci avem de-a face cu un individ care poate fi explicat numai prin sine însuşi. Dacă un om a reuşit să se elibereze de însuşirile de specie, iar noi am continua şi după aceea să explicăm toate însuşirile sale din caracterul speciei, înseamnă că nu avem nici un organ pentru a sesiza ceea ce este individual.

Este imposibil să înţelegem în întregime un om, dacă pornim în examinarea lui de la noţiunea speciei. Îndărătnicia cea mai mare o întâlnim în această examinare a omului atunci când este vorba de sexul uman. Aproape întotdeauna bărbatul vede în femeie şi femeia vede în bărbat prea mult din caracterul general al sexului şi prea puţin din acela al individualităţii. În viaţa practică, acest lucru dăunează bărbaţilor mai puţin decât femeilor. Şi dacă poziţia socială a femeii este foarte adesea atât de nedemnă, se datorează faptului că, în anumite privinţe, ea nu este condiţionată – aşa cum ar trebui să fie – de particularităţile individuale ale femeii, ci de ideile generale pe care şi le fac oamenii despre necesităţile şi atribuţiile naturale ale femeii. Îndeletnicirile din viaţa bărbatului sunt condiţionate de înclinaţiile şi facultăţile individuale ale acestuia, pe când acelea ale femeii trebuie să depindă exclusiv de faptul că este femeie. Femeia trebuie să fie sclavul însuşirilor de specie, a feminităţii în general. Câtă vreme bărbaţii mai discută încă dacă „potrivit predispoziţiilor sale naturale”, femeia poate sau nu îmbrăţişa o anumită carieră, aşa-numita problemă feminină nu poate depăşi cel mai elementar stadiu al ei. Să lăsăm pe seama femeii să aprecieze, după natura sa, ceea ce vrea să facă şi ceea ce poate face. Dacă este adevărat că femeile nu sunt capabile decât pentru funcţiunile ce li s-au încredinţat până acum, ele nici nu vor ajunge, prin ele însele, să ocupe alte funcţiuni. Trebuie, însă, ca ele însele să aibă dreptul de a hotărî ceea ce stă în natura lor. Celor ce se îngrozesc de zguduitura prin care ar trece orânduirea socială atunci când femeile nu vor mai fi considerate ca exemplare ale unei specii, ci ca individualităţi, acelora trebuie să li se răspundă că o stare socială în care o jumătate de omenire duce o existenţă nedemnă de om, este însetată după o îmbunătăţire.1

1 În ceea ce priveşte expunerile de mai sus, mi s-a obiectat, [ 57 ] îndată după apariţia acestei cărţi (1894), că în cadrul însuşirilor speciei, femeia se poate manifesta mult mai individual şi mai liber decât bărbatul, care este dezindividualizat, la început de şcoală, iar apoi de armată, război şi carieră. Ştiu că această obiecţie poate fi adusă astăzi mai mult ca oricând. Cu toate acestea, frazele de mai sus trebuie să rămână şi aş vrea să sper că se vor găsi şi cititori care să înţeleagă că o astfel de obiecţie se bate cap în cap cu ideea de libertate, aşa cum a fost dezvoltată în această carte, şi care vor judeca frazele mele de mai sus după alte criterii decât acelea ale dezindividualizări bărbaţilor prin şcoală şi profesie.

Cel ce îi judecă pe oameni după caracterele de specie a ajuns tocmai la limitele dincolo de care aceştia încep a fi fiinţe a căror manifestare se întemeiază pe o autodeterminare liberă. Ceea ce se găseşte sub aceste limite poate fi, desigur, obiectul examinării ştiinţifice. Particularităţile rasei, ale seminţiei, ale poporului şi ale sexului constituie obiectul unor ştiinţe aparte. Numai oamenii care ar vrea să trăiască doar ca nişte exemplare ale speciei s-ar putea regăsi în imaginea generală ce rezultă de pe urma unei astfel de examinări ştiinţifice. Dar toate aceste ştiinţe nu pot răzbi până la conţinutul particular al individualităţii. Acolo unde începe domeniul libertăţii (de gândire şi de acţiune), încetează determinarea individului prin legile speciei. Conţinutul conceptual pe care gândirea omului trebuie să-l pună în legătură cu percepţia, pentru a ajunge la realitatea deplină (compară pag. 175 ş.u.), nu-l poate stabili nimeni o dată pentru totdeauna şi să-l lase apoi drept moştenire omenirii. Individul trebuie să-şi dobândească noţiunile prin propria sa intuiţie. Felul în care gândeşte acesta nu se poate deduce din ideea de specie. În această privinţă, hotărâtor este numai individul. Tot atât de puţin pot fi determinate din caracterele generale ale oamenilor ţelurile concrete pe care vrea individul să le pună în faţa voinţei sale. Cel ce vrea să înţeleagă individul, trebuie să pătrundă în entitatea particulară a acestuia şi să nu se oprească la particularităţile tipice. În acest sens, fiecare om individual este o problemă. Şi orice ştiinţă care se ocupă cu idei şi noţiuni abstracte despre specie, este numai o pregătire pentru cunoştinţa de care avem parte atunci când o individualitate omenească ne împărtăşeşte felul ei de a vedea lumea, şi pe care o dobândim, pe de altă parte, din conţinutul voinţei sale. În momentul în care am ajuns la sentimentul: aici avem de-a face cu un om care s-a eliberat de gândirea tipică şi de voinţa de specie, în acel moment trebuie să încetăm să mai recurgem la vreo noţiune din spiritul nostru dacă vrem să înţelegem fiinţa acestui om. Cunoaşterea constă din unirea noţiunii cu percepţia, prin gândire. În cazul tuturor celorlalte obiecte, observatorul trebuie să dobândească noţiunile cu ajutorul intuiţiei sale. La înţelegerea unei individualităţi libere însă este vorba numai de a primi în spiritul nostru, sub o formă pură (fără amestecul propriului nostru conţinut de noţiuni), noţiunile acestei individualităţi, după care ea se autodetermină. Oamenii care, pentru a-şi forma o judecată despre un semen al lor, recurg numaidecât la propriile lor noţiuni, nu vor putea ajunge niciodată la înţelegerea unei individualităţi. Aşa cum individualitatea liberă se eliberează de particularităţile speciei, tot aşa trebuie să se elibereze şi cunoaşterea de felul în care sunt înţelese caracteristici1e de specie.

Omul poate fi considerat ca un spirit liber în cadrul unei comunităţi omeneşti, numai în măsura în care s-a eliberat – în modul arătat – de caracteristicile de specie. Nici un om nu este în întregime specie, nici unul nu este cu totul individualitate. Dar, treptat, treptat, fiecare om îndepărtează din fiinţa sa o parte, mai mare sau mai mică, din caracterele de specie ale vieţii sale animalice şi din constrângerile pe care legile autorităţilor omeneşti le exercită asupra sa.

În ceea ce priveşte acea parte din fiinţa omenească, însă, pentru care omul nu a putut cuceri încă o astfel de libertate, el constituie un membru al organismului natural şi spiritual. El trăieşte, în această privinţă, aşa cum vede la alţii, sau cum îi poruncesc aceştia. Valoare etică, în adevăratul sens al cuvântului, are numai acea parte a acţiunilor sale care izvorăsc din intuiţiile sale. Instinctele morale pe care le-a dobândit prin moştenirea instinctelor sociale, devin etice abia după ce 1e-a primit în intuiţiile sale. Din intuiţiile etice individuale şi din primirea acestora în comunităţile omeneşti izvorăsc toate manifestările morale ale omenirii. Se mai poate spune: viaţa morală a omenirii constă din suma totală a producţiilor fanteziei morale de care sunt în stare indivizii umani liberi. Aceasta este concluzia monismului.