În cadrul acestui ciclu de conferințe am făcut să treacă prin fața sufletelor noastre – prin caracterizări foarte succinte, așa cum a fost posibil, avându-se în vedere numărul mic de conferințe – două documente importante ale omenirii și am văzut ce impulsuri au fost necesare pentru ca acestea să poată apărea; este vorba de sublima Bhagavad-Gita și de epistolele lui Pavel. Este important, pentru înțelegerea noastră, să evidențiem o deosebire fundamentală care există între întregul spirit al Bhagavad-Gitei și spiritul epistolelor lui Pavel.
Am spus deja că în Bhagavad-Gita ne întâmpină învățăturile pe care Krishna le dă discipolului său Arjuna. Asemenea învățături sunt date unui om individual pentru că, de fapt, e vorba de niște învățături intime. Această afirmație pare a fi contrazisă de faptul că azi oricine are acces la aceste învățături, deoarece pot fi găsite în Bhagavad-Gita. Dar ele nu erau accesibile oricui în vremea în care a fost creată Bhagavad-Gita. Atunci, asemenea învățături nu ajungeau la cunoștința tuturor, fiindcă erau obiectul unor comunicări orale. În acele vremuri vechi, învățătorii spirituali apreciau maturitatea discipolilor, în funcție de care transmiteau învățături corespunzătoare. O asemenea maturitate era verificată întotdeauna.
În epoca noastră nu se mai poate proceda în același mod cu nici una dintre învățăturile și îndrumările spirituale, care, oricum, într-un fel sau altul, au găsit calea de acces spre publicul larg. Noi trăim într-o epocă în care, dintr-un anumit punct de vedere, viața spirituală a devenit publică. Aceasta nu înseamnă că nu mai există știință ocultă, dar ea nu poate fi știință ocultă prin faptul că nu e tipărită sau răspândită. Există și în epoca noastră suficientă știință ocultă. De exemplu, teoria științei a lui Fichte [Nota 33], cu toate că oricine o poate avea sub formă de carte tipărită, e o adevărată doctrină ocultă. În definitiv, și filosofia lui Hegel ește o știință ocultă, deoarece foarte puțini oameni o cunosc și ea are toate șansele de a rămâne o doctrină ocultă. Și în multe alte privințe așa stau lucrurile în epoca actuală. Teoria fichteană a științei sau filosofia lui Hegel pot rămâne doctrine oculte, deoarece au fost scrise în așa fel, încât majoritatea oamenilor nu le înțeleg și adorm de îndată ce au citit primele pagini. Așa ceva rămâne de la sine o doctrină ocultă. Și la fel se întâmplă cu foarte multe lucruri din epoca noastră pe care oamenii cred că le cunosc. Dar, de fapt, ei nu le cunosc; prin aceasta ele rămân doctrină ocultă. Rămân doctrină ocultă și lucruri de felul celor cuprinse în Bhagavad-Gita, chiar dacă pot deveni accesibile, pe calea tiparului, în cercurile cele mai largi. Căci unul dintre oamenii cărora le cade azi în mână Bhagavad-Gita va vedea în ea revelații grandioase despre evoluția propriei sale ființe interioare, pe când altul nu o va privi decât ca pe o creație literară interesantă; pentru el toate ideile și sentimentele exprimate în Bhagavad-Gita sunt simple banalități. Fiindcă nu putem crede că cineva a prelucrat cu adevărat în interiorul lui ceea ce e cuprins în Bhagavad-Gita numai pentru că se pricepe să interpreteze în spiritul ei cele cuprinse în această scriere, de care el poate că e foarte departe. În acest fel, în multe privințe, o realitate e prin ea însăși, prin înălțimea ei spirituală, un mijloc de protecție împotriva banalizării.
Totuși, acest adevăr rămâne valabil: omul individual trebuie să aplice învățăturile prelucrate poetic în Bhagavad-Gita, să le trăiască el însuși, dacă vrea ca sufletul său să evolueze prin ele și să se poată, în cele din urmă, întâlni cu maestrul Yogăi, cu Krishna. Așadar, este vorba despre ceva care e oferit de marele învățător omului individual. Altfel stau lucrurile, dacă studiem din același punct de vedere epistolele lui Pavel. Constatăm că aici totul reprezintă o problemă a întregii comunități, care, în fond, se adresează unei pluralități de ființe umane. Fiindcă, dacă sesizăm înțelesul cel mai lăuntric al învățăturii lui Krishna, trebuie să spunem: Ceea ce viețuim prin învățătura lui Krishna viețuiește fiecare pentru el însuși, într-o severă izolare a sufletului său individual, iar întâlnirea cu Krishna o poate avea fiecare numai în calitate de pelerin singuratic pe căile sufletului, când regăsim drumul ce duce spre revelațiile originare și spre trăirile originare ale omenirii. Ceea ce poate oferi Krishna trebuie să fie dat fiecăruia în parte.
Altfel au stat lucrurile în ceea ce privește revelația pe care Impulsul lui Hristos a dat-o omenirii. Impulsul lui Hristos e gândit de la bun început drept un impuls care se adresează omenirii întregi, iar Misteriul de pe Golgota n-a fost săvârșit doar pentru un singur suflet, ci, dacă avem în vedere întreaga omenire, de la origini și până la sfârșitul evoluției pâmântești, ceea ce a avut loc pe Golgota s-a petrecut pentru toți oamenii. E o chestiune a comunității, posibilă în cea mai mare măsură. Iată de ce stilul epistolelor lui Pavel trebuie să facă abstracție de toate cele spuse până aici, iată de ce el trebuie să fie cu totul altul, în comparație cu stilul sublimei Bhagavad-Gita.
Să ne reprezentăm raportul lui Krishna cu Arjuna. El îi dă îndrumări clare, ca maestru al doctrinei Yoga, despre felul cum poate să se înalțe treaptă cu treaptă în sufletul său, spre a-l putea vedea. Și să alăturăm acestei situații un pasaj deosebit de important din epistolele lui Pavel, în care o anumită comunitate i se adresează apostolului cu întrebarea dacă anumite lucruri sunt adevărate, dacă anumite concepții pot fi considerate corecte, în raport cu ceea ce spusese el însuși. În învățătura pe care o dă Pavel, ca răspuns, găsim un pasaj care poate fi comparat, în ceea ce privește măreția sa, ba chiar și din punct de vedere stilistic-artistic, cu ce întâlnim în sublima Bhagavad-Gita. Dar aici totul are alt ton, ne dăm seama că toate sunt spuse pe baza unei cu totul altfel de simțiri. E pasajul în care Pavel le spune corintenilor cum trebuie îmbinate diferitele daruri umane în cadrul unui grup de oameni [Nota 34].
Krishna îi spune lui Arjuna: Tu trebuie să fii așa și trebuie să faci cutare lucru, și atunci vei înainta în sufletul tău treaptă cu treaptă. Corintenilor, Pavel le spune: Unul dintre voi are un dar, altul are un alt dar, un al treilea are și el darul lui, și dacă toate aceste daruri se îmbină în mod armonios, atunci și din punct de vedere spiritual se naște un întreg care poate fi pătruns în mod spiritual, în totalitate, de Hristos. Prin urmare, în virtutea situației de fapt, Pavel se adresează unor oameni care conlucrează, adică unei colectivităti umane. Cu o ocazie importantă, el se adresează unei colectivități umane, și anume atunci când ia în considerare darul de a vorbi în limbi.
Ce înseamnă această vorbire în limbi pe care o întâlnim în epistolele lui Pavel? Nu e altceva decât o rămășiță din vechile daruri spirituale de odinioară, care apar din nou în prezent, reînnoite, dar în deplină conștiență umană. Unde, referindu-ne la metodele noastre de inițiere, vorbim despre inspirație, lucrurile stau în felul următor: un om care, în epoca noastră, ajunge până la inspirație, îmbină cu această inspirație o conștiență clară, la fel cum îmbină o conștiență clară cu activitatea sa intelectuală cotidiană și cu percepțiile senzoriale de toate zilele. În vremurile vechi lucrurile se puneau altfel. Omul vorbea ca și cum ar fi fost instrumentul unor entități spirituale superioare, care se foloseau de organele sale pentru a exprima prin intermediul limbii sale unele adevăruri superioare. În acest caz, un individ uman putea să spună lucruri pe care el însuși nu le înțelegea. Apăreau mesaje din lumea spirituală pe care transmițătorul lor nu trebuia să le înțeleagă în mod nemijlocit, și tocmai în Corint se întâmplaseră asemenea lucruri. Acolo un anumit număr de oameni aveau darul vorbirii în limbi. Ei puteau să comunice anumite lucruri din lumile spirituale.
Dacă omul are un asemenea dar, el poate să facă o revelație, dar aceasta vine din lumea spirituală. Se poate întâmpla însă ca doi oameni să facă revelații diferite despre același lucru, deoarece sferele spirituale sunt multiple. Un om poate să-și găsească inspirația într-o anumită sferă spirituală, iar altul într-o altă sferă spirituală, și atunci e posibil ca revelațiile să nu fie concordante. Concordanța poate apărea doar când un om e în stare să pătrundă în lumile respective rămânând deplin conștient. Din acest motiv, Pavel face următorul îndemn: Există oameni care pot să vorbească în limbi, și există alții care știu să găsească tâlcul tălmăcirii limbilor. Ei trebuie să conlucreze precum mâna dreaptă și mâna stângă și noi nu trebuie să ascultăm doar pe cei ce vorbesc în limbi, ci și pe cei care, poate, nu au acest dar, în schimb știu să recunoască, să interpreteze ceea ce e în stare un om să aducă jos, pe Pământ, dintr-o sferă sau alta a lumii spirituale. Așa că și în acest caz Pavel îndeamnă la o activitate comunitară, care să ia naștere prin conlucrarea dintre oameni.
Pornind tocmai de la vorbirea în limbi, Pavel face acea pledoarie care, după cum am amintit deja, e atât de minunată din anumite puncte de vedere, încât poate fi comparată, în vigoarea ei, și din alte motive decât cele prezentate ieri, cu comunicările Bhagavad-Gitei. El spune: „Iar în ceea ce privește darurile duhovnicești, nu vreau, fraților, ca voi să fiți în necunoștință. Voi știți că la vremea când erați păgâni vă duceați la idolii cei necuvântători ca și cum ați fi fost niște apucați. De aceea vă fac cunoscut că nimeni grăind în Duhul lui Dumnezeu nu zice: Anatema fie Iisus! și nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus!, decât întru Duhul Sfânt. Sunt felurimi de daruri duhovnicești dar e același Duh; și sunt felurimi de slujiri, dar e același Domn; și felurimi de lucrări sunt, dar același Dumnezeu este Cel Care pe toate în toți le lucrează. Și arătarea Duhului i se dă fiecăruia spre folosul tuturor. Unuia i se dă prin Duh cuvânt de înțelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaștere, potrivit aceluiași Duh; și unuia într-același Duh i se dă credință; iar altuia darurile vindecărilor într-același Duh; unuia faceri de minuni; iar altuia, profeție; unuia deosebirea duhurilor; iar altuia felurimea limbilor; iar altuia tălmăcirea limbilor. Și pe toate acestea un același Duh le lucrează, fiecăruia în parte împărțindu-i după cum vrea El.
Că după cum trupul este unul și are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, deși multe, sunt un trup, așa-i și cu Hristos. Pentru că noi toți într-un Duh ne-am botezat, pentru ca să fim un singur trup – fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi – și toți la un Duh ne-am adăpat. Că nici trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Pentru că nu sunt mână, eu nu sunt din trup!, asta nu înseamnă că el nu e din trup; și dacă urechea ar zice: Pentru că nu sunt ochi, eu nu sunt din trup!, asta nu înseamnă că ea nu e din trup. Și dacă întregul trup ar fi ochi, unde ar fi auzul? Și dacă ar fi pe de-a-ntregul auz, unde-ar fi mirosul? Dar așa cum e, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, așa cum a vrut El. Dacă ele toate ar fi un singur mădular, unde-ar fi trupul? Dar așa cum e, sunt multe mădulare dar un singur trup.
Și nu poate ochiul să-i spună mâinii: N-am nevoie de tine! sau, tot așa, capul să le zică picioarelor: N-am nevoie de voi! Dimpotrivă, cu mult mai mult: mădularele trupului socotite a fi mai slabe, ele sunt mai trebuincioase; și pe cele care ni se par că sunt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, și cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviință, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinstire celui căruia îi lipsește, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; și dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură cu el. Iar voi sunteți trupul lui Hristos, și mădulare fiecare în parte. Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli; al doilea, profeți; al treilea, învățători. Apoi sunt minunile (cei care le fac – nota trad.), apoi darurile vindecărilor (cei care le au – nota trad.), ajutorările, cârmuirile (cei care organizează administrarea comunității – nota trad.), vorbirea în limbi. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt profeți? Oare toți sunt învătători? Oare toți fac minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească vorbirile în limbi?”*
* Cor. I, 12, 1–30, în versiunea revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune a B.O.R., București, 1993 (nota trad.).
Apoi Pavel vorbește despre forța care poate să lucreze în omul individual, dar și în cadrul comunității, și care unește toate mădularele izolate ale comunității, la fel cum forța trupului reunește forța mădularelor izolate ale trupului. Nici Krishna nu spune unui singur om lucruri mai frumoase decât cele pe care Pavel le-a rostit adresându-se omenirii. El vorbește de forța lui Hristos, care-i unește pe toți indivizii umani, la fel cum trupul unește diferitele mădulare. Iar forța care poate exista în fiecare individ uman precum forța de viață în fiecare mădular și care trăiește, totuși, în organismul unitar al unei comunități, e caracterizată de Pavel în cuvinte impunătoare.
„Am să v-arăt acum o cale și mai înaltă. De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar dacă n-am iubire, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval zăngănitor.
Și de-aș avea darul profeției și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința și de-aș avea credința toată să pot muta și munții, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt.
Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește. Iubirea rabdă-ndelung, iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se
trufește, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviință, nu-și caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ține-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură.
Pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă.
Iubirea niciodată nu trece. Prorocirile vor pieri. Limbile vor înceta. Știinta se va sfârși.
Cunoașterea este numai o parte, profeția este o altă parte. Dar când va veni ceea ce-i dăsăvârșit, atunci ceea ce-i în parte se va desființa.
Când eram copil vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când am devenit bărbat, le-am desființat pe cele ale copilului.
Căci acum vedem în oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci (vom privi spiritul – nota trad.) față către față. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaște, așa cum și eu deplin sunt
cunoscut.
Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, iubirea; dar cea mai mare din ele este iubirea.
Urmăriți iubirea; și râvniți la darurile duhovnicești, dar mai ales la acela al profeției.
Pentru că cel ce grăiește în limbi nu oamenilor le vorbește, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înțelege, dar el în Duh grăiește taine.”
Vedem că Pavel cunoaște natura vorbirii în limbi. El spune:
„Cel ce vorbește în limbi nu grăiește oamenilor, ci lui Dumnezeu; el vorbește aflându-se printre zei.
Dimpotrivă, cel ce face profeții le vorbește oamenilor: spre zidire, îndemn și mângâiere. Cel ce grăiește într-o limbă pe sine însuși se zidește; dar cel ce profetizează zidește Biserica.
Eu pe toți vă vreau să grăiți în limbi, dar cu mult mai mult să profetizați. Cel ce profetizează e mai mare decât cel ce grăiește în limbi, în afară numai dacă acesta și tălmăcește, pentru ca
Biserica să primească zidire.
Iar acum, fraților, dac-aș veni la voi grăind în limbi, de ce folos v-aș fi dacă nu vă vorbesc fie întru descoperire, fie întru cunoștință, fie întru profeție, fie întru învățătură?
Căci așa cum instrumentele muzicale – fie flaut, fie țiteră: de nu vor scoate sunete deosebite, cum se va cunoaște care este din flaut sau care este din titeră? Iar dacă trâmbita va scoate
un sunet fără semn (adică fără timbrul caracteristic – nota trad.), cine se va pregăti de război?
Așa și voi: dacă prin limba voastră nu veți scoate cuvânt lesne de înțeles, cum se va cunoaște ce ați grăit? Veți vorbi în vânt.”*
* Cor., 12, 31; 13, 1–13; 14, 1–9 (nota trad.).
Toate acestea ne arată că diferitele daruri spirituale trebuie să fie oferite membrilor comunității și că ei trebuie să conlucreze, ca individualități. Dar cu aceasta ne situăm, de asemenea, în punctul în care revelația lui Pavel trebuie să se deosebească în mod fundamental, datorită momentului din evoluția omenirii în care apare, de revelația lui Krishna.
Revelația lui Krishna se adresează omului individual, dar, în fond, fiecărui om, când devine atât de matur încât să poată parcurge ascendent calea sufletului; așa cum spune maestrul doctrinei Yoga. Suntem trimiși cu gândul la vremurile străvechi ale omenirii, la care, în sensul învățăturii lui Krishna, vrem, de fapt, să ne întoarcem, în spirit. În acele timpuri oamenii erau mai puțin individualizați, încât se putea presupune că aceeași învățătură și aceleași îndrumări erau bune pentru orice om.
Pavel s-a aflat în fata unei omeniri ai cărei membri se diferențiaseră în mod individual și era chiar necesar ca ei să se diferențieze, fiecare cu darul său special. Acum nu se mai putea conta pe faptul că ar fi posibil să se dea același lucru fiecărui suflet individual, era necesar să se atragă atenția asupra a ceea ce planează invizibil peste toate. Acest ceva este Impulsul hristic. Impulsul hristic este ca un fel de nou suflet-grup al omenirii, dar un suflet-grup care vrea să fie căutat de această omenire în mod conștient.
Ca să ne lămurim asupra acestui lucru, să ne reprezentăm cum arată în lumea spirituală unii discipoli ai lui Krishna și cum arată acei oameni care au fost atinși în străfundul cel mai adânc al ființei lor de Impulsul hristic. Fiecare dintre discipolii lui Krishna a aprins înăuntrul său același impuls, care i-a fost dat de maestrul căii Yoga. În viața spirituală toți sunt la fel. Tuturor le-au fost date aceleași îndrumări. Cei care au fost atinși de Impulsul hristic, sunt independenti de trup în lumea spirituală; fiecare cu individualitatea sa, cu forțele lui spirituale diferențiate. De aceea, în lumea spirituală fiecare poate face altceva. Iar conducătorul, cel care se revarsă în sufletul fiecăruia, oricât de individual ar fi acesta, este Hristos, care e prezent în sufletul fiecăruia și planează totodată deasupra tuturor. În acest caz, avem de-a face cu o comunitate diferențiată, chiar și acolo unde sufletele sunt independente de trup, în timp ce sufletele discipolilor lui Krishna constituie un tot unitar, dacă au primit îndrumările de la maestrul căii Yoga. Dar sensul evoluției omenirii este ca sufletele să se diferențieze din ce în ce mai mult.
Acesta este motivul pentru care Krishna vorbește altfel decât Pavel. El i se adresează – așa cum mărturisește în Bhagavad-Gita – discipolului. Pavel se adresează fiecărui om, și totul rămâne o problemă a evoluției individuale: potrivit cu gradul său de maturitate, individul uman se poate opri pe una din treptele incarnărilor sale, la viața exoterică, sau poate să se îndrepte spre esoterism și să se înalțe la nivelul unui creștinism esoteric. În creștinism putem ajunge pe culmile esoterismului, dar plecăm din cu totul alt punct decât cel din care pornim în învățătura lui Krishna. În învățătura lui Krishna fiecare pleacă din locul în care e situat, ca om, și fiecare își înalță sufletul spre culmi, ca individ, ca om izolat. În creștinism se pleacă de la stabilirea unei relații, a unei legături cu Impulsul hristic, înainte chiar de a se face primul pas, de la faptul că acesta precede tot restul.
Pe drumul spiritual ce duce la Krishna poate merge doar cel ce respectă îndrumările date de acesta, pe drumul spiritual spre Hristos poate merge oricine, fiindcă jertfa Misteriului de pe Golgota a fost săvârșit pentru toți oamenii care pot avea o relație cu Misteriul. Dar aceasta e o faptă exterioară, săvârșită pe planul fizic. De aceea, primul pas are loc pe planul fizic. Acesta e principalul.
Dacă înțelegem importanța pe care o are Impulsul hristic pentru întreaga istorie a lumii, nu e nevoie să avem ca punct de plecare o anumită confesiune creștină; în epoca noastră se poate pleca chiar de la un punct de vedere total opus sau chiar de la indiferență față de Hristos. Dar, dacă un om se cufundă în viața spirituală, dacă percepe contradicțiile și inepțiile materialismului, este posibil, în epoca noastră, ca punctul de plecare, calea cea mai autentică spre Hristos, să nu-l constituie o anumită confesiune religioasă. Când în afara cercurilor noastre se spune despre noi că pornim de la un anumit crez legat de Hristos, această afirmație poate fi considerată o calomnie, deoarece nu e vorba de faptul că se are în vedere o confesiune religioasă oarecare, ci de faptul că se pleacă de la înseși condițiile vieții spirituale și că orice om, indiferent că e mahomedan sau budist, evreu, hinduist sau creștin, poate să înțeleagă Impulsul hristic, în întreaga sa semnificație pentru evoluția omenirii. Întreaga concepție și modul de a vorbi ale lui Pavel sunt pătrunse de acest adevăr și, din acest punct de vedere, el e personalitatea dătătoare de ton în ceea ce privește prima vestire a Impulsului hristic în lume.
Când am arătat că filosofia Samkhya urmărește schimbările formelor, ceea ce se referă la prakriti, am avut ocazia să spunem: În tot ceea ce stă la baza profundelor sale epistole, Pavel acționează din purusha, din sufletesc. Despre devenirea și destinul sufletului, așa cum traversează el întreaga dezvoltare a omenirii, evoluând în multiple feluri, despre toate acestea găsim la Pavel lămuriri precise și profunde.
Există o deosebire fundamentală între ce a realizat gândirea orientală și ce întâlnim la Pavel, expus cu o claritate atât de admirabilă. Am arătat ieri că tot ce face Krishna are scopul de a-l ajuta pe om să găsească drumul care-l scoate din sfera formelor schimbătoare. Dar prakriti rămâne în afară, ca ceva străin sufletului. În cadrul acestei evoluții orientale, chiar și în cadrul inițierii orientale, toate eforturile au ca scop de a ne elibera de existența materială, de ceea ce există ca natură în afară, în jurul nostru. Ceea ce e răspândit în afară, ca natură, se prezintă, în sensul filosofiei vedice, drept maya. Tot ce se află în afară e maya; eliberarea de maya este Yoga. Am văzut că în Bhagavad-Gita se cere ca omul să se elibereze de tot ce face, lucrează, vrea și gândește, de lucrurile față de care simte plăcere și încântare, să se elibereze și să triumfe, ca suflet, asupra a tot ce e realitate exterioară. Lucrarea pe care omul o săvârșește trebuie să se desprindă de el, dacă putem spune așa, și astfel, odihnindu-se în sine însuși, el să fie mulțumit. Așa că, de fapt, țelul care stă în fața sufletului oricărui discipol care vrea să evolueze în sensul învățăturii lui Krishna e acela de a deveni un paramahamsa, adică un înalt inițiat, care lasă în urmă întreaga existență materială, care triumfă asupra a tot ce a săvârșit el însuși aflându-se încă în cadrul lumii senzoriale, un om care duce o existentă pur spirituală, care a biruit lumea senzorială în așa măsură, încât în el nu mai există nici o dorință de a se reincarna, nu mai are nimic comun cu tot ce s-a integrat acestei existențe senzoriale, ca lucrare a sa. Aceasta înseamnă ieșirea din maya, biruirea acestei maya.
Nu tot așa stau lucrurile în cazul lui Pavel. Avem impresia că, dacă i-ar veni în întâmpinare asemenea învățături orientale, ceva din străfundurile mai adânci ale sufletului său l-ar face să rostească cuvintele: Da, tu vrei să evoluezi spre a ieși din înlănțuirea tuturor lucrurilor care te înconjoară aici precum și a tuturor lucrărilor pe care le-ai săvârșit vreodată în realitatea exterioară. Vrei să părăsești toate acestea, lăsându-le în urma ta? Oare nu sunt toate acestea opera lui Dumnezeu, nu sunt ele realități divine, create pe cale spirituală de Dumnezeu? Oare nu disprețuiești creațiile lui Dumnezeu, când vrei să te lepezi de toate acestea? Nu trăiește în ele revelarea lui Dumnezeu, spiritul lui Dumnezeu? N-ai vrut, mai întâi, în propriile tale lucrări, să-l redai pe Dumnezeu, cu iubire, credință și dăruire, iar acum încerci să triumfi asupra a ceea ce e lucrarea lui Dumnezeu?
Ar fi bine dacă ne-am înscrie adânc în suflet aceste cuvinte, care n-au fost rostite niciodată de Pavel, desigur, dar care pulsează din adâncurile sufletului său, deoarece în ele se exprimă esența a ceea ce noi recunoaștem drept revelație occidentală. Noi vorbim în sensul lui Pavel despre maya care ne înconjoară. Mai spunem: Pretutindeni suntem înconjurați de maya! Oare în această maya nu există revelarea spiritului, nu sunt toate acestea o operă spirituală divină și nu e un sacrilegiu să nu înțelegi că avem de-a face cu o asemenea creație? La aceasta se adaugă alte întrebări: De ce sunt toate acestea maya? De ce vedem maya de jur împrejurul nostru? Occidentul nu se oprește la întrebarea dacă toate acestea sunt maya; el întreabă de ce sunt ele maya. Și de aici rezultă un răspuns care ne conduce în interiorul sufletescului, în purusha: Deoarece odinioară a căzut în puterea lui Lucifer, sufletul vede totul prin vălul mayei, el, ca suflet, așterne vălul mayei peste toate lucrurile. Oare lumea obiectivă e de vină că noi vedem maya? Nu. Nouă, ca suflete, lumea obiectivă ne-ar apărea în adevărul ei, dacă n-am fi căzut pradă lui Lucifer. Ea ne apare drept maya doar din cauză că nu suntem în stare să pătrundem până în ultimele temeiuri ceea ce există în jurul nostru. Și aceasta se întâmplă din cauză că sufletul a căzut pradă lui Lucifer; nu e vina zeilor, e vina propriului suflet. Tu, suflete, ai făcut ca lumea să fie maya pentru tine, prin faptul că ai căzut pradă lui Lucifer.
De la cea mai înaltă exprimare spiritual-științifică a acestui adevăr și până jos, la cuvântul lui Goethe: „Simțurile nu înșeală, dar judecata înșeală” [Nota 35], e o linie dreaptă. Filistinii și zeloții pot să-l combată cât vor pe Gcethe, ei pot să combată oricât creștinismul lui Goethe, el tot a avut dreptul de a spune că el e unul dintre oamenii cei mai creștini [Nota 36], fiindcă în adâncul ființei sale Goethe gândea hristic până și în această maximă. Sufletul e vinovat de faptul că ceea ce vede nu-i apare în adevărul său, ci ca maya, ceea ce în orientalism ni se înfățișează ca fiind faptă a zeilor înșiși; aici e îndreptat spre străfundurile sufletului uman, unde se dă mereu lupta cu Lucifer.
Dacă-l privim în întreaga sa semnificație, orientalismul este într-un anumit sens materialism, tocmai din cauză că nu recunoaște spiritualitatea mayei și vrea să iasă din cadrul realității materiale. Ceea ce pulsează în epistolele lui Pavel și, în viitor, se va răspândi pe întreaga suprafață a pământului, e o învățătură despre suflet, chiar dacă, deocamdată, e prezentă numai sub formă de germene și, de aceea, poate fi atât de prost înțeleasă în epoca noastră care are caracter tamas. Natura deosebită a mayei trebuie bine înțeleasă, și de-abia atunci va fi cunoscută esența progresului viitor al omenirii. Atunci vom înțelege la ce se referă Pavel când vorbește de primul Adam, al cărui suflet a căzut pradă lui Lucifer și care, din această cauză a fost prins în mrejele materiei; aceasta nu înseamnă altceva decât că s-a încurcat în plasa unui mod greșit de a viețui materia. Materia din lumea exterioară, care e creația lui Dumnezeu, e bună. Ceea ce se petrece în interiorul ei, e bun. Ceea ce sufletul a viețuit în contact cu această lume a devenit din ce în ce mai rău, din cauză că sufletul a căzut în puterea lui Lucifer. Pavel îl numește pe Hristos al doilea Adam [Nota 37], pentru că el a intrat în lume neispitit de Lucifer și poate deveni, datorită acestui fapt, conducătorul și prietenul sufletelor umane, care le ajută să se îndepărteze de Lucifer, adică să-și stabilească o relație corectă cu acesta.
Pavel n-a putut să comunice omenirii din vremea sa tot ce știa ca inițiat. Cine se pătrunde de învățăturile epistolelor lui Pavel își va da seama că ele sunt mult mai profunde decât exprimă în exterior. Aceasta se întâmplă deoarece Pavel trebuia să se adreseze unei comunități și să țină seama de puterea de înțelegere a umanității. Iată de ce, în epistolele sale, multe lucruri par să se contrazică. Dacă vom pătrunde însă în adâncul lor, vom întâlni pretutindeni impulsurile ce vin de la Ființa lui Hristos.
Să ne amintim cum am descris noi Misteriul de pe Golgota. De-a lungul anilor, am înțeles că există două relatări diferite despre copilăria lui Iisus Hristos [Nota 38], cea din Evanghelia lui Matei și cea din Evanghelia lui Luca, deoarece, în realitate, avem de-a face cu doi copii Iisus. Și am înțeles că, din punct de vedere exterior, după carne, ca să vorbim în sensul lui Pavel, adică după descendența fizică, cei doi copii Iisus se trag din seminția lui David, unul din linia genealogică a lui Nathan, celălalt din linia lui Solomon, că, prin urmare, cam în același timp s-au născut doi copii Iisus. Într-unul din băieți, în cel din Evanghelia lui Matei, îl găsim reincarnat pe Zarathustra, și am subliniat că în celălalt băiat Iisus, pe care ni-l înfățișează Evanghelia lui Luca, nu se află un eu uman propriu-zis, de felul celui care exista în celălalt băiat Iisus, în care trăiește un eu evoluat, cum este eul lui Zarathustra. În copilul Iisus din Evanghelia lui Luca viețuiește acel ceva din om care n-a intrat în fluxul evoluției umane pe Pământ.
E destul de greu să ajungem la o reprezentare corectă asupra acestui aspect. Numai dacă încercați să vă reprezentați cum sufletul care a fost incarnat în Adam, deci în cel care poate fi desemnat ca Adam, în sensul cărții mele Știința ocultă [Nota 39], cade pradă ispitirii lui Lucifer, care e înfățișată în mod simbolic în Biblie prin căderea în păcat a omului edenic. Imaginați-vă acest lucru, și mai imaginați-vă că pe lângă acea substanță sufletească umană care s-a incarnat în trupul lui Adam mai există o esență umană, o entitate umană care nu s-a incarnat atunci, care n-a pătruns într-un corp fizic, ci a rămas sub formă sufletească. Nu e necesar să vă reprezentați decât că, înainte ca în evoluția omenirii să fi luat naștere un om fizic, avem de-a face cu un suflet, care s-a împărțit apoi în două. Una dintre părți, unul dintre urmașii sufletului comun, se incarnează în Adam, și astfel acest suflet intră în incarnare, cade pradă ispitirii lui Lucifer ș.a.m.d. Cât despre celălalt suflet, sufletul-frate al primului, conducerea înțeleaptă a lumii prevede că nu va fi bine dacă se va incarna și el. Așa că acest suflet e reținut în lumea sufletească; prin urmare, el nu trăiește în șirul incarnărilor omenirii, ci e păstrat în rezervă. Cu el intră în legătură numai initiații Misteriilor. Așadar, acest suflet nu își însușește trăirea eului nici în cursul acestei evoluții care are loc înainte de Misteriul de pe Golgota, deoarece o asemenea trăire e viețuită numai prin incarnarea în trupul uman. În acest suflet există, totuși, întreaga înțelepciune care putuse fi viețuită pe Saturn, Soare, Lună, există întreaga iubire de care un suflet uman poate fi capabil. S-ar putea spune deci că acest suflet rămâne nevinovat, în raport cu întreaga vină de care se poate pătrunde omenirea de-a lungul incarnărilor sale. Acest suflet nu l-am fi putut întâlni sub formă exterioară, ca om; el era perceput numai de către vechii clarvăzători. Și aceștia chiar îl percepeau. El avea, ca să spunem așa, relații cu Misteriile. Este vorba deci de un suflet care există în cadrul evoluției omenirii, dar e situat, totuși, deasupra ei, un suflet care nu putea fi perceput decât pe cale spirituală, un precursor al omului, un adevărat supraom.
Acesta e sufletul care a fost incarnat în locul unui eu, în copilul Iisus din Evanghelia lui Luca. Vă amintiți conferințele de la Basel [Nota 40]. Acolo am descris acest eveniment. Avem de-a face deci cu un suflet care doar seamănă cu un eu, care lasă impresia, în mod absolut firesc, când intră în trupul lui Iisus, că e un eu, dar manifestările sale sunt deosebite de ale unui eu obișnuit. Am subliniat deja faptul că băiatul din Evanghelia lui Luca a vorbit imediat ce a venit pe lume într-o limbă pe care mama sa o înțelegea; și alte fenomene similare au fost observate. Știm apoi că băiatul din Evanghelia lui Matei, în care a trăit eul lui Zarathustra, a crescut până la vârsta de doisprezece ani; el nu poseda nici un fel de cunoaștere sau știință umană deosebită, purta însă în el înțelepciune divină și putere de jertfă divină.
Băiatul din Evanghelia lui Luca a crescut, fără a se dovedi prea bine înzestrat pentru lucrurile pe care cineva le poate învăța ca om, din punct de vedere exterior. Și mai știm că trupul copilului Iisus despre care relatează Evanghelia lui Matei a fost părăsit de eul lui Zarathustra și că atunci când copilul Iisus din Evanghelia lui Luca avea doisprezece ani eul lui Zarathustra a luat în stăpânire trupul acestui copil Iisus. E momentul la care se face aluzie când se spune că băiatul Iisus din Evanghelia lui Luca, în vârstă de doisprezece ani, e găsit în templu de către părinții săi, care-l pierduseră, învățându-i pe înțelepți.
Mai știm că acest copil din Evanghelia lui Luca poartă în sine, până la vârsta de treizeci de ani, când acesta părăsește trupul copilului Iisus, eul lui Zarathustra și că tot ceea ce este acum înveliș e luat în stăpânire de Hristos, care este o ființă supraumană, aparținând ierarhiilor superioare și care a putut locui într-un trup uman numai în aceste împrejurări, datorită faptului că i-a fost oferit prin jertfă un trup care până la doisprezece ani fusese pătruns de forțele înțelepciunii preumane, de forțele iubirii divine preumane, și în care, apoi, a pătruns tot ceea ce fusese cucerit de eul lui Zarathustra de-a lungul multor incarnări, prin inițiere. Poate că nimic nu trezește în noi atât de bine respectul, venerația, pe scurt, sentimentul potrivit față de Ființa lui Hristos ca încercarea de a înțelege ce fel de corporalitate a fost necesară pentru ca acest Eu hristic să poată pătrunde în omenire.
Unii au găsit, în această descriere, care vine din adâncurile sfintelor Misterii ale epocii moderne, că entitatea lui Hristos pare mai puțin intimă și umană decât acel Iisus Hristos pe care mulți l-au venerat așa cum și-l reprezintă majoritatea oamenilor: familiar, accesibil omului, incarnat într-un trup uman obișnuit, în care nu viețuise nimic de felul unui eu al lui Zarathustra. S-a reproșat învățăturii aduse de noi faptul că acest Iisus Hristos al nostru a fost alcătuit din forțele existente pe toate tărâmurile lumii. Asemenea reproșuri provin din comoditatea cunoașterii umane, a simțirii umane, care nu vrea să se ridice până la culmile reale ale simțirii și sentimentului. Realitatea supremă trebuie cucerită și prin faptul că sufletul nostru se străduiește să ajungă la acea intensitate interioară a simțirii și a sentimentului care e necesară, dacă vrem să facem accesibil cât de cât sufletului nostru tot ce este mai măreț, mai înalt. Așa că primul sentiment nu face decât să crească în intensitate, dacă-l privim într-o asemenea lumină.
Și mai știm un lucru. Știm în ce fel trebuie să tălmăcim cuvintele Evangheliei: „Se revelează forțele lui Dumnezeu în înalturi, și pace se răspândește printre oamenii însuflețiți de bunăvoință” [Nota 41]. Știm că ea, solia păcii și a iubirii, se face auzită atunci când apare copilul Iisus din Evanghelia lui Luca, datorită faptului că în corpul său astral pătrunde Buddha, aflat deja într-o entitate care-și traversase ultima incarnare drept Gautama Buddha și care se înălțase la deplina spiritualitate; prin urmare, în corpul astral al copilului Iisus despre care ne vorbește Luca s-a revelat Buddha, așa cum evoluase el până la apariția pe pământ a Misteriului de pe Golgota.
Astfel noi am adus în fața noastră entitatea lui Iisus Hristos, sub forma în care ea poate fi dată omenirii de-abia azi, din adâncurile științei oculte. Cu toate că era inițiat, Pavel a fost nevoit să vorbească, pentru vremurile de atunci, în cuvinte mai ușor de înțeles; el nu putea presupune că se adresează unei omeniri care înțelege deja noțiuni de felul celor pe care noi le putem aduce aproape de inimile umane. Ceea ce a constituit dimensiunea inspirației sale s-a datorat însă inițierii care i se dăruise prin har divin. Eu spun că această inițiere este săvârșită prin har divin, pentru că Pavel nu a ajuns la ea pe calea unei evoluții obișnuite, în cadrul vechilor Misterii, ci prin har venit de sus, mergând spre Damasc, unde i s-a arătat Hristos cel înviat. El a întâmpinat această apariție de pe drumul Damascului [Nota 42] știind că de la Misteriul de pe Golgota trăiește unit cu sfera lumii pământești ceea ce a înviat atunci pe Golgota. El l-a recunoscut pe Hristos cel înviat. Și pe el l-a vestit de atunci înainte. De ce a putut să-l perceapă așa cum i s-a arătat?
Trebuie să ne adâncim puțin în natura unei asemenea viziuni, a unei asemenea manifestări ca cea de pe drumul Damascului, deoarece ea a fost, totuși, o manifestare de o natură cu totul deosebită. Numai acei oameni care nu vor cu adevărat să învețe ceva din realitățile oculte pot pune de-a valma tot ceea ce e fenomen vizionar și nu fac deosebire între viziunea lui Pavel și multe alte viziuni, de felul celor pe care le-au avut sfinții de mai târziu. Așa face, de exemplu, autorul Soliei păcii [Nota 43], care se numără printre cei ce nu vor să învețe cu adevărat ceva în legătură cu realitățile oculte.
Ce reprezintă, de fapt, acest fenomen, de ce Pavel a putut să-l perceapă pe Hristos așa cum i-a apărut în fața orașului Damasc? Acesta era Hristos cel înviat? Întrebarea aceasta conduce la o altă întrebare: Ce a făcut necesar ca întreaga entitate a lui Hristos să poată coborî în Iisus din Nazaret, prin acel eveniment care ne este prezentat drept Botezul în Iordan oficiat de Ioan? Am spus mai înainte cum a fost pregătită acea corporalitate în care urma să coboare entitatea lui Hristos. Dar cum s-a putut ca Cel Înviat să poată apărea sub o formă sufletească atât de densă ca cea în care i s-a revelat lui Pavel? Cum explicăm acea aură de lumină în care Hristos i-a apărut lui Pavel în fața Damascului? De unde a provenit ea?
Dacă vrem să aflăm răspunsul la aceste întrebări, trebuie să adăugăm câte ceva în completarea celor spuse mai înainte. V-am spus că a existat un fel de suflet-frate al lui Adam, al acelui Adam care a intrat în șirul generațiilor umane. Sufletul-frate al lui Adam a rămas în lumea sufletească. Și tot acest suflet-frate a fost acela care s-a incarnat în copilul Iisus din Evanghelia lui Luca. Dar el nu se incarnase pentru prima oară, în sensul strict al cuvântului, ca om fizic, ci se mai incarna o dată, în mod profetic. Și înainte de acest moment fusese folosit deja ca sol al sfintelor Misterii. V-am mai spus că el a avut relații cu Misteriile, a fost îngrijit și cultivat în Misterii, ca să spun așa, și a fost trimis în locul în care se întâmpla ceva important în omenire. El era însă doar o apariție sub formă de corp eteric, de aceea a putut fi perceput numai cât timp a existat vechea clarvedere. Dar aceasta a existat în vremurile de demult. Acest suflet-frate al lui Adam n-a trebuit să ajungă până în corpul fizic ca să poată fi văzut. Așa că el a apărut de multe ori în evoluția omenirii, trimis de impulsurile Misteriilor întotdeauna când în evoluția pământească trebuia să se producă lucruri importante. Dar n-a avut nevoie să se incarneze, în vremurile vechi, deoarece atunci exista clarvederea.
El a fost nevoit să se incarneze pentru prima oară în perioada în care trebuia depășită vechea clarvedere, la trecerea omenirii de la a treia la a patra epocă postatlanteană, despre care am vorbit ieri. Și atunci a acceptat un fel de incarnare compensatorie, a intrat în această incarnare pentru a se putea manifesta în perioada în care clarvederea dispăruse. Acest suflet-frate al lui Adam a fost incarnat în Krishna, singura dată când a trebuit să apară, spre a deveni vizibil și din punct de vedere fizic, apoi el s-a incarnat din nou în copilul Iisus despre care pomenește evanghelistul Luca. Înțelegem acuma de ce Krishna vorbește într-un mod atât de suprauman, de ce el e cel mai bun învățător pentru eul uman, de ce reprezintă, ca să spunem așa, o depășire a eului, de ce pare atât de minunat din punct de vedere sufletesc. Pentru că în acel moment sublim pe care l-am adus în fața sufletelor noastre acum câteva zile el apare drept omul care încă nu s-a cufundat în șirul incarnărilor umane.
Apoi el apare din nou, spre a se incarna în copilul Iisus despre care am vorbit. De aici, acea desăvârșire care ia naștere atunci când cele mai importante concepții despre lume ale Asiei se reunesc în copilul Iisus care a împlinit doisprezece ani, când eul lui Zarathustra se unește cu spiritul lui Krishna. Acum învățaților din templu nu le mai vorbește doar Zarathustra. El vorbește ca eu, el vorbește cu mijloacele prin care Krishna a vestit odinioară doctrina Yoga, vorbește despre o Yoga care s-a ridicat cu încă o treaptă spre înalturi; el se unește cu forța lui Krishna, cu Krishna însuși, pentru a crește până la vârsta de treizeci de ani. Și de-abia după aceasta avem acea corporalitate completă care poate fi luată în stăpânire de Hristos. În acest fel se întâlnesc și confluează curentele spirituale ale omenirii. Astfel că, în momentul când are loc Misteriul de pe Golgota, avem o colaborare a celor mai importanți conducători ai omenirii, o sinteză a vieții spirituale.
Când Pavel are viziunea din fața Damascului, ceea ce îi apare este Hristos. Aura de lumină în care se înveștmântează Hristos este Krishna. Și datorită faptului că Hristos l-a luat pe Krishna drept înveliș sufletesc al său, prin care va acționa de atunci înainte, în ceea ce începe să strălucească acum în Hristos e prezent, de asemenea, tot ce a fost cândva conținutul sublimei Bhagavad-Gita.
Găsim în cărțile Noului Testament multe adevăruri din vechea învătătură a lui Krishna, chiar dacă aici ele sunt disipate peste tot. Dar învătătura lui Krishna a devenit un bun al întregii omeniri datorită faptului că Hristos nu este un eu uman și nu face parte din omenire, ci din ierarhiile superioare. Dar în felul acesta Hristos aparține acelor vremuri în care omul nu era încă separat de ceea ce-l înconjoară acum ca existență materială și care, în urma ispitirii sale de către Lucifer, i se prezintă învăluită în maya. Dacă urmărim întreaga evoluție a trecutului, vedem că în acele vremuri vechi nu exista încă acea separare riguroasă dintre spiritual și material, că cele materiale se mai revelau încă în mod spiritual, că spiritualul se mai revela încă în mod exterior. Datorită faptului că prin Impulsul hristic de omenire se apropie ceva care exclude o separare atât de riguroasă între purusha și praktriti ca cea care ni se înfățișează în filosofia Samkhya, Hristos devine călăuzitorul oamenilor din sine spre afară, dar și spre creația lui Dumnezeu. Oare ne este îngăduit atunci să spunem că trebuie să părăsim neapărat lumea mayei, dacă ne-am dat seama că ea apare din vina noastră? Nu, deoarece acest lucru ar fi un sacrilegiu față de spiritualul din lume; ar însemna să-i atribuim materiei însușiri peste care așternem noi înșine vălul mayei. Mai degrabă ar trebui să sperăm că, dacă vom birui în noi ceea ce face ca materia să ne apară drept maya, ne vom împăca iar cu lumea. Oare din această lume care ne înconjoară nu se ivește ceva care ne spune că ea e o creație a Elohimilor și că în ultima zi a Creațiunii acești Elohimi au spus: Și iată, erau bune foarte? [Nota 44]
Aceasta ar fi karma care s-ar împlini, dacă ar exista doar o învățătură a lui Krishna, deoarece în lume nu există nimic a cărui karmă să nu se împlinească. Dacă în veșnicie n-ar exista decât învățătura lui Krishna, existenței materiale a lumii înconjurătoare, revelării lui Dumnezeu, despre care la începutul evoluției pământești Elohimii au spus: Și iată, totul este foarte bine, atunci acestei revelări a lui Dumnezeu i s-ar contrapune concepția umană: Ea nu este bună, trebuie s-o părăsese! Judecata omului s-ar situa deasupra judecății lui Dumnezeu. Așa că noi trebuie să înțelegem cuvintele care stau, ca o taină, la începutul evoluției. Nu trebuie să punem părerea oamenilor mai presus de părerea lui Dumnezeu. Dacă am putea elimina din ființa noastră orice vină și dacă ar rămâne ca singura greșeală faptul că blasfemiem creațiunea Elohimilor, atunci karma pământească ar trebui să se împlinească și în viitor totul s-ar prăbuși peste noi. Așa s-ar împlini karma, în mod inevitabil.
Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, Hristos a venit în lume sub o formă vizibilă, spre a ne împăca în așa fel cu lumea, încât noi să învățăm cum putem birui ispitirile lui Lucifer, încât să percepem revelarea lui Dumnezeu în lume în adevărata ei înfățișare, încât să-l găsim pe Hristos, pe cel care ne împacă cu lumea, care ne introduce în arta de a vedea adevărata înfățișare a revelării lui Dumnezeu în lume, încât să învățăm prin El sensul cuvântului străvechi: „Și iată, erau bune foarte”. Mai avem nevoie de Hristos pentru a învăța să ne oferim ceea ce nu avem voie să atribuim lumii. Și chiar dacă toate celelalte păcate ne-ar putea fi luate, acest păcat a trebuit să ne fie ridicat de către El.
Transformat într-un sentiment moral, acest lucru ne prezintă Impulsul hristic într-o perspectivă nouă. El ne arată, în același timp, de ce a fost necesar ca Impulsul hristic să se învăluie în Impulsul lui Krishna, ca suflet superior.
Dragi prieteni, o discuție de felul celei pe care am intenționat s-o port cu prilejul acestui ciclu de conferințe nu vrea să fie percepută doar ca o teorie, ca o însumare de idei și noțiuni pe care să ni le însușim, ci aș vrea ca ea să fie primită ca un dar de Anul Nou, ca un dar care să acționeze în noul an, să se propage mai departe, sub forma a ceea ce poate simți omul când înțelege Impulsul hristic, în măsura în care acest impuls ne ajută să pătrundem cuvintele Elohimilor, pe care trebuie să le percepem așa cum sunt ele în punctul de plecare, în momentul începutului originar al Creațiunii noastre pământești. Și vă rog să luați ceea ce am intenționat să ofer prin acest ciclu de conferințe drept punct de plecare al curentului nostru spiritual antroposofic. Acest curent spiritual trebuie să fie antroposofic deoarece prin el este necesar să devină tot mai cunoscut felul în care omul poate să ajungă, în sine, la autocunoaștere. Omul nu poate încă să realizeze autocunoașterea deplină, antropos nu poate încă să ajungă la cunoașterea lui antropos, omul la cunoașterea omului, cât timp acest om privește problema pe care trebuie s-o rezolve în propriul său suflet drept o confruntare care are loc între el și natura exterioară.
Dacă noi vedem lumea cufundată în maya, aceasta e o chestiune pe care ne-au pus-o în față zeii, e o problemă a însuși sufletului nostru, a unei autocunoașteri superioare, pe care omul trebuie s-o recunoască în însăși condiția sa de om, e o problemă a antroposofiei, și de-abia prin ea noi putem ajunge să înțelegem ce poate fi teosofia pentru om. Când omul își propune să facă parte din mișcarea antroposofică, în el trebuie să existe o modestie de cea mai înaltă calitate, pe care s-o simtă ca pe un impuls, o modestie care-l face să spună: Dacă vreau să sar peste ceea ce este o problemă a sufletului uman, dacă vreau să fac imediat saltul cel mai înalt spre Divin, se poate întâmpla să-mi piară smerenia și în locul ei să apară trufia, și atunci se poate instala ușor vanitatea. Fie ca Societatea antroposofică să constituie un punct de plecare spre acest înalt tărâm moral; fie ca Societatea antroposofică să evite, înainte de toate, trufia, vanitatea, ambiția, neseriozitatea în asimilarea supremelor comori ale înțelepciunii, aceste rele care s-au furișat în rândurile ei; fie ca ea să le evite, prin faptul că, deja în punctul ei de plecare, consideră ceea ce este de rezolvat în privința mayei drept o problemă a sufletului uman însuși.
Ar trebui să simțim că Societatea antroposofică este un rezultat al celei mai profunde modestii umane. Din această modestie va izvorî cea mai înaltă seriozitate cu privire la sfintele adevăruri în care ea trebuie să pătrundă, atunci când intrăm în acest domeniu al suprasensibilului, al spiritualului. Să spunem deci că ne-am luat numele de „Societate antroposofică” cu modestie, cu smerenie și să declarăm: Fie ca lipsa de modestie, vanitatea și ambiția, neadevărul cărora numele de teosofie le-a putut da naștere să fie stârpite, dacă vom începe – sub semnul și deviza modestiei – să ne îndreptăm privirile cu smerenie spre zei și spre înțelepciunea divină, abordând, în schimb, omul și înțelepciunea umană conform datoriei, dacă ne apropiem cu evlavie de teosofie și dacă ne adâncim în antroposofie așa cum ne-o cere datoria. O asemenea antroposofie ne va conduce spre lucruri divine și spre zei. Dacă prin ea vom învăța să privim în noi înșine cu smerenie și adevăr, în cel mai înalt sens al cuvântului, și dacă, înainte de toate, vom învăța cum trebuie să luptăm cu maya și cu întreaga eroare, printr-o autoeducație și autodisciplinare riguroase, atunci fie ca deasupra noastră să stea, ca înscris pe o placă de bronz: Antroposofie! Acesta să fie pentru noi un îndemn de a căuta, înainte de orice, autocunoașterea, autosmerenia, și, în acest fel, să putem face încercarea de a ridica un edificiu întemeiat pe adevăr, pentru că adevărul înflorește numai dacă autocunoașterea prinde rădăcini în sufletul uman cu cea mai mare seriozitate. De unde provine vanitatea, de unde provine neadevărul lăuntric? Ele apar din absența autocunoașterii. De unde poate izvorî adevărul, de unde poate izvorî o venerație autentică față de lumile zeilor și de înțelepciunile zeilor? Ele pot veni numai dintr-o autocunoaștere, autoeducație, autodisciplinare veritabile. Fie ca acestui țel să-i servească tot ceea ce va pulsa în mișcarea antroposofică. Din acest motiv a fost plasat în momentul de început al mișcării antroposofice acest ciclu de conferințe, care trebuie să furnizeze dovada că aici nu e vorba doar de ceva limitat, că prin mișcarea noastră putem să ne extindem orizontul spre acele zări care cuprind și gândirea orientală. Noi o acceptăm cu smerenie, în mod antroposofic, autoeducându-ne și deținând înăuntrul nostru voința de a ne autoeduca și autodisciplina. Dacă, dragii mei prieteni, antroposofta va fi practicată de dumneavoastră în acest fel, atunci ea va duce spre un final fericit, va atinge un țel care va fi spre binele fiecărui om în parte și al fiecărei societăti umane.
Prin aceasta am rostit cel din urmă cuvânt al ciclului de față, din care poate că unii vor putea prelua ceva în sufletele lor, pentru perioadele ce vor urma, în așa fel încât acest ceva să devină rodnic în cadrul mișcării noastre antroposofice, pentru care dumneavoastră, dragii mei prieteni, v-ați adunat pentru prima oară aici, în aceste zile. Fie să ne întâlnim întotdeauna sub semnul antroposofiei, în așa fel încât să putem invoca în mod îndreptățit cuvinte ca acelea pe care am vrut să le rostim acum, în încheiere, cuvinte ale modestiei, cuvinte ale autocunoașterii, pe care să le așezăm ca ideal în acest moment, în fața sufletelor noastre.
