Prin viețuirea interioară a morții, Johannes este pregătit peutru o nouă încercare, care se apropie de el în camera de meditație, în prezența lui Benedictus și a Mariei. În tabloul trei, întâlnim mai întâi pe Maria care îi aduce lui Benedictus copilul pe care ea l-a crescut și căruia el îi dă cuvintele pe care trebuie să le spună înainte de a adormi. Copilul este apoi condus afară și Maria vorbește cu Benedictus despre destinul acestui copil și despre legătura sa personală cu el. Ea arată că acest copil s-a dezvoltat la început într-un mod remarcabil datorită influențelor de care a avut parte, pornind de la cunoașterea spirituală. Povestește cum s-a trezit în acest copil iubirea față de ea; dar, ca urmare a unei împrejurări exterioare, o mare transformare a intervenit atunci când a întâlnit-o pe Theodora. Într-o zi în care Theodora a fost cuprinsă de o stare de extaz, iar copilul a văzut strălucirea care pâlpâia în ochii ei, a fost profund cutremurat. În spaima sa, el s-a îndreptat spre Maria și de atunci i-a dăruit o iubire caldă și conștientă. Dar, începând din acel moment, bogățiile de înțelepciune comunicate de Benedictus și-au pierdut eficacitatea și multe roade deja coapte s-au veștejit. Acest lucru a devenit pentru Maria o adevărată enigmă – de ce ea acționează paralizant tocmai în acei oameni cu care este legată prin iubire, așa cum s-a întâmplat deja cu Johannes? Această enigmă devine pentru ea o problemă vitală, care o umple de spaimă și pe care i-o pune acum lui Benedictus. Benedictus îi explică Mariei că suferințele ei fac parte dintr-un nod de destin în care se înnoadă acțiunile zeilor și viața oamenilor. El îi revelează că, prin pregătirea în cursul multor vieți pământești, ea a fost aleasă ca mediator pentru o ființă divină care trebuia să obțină prin intermediul lumii noastre umane forță de acțiune. El îi poate da astfel răspunsul la această întrebare-enigmă a vieții ei:
„Și-acum înțelegi că ființa ta
Trebuie să se schimbe în contrariul ei
Când ea se revarsă din tine în altă ființă.
În tine spiritul acționează în tot ce
În ființa omului
Poate coace roade pentru eternitate.
El trebuie de-aceea să nimicească multe,
Ce doar împărăției vremelnicului se cuvin să-i aparțină.
Dar jertfele sale aduse morții
Sunt semințele nemuririi.
Pentru viața superioară trebuie să crească
Ce înflorește din moartea celor inferioare”.
Cuvintele lui Benedictus acționează în așa fel încât Maria este smulsă din învelișurile ei corporale. Pentru o clipă ea trece printr-un fel de experiență a morții care apare ca atare chiar și exterior. Johannes vede cum lumina din ochii ei pălește și corpul îi devine rigid. Simte cum mâna ei se răcește; el spune: „este ca moartă”. Dar atunci buzele Mariei se redeschid și gura ei începe să articuleze cu violență blesteme la adresa lui Benedictus. Acum Johannes trebuie să se confrunte cu cea mai grea încercare. Dacă în acel moment el nu ar fi recunoscut că o ființă rea vorbea prin gura Mariei, în timp ce ea își părăsise corpul, ar fi rezultat de aici cel mai funest efect pentru dezvoltarea sa. Este ceea ce spune Rudolf Steiner în legătură cu acest subiect în ciclul Misterul biblic al Genezei:
„Trebuia să se arate nu cum un om se ridică la inițiere, ci cum întreaga făptură individuală a lui Johannes Thomasius se putea apropia – din condițiile proprii – de poarta cunoașterii. Și ar fi o greșeală dacă cineva ar crede că ar putea înfățișa întâmplarea arătată în camera de meditație – ridicarea Mariei din corpul pământesc în Devachan –, că ar putea înfățișa toate acestea ca un fenomen general valabil. Acest fapt este absolut real, spiritual real; este faptul prin care chiar o personalitate ca Johannes Thomasius putea primi impulsul de a se înălța în lumile spirituale. – Și aș dori să vă atrag atenția asupra clipei în care se arată că numai atunci când sufletul a găsit deja forța de a depăși iluziile obișnuite, numai atunci el se confruntă cu posibilitatea unor mari iluzii. Presupuneți că Johannes Thomasius nu ar fi fost în stare să își dea seama – cu toate că nu o face în deplină conștiență, ci împins de un ochi interior – că făptura umană care rămâne în camera de meditație și care îl blestemă pe hierofante nu mai conține aceeași individualitate căreia el trebuie să-i urmeze; presupuneți că hierofantele sau Johannes Thomasius ar fi putut avea o secundă de tulburare. Atunci ar fi devenit imposibil, pentru un timp incomensurabil, ca Johannes Thomasius să continue în vreun fel calea cunoașterii. În acea clipă totul ar fi fost oprit și nu numai pentru Johannes Thomasius, ci și pentru hierofantele care n-ar fi fost în stare să dezvolte în Johannes forța de a depăși această probă. Hierofantele ar fi trebuit să-și părăsească funcția sa și perioade imense de timp ar fi fost pierdute pentru evoluția lui Johannes”.
Pentru că Johannes a recunoscut că nu Maria este cea care vorbește prin învelișul corpului ei, el câștigă posibilitatea să o urmeze în lumea spirituală. Atunci când un om vrea să trăiască conștient în lumea spirituală, este necesar ca el să găsească acolo ceva ce a cunoscut deja pe planul fizic. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeași conferință:
„Trebuie să iei cu tine dincolo, în cealaltă lume, ceva și acolo să-l contempli din nou ca să ai garanția adevărului. Nu ai această garanție pentru lumea spirituală decât dacă ai dobândit deja, în lumea de aici, un puternic punct de sprijin, care îți dă certitudinea realității. Reprezentarea dramatică a trebuit să arate că, pe planul fizic, Johannes Thomasius nu s-a unit cu Maria numai prin afecțiunea sa, prin pasionalitate, ei și prin adâncul inimii lui, așa încât în această legătură viețuiește ceva spiritual pe planul fizic. De aceea, tocmai asta putea fi acel centru de greutate prin care obții certitudinea pentru tot ce există în lumea spirituală”.
Într-un tablou ulterior, vedem cum Johannes se orientează în lumea spirituală datorită Mariei. Între timp asistăm la alte scene, pentru că Johannes mai trebuie să treacă prin multe încercări până o va întâlni pe Maria în lumea spirituală. Toate acestea sunt viețuite într-un timp mult mai scurt decât pe scenă, pentru că, în domeniile în care pătrunde acum Johannes, clipa se dilată peste trecut și peste viitor. După scurgerea normală a timpului, scena din Devachan ar fi trebuit să se lege imediat cu viețuirea din camera de meditație, în care Maria este răpită din corpul ei și Johannes o urmează în lumea spirituală. El este în stare să o urmeze pentru că a depășit încercările prin care trebuia să treacă, dintre care ultima a fost cea mai grea. Benedictus îi spune:
„Tu ți-ai păstrat Sinea, fiul meu,
Când forța înalturilor te-a zguduit
Și când puterile spiritului
De groază te-au umplut.
Și viguros și-a croit drumul Sinea ta
Atunci când pieptul ți-a fost răscolit de-ndoieli
Care-adâncurilor întunecate voiau să te predea.
Tu ești adevăratul meu discipol
Abia din ceasul grav
În care erai gata să te-ndoiești de tine,
În care te credeai tu însuți pierdut
Și când forța din tine te-a ajutat să birui”.
Forța din Johannes, forța-Eu a sa l-a susținut, cu toate că el nu a fost încă pe deplin conștient de Eul său adevărat și, ca urmare, nu a putut contempla forma lui Hristos reînviat atunci când, în momentul viețuirii interioare a morții, s-a văzut ca un balaur sălbatic. Dar forța interioară l-a ajutat să depășească toate probele, încât – cu ajutorul Mariei – va putea trăi conștient în lumea spirituală. Această forță interioară a dezvoltat-o datorită bogățiilor de înțelepciune pe care i le-a împărtășit Benedictus. Aici, credința nu ar fi fost suficientă. Benedictus spune:
„Am putut să-ți dau comori de-nțelepciune
Și ele ți-au dat puterea
Să te susții pe tine însuți
Când chiar tu însuți nu mai credeai în tine.
Iar înțelepciunea
Pe care-ai dobândit-o
Ţi-a fost mai devotată decât credința
Care ți-a fost dăruită”.
După ce i-a amintit lui Johannes prin ce forță interioară a putut învinge probele, Benedictus îi dă cuvintele care trebuie să-i arate direcția spre domeniul spiritului, unde o va găsi pe Maria. El spune:
„Aprinde-ți toată puterea sufletului tău
De la cuvintele-acestea care, prin gura mea,
Îți dau cheia spre înălțimi.
Te vor călăuzi chiar și atunci
Când nu te va mai conduce nimic
Din ceea ce ochii fizici mai pot să perceapă.
Primește-le deci cu inima toată”.
El i-a dat apoi cuvintele care trebuiau să constituie pentru Johannes cheia lumii spirituale:
„Ființa urzindă-a luminii, ea radiază
Prin ale spațiului întinderi,
Existență lumii dăruind.
Și harul iubirii, el încălzește
Șirul vremilor,
Chemând la revelare întregul Univers.
Iar solii spiritului, ei unesc
Ființa urzindă-a luminii
Cu-a sufletului revelație;
Și dacă omul poate uni cu-aceste două
Propria-i Sine,
Trăiește-atunci în înălțimile spirituale”.
Această cheie a lumilor spirituale, așa cum este dată prin aceste cuvinte, are o profundă semnificație. În timpurile străvechi, cei care urmau să fie inițiați primeau uneori puternice simboluri, ca de pildă Pecetea lui Solomon, pe care o luau cu ei pe drumul către lumea spirituală. În epoca noastră, în general, n-ar fi corect să se ajungă la lumea spirituală prin simboluri, deși aceste simboluri mai pot fi încă un ajutor pentru mulți oameni. În cuvintele date aici este cuprinsă însăși cheia. În legătură cu aceste cuvinte, Rudolf Steiner spune în conferința privitoare la Misteriul rosicrucian:
„În cuvintele care v-au fost citite trebuie să vedeți o taină a cuvintelor. Ce se are aici în vedere nu poate fi descris simplu ca multe altele. În aceste rânduri, forțe cosmice sălășluiesc până în sonorități. Ele nu pot fi deloc schimbate. Aceste cuvinte sunt de fapt o deschidere a porții lumii spirituale”.
Dar dacă cercetăm care este în fiecare om cheia spre lumea spirituală, vom găsi observații lămuritoare în ciclul Minunile lumii, încercările sufletului, manifestările spiritului, unde Rudolf Steiner spune:
„Acel lucru în care este învelită entitatea propriu-zisă a omului s-a transformat. Aceste trei învelișuri s-au schimbat complet în cursul evoluției, începând cu epoca atlanteană până în zilele noastre. Și acum ne punem întrebarea: care este factorul eare a acționat, care a transformat aceste învelișuri? Acest factor care a împins, care a impulsionat spre metamorfoza învelișurilor trebuie căutat în special în corpul eteric. Corpul eteric uman este cel care învigorează, cel activ propriu-zis. El a făcut corpul fizic mai dens, el a transformat și corpul astral. Aceste trei corpuri... sunt într-o vie interacțiune, iar învelișul cel mai important, cel mai activ în această devenire istorică a omului este corpul eteric... În corpul eteric trebuie căutate forțele ce acționează de fapt aici, în special cele ale lui Eros și ale Demetrei. Ele sunt trimise de corpul eteric spre partea de sus, în corpul astral, și spre partea de jos, în corpul fizic, așa încât corpul eteric poate influenta la fel de bine și corpul astral și corpul fizic... În el sălășluiesc, de fapt, fortele metamorfozării, dar și el s-a modificat în egală măsură. La origini, el era astfel organizat încât omul nu a putut cunoaște lumea așa cum o cunoaște astăzi; câud privea în lumea spirituală, grație anticei clarvederi a Persefonei, el vedea acolo chiar imaginile ființelor spirituale. El vedea în jurul lui o întreagă lume de imagini. Aceste imagini sunt în realitate provocate prin forțele corpului astral, dar corpul astral nu ar putea să le vadă cât timp el nu se îndreaptă decât spre sine însuși. El nu percepe imaginile când este întors numai spre sine. Așa cum un om nu se vede pe sine când, nestingherit de vreo oglindă, merge înainte, tot atât de puțin ar percepe corpul astral imaginile produse de el dacă activitatea corpului astral nu ar fi reflectată în natura umană prin corpul eteric. Deci corpul eteric este cel care permite perceperea imaginilor provocate de corpul astral. Ce percepe omul din ceea ce se petrece în propriul corp astral este ceea ce îi oglindește corpul său eteric. Dacă nu am avea această reflectare a tuturor evenimentelor astrale interioare datorită corpului eteric, atunci tot ce realizează corpul astral ar fi, desigur, prezent în noi, dar omul n-ar putea să perceapă asta. De aceea, întreaga imagine despre Cosmos pe care și-o poate face omul, întregul conținut al conștienței sale, este o oglindire din corpul său eteric. De corpul eteric depinde, de fapt, ca omul să știe ceva despre lume. Asta depindea de corpul eteric și în epoca veche a clarvederii, iar tot ce știm astăzi despre Cosmos depinde tot de reflectarea activității astrale în corpul eteric al omului. Deci ce anume sălășluiește în forțele corpului eteric? În forțele corpului eteric sălășluiește faptul că prin el avem însăși cheia cunoașterii lumii. Dacă nu ar fi așa, tot ceea ce determină lumea în corpul nostru astral nu ar putea deschide o ușă spre cunoașterea lumii. Cheia cunoașterii lumii se află în corpul eteric. Și toate lucrurile despre care se vorbește în locurile importante din dramele rosicruciene se află, de asemenea, în corpul nostru eteric.” (Conferința II).
Forțele corpului eteric sunt prezentate aici ca fiind cheia întregii cunoașteri a lumii fizice și a celei spirituale. Această cheie trebuie să fie făurită cu substanțele eterice active în corpul eteric. Distingem patru feluri de eter: eterul luminii, eterul căldurii, eterul chimic și eterul vieții. Aceste eteruri s-au format pe parcursul evoluției și au fost date și omului. Atunci când Soarele s-a despărțit de Pământ, anumite forțe eterice mai înalte au părăsit Pământul și au rămas pe Soare până când, datorită lui Hristos, au fost din nou implantate în omenirea pământească; și astfel, începând de atunci, ele acționează din nou pe Pământ și pot transforma treptat substanța eterică a Pământului. Forțele eterice superioare ale lui Hristos se unesc în primul rând cu forțele de compasiune ale omului, fiindcă – așa cum s-a spus mai sus – din aceste forțe își făurește Hristos corpul său eteric. Astfel, prin Hristos, Soarele spiritual a început să se unească din nou cu Pământul; și cu cât oamenii se vor uni mai mult cu forța hristică, cu atât mai mult forțele eterice ale Pământului se vor uni treptat-treptat cu cele ale Soarelui. Aceste forțe ale eterurilor sunt stimulate prin cuvintele pe care Benedictus i le dă lui Johannes drept cheie a lumii spirituaie. Prin aceste cuvinte, ființa discipolului spiritual este îndrumată spre ființa eterului luminii, care țese, care radiază prin întinderile spațiului și umple lumea cu ființare. El este îndrumat spre eterul căldurii, în care se revelează forța activă cea mai intimă a Ființei divine, sub forma forței de sacrificiu – iubire. Dacă observăm că eterul chimic provoacă nunta substanțelor și că eterul vieții supune procesului de viață substanțele pregătite chimic, atunci putem recunoaște că tocmai acțiunea acestor două feluri de eteruri este indicată în „cuvintele-cheie”.
Forțele eterice sunt înfățișate aici ca ceva care este în egală măsură de esența naturii, cat și spiritualizat și însuflețit. Vedem astfel că devenirea naturii este legată de ființa sufletească spirituală a omului. Conștiența acestei legături s-a pierdut de mult pentru omul actual. În conștiența actuală obișnuită, viața naturii pare total despărțită de ceea ce se petrece în sufletul și în spiritul omului. Forțele eterice participă la aceste două aspecte – al omului și al lumii – aparent separate. În om, ele mijlocesc între corpul fizic și ființa spiritual-sufletească a omului care acționează prin intermediul corpului astral; în Cosmos, ele mijlocesc între viața naturii și sufletul și spiritul Cosmosului. În ciclul Manifestările karmei, Rudolf Steiner a indicat astfel raporturile dintre lumină și materia răspândită în spațiu:
„Există într-adevăr o stare de disoluție a oricărei materii, pe care investigația clarvăzătoare o poate atinge, în care toată materia se prezintă asemănător; numai că ceea ce apare aici nu mai este materie, ci este ceva ce se află dincolo de materiile specializate care ne înconjoară. Fiecare materie distinctă este o condensare, o densificare a acestei „materii fundamentale” (dar aceasta nu mai este materie), fie că ar fi aur, argint sau orice altă materie. Există deci o esență fundamentală a existenței noastre pământești materiale, din care a apărut orice materie prin densificare. Dacă se pune întrebarea: ce este în fond această esență fundamentală a existenței noastre pământești, știința spiritului răspunde: orice materie de pe Pământ este lumină condensată! Nu există nimic în lumea materială care să nu fie lumină condensată sub o formă oarecare” (Conferința X).
În legătură cu raportul dintre natura sufletescului și a iubirii, el spune:
„Să abordăm acum cealaltă întrebare: care este natura sufletescului? Dacă am cerceta în mod asemănător, cu mijloace ale știnței spiritului, partea substanțială, adevărata ființă fundamentală a sufletescului, atunci ni s-ar arăta că – așa cum orice este material e doar lumină condensată – toate fenomenele sufletești de pe Pământ, atăt de diverse, ne apar ca modificări, ca metamorfozări nenumărate a ceea ce trebuie să fie numit, dacă pricepem cu adevărat semnificația fundamentală a acestui cuvănt: iubire. Și fiecare impuls cu caracter sufletesc este, oriunde ar apărea, un fel de iubire modificată. Și dacă la om interiorul și exteriorul sunt oarecum îmbucate, întrepătrunse, atunci corporalitatea sa exterioară este țesută din lumină, iar sufletescul său interior este țesut într-un mod spiritual din iubire. Lumina și iubirea se regăsesc, de fapt, în toate fenomenele existenței noastre pământești, întrețesute oarecum una în alta. Cel care vrea să cunoască lucrurile din punctul de vedere spiritual-științific își pune înainte de toate această întrebare: cum se întrețes între ele lumina și iubirea, și în ce măsură?”
În legătură cu anumite ființe care au întrețesut lumina cu iubirea, Rudolf Steiner spune în același context:
„Și tocmai acum intervine un fapt, și anume că pentru cele două elemente – lumină și iubire – care altminteri ar sta, după marele mers al existenței cosmice, unul lângă altul, trebuie să existe un mijlocitor care să întrețeasă un element în celălalt, lumina în iubire. Acesta trebuie să fie o putere care, să spunem așa, nu are un interes deosebit în ce privește iubirea, care deci întrețese în elementul iubirii lumina; singurul interes pe care îl are este să dea luminii răspândirea maximă, care deci radiază în elementul iubirii lumina. O putere de acest fel nu poate fi o putere pământească, fiindcă Pământul este tocmai Cosmosul iubirii. Pământul are ca misiune să întrețeasă iubirea peste tot. Deci tot ceea ce este într-adevăr legat de existența pământească nu are nici un interes care să nu fie într-un fel sau altul atins de iubire. Un astfel de interes îl au însă entitățile luciferice; ele sunt cele care au rămas în urmă pe Lună, pe Cosmosul înțelepciunii. Ele au în mod special interesul să întrețeasă lumina în iubire. De aceea ființele luciferice sunt la lucru oriunde interiorul nostru, care de fapt este țesut din iubire, intră într-o legătură oarecare cu lumina, în orice formă s-ar prezenta ea; și lumina ne întâmpină în întreaga existență materială. De îndată ce intrăm oarecum în raport cu lumina, entitățile luciferice apar și se infiltrează în iubire. Așa a intrat omul în cursul întrupărilor sale în contact cu elementul luciferic: Lucifer s-a întrețesut cu elementul iubirii, încât în ceea ce este țesut din elementul iubirii se îndeasă elementul luciferic; doar el poate aduce ceva ce nu lasă iubirea să fie doar o dăruire totală, ci ceva ce o pătrunde cu înțelepciune încât ea devine o iubire care este străbătută din adâncul cel mai profund cu înțelepciune. Fără această înțelepciune, iubirea ar fi o forță naturală pentru care omul nu ar putea fi responsabil. Astfel însă iubirea devine prin excelență forța-Eu în care se revarsă elementul luciferic, care nu există în mod normal decât în materia exterioară” (Conferința X).
Datorită influenței luciferice, iubirea – care era o forță naturală activă – devine forță-Eu. Iubirea se individualizează. Prin faptul că omul diferențiază multiplele forme ale luminii condensate, acestea încep să-i stimuleze iubirea într-un mod diferențiat. Iubirea devine condiționată de obiectele exterioare. Ea nu mai este forța care acționează la fel în toate direcțiile, ci se unește cu obiectele izolate ale lumii spațiale. Astfel forța de iubire a ființei sufletești umane se poate extinde în diferite sfere, legate de diversele domenii ale existenței materiale. Din acest motiv, uu om poate vedea că sferele sale de interes sunt amenințate de interesele altor oameni, ceea ce duce la vrajbă și la luptă. Iubirea oamenilor se limitează la sfere de interes tot mai înguste, până când, în cele din urmă, fiecare nu iubește decât ceea ce i-ar părea profitabil existenței sale individuale. Acest fapt duce la dușmănia tuturor împotriva tuturor și la războiul tuturor împotriva tuturor. În cele din urmă, ceea ce împinge în această direcție este totuși iubirea, care s-a fracționat în lumea spațiului în iubire obișnuită a existenței proprii individuale a oricărei ființe care apare în spațiu. În existența individuală, ființa sufletească a omului este înlănțuită de materie. Iubirea este amestecată cu lumina condensată până la materie. Rudolf Steiner spune în continuarea citatului de mai sus:
„Abia prin aceasta devine posibil ca interiorul nostru, căruia, în existența pământească, ar trebui să-i revină caracteristica iubirii în toată amploarea sa, să fie străbătut de cu totul altceva, ceva ce putem numi ca o acțiune a lui Lucifer, care sub acest aspect duce la o pătrundere a material-exteriorului, în așa fel încât iubirea nu este întreținută numai cu lumină, ci apare un fel de iubire care este impregnată de Lucifer. Luând în el elementul luciferic, omul amestecă în propria sa corporalitate existența materială cu un element sufletesc care, deși țesut din iubire, este în același timp impregnat de elementul luciferic”.
Iubirea întrețesută cu elementul luciferic devine, ca egoism, forța vieții individuale, în care fiecare om se simte închis ca într-un cerc. Prin faptul că nu percepe în jur decât ce este material, el se vede pe sine fără nici o legătură cu celelalte ființe. Prin sentimentele sale, el nu trăiește decât în sine însuși. Prin voința sa se străduie doar pentru sine. Această existență închisă în sine poate fi sfărâmată dacă omul, când privește în lumea exterioară, nu se rezumă la percepția comună, dacă presimte, prin uimire, cauze și relații spirituale, dacă nu se trăiește numai pe sine însuși în simțire, ci resimte compasiune față de celelalte ființe, dacă voința sa încetează să se străduie pentru sine și se lasă condusă de conștiință. Când cercul existenței individuale închis în sine însuși este astfel sfărâmat, ceva nou se poate uni cu el. Acestui nou element i se opune forța-Eu, care acționează ca egoism. Omul se teme că își pierde Eul atunci când se dăruie cu totul la ceea ce încearcă să pătrundă în el prin uimire, compasiune și conștiință. Dar el poate treptat să ajungă și să resimtă prin aceasta tot mai mult ființa sa reală, să nu mai permită egoismului și manifestărilor lui să domnească drept manifestare a Eului lui adevărat, cu toate că acest lucru nu este deloc ușor, Apoi se naște în el dorul de a da realitate adevăratului său Eu, unindu-se cu ceea ce presimte prin uimire, cu ceea ce resimte prin compasiune și cu ceea ce percepe în conștiință. Atunci când se produce această unire, conștiința nu reprezintă decât țelurile propriei strădanii; compasiunea pasivă devine o forță de iubire activă care se eliberează de cătușele existenței sale limitate în spațiu, iar uimirea care se naște în contact cu lumea exterioară se transformă în vedere a lumii spirituale. Pentru aceasta este însă necesar ca iubirea dezinteresată să înlocuiască iubirea de sine și să devină forță-Eu adevărată. Atunci omul poate să cunune Sinea sa proprie cu ceea ce au realizat ființele luciferice unind lumina cu iubirea. Toate aceste evenimente sunt în legătură cu cuvintele pe care Benedictus i le dă lui Johannes drept cheie spre lumea spirituală. Atunci când pătrundem esența luminii și a căldurii nu ajungem numai la eter și la forțele eterice, ci ajungem și la arierplanurile spirituale și la entitățile creatoare. Despre modul cum acționează acestea în lumină și căldură, Rudolf Steiner spune în ciclul Mituri și Misterii egiptene:
„Cu fiecare rază de Soare curge spre Pământ forța entităților mai înalte, care locuiesc în Soare, iar cu lumina razei de Soare coboară plutind spre Pământ însăși forța iubirii, aceeași forță care aici curge de la om la om, de la inimă la inimă. Soarele n-ar putea niciodată să trimită spre Pământ numai lumina fizică; sentimentul cel mai arzător al iubirii există, dar invizibil, în lumina solară. O dată cu el, curg spre Pământ forțele Tronurilor, Serafimilor, Heruvimilor și ale întregii ierarhii a entităților superioare care locuiesc în Soare și care au nevoie de alt corp decât corpul de lumină”. (Conferința V)
Astfel acționează în Cosmos ființele ierarhiilor, în lumina pură și în căldura pură, iar prin toate ierarhiile acționează Hristos. Atunci când se unește cu ființa intimă a unui om, el acționează ca adevăratul lui Eu, atât din căldură pură, cât și din lumină pură. Elementul cosmic devine elementul general-uman. Pe acest general-uman se fundamentează rosicrucianismul adevărat exprimat în această dramă. În legătură cu raportul luminii și al căldurii cu ceea ce este general-uman și cu rosicrucianismul, Rudolf Steiner spune în ciclul De la Iisus la Hristos:
„Este important, pentru tot ce se fondează pe principiile rosicruciene, ca meditațiile, concentrările etc. să nu fie orientate spre ceva ce nu poate fi decât dogmă, ci spre tot ce este general-uman... O privire în Universul mare – spunem noi, admirând revelațiile luminii în Soarele de amiază și simțind că ceea ce vede din lumină ochiul nostru este doar vălul exterior al luminii, revelația exterioară sau, cum se spune în esoterismul creștin, gloria luminii – și apoi o dăruire față de gândul că în spatele luminii senzoriale exterioare trebuie să fie ascuns cu totul altceva: acesta este general-umanul. A gândi, a privi lumina răspândită prin spațiul universal – și apoi fiindu-ți clar că în acest element al luminii care se răspândește trebuie să trăiască ceva spiritual care țese această pânză a luminii prin spațiu –, a te concentra asupra acestui gând, a trăi în acest gând, este ceva în întregime general-uman care nu este introdus printr-o dogmă, ci printr-un simțământ general. Sau mai departe: a simți căldura naturii, a simți cum prin Cosmos, o dată cu căldura, unduiește ceva în care este spirit; și apoi – prin anumite afinități din propriul nostru organism cu simțămintele sentimentelor de iubire – a te concentra asupra gândului: cum poate să fie căldura spirituală, cum trăiește ea pulsând prin Cosmos; apoi, adâncindu-ne în ce putem învăța din intuițiile ce ne sunt date prin disciplina ocultă modernă și sfătuindu-ne mai pe urmă cu cei care știu ceva în acest domeniu – cum te poți concentra în mod corect asupra gândurilor, a gândurilor lumii care sunt gânduri cosmice; și mai departe: înnobilarea, limpezirea simțămintelor morale prin care ajungem la înțelegerea faptului că ceea ce simțim în domeniul moral este realitate – prin care putem depăși prejudecata că simțămintele noastre morale ar fi ceva trecător – fiindu-ne deci clar: ceea ce simțim acum, asta trăiește în continuare ca specific moral, ca entitate morală... Atunci omul resimte responsabilitatea de a se ști implicat în lume împreună cu ceea ce sunt sentimentele sale morale. Întreaga viață esoterică este în fond orientată pe un astfel de general-uman.” (Conferința II).
Tot ceea ce a spus Rudolf Steiner despre lumină și căldură ne poate ajuta să înțelegem mai bine forța activă conținută în cuvintele pe care Benedictus i le-a dat lui Johannes ca o cheie a lumii spirituale. Dar înainte ca Johannes să ajungă în lumea spirituală, el trebuie să treacă totuși prin lumea astrală. Acest lucru este înfățișat în tabloul patru al dramei. Cu privire la aceasta, Rudolf Steiner spune în conferința despre Misteriul rosicrucian:i
„În tabloul patru aveți o reprezentare a lumii astrale, așa cum trebuie să o resimtă iar Johannes Thomasius, conform predispoziției sale individuale aparte. Nu este o descriere generală a lumii astrale, o zugrăvire pe bază de exemple a acelei lumi, așa cum trebuie să o viețuiască Johannes Thomasius. Această lume astrală este altfel decât cea fizică. Acolo poți să întâlnești un om și să-l vezi cum era el în urmă cu mai multe decenii; sau să vezi un tânăr așa cum va fi el în viitor. Acestea toate sunt realități. În sufletul dumneavoastră sunteți și azi același copil care ați fost la vârsta de trei ani. Ceea ce vedeți în lumea astrală nu este deloc ceea ce arată cuiva imaginea exterioară fizică. Imaginea fizică a omului ascunde în fiecare clipă ceea ce a fost îndreptățit mai înainte și ceea ce va fi îndreptățit după aceea. În lumea astrală, privirea trebuie înainte de toate să acționeze astfel încât să învingi prima maya a lumii seuzoriale și să pătrunzi cu înțelegerea timpul în forța lui de iluzionare. De aceea, pe profesorul Capesius, pe care l-a cunoscut în planul fizic, Johannes îl vede în lumea astrală așa cum era tânăr; iar pe cel pe care în planul fizic l-a cunoscut drept Strader, îl vede așa cum va arăta ca bătrân. Ce semnifică asta? Johannes Thomasius îl cunoaște pe Strader așa cum este în lumea sensibilă, cu forțele pe care le are acum în sufletul lui în planul fizic. În el este însă și predispoziția pentru ce va deveni peste câteva decenii. Trebuie să cunoști acest lucru când vrei să recunoști un om – Timpul trebuie deci să se «desfacă». «Timpul» este cu adevărat o noțiune foarte elastică atunci când ai ajuns în lumile superioare. Johannes Thomasius îi cunoaște din lumea fizică pe Capesius bătrân și pe Strader tânăr. În lumea astrală, ei stau acum unul lângă altul – Capesius tânăr și Strader bătrân. Asta nu înseamnă că timpul s-a dilatat – să zicem – înainte și înapoi, ci că unul este arătat la tinerețea sa, altul la bătrânețe. Este un fapt cu totul real.”i
În lumea astrală, Johannes întâlnește mai întâi pe Lucifer și Ahriman. Toți cei care vor să intre în lumea spirituală întâlnesc aceste două ființe. Lucifer l-a ajutat pe om să ajungă la voința proprie, voalându-i raportul spiritual al sufletului cu lumile spiritual-divine. Ahriman acționează în lumina condensată a lumii materiale și vrea să-l retină pe om în materie, promițându-i un teren ferm și stabil pentru ființa proprie. La acestea se referă toate cuvintele pe care le rostesc aici Lucifer și Ahriman. Johannes este destul de pregătit pentru a recunoaște în ei entitățile despre care i-a vorbit Benedictus, spunându-i că le-ar putea întâlni la pragul lumii sufletelor. Apare apoi Spiritul elementelor, cu Capesius și Strader. În legătură cu ceea ce viețuiește Johatmes în acest moment, Rudolf Steiner spune în ciclul Misterul biblic al Genezei:
„Ceea ce vedeți în scenele următoare – și ceea ce am urmărit să înfățișez într-o formă spiritual-realistă – reprezintă ceea ce simte cel care se înalță treptat în lumile superioare, ca o reflectare a sentimentelor pe care le-a viețuit la început în sufletul său și care este adevărată, cu toate că cel care le viețuiește nu poate să știe încă pe deplin cât este de adevărat acest lucru. Omul este condus la început să vadă cum timpul în care trăim noi, oamenii fizici, este – în ce privește cauzele și efectele sale – mereu învecinat cu altceva. Acolo nu mai vezi acel unic fragment pe care ni-l prezintă lumea senzorială, dar înveți să înțelegi că ceea ce ne apare în fața ochilor în lumea senzorială nu este prin aceasta decât expresia a ceva spiritual. De aceea Johannes vede cu ochii lui spirituali pe omul care s-a îndreptat spre el mai întâi pe planul fizic, pe Capesius; și nu îl vede așa cum este el acum, ci cum era cu câteva decenii în urmă, un om tânăr. Și îl vede pe celălalt, pe Strader, nu sub chipul său actual, ci îl vede profetic, așa cum va trebui să devină dacă se dezvoltă în continuare în același fel cum o făcea pe planul fizic. Nu înțelegem în mod real importanța clipei decât dacă o dilatăm dincolo de prezent, în trecut și în viitor. Atunci ne apare modul cum sunt legate toate evenimentele prezentului prin legături spirituale; atunci se apropie de noi lumea spirituală, această lume spirituală cu care omul este mereu în relație, cu toate că nu e în stare să o înțeleagă cu rațiunea sa fizic-exterioară și cu simțurile sale fizic-exterioare” (Conferința Introductivă).
Așadar, prin Capesius și Strader i se revelează lui Johannes faptul că gândirea și vorbele oamenilor acționează în lumea astrală. În conferința asupra Misteriului rosicrucian, Rudolf Steiner spune:
„Dar de aceasta se leagă și altceva... și anume faptul că ceva rău nu este viețuit în suflet nepedepsit – de pildă dacă gândim ceva rău sau numai nedrept, asta radiază până în profunzimile lumii și se reflectă din nou – și că în ce privește viețuirile noastre sufletești suntem într-o legătură cu forțele elementare ale naturii. Asta nu este o imagine; în sens ocult este o realitate când de pildă Capesius este condus în fața «Spiritului elementelor», care conduce pe fiecare om în existența sa. Este riguros exact faptul că aici Capesius se află și în fața a ceea ce este legat cu acest Spirit al elementelor. Legat de aceasta este și faptul că dacă viețuim ceva, asta intră în relație cu puterile elementare ale naturii. Aici i se arată lui Johannes Thomasius că, în adâncul sufletului, atât Capesius cât și Strader pot provoca forțele opuse ale elementelor. De aceea celor viețuite de ei în sufletele lor în mândrie sau orgoliu, în eroare sau în adevăr ori minciună le urmează fulger și tunet în acea lume. În lumea fizică, ceea ce omul are în sufletul lui ca eroare sau minciună este ceva foarte ciudat. Iată de pildă un om; în sufletul lui trăiesc erori și minciuni; în fața noastră el stă poate cu totul nevinovat. Însă în clipa în care privirea astrală se îndreaptă spre el, ea vede în imagini furtunile zgomotoase ce nu se produc decât atunci când elementele pământului se dezluițuie în modul cel mai violent”.
De aici reiese că în lumea astrală legile naturale acționează în strânsă legătură cu legile morale. Rudolf Steiner a explicat și mai complet acest lucru în cartea O cale spre cunoașterea de sine a omului, unde scrie:
„Cu cât lucrurile pe care le parcurgi sunt mai spirituale, cu atât mai mult legile morale coincid cu ceea ce putem numi, pentru aceste lumi spirituale, legi naturale. În existența senzorială ești conștient de faptul că pentru această existență se vorbește în sens figurat când se spune despre o acțiune rea că «arde» în suflet. Se știe că arsura naturală este cu totul altceva. Această deosebire nu este valabilă și în lumile suprasensibile. Ura sau invidia sunt acele forțe ce acționează simultan, în așa fel încât acțiunile care rezultă din ele pot fi descrise ca fenomene naturale ale acestor lumi. Ura sau invidia acționează în aceste lumi în așa fel încât ființa urâtă sau invidiată acționează devastator, distrugător asupra celui care urăște sau invidiază; iau astfel naștere procese de distrugere care prejudiciază ființa spirituală. Iubirea acționează în lumile spirituale ca o radiație de căldură care creează și încurajează”.
Ca o ființă care ajută, care acționează din iubire, așa îi apare privirii lui Johannes în lumea spirituală Cealaltă Maria. Cuvintele lui Capesius și Strader, care dezlănțuie tumultul elementelor, se transformă în ea în lumina ce luminează totul în jur. Ea spune:
„Doar dacă las mai întâi ca din ființa mea
Cuvintele voastre alte tonuri să capete,
Atunci se răspândesc peste lucrurile toate
Dimprejurul meu,
Și limpezesc enigmele lor.”
Ea le indică apoi lui Capesius și Strader căile care duc la țelul pe care ei îl caută din adâncul ființei lor. Ea spune:
„Sunt două căi.
De forța mea-și atinge apogeul,
Atunci, toate ființele domeniului meu
În frumusețea cea mai sublimă vor străluci
[............................... ]
Și dacă sufletul vostru se dăruie atunci
Desfătărilor pure ale ființei mele,
Voi veți pluti pe aripile spiritului
În începuturile dintâi ale lumii”.
Cealaltă Maria, a cărei ființă a apărut în lumea astrală, s-a desemnat pe ea însăși ca fiind o reflectare, vizibilă simțurilor omenești, a ființei superioare pe care o caută ei. Prima cale se deschide deci atunci când forța acestei ființe crește până la plenitudine. Ce fel de forță este totuși asta? În tabloul întâi, Cealaltă Maria spune în legătură cu forța ființei sale:
„Pe mine, un impuls lăuntric
M-a-mpins să îmi consacru restul vieții
Ce mi-a mai rămas
Acelor oameni pe care destinul
I-a dus în nevoie
Și în mizerie.
Și-adesea am fost nevoită
Să ostoiesc mai mult durerile sufletești
Decât pe cele trupești”.
Vedem astfel că activitatea de ajutorare a iubirii vizibilă pentru simțurile omenești este o reflectare a Înaltei entități spirituale care domnește la obârșia lumilor. Atunci când această forță a activității de ajutorare provenită din iubire crește până la plenitudinea sa, ea poate conduce la obârșia lumilor. Ea își atinge plenitudinea când pătrunde nu numai sentimentul și voința, ci și gândirea. Omul poate atunci să ajungă conștient la izvoarele existenței. Prin a doua cale, el ajunge acolo neconștient, atunci când lasă să domnească în el forțele naturale ale copilăriei.
Johannes nu știe încă dacă ceea ce contemplă el în lumea astrală este iluzie sau realitate. Rudolf Steiner spune în ciclul 14, Misterul biblic al Genezei:
„Prima trezire la conștiența clarvăzătoare este de așa natură încât în primul moment nu ajungi deloc în contact cu entități exterioare. În acest fapt există o sursă de iluzii multiple pentru cei care, să zicem, grație evoluției lor esoterice, obțin darul clarvederii. Dobândirea acestor forțe clarvăzătoare are loc în etape. Există o primă treaptă a clarvederii; aici se dezvoltă în om tot felul de lucruri; el vede multe în preajma sa. Dar s-ar înșela dacă ar fi imediat convins că ceea ce percepe acolo în jurul lui – să spunem deci în spațiul spiritual – ar fi și o realitate spirituală. Johannes Thomasius trece în Misteriul nostru rosicrucian prin acest stadiu de clarvedere astrală. Vă amintesc acele tablouri care apar în fața sufletului lui Johannes Thomasius în momentul în care, meditând, se așază în prim-planul scenei și simte ridicându-se în sufletul său lumea spirituală. Atunci apar tablouri, iar primul este cel în care Spiritul elementelor îi prezintă în fața sufletului imaginile entităților pe care el le cunoștea deja din viață... Acestea și apoi alte tablouri trec prin fața sufletului lui Johannes Thomasius. Sub aspect dramatic, aceasta se poate reprezenta doar dacă tablourile, care de fapt devin vii în suflet prin meditație, se desfășoară pe scenă. Eroarea nu poate consta în faptul că Johannes Thomasius ia acestea drept o iluzie; el ar rătăci atunci cu totul drumul. Singura atitudine corectă în fața acestor experiențe este să își spună că acum nu poate să știe în ce măsură sunt iluzie sau realitate. El nu știe dacă ceea ce se arată în imagini este o realitate exterioară spirituală – să zicem, dacă este ceva înscris în Cronica Akasha – sau dacă sinea proprie s-a extins până la această lume. Există două posibilități și el trebuie să-și păstreze convingerea că ambele pot fi adevărate. Ceea ce îi lipsește încă este capacitatea care i-ar permite să facă distincția între realitatea spirituală și conștiența imaginilor. Și abia din momentul în care se instalează constiența devachanică, în care Johannes viețuiește realitatea spirituală, în clipa în care, în Devachan, percepe realitatea spirituală a unei ființe pe care o cunoaște în planul fizic – Maria –, numai din acel moment el va putea privi înapoi, deosebind realitatea de simpla conștientă de imagini” (Conferința VII).
În tabloul cinci al dramei ajungem la un eveniment impresionant din experiențele lui Johannes Thomasius. Dar, tocmai despre acest tablou, Rudolf Steiner spune că, în mare parte, nu este o experiență reală ci o viețuire-maya. În conferința privind Misteriul rosicrucian, el dă această explicație:
„În timp ce ceea ce resimte Johannes Thomasius în scena cu Capesius și Strader, când îi vede la vârste diferite, este real, în tabloul cinci este descrisă o maya, o fata morgana a lumilor spirituale, care trebuie să se descarce asupra sufletului, prin care trebuie trecut. De aceea trebuie să considerați tabloul cinci ca ceva ce nu poate fi justificat decât prin faptul că în maya se amestecă și realitatea. – Întreagă această scenă nu ar ajuta cu nimic evoluția lui Johannes Thomasius dacă ea nu s-ar comporta față de experiența astrală precum se raportează noțiunile și ideile lumii fizice față de înțelegerea lumii noastre. Ceea ce este știința pentru lumea fizică este «maya templului» pentru lumea astrală. Așa cum nu poți mânca un concept, tot așa nici maya templului nu poate fi considerată ca fiind ceva real, ceva înrădăcinat în lumea spirituată. Dar noțiunile trebuie să trăiască în lume pentru ca să apară înțelegerea lumii. Și doar așa poate pătrunde dintr-o altă lume ceea ce poate da iarăși o limpezire profundă pentru Johannes Thomasius, prin faptul că el recunoaște că un anumit nod se țese în karma lumilor, că Felix Balde a văzut că nu trebuie să-și îngroape bogățiile sufletului într-un umblet solitar prin lume, ci că trebuie să le aducă la templu”.
Deci, cu toate că tabloul cinci trebuie să fie considerat ca maya, el are totuși o mare semnificație, în măsura în care ușurează înțelegerea experiențelor astrale, întocmai cum conceptele și ideile ușurează înțelegerea lumii fizice. Maya templului arată, ca să spunem așa, imaginea forțelor cosmice care acționează în suflet. Cel care contemplă acest tablou în lumea astrală capătă certitudinea că există o lume superioară care se reflectă în lumea astrală așa cum lumea astrală se reflectă în cea fizică. Acest tablou ne informează asupra realităților la care nu poți încă să ajungi în lumea astrală, iar această informație ne slujește la orientarea în lumea astrală.
În fiecare om acționează marile forțe ale existenței: înțelepciune, iubire și voință, ai căror reprezentanți îi vedem acum în templu. De aceea, ceea ce se întâmplă acolo se poate întâmpla în fiecare om și exprimă mersul evoluției omenrii. Benedictus este în templu reprezentantul înțelepciunii. Sub conducerea sa, Johanes Thomasius a ajuns la o anumită treaptă de dezvoltare. Dacă trebuie să-și continue dezvoltarea, este nevoie să colaboreze și celelalte forțe ale existenței. După Benedictus vorbește Theodosius. El reprezintă forța iubirii care unește lumi și umple ființa cu existență. Aceasta este forța iubirii cosmice din care au ieșit toate și prin care totul se menține. Theodosius spune: „Căldură să curgă în inima lui!” Căldura pe care o mijlocește reprezentantul iubirii cosmice conține forțele cosmice ale iubirii care nu au căzut în cătușele materiei prin condensarea luminii în materie. Aceste forțe s-au retras de pe Pământ în momentul când Soarele s-a separat de Pământ. Datorită lui Hristos, ele s-au legat din nou cu Pământul și, începând de atunci, pot curge în ființa cea mai intimă a omului. Când se produce acest lucru, omul ajunge să discearnă că el trebuie să jertfească iluzia propriei personalități, care trăiește în iubirea de sine – în egoism. Din cuvintele lui Theodosius reiese apoi cum înțelepciunea și iubirea lucrează împreună la inițiere. Dacă forța de înțelepciune ar acționa singură, nefăcând decât să elibereze viziunea din somnul simțurilor, această viziune ar putea antrena omul să se îndoiască de sine dacă n-ar ajunge în același timp să se simtă pe sine însuși ca spirit. Dar tocmai acest lucru îl realizează forța iubirii. Cel care, prin forța iubirii spirituale, ajunge să sacrifice iluzia personalitătii sale bolnave, resimte, în forța de sacrificiu, adevărata sa Sine ca pe un element spiritual în ființa sufletească. În acest fel, căldura forței de iubire care înfăptuiește acest sacrificiu trezește spiritul din ființa sufletească. Chiar dacă forța înțelepciunii desprinde Eul de învelișurile corporale, încă nu se asigură vederea clară a lumii spiritului; o ființă sufletească neliniștită poate tulbura contemplarea spirituală și o poate denatura; dar iubirea fondată în spirit îi dă sufletului siguranța, calmul și claritatea „pentru ca el să devină oglinda în care să fie contemplat ceea ce se petrece în lumea spiritului”. Dacă înțelepciunea ajutată de iubire l-a condus astfel pe om la contemplarea spiritului, iubirea poate conduce și mai departe, dându-i omului forța de a se simți pe sine însuși ca spirit și de a inspira substanță de viață spirituală în facultatea de inspirație sau în auzirea cuvântului spiritual.
După ce Theodosius a manifestat forța iubirii, Romanus lasă să vorbească prin el forța voinței cosmice. Dacă înțelepciunea și iubirea l-au condus pe om să trăiască în spirit, voința cosmică îi poate acorda forța de a acționa în exterior din impulsuri spirituale. El primește aceste impulsuri prin puterile creatoare spirituale, spre care îl îndrumă forța voinței cosmice. Conștiența impulsurilor de voință spiritual-divine omul o are în intuiție. Astfel, ceea ce reprezintă Romanus în templu duce la o Intuiție, ceea ce reprezintă Theodosius duce la Inspirație, iar ceea ce aduce Benedictus duce la Imaginație.
Acțiunea comună a celor trei forțe cosmice, a înțelepciunii, a iubirii și a voinței, este arătată aici în așa fel încât prin ea este trezit spiritul individual; prin aceasta el poate primi în ființa sa individuală ceva din forța cosmică a iubirii, devenind astfel în stare să folosească corect cele trei forțe cosmice din impulsul cel mai interior. Germenele acestei dezvoltări a spiritului individual a fost adus în omenire de către Hristos. În trecut, forțele cosmice de înțelepciune, de iubire și de voință îl puteau conduce pe om numai din exterior, ele se vădeau în el ca un amestec, la realizarea căruia el nu participase cu ființa sa individuală. Acțiunea acestor forțe într-o astfel de combinare este reprezentată în dramă prin Retardus. El vrea ca ceea ce era corect înainte să fie păstrat și pentru prezent și pentru viitor. El nu contestă posibilitatea celor spuse de Benedictus și Romanus, dar nu crede că acest lucru s-ar putea realiza acum, ci că mai întâi ar trebui să se apropie de templu ființe care, fără a fi inițiați, pot elibera spiritul din realitățile senzoriale. Romanus îi răspunde că astfel de oameni se apropie deja de templu. Ele apar în figura lui Felix Balde și Cealaltă Maria. Retardus li se adresează ca unor ființe ce au favorizat inconștient opera sa.
Cuvintele lui Felix Balde amintesc raportul ce există între lumină și materie, despre care s-a vorbit mai sus. Felix Balde vorbește despre puteri care, în întunericul Pământului, slujesc evoluția, și care, pentru a se hrăni, au nevoie de lumina care luminează în oameni ca fruct al cunoașterii. Dar fiindcă ceea ce s-a născut în ultima vreme în om ca fructe ale științei nu servește decât suprafeței Pământului și nu pătrunde până în adâncurile lui, ființele care acționează în adâncuri flămânzesc. Cealaltă Maria îi spune lui Felix Balde:
„În tine se manifestau Spiritele Pământului
Spre-a-ți da lumina lipsită de știință.
În mine a putut domni iubirea
Care prin sine-însăși se-afirmă în existența omenească”.
Prin faptul că reprezentanții acestei lumini și ai acestei iubiri pătrund în templul în care își au reprezentanții forțele cosmice, se poate realiza o unire între lumina pământească și lumina cosmică, între iubirea oamenilor Pământului și iubirea cosmică. Prin aceasta devine posibilă transformarea de care a vorbit la început Theodosius; ea va rezulta din jertfa iluziei personalității și prin trezirea spiritului în ființa sufletească. Am cunoscut ființa Celeilalte Marii drept acea ființă care, prin jertfă, a ajuns la o nouă naștere. În primul tablou am aflat că Cealaltă Maria își sacrificase toate forțele ei înainte ca puterile destinului să o fi condus spre învățăturile spirituale. Forțele ei de viață au înflorit astfel pentru a doua oară. Maria spune:
„În ea, spiritul a creat în adevăr
Ființă nouă din germenele care murise”.
În tabloul patru ni se arată apoi cum acționează ființa Celeilalte Marii în lumea astrală. Ea a apărut acolo „ca și când stânca însăși a născut-o” și spune:
„Mă lupt prin locuri stâncoase
Și vreau să îmbrac în cuvinte-omenești
Voința însăși a stâncilor;
Adulmec ființa Pământului
Și vreau să gândesc într-un cap omenesc
Însăși gândirea Pământului.
Eu aerul curat al vieții îl sorb,
Puterile din aer le transform
În simțăminte omenești”.
Aici vrea să se reveleze în om ființa cea mai intimă a Pământului. Gândul ne duce la cuvintele lui Rudolf Steiner, și anume că sensul Pământului este iubirea. Fiindcă aceeași ființă pe care am cunoscut-o întâi în activitatea de iubire plină de jertfă ne apare aici ca ființa Pământului care vrea să se reveleze în om. Această ființă transformă cuvintele lui Capesius și Strader într-o lumină care luminează de jur împrejur și care promite să conducă la obârșiile lumii atunci când forța sa crește până la plenitudine. Aici, în tabloul cinci, aceeași ființă spune: „În mine a putut domni iubirea care prin sine însăși se afirmă în existența omenească”; unită cu reprezentantul luminii pământești, ea se hotărăște ca de aici înainte să acționeze în unire cu forțele cosmice care își au reprezentanții lor în templu. Este un eveniment foarte important, fiindcă el permite noua inițiere, datorită căreia individualitatea născută pe Pământ va putea folosi conștient forțele cosmice. Importanța acestei hotărâri este relevată prin cuvintele celor trei reprezentanți ai forțelor cosmice:
| BENEDICTUS: | „De vă uniți cu noi, Atunci Opera de inițiere trebuie să reușească. Înțelepciunea ce am dăruit-o fiului meu Va înflori în el, devenind putere. |
| THEODOSIUS: | De vă uniți cu noi, A jertfei bucurie se va naște. Iubirea va străbate cu căldură Viața sufletească a căutătorului spiritual. |
| ROMANUS: | De vă uniți cu noi, Se vor coace roadele spiritului Și faptele care purced din discipolatul sufletului Vor germina în activitatea spirituală”. |
Dacă este așa, Retardus va trebui să se transforme în altă ființă. El va continua să trăiască în sacrificiu, dacă se jertfește pe sine; în felul acesta va putea participa și la roadele faptelor omenești.
