Poarta inițierii descrie calea de inițiere a lui Johannes Thomasius. Întreaga dramă, cu excepția prologului și antractului, relevă experiențele lui Johannes Thomasius. Acestea se pregătesc chiar din primul tablou, când îl întâlnim pe Johannes în camera Mariei, în cercul prietenilor săi. Aici totul îl impresionează altfel decât pe ceilalți. În timp ce aceștia vorbesc, fiecare dintr-un punct de vedere personal, despre dezvoltarea lor interioară și fac un schimb de păreri în legătură cu conferința lui Benedictus, pe care tocmai au audiat-o, Johannes este profund impresionat; atât de profund încât primește în interiorul său impulsul de a se ridica deasupra viețuirii din planul fizic. Totuși, pe parcursul acestei drame, el nu ajunge decât la prima etapă a experiențelor suprasensibile, cea a imaginatiei. Rudolf Steiner spune, în legătură cu aceasta, în conferința a șaptea din ciclul Tainele Pragului:
„În Poarta inițierii îl vedem pe Johannes viețuind, așa-zis, lumea superioară. Dar cum o viețuiește el?... De fapt, el nu ajunge prea departe; nu depășește ceea ce poate fi numit viețuiri sufletești imaginative, cu toate limitele și erorile lor. Tot ce este descris aici nu reprezintă decât trăiri subiective ale lui Johannes Thomasius (cu excepția prologului și a antractului, care nu aparțin acțiunii). În Poarta inițierii, Johannes nu depășește această etapă. Faptul apare explicit în Poarta inițierii prin aceea că el se află tot timpul pe scenă – ceea ce constituie o dificultate pentru actor – și trebuie să considerăm că totul se petrece în sufletul lui Johannes drept cunoaștere imaginativă. Chiar dacă în templu, la sfârșitul Porții inițierii, Johannes rostește o seamă de cuvinte care au o valoare teoretică obiectivă, putem afirma că, în diverse temple, mulți oameni rostesc cuvinte pentru care nici pe departe nu sunt maturi, pentru care urmează să dobândească maturitatea. Nu asta este hotărâtor, ci faptul că recunoaștem în întreaga reprezentație: aici avem de-a face cu imaginațiuni subiective ale lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului se merge mai departe, are loc un salt, prin faptul că Johannes Thomasius ajunge la amintiri din vieți pământești anterioare. Nu este vorba aici de o simplă imaginațiune, ci de o extindere în lumea obiectivă, în care avem de-a face cu fapte spirituale care există ca atare, desprinse de sufletul lui Johannes Thomasius.”
Cu toate că prima dramă nu schițează decât experiențele subiective ale lui Johannes, modul cum sunt descrise acestea arată că sunt trezite însăși forțele Eului omenesc, arată cum acționează ele în cei care au început deja să se elibereze de natura umană inferioară, în măsura în care au transformat o parte a corpului astral în Sine spirituală. În special la Maria, această Sine spirituală este deja foarte dezvoltată. La ea aceste forțe ale Sinei spirituale sunt la început, deseori, chiar distrugătoare pentru ceilalți. Ea este tulburată de această constatare, neînțelegând de ce se petrec astfel lucurile. Mai târziu Benedictus îi explică faptul că forțele Sinei spirituale omoară în suflete ceea ce încă nu este purificat. Dar, de fapt, această distrugere îi conduce pe oameni la o viață mai înaltă. Ceea ce se petrece în mod spontan cu acești oameni nu poate fi înțeles decât dacă ne gândim că aici se face apel la forțele superioare ale Eului, care construiesc în om Sinea spirituală. Modul cum acționează ele trebuie să aprindă și să cuprindă în fiecare om ceea ce este mai individual în el. Deci fiecare va fi stimulat prin aceste drame să dezvolte în sufletul său ceea ce are mai bun în el și este mai valoros pentru lume. Pentru asta însă trebuie ca fiecare să devină conștient de nucleul cel mai intim al ființei sale și de raportul său cu lumea spirituală. Așa cum o scânteie aprinde un foc, tot astfel cuvintele acestor drame pot să înflăcăreze în noi Eul, să-l transforme într-un foc în care natura inferioară va fi arsă, iar ființa cea mai intimă purificată și transformată.
Persoanele care, în primul tablou, discută în salonul Mariei se grupează sufletește în jurul lui Johannes Thomasius. Privit din afară, acesta stă deoparte, într-un colț al camerei, cufundat în el însuși. Dar tocmai asupra lui acționează cel mai puternic discuțiile. Pe drept cuvânt se poate spune că firele karmice care îi unesc pe ceilalți oameni sunt țesute în jurul lui Johannes, fiindcă în întreaga scenă el este cel mai sensibil la tot ce se spune. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune într-o conferință despre Misteriul rosicrucian, ținută la 30 octombrie 1910 la Berlin*, puțin timp după reprezentarea dramei:
„Firele care leagă între ele aceste personaje sunt foarte ciudate. Puteți presimți cât sunt de ciudate în momentul în care vă apropiați pe de o parte de personaje ca Felix Balde și doamna Balde și, pe de altă parte, de Capesius și Strader. Nu conținutul cuvintelor lor este cel mai important: cel mai important este cine anume le rostește. Și aceste personaje sunt oameni vii, nici unul nu este imaginat. Le cunosc foarte bine. Prin «cunosc» vreau să spun că ele nu sunt inventate, ci există într-adevăr. Ele sunt reale, în mod special cel la care țin atât de mult, profesorul Capesius, este o figură luată din viață. Și ea este lumea noastră. De aceea a trebuit să apară remarcabila intervenție a Theodorei, văzătoarea, care uneori poate vedea în viitor și care profețește evenimentul prodigios ce va avea loc înainte de sfârșitul secolului XX, apariția lui Hristos. Este ceva ce poate fi explicat karmic. Apoi se arată și ciudatul raport karmic ce leagă pe doamna Balde și Capesius, prin efectul pe care îl au asupra acestuia basmele doamnei Balde. Se întrezăresc alte fire karmice care pornesc din inima lui Strader către văzătoarea Theodora, fiindcă vorbele ei l-au răscolit profund. Toate aceste fire karmice sunt ascunse în spatele a ceea ce se desfășoară exterior, pe planul fizic. Ele sunt ca toarse de karmă spre un punct, și acest punct este Johannes Thomasius. Acolo se întălnesc ele. Ceea ce se povestește pe planul fizic aprinde o lumină în sufletul lui Johannes, o lumină care ridică cumplite talazuri în sufletul lui, dar care declanșează în același timp evoluția sa esoterică, cu un caracter cu totul individual: întretăierea propriei sale karme cu karma cosmică.”
* Conferința din 31.10.1910, cuprinsă în Wege und Ziele des geistigen Menschen (Căi și țeluri ale oamenilor spirituali), GA 125
Rudolf Steiner insistă aici asupra faptului că în această dramă sunt prezentați oameni din lumea noastră. Un astfel de om cunoaștem și în Johannes. În dezvoltarea sa artistică, el s-a bazat mult pe impulsurile științei spiritului. Acum însă trebuie să recunoască faptul că întreaga sa forță se stinge, că ochiul i se întunecă, inima i se pustiește. Prin aceasta, el ajunge la o stare sufletească pe care o au astăzi mulți oameni, trăind-o în mod analog. Dat fiind că impulsurile științei spiritului accelerează dezvoltarea, ele acționează asupra lui Johannes în așa fel încât criza care era latentă în el apare mai repede și este mai puternică decât în mod obișnuit. Vechiul trebuie să dispară înainte de a începe noul. Acest nou este sesizat de Johannes în mod deosebit prin forțele de compasiune pe care le are și care îl fac să se adâncească pe deplin în fiecare din personajele prezente. Acest fapt îl duce dincolo de existența sa limitată.
Fiecare din personajele dramei poate revela doar o parte a ființei umane, în existenta sa limitată. Dar în momentul în care discută între ei se poate aprinde imaginea originară a omului în plinătatea sa. Maria o spune:
„Când în fața sufletului se-nfățișează astfel
Cuvintele mai multor oameni,
E ca și cum întregul chip
Al omului dintru-nceputuri
Ar fi prezent prin ele, tainic.
Îl vezi împărțit în multe suflete,
Așa precum lumina, una,
Se revelează-n curcubeu
În multele culori.”
După aceste cuvinte, vedem intrând diferitele personaje care au audiat o conferință a lui Benedictus într-o altă încăpere. Ei se exprimă așa cum o fac oamenii în care deja acționează știința spiritului. Acest lucru este remarcat mai târziu, atunci când Capesius spune că în nici o altă parte nu ar fi putut rosti cuvintele pe care aici le spune cu atâta ușurință. Ceea ce spun oamenii nu sunt numai niște comunicări interesante; sunt în același timp și pași spre cunoașterea de sine. Este ca și când fiecare, stimulat de prezența celorlalți, începe să se privească pe sine însuși, pentru că viața spirituală a celorlalți acționează în așa fel încât fiecare crede că găsește deplină înțelegere. Ei nu s-au gândit înainte dacă se înțeleg unul pe altul, dar presimt în sufletele lor că pot găsi înțelegere la ceilalți. De fapt, această înțelegere a celorlalți le dă forța de a contempla viața propriului lor suflet. Cu siguranță, Capesius și Strader nu ar fi vorbit cu alți oameni despre dezvoltarea lor proprie așa cum o fac aici.
Capesius vorbește mai întâi despre întreaga sa cercetare, despre efectul pe care l-au avut asupra lui cuvintele lui Benedictus și despre forțele care acționează în aceste cuvinte. El arată cât este de impresionat, adăugând că nu îl mai satisface modul în care s-a comportat până acum față de elevii săi, în calitate de istoric. Înainte credea că simte „lăuntric temeinice reazeme pentru orice judecată”. Acum a ajuns să gândească cum „în viața reală gândurile nu sunt decât palide umbre”. Cu aceasta, el își mărturisește propria concepție, foarte răspândită în prezent, și care este justificată în măsura în care gândirea oamenilor actuali a căpătat un caracter de umbră. Cuvintele lui Benedictus l-au condus la această experiență mai repede decât ar fi putut s-o facă pe altă cale. Dar aici este vorba de o stare pentru care au predispoziție mulți oameni din ziua de azi. Capesius are însă și capacitatea de a depăși această etapă a dezvoltării, fiindcă el este în stare să se uimească în fața modului de gândire practicat aici și în special în fața acțiunii acestuia în viață. El este uimit de faptul că ceea ce îi apare lui, ca și altora, ca fiind doar o gândire palidă, poate – în acest cerc – să se impregneze cu atâta voință încât cuvintele rostite aici creează o reală forță de viață și pătrund în adâncurile cele mai profunde ale inimii. El este obligat să recunoască acest lucru, dar nu poate da frâu liber acestui sentiment, simțind că pentru asta ar trebui să fie el însuși altfel decât este.
Acum intervine Strader și explică ce numește el adevărata știință și cum, în calitate de om de știință, poate să judece cuvintele lui Benedictus. Ceea ce afirmă el corespunde cu ce ar spune mulți oameni de știință astăzi, într-o asemenea situație. El crede că, dacă ar voi să se dăruie cunoașterii spirituale, ar trebui să nege rațiunea și experiența și se teme că atunci ar pierde întreaga certitudine. Această atitudine, ca și justificările ei, sunt descrise de Rudolf Steiner în Un drum spre cunoașterea de sine:
[Înainte de a pătrunde în lumea suprasensibilă, sufletul trebuie să-și spună]: „Prin acest Eu al meu, eu trebuie să-mi fac reprezentări despre lume. Nu trebuie să-l pierd pentru că m-aș pierde ca entitate. Cel mai puternic instinct al lui este să își apere pretutindeni Eul pentru a nu pierde pământul de sub picioare. Dar ceea ce sufletul trebuie să resimtă în mod justificat pentru viața obișnuită nu mai are voie să resimtă de îndată ce a pășit în lumea exterioară suprasensibilă. Acolo el trebuie să treacă un prag și trebuie să abandoneze nu numai unul sau altul din bunurile de preț, ci chiar ce fusese el până aici. El trebuie să-și poată spune: Ceea ce ai crezut până aici că este adevărul tău cel mai important trebuie să îți apară de partea cealaltă a pragului ca cea mai mare eroare. În fața unei asemenea cerințe, sufletul se poate da înapoi înfiorat. Poate avea sentimentul că ceea ce trebuie să facă este ca o jertfire, ca o aneantizare a propriei sale entități și, în fața pragului indicat, trebuie să se declare mai mult sau mai puțin neputincios în a împlini imperativul. Această mărturisire poate să îmbrace toate formele, poate apărea cu totul instinctiv, iar omului care gândește și acționează în sensul ei îi poate părea total diferită de ceea ce este în realitate. De pildă, el poate simți o profundă antipatie față de toate adevărurile suprasensibile. El le poate considera ca niște visătorii, niște fantasmagorii, datorită faptului că, în adâncurile sufletești necunoscute lui însuși, are o teamă ascunsă. El simte că nu poate trăi decât ceea ce ne revelează simțurile și raționamentul intelectului.”
Această dispoziție sufletească o aflăm mai întâi la Strader. El se cramponează atât de puternic de rațiune și de știință fiindcă presimte că numai în ele este Eul său în siguranță.
Strader are, desigur, o înclinație spre adevărurile spirituale, chiar dacă nu e pe deplin conștient de acest lucru. Să remarcăm că, în prima scenă, ceea ce viețuiește inconștient în sufletul său are de exprimat ceva total diferit față de ceea ce Strader, omul simțurilor și al rațiunii, exprimă în lumea fizică. Găsim asta în ceea ce rostesc Philia, Astrid și Luna, care reprezintă în lumea spirituală arhetipurile sufletului senzatiei, sufletului rațiunii și sufletului conștienței. Aici le găsim ca reprezentante ale acestor forțe sufletești în lumea fizică; de aceea nu apare atât de clar ce sunt ele cu adevărat în lumea spirituală. Nu trebuie să le considerăm numai ca oameni ai lumii fizice, ci să ne dăm seama că fiecare dintre ele reprezintă o anumită forță a sufletului. De aceea nu trebuie să spunem că fiecare este atât și nimic mai mult, ci trebuie să înțelegem că în fiecare din cele trei personaje ale dramei domină un anumit element, ceea ce le pune în legătură cu elementul corespunzător din lumea spirituală.
Ceva analog se poate observa și atunci când se lucrează în comun în curente spirituale; aici, nu întâmplarea i-a adunat pe. oameni, ci o lungă pregătire pe parcursul a numeroase întrupări. Cei care activează esoteric și tind să se transforme pe sine nu reprezintă doar oameni pe care îi cunoaștem sub diferite nume, ci sunt și forțe în legătură cu forțele cosmice. Iar ceea ce fac ei nu are însemnătate numai pentru ei înșiși, ci și pentru întreaga evoluție a lumii, și are o altă însemnătate decât ce se petrece de obicei în lume. Găsim, în mumite epoci, în activitatea esoterică a unor oameni, forțele care poartă cu adevărat istoria, cu toate că în prezent puțin se mai cunoaște despre aceste lucruri. Ceea ce se petrece în legăturile esoterice, fie în cult, fie în activitățile în comun ale gândirii, nu are însemnătate numai pentru individ, ci pentru ansamblu. Atunci când zece persoane lucrează astfel împreună, rezultatul activității lor nu este numai suma forțelor lor, ci indicele de putere aritmetică. În lume pot fi trimise forțe puternice dacă o comunitate esoterică lucrează într-o armonie interioară și în armonie cu evoluția omenirii.
În drama Trezirea sufletelor, în scena inițierii egiptene, sacrificatorul rostește de două ori o frază importantă, în acest sens:
„Când împlinim un act de inițiere mistică
El are-nsemnătate nu numai aici.
Curentul de destin al evoluției cosmice curge
Prin cuvântul și fapta adâncă a slujbei de jertfă.”
Este vorba aici de un cult al Misteriilor, ceremonii care se făptuiesc în imagini și care exprimă raporturi și forțe spirituale reale. Dar astfel de raporturi și forțe se pot naște mereu într-o activitate în comun în sensul cunoașterii spirituale. Desigur, pentru aceasta este nevoie ca oamenii să se înțeleagă între ei, făcând să domnească acel element care în epoca egipteană a fost dat ca impuls al dreptății. Când acest impuls se unește cu cel al iubirii, adus în lume de Hristos, atunci de aici rezultă o premisă corectă pentru o muncă fructuoasă dusă în comun.
În aceste drame vedem cum fiecare nu poate progresa decât prin celălalt. Într-o activitate spirituală comună nu trebuie să ne așteptăm ca toți să fie perfecți. Fiecare răspunde nu numai de evoluția sa personală ci, în același timp, și de a celorlalți. Dar acest lucru este făcut nu prin faptul că fiecare observă ce a greșit celălalt, pentru a-i reproșa și a-l mustra, ci prin aceea că fiecare își recunoaște întâi propria greșeală, încercând să o corecteze. Numai atunci ești în măsură să judeci corect dificultățile unui alt om, astfel încât această judecată să îi devină un ajutor acceptat cu bunăvoință, care îi poate facilita progresul.
Dramele-misterii ne arată într-un mod emoționant cum va putea ft organtizată în viitor o corectă activitate în comun. Ce-i drept, oamenii pe care îi întâlnim în ele nu sunt fără slăbiciuni și greutăți; dar ne este prezentat ca un model faptul că, încetul cu încetul, ei se vor uni – în funcție de predispozițiile lor – în grupuri sufletești. Strader are încă mult de luptat împotriva îndoielii. El se va îndrepta conștient spre Benedictus abia mai târziu, devenindu-i discipol; dar poartă încă de pe acum această înclinație. Philia, Astrid și Luna ne spun acest lucru. Astrid este, într-un sens superior, arhetipul sufletului înțelegerii, care – fiind la mijloc între celelalte două elemente sufletești – are oarecum în sine sufletul sufletului. Așa se explică de ce Philia, care reprezintă sufletul senzației, vorbește prima, fiind urmată de Luna, care reprezintă sufletul conștienței; și abia la sfârșit Astrid rostește ceea ce vrea să spună sufletul din suflet. Cele trei sunt mădulare sufletești aflate în fiecare om, fiecare își are Philia sa, Astrid și Luna sa. În lumea spirituală însă există numai un arhetip al fiecăreia, iar ceea ce se manifestă de la aceste arhetipuri în omul individual apare transformat prin forțele lui individuale.
Ceea ce Philia, Astrid și Luna îi spun lui Strader în tabloul întâi este opusul a ceea ce spune el în mod conștient; în realitate însă prin toate trei se exprimă ceea ce se află în adâncul sufletului lui. Prin ele, îi vorbese Philia sa, Astrid și Luna sa. Faptul că fiecare are Philia sa, Astrid și Luna sa ca reflectare a arhetipului ne apare și mai clar în următoarele drame.
Strader este, pe de o parte, o personalitate bine definită, pe de altă parte însă el este și un reprezentant al acelor oameni care, aflați într-o situație asemănătoare cu a lui, resimt lăuntric nevoia adevărurilor spirituale, fără a putea ajunge totuși la ele. Ceea ce spune Strader despre viața sa a fost viețuit într-un mod asemănător și de filosoful Gideon Spicker. Este vorba de acele firi care au resimțit probabil cu durere că trebuie să renunțe la vechea lor credință pentru a se îndrepta spre cunoașterea naturii, care însă nu le-a adus nici o satisfacție. În primul tablou al dramei, Strader își descrie viața: de fapt, el a trăit într-un cerc de oameni pioși, simțindu-se atât de fericit printre ei încât a nutrit dorința fierbinte de a deveni călugăr. Dar, fiind călugăr, a ajuns să cunoască noua știință a naturii; ea i-a mijlocit cunoștințe convingătoare, care nu mai erau în acord cu ceea ce crezuse el până atunci. Astfel, el poate să spună:
„Ce-i drept, n-am născocit
Ce mi s-a arătat ca adevăr.
În lupte aprige,
Mi-am smuls din spirit
Ce în copilărie îmi adusese fericire și pace.
Eu pot să înțeleg orice inimă
Căreia îi este dor de înalturi”.
Din aceste două ultime fraze răsună ceva ca un fel de înțelegere a strădaniei antroposofice; Rudolf Steiner a arătat, de fapt, că „Anthropos” înseamnă „cel care privește sau se străduie spre înalturi”. În acest context, este interesant că și filosoful Gideon Spicker, a cărui viață seamănă mult cu a lui Strader, a ajuns să afirme că cel mai înalt țel al filosofiei ar trebui să se numească „Anthroposophie”. În ultimul capitol al operei sale, Filosofia contelui Shaftesbury, el scrie:
„Dacă în știință este vorba de cunoașterea lucrurilor, în filosofie însă, în ultimă instanță, este vorba de cunoașterea despre cunoaștere, astfel că studiul propriu-zis al omului este omul însuși, iar țelul suprem al filosofiei este cunoaștere de sine, Antroposofie”.
Oameni ca Strader au în adâncul cel mai profund al ființei lor o legătură puternică cu știința spiritului, fără ca în timpul stării de veghe să fie conștienți de aceasta. Așa se explică impresia puternică pe care o face asupra lui Strader viziunea spirituală a Theodorei. În timp ce Capesius își exprimă îndoiala în legătură cu autenticitatea acestei viziuni, Strader ajunge să spună:
„Din vremea când,
În izolarea mânăstirii,
Am aflat despre o astfel de cunoaștere,
Care mi-a zguduit sufletul până-n temelii,
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât
Precum văzătoarea aceasta”.
Aici începe într-un fel trezirea sufletului lui Strader pentru lumea spiritului. Este în același timp un exemplu al faptului că oamenii se trezesc când sunt laolaltă. A te separa de ceilalți și a medita pentru tine într-o cameră liniștită nu duce la trezire. În conferințele pe care Rudolf Steiner le-a ținut în februarie 1923 la Stuttgart, în fața Adunării delegaților, el a insistat în special asupra faptului că sufletele trebuie să se trezească unele pe altele. Apariția și cuvintele Theodorei au asupra lui Strader o mare influență tocmai pentru că în sufletul lui dormitează forțe care sunt puternic atrase de ceea ce acționează prin Theodora. Această atracție este cauzată, pe de o parte, de legături karmice; dar, pe de altă parte, și de predispoziția de a primi lumina lui Hristos, mijlocită de Theodora. Ea spune:
„Mă simt silită să vorbesc:
În fața spiritului un tablou mi-apare în raze de lumină
Și [...]
Va fi văzut de către suflete
Când timpul se va fi-mplinit”.
În cuvintele Theodorei se exprimă forța care conduce la înțelegerea impulsului lui Hristos. De aceea, prin ea, întreaga dramă este învăluită într-o lumină cu totul specială. În lumea fizică, ea apare ca văzătoare a viitorului; în lumea spirituală, ea are forța de a vedea în trecut.
Au fost necesare anumite pregătiri pentru ca facultatea de a vedea entitatea lui Hristos să poată pătrunde în sufletele umane. Ulterior, Benedictus spune despre aceasta:
„Un mare pas în mersul lumilor
Se poate face doar când zeii
Se leagă cu destinul omenesc.
Ochiul meu spiritual cercetă.
El se opri asupra ta”.
Se poate vedea de aici că Maria poartă în ea forța ce poate deschide ochiul spiritual. În mod special trebuie să se deschidă ochii acelor oameni care fac în prezent efortul spre spirit, dar și ai celor care sunt pregătiți din vremuri trecute să vadă, fără inițiere specială, entitatea Hristos.
Hristos nu se va mai întrupa niciodată într-un corp fizic; oamenii sunt cei care trebuie să se dezvolte în așa fel încât să-l poată contempla atunci când va apărea în norii eterici. În nori a dispărut din fața privirii discipolilor, atunci când s-a înălțat la cer și le-a spus că va reapărea în nori. În limba Misteriilor, cuvântul nori indică substanța în care arhetipurile spirituale devin vizibile privirii spiritului. Dacă oamenii vor evolua pentru a percepe aceste imagini în eteric, ei îl vor percepe pe Hristos. În ciclul asupra Evangheliei după Matei, Rudolf Steiner spune:
„Să se pătrundă cu forța lui Hristos, la început interior, apoi într-un mod tot mai exterior, iată ce vor face oamenii care vor consimți la aceasta. Astfel, viitorul nu numai că va înțelege ființa lui Hristos, dar se va și impregna cu ea. Și eu am spus deja multora dintre dumneavoastră cum va arăta mersul acestei părtășii cu Hristos pentru evoluția Pământului și a omenirii. Mi-am permis chiar să expun acest lucru în «Misteriul rosicrucian» prin văzătoarea Theodora, care este gândită ca o personalitate ce a dezvoltat în ea forța de a vedea în viitorul apropiat. Ne îndreptăm spre o epocă în care într-adevăr, într-un viitor nu prea îndepărtat, oamenii – la început câțiva, apoi din ce în ce mai mulți – îl vor vedea pe Hristos, și asta nu numai grație unei discipline spirituale, ci datorită nivelului evoluției pe care îl va atinge omenirea, ei îl vor vedea de această dată în lumea eterică, nu în lumea fizică; apoi, într-un viitor mai îndepărtat, îl vor vedea pe Hristos din nou, într-o formă diferită. În trecut, el a putut fi văzut în formă, fizică, pentru că oamenii care erau în planul fizic trebuiau să viețuiască aceasta. Dar impulsul lui Hristos nu și-ar atinge scopul dacă n-ar continua să acționeze și să se dezvolte. Ajungem într-o epocă în care – și acest lucru trebuie înțeles ca un mesaj – forțele spirituale ale omului îi vor permite acestuia să-l contemple pe Hristos. Și, încă înainte de sfârșitul secolului XX, un număr redus de oameni vor fi adevărate Theodora, adică ochiul lor cu adevărat deschis va avea acel eveniment pe care l-a avut Pavel în fața Damascului, și pe care el l-a putut percepe fiindcă «se născuse prematur». Înainte de sfârșitul secolului XX, unii oameni vor retrăi evenimentul Hristos, așa cum a făcut-o Pavel în fața Damascului și, întocmai ca el, nu vor avea nevoie de Evanghelii și de documente pentru a ști că este vorba de Hristos. Ei vor ști prin viețuire interioară cum stau lucrurile cu Hristos care le va apărea pe norii eterici” (Conferința X).
Acele forțe care vin din lumea spirituală trebuie să se unească mai întâi cu un om. Dar dacă un om le-a primit și le-a dezvoltat, atunci ele vor deveni accesibile și altor oameni. Cel care face acest început preia sămânța care va da apoi roade pentru întreaga omenire. Ceea ce a reușit unul, este disponibil și pentru ceilalți, așa încât el nu continuă să se desăvârșească pentru sine, ci pentru omenire.
După cele rostite de Theodora, Strader poate primi o comunicare de la Astrid, din care reiese că ceva s-a trezit deja în adâncurile sufletului lui. Ea vorbește despre miracolul pe care Strader îl vede în Theodora, miracol care l-a uimit atât de mult. Dacă această uimire s-a trezit o dată, ea va putea să reînvie mereu în fața miilor de miracole ce ne înconjoară în lume, iar o asemenea uimire este începutul evoluției spirituale. Astrid conduce privirea lui Strader de la miracolul pe care el l-a văzut în Theodora către numeroasele minuni ale naturii; acest lucru duce la apariția lui Felix Balde și a soției sale. Ei reprezintă acel gen de oameni care au încă în ei un puternic sentiment pentru spiritualul din lume, fără să fi trecut printr-o inițiere modernă. Pentru ca evoluția omenirii să poată continua, trebuie ca ei să își unească forțele lor vechi cu ceea ce acționează în conștienta actuală a omenirii și este nevoie ca ei să intre în legătură cu inițierea conștientă a epocii prezente, care îndreaptă privirea în special spre viitor.
Vedem aici cum sufletul doarmiei Balde este în relație cu Capesius care, datorită modului de a fi al științei moderne, resimte adesea un gol spiritual interior și o învârtoșare pe care însă le poate depăși cu ajutorul basmelor pe care le povesteste doamna Balde. El spune:
„Și doamna Felicia povestește,
În minunate imagini,
Despre ființe care în țara viselor locuind,
[ ............................. ]
Și cum e izgonită din mine
Orice paralizie sufletească”.
Mai târziu, atunci când Capesius va fi într-o stare de transă, va spune că basmele îl însoțesc în țara spiritului când ele sunt povestite din arierplanuri spirituale. Și tocmai pentru că basmele doamnei Balde vin dintr-un context spiritual, ele acționează și îl ajută să biruie dificultățile sale interioare. Faptul că el poate accepta și înțelege acest ajutor se explică prin legăturile create în întrupări anterioare. Pentru Felix, el nu are încă o înțelegere corectă. Capesius spune:
„Îmi rămâneau mereu neclare vorbele lui ciudate
În care destăinuia lucrurile
Pe care credea că le știe.
[................................... ]
Și cine-l ascultă nu poate păstra mult timp
Înțelesul cuvintelor lui”.
La care Benedictus răspunde:
„Se poate de asemenea simți
Ca și cum, prin cuvintele lui, puterile naturii
Încearcă să se reveleze în adevărul ființei lor”.
Cu aceste cuvinte este caracterizată succint ființa și misiunea lui Felix Balde. În timpul discuției cu și despre Felix și Felicia, tulburarea pe care a trăit-o Strader la intervenția Theodorei continuă să acționeze asupra sufletului său. Aici el revine la vorbele spuse mai sus:
„Presimt deja
Că zile rele vor veni În viața mea!
[............................. ]
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât
Precum văzătoarea aceasta”.
Capesius nu poate înțelege deloc motivul pentru care Strader este atât de răscolit. El spune:
„Mi-e teamă, dragă prietene
Că dacă-n această-mprejurare vă pierdeți siguranța,
Curând veți fi cuprins cu totul
De-o sumbră îndoială”.
Strader răspunde:
„Groaza unei astfel de-ndoieli
Mă chinuie de multe ceasuri!
[................................ ]
Apoi vorbește din mine:
De nu mă birui
Cu armele tale tocite de gânditor,
Nu ești nimic altceva
Decât o nălucă trecătoare a propriei tale iluzii”.
Acestea sunt cuvintele pe care le va auzi mai târziu răsunând din nou, în lumea elementară, atunci când Johannes îl găsește lângă Spiritul elementelor. Dar aici Theodosius îi dă un răspuns ce amintește de cuvintele Philiei. Theodosius reprezintă forța iubirii, de aceea există o legătură între ceea ce spune el și ceea ce ne este prezentat apoi ca ființa Celeilalte Marii, în care se exprimă activitatea de iubire care izvorăște din renașterea omului.
Maria spune despre Cealaltă Maria:
„În ea, spiritul a creat în adevăr
Ființă nouă din germenul care murise”.
Pentru că Strader pătrunde cu gândirea lui în domeniul morții, pentru el este important să afle ceva despre această ființă. Această ființă este importantă și pentru Romanus – care vorbește după aceea – fiindcă el se află din plin în viața activă și nu găsește puntea de legătură dintre idei și fapte; or, tocmai forța de renaștere poate construi această punte.
După Romanus vorbește German. Lui îi plac și glumele și vorbele cu tâlc; el spune însă că aici a găsit ceva mai puternic decât castele din cărți de joc. După cuvintele lui German, prietenii se despart, Maria și Johannes rămânând singuri.
În tot acest timp, Johannes a rămas așezat, adâncit în sine, și a ascultat ceea ce s-a vorbit. El este stăpânit de un puternic sentiment de teamă, așa cum se întâmplă înaintea unei mari experiențe spirituale, fiindcă omul simte apropiindu-se de el ceva complet necunoscut, iar necunoscutul este deseori cauza acestei anxietăți. După ce îi împărtășește Mariei această teamă – iar ea îi cere motivația –, el spune:
„Cuvântul maestrului nostru, mai întâi,
Apoi discuțiile toate ale acestor oameni!
Mă simt tulburat până-n măduva oaselor”.
Maria îi arată că, într-o viață care este astfel condusă încât spiritul ajunge să se exprime, se adună în câteva ore multe lucruri care, în mod obișnuit, cer mult timp. Munca spirituală este cauza unei accelerări a karmei. Acest fapt poate duce la trăiri sufletești greu de suportat. Astfel, prin cunoașterea spirituală viața nu devine mai comodă, ci mai plină de dureri. Pentru oamenii care sunt prezentați aici, evenimentele, care altfel s-ar fi extins pe lungi perioade, se petrec în puțini ani.
Johannes continuă să spună cum au acționat asupra lui discuțiile celorlalți și cum, datorită lor, el a ajuns să arunce o privire asupra trecutului propriu. Își amintește în special de o greșeală. Cuvintele lui Benedictus sunt cele care au trezit în el conștiența vinei. El spune:
„Dar ce lucruri grave a spus adineaori,
În sală, Îndrumătorul nostru,
Cum noi, dacă nu năzuim drept, Putem distruge
Destinul celor care prin iubire Sunt uniți cu noi
[............................. ]
În mine însă ele născură
Conștiența celei mai grele vinovății.
Prin ea pot recunoaște
Cât de greșit m-am străduit”
Maria îi răspunde:
„În clipa asta, prietene,
Pătrunzi în imperii de beznă
Și nimeni nu te poate ajuta
Decât acela în care ne încredem”.
În legătură cu această stare sufletească a lui Johannes, Rudolf Steiner spune în Misterul biblic al Genezei:
„A fost necesar să fie descrisă viața celui care face un efort spre cunoașterea spirituală; a trebuit să fie arătat cum el se ridică din planul fizic și îl depășește, cum, chiar în acest plan fizic, tot ceea ce pentru un altul ar părea banal capătă un sens important. Sufletul cercetătorului sufletesc trebuie să crească din evenimentele planului fizic. Și apoi a trebuit să arătăm ce trebuie să simtă acest suflet în sine, atunci când în el intră tot ce se întâmplă în jurul lui ca destin omenesc, suferință umană, bucurie umană, strădanie umană și iluzie umană; cum sufletul poate fi zdrobit și strivit, cum forța înțelepciunii poate să răzbată prin toată această zdrobire și cum abia atunci când omul crede că a devenit străin – sub un anumit raport – de lumea senzorială, abia atunci se apropie de el marile iluzii” (Conferința Introductivă).
Trezirea conștienței vinei este foarte semnificativă aici; ea apare atunci când lumina Sinei superioare începe să ilumineze viața personală, iar durerea legată de conștiența vinei rezultă din lupta Sinei superioare cu ființa personală inferioară.
Spre sfârșitul primului act intră Elena. Este o personalitate în spatele căreia se ascunde iluzia luciferică. Ea încearcă să-l convingă pe Johannes că această dureroasă conștiență a vinei, care-l răscolește, nu este decât o iluzie și că strădania corectă spre spirit nu poate să aducă decât bucurie, sănătate, forță de viață. Cu toate că această idee din urmă este un adevăr, pe buzele Elenei ea devine falsă, fiindcă ea vrea, prin aceasta, să micșoreze importanța celor simțite de Johannes și să le distrugă. Conștiența vinei sale rezultă tocmai dintr-o cunoaștere de sine corectă și îl poate duce la o viziune spirituală mai înaltă. El recunoaște ce se ascunde în spatele cuvintelor Elenei și spune:
„Ani mulți mi-au trebuit
Ca să-nțeleg că simțurile
Aduc rătăcire numai atunci
Când nu sunt însoțite
De cunoașterea spiritului.
Dar faptul că și cuvintele celei mai înalte înțelepciuni
Sunt doar amăgire sufletească în ființa ta,
Îl arată o singură clipă”.
Fiindcă Johannes a recunoscut că iluzia luciferică este cea care vorbește prin Elena, el este pregătit pentru un alt eveniment, descris în scena următoare. Aici el viețuiește ceva asemănător cu ceea ce se trăiește în Kamaloka, domeniul pe care îl traversează omul după moarte. Prin inițiere, omul ajunge la experiențe pe care în mod normal nu le-ar face decât după moarte. El este transportat chiar de la început într-o lume elementară pe care o viețuiește drept Kamaloka. În conferința privitoare la Misteriul rosicrucian, Berlin 1910, Rudolf Steiner a spus:
„Johannes Thomasius trebuia să treacă la început prin ceea ce este denumit Kamaloka. Este acea lume în care ne apare, să spunem, ca într-o oglindă ceea ce suntem noi înșine”.
Acolo, noi parcurgem viața noastră în sens invers, începând cu moartea și până la nașere. Toate ne apar acolo ca și când ar fi reflectate într-o oglindă. În vis, viețuim ceva asemănător. Ceea ce se îndreaptă atunci spre noi a ieșit de fapt din noi și ne aparține nouă. Animalele sălbatice care ne atacă în vis sunt propriile noastre instincte și pasiuni care ies din noi. După moarte, viețuim același lucru, dar cu mult mai mare forță; și tot astfel îl viețuiește – în mod corespunzător – cel care traversează prin inițiere această sferă.
Așadar, ceea ce răsună pentru Johannes din exterior, la începutul tabloului doi, este ceea ce a trăit în sufletul său; asta răsună spre el, emanând din izvoare și stânci. Ani de zile, cuvintele „O, omule, cunoașe-te!” au trăit în sufletul său drept conținut al meditației. Prin repetarea ritmică a acestor cuvinte, în suflet se nasc forțe care prin concentrare creează o tensiune ce îl poate ridica pe om în afara trupului său. Ani de zile, Johannes a practicat această meditație, fără ca prin aceasta să piardă legătura cu anturajul său. Sentimentul legăturilor karmice a acționat pentru ca inițierea lui să poată începe. Rudolf Steiner mai spune în conferința citată mai sus:
„În adevăr, cuvintele care circulă atât de inofensive prin teoriile cosmice, prin lucrările filosofice și teosofice devin în acel moment puteri cutremurătoare. Fiindcă ele răsună din întregul Cosmos, reflectate încoace de pretutindeni din spațiul infinit, ancorând în diferite evenimente din natură... Așa răsună când le asculți după ce au trăit ani și ani în suflet. Sufletul este atunci în singurătatea sa, față în față cu el însuși. Nu există decât lumea. Dar această lume este el însuși. Și ceea ce există în această lume este ceea ce este sufletul în sine, de asemenea, și ceea ce este karma sa și tot ceea ce a făcut el”.
Omul este condus în lumile superioare prin diferite etape de inițiere, iar experiențele care îl întâmpină atunci se aseamănă cu cele ce apar după moarte. Ceea ce vedem că se petrece cu Johannes în această scenă este un fel de experiență a morții, cu starea de Kamaloka ce urmează morții. Acolo, ceea ce a viețuit interior se îndreaptă spre el din exterior. Din exterior îi răsună cuvintele asupra cărora a meditat ani de zile, prin repetări ritmice. Trebuie să presupunem că, prin aceste meditații repetate ritmic, Johannes a creat deja în el forțe puternice, altfel nu ar fi în stare să înfrunte încercările care apar acum. Faptul că este atât de răvășit nu este un semn de slăbiciune; ceea ce simte el este cutremurător și trebuie să fi dobândit o mare forță ca să înfrunți această teroare, cum o face el. Cu cât omul devine mai puternic lăuntric, cu atât mai puternice sunt și ispitele ce se apropie de el. Dar dacă el urmează îndrumările celui care are experiența acestui domeniu, el primeste atunci pentru fiecare treaptă de dezvoltare forțele necesare spre a înfrunta încercările.
Vedem aici cum resimte Johannes lumea elementară. În această lume răsună cuvintele pe care el le-a lăsat să acționeze asupra sufletului său ani de-a rândul prin meditație: „O, omule, cunoaște-te!” În forța acestor cuvinte este conținut tot ce poate să înțeleagă el „despre ființa elementelor, despre suflete și spirite, despre curgerea timpului și despre eternitate”. Omul poartă în el o imagine a întregului Cosmos, așadar cunoașterea de sine trebuie să fie în același timp o cunoaștere a lumii. „Și cum în ghinda măruntă-i cuprins în mod tainic uriașul stejar”, tot astfel în forța acestor cuvinte sunt conținute întreaga lume și ființa proprie a omului. Important este să viețuiești forța acestor cuvinte ca forță a evoluției personale. Modul în care se ajunge la viețuirea unei astfel de forțe este descris de Rudolf Steiner în cartea Un drum spre cunoașterea de sine:
„Forțele ce permit evoluția Sinei sălășluiesc în fiecare suflet uman; ... viețuirile ce au loc pe calea cunoașterii suprasensibile privitoare la sufletul omenesc sunt cu totul asemănătoare, de pildă, cu un sentiment de singurătate maximă, un sentiment al Sinei planând deasupra unui hău. Experiența unor asemenea viețuiri dă naștere forțelor pe drumul cunoașterii. Ele sunt germenii pentru cunoașterea suprasensibilă. Toate aceste experiențe cuprind în ele, ca să spunem așa, ceva profund ascuns. Atunci când sunt viețuite, acest aspect ascuns ajunge la tensiune extremă; el face să explodeze sentimentul singurătății, care învăluie acest „ceva” ca într-o coajă și pătrunde în viața sufletului ca un mijloc de cunoaștere”.
În aceeași carte, într-un pasaj anterior, Rudolf Steiner arată cum trebuie să te pregătești pentru a putea viețui această stare de singurătate în lumea elementară ca pe o stare germinativă. El scrie:
„Viziunea lumii suprasensibile se poate limita la faptul că îi percepi particularitățile dar nu poți să te deplasezi liber de la una la alta. Te simți strâns înlănțuit de detaliul particular. Nu poți decât să cauți cauza acestei limitări, pe care o poți găsi numai dacă ajungi – printr-o continuă evoluție interioară ce învigorează și mai tare viața sufletului – să remarci că în anumite cazuri această îngrădire nu mai există. Atunci înțelegi că motivul pentru care nu te poți deplasa de la un lucru văzut la altul se află chiar în sufletul tău... Continuând exercițiile de întărire sufletească, dobândim această mobilitate mereu sporită pentru anumite domenii. Prin aceasta ajungi să remarci în tine ceva care nu aparține lumii elementare, dar pe care îl descoperi în tine însuți în timpul experienței din această lume. Te vezi atunci în lumea suprasensibilă ca o ființă aparte, ca o călăuză a propriului corp elementar, ca stăpânul acestuia, care trezește acest corp la o conștiență suprasensibilă. Când ai ajuns la acest stadiu, pe suflet pune stăpânire un înfricoșător sentiment de singurătate. Te vezi într-o lume elementară care te înconjoară; nu te vezi decât pe tine însuți în această lume elementară fără de margini, te afli în ea ca o ființă care nu poate zări nicăieri pe semenul său.”
Dat fiind că Johannes resimte în lumea elementară germenele-forță al singurătății, el a atins deja această treaptă de dezvoltare. La început se simte ca și când ar fi răspândit în întreaga lume, apoi ca fiind din nou el însuși:
„Răpit din mine însumi sunt acum.
Mă schimb cu trecerea orelor zilei
Și-n noapte mă prefac.
Urmez Pământul pe orbita lui,
În tunet mă rostogolesc
Și-n fulgere scapăr. Eu sunt...”.
Acest sentiment ritmic de a se revărsa în lume și de a se afirma pe sine prin cuvintele „eu sunt” este caracteristic comportării corecte a omului în lumea elementară. În Tainele Pragului, Rudolf Steiner spune în legătură cu acest subiect:
„Voința trebuie învigorată, pentru că în lumea elementară nu este așa comod să i se dea cuiva sentimentul Eului prin forțele corpului fizic. Tu însuți trebuie să vrei acest sentiment al Eului. În lumea elementară trebuie să înveți ce înseamnă: a-ți umple sufletul cu conținutul conștienței «eu mă vreau»; și trebuie să resimți că, este lucrul cel mai important ca în clipa în care nu ești destul de puternic pentru a afirma nu gândul, ci actul voluntar real «eu mă vreau», să simți că ești cuprins ca de un leșin... Dacă în lumea elementară nu te susții tu însuti, cazi în leșin... Înainte de toate, când ai părăsit corpul fizic și când, fiind în corpul eteric, ai în jurul tău lumea elementară ca lume exterioară, datorită naturii originare a corpului eteric se trezește un impuls spre metamorfoză: vrei să te cufunzi în entități. Dar așa cum starea de veghe dă naștere nevoii de somn, tot așa schimbarea din lumea elementară dă naștere nevoii de a fi din nou tu însuți, excluzând orice altceva în care te-ai putea metamorfoza. După aceasta însă, după ce te-ai simțit un anumit timp în lumea elementară, după ce ai dezvoltat un timp acest puternic sentiment voluntar: «Eu mă vreau», te simți cuprins de ceea ce poate fi numit un cumplit sentiment al singurătății, al izolării, care antrenează nostalgia de a te trezi din această stare, în care te vrei numai pe tine însuți, și a regăsi într-un fel capacitatea de metamorfozare” (Conferința III).
În această alternanță a viețuirii lumii exterioare și a viețuirii de sine se află la început Johannes și prin aceasta el ajunge să resimtă „eu sunt”-ul durabil. El este în stare să întâmpine o nouă încercare. Își vede învelișul trupesc în afara sa, ca pe o ființă străină de el. Apoi se apropie plutind de el un alt înveliș trupesc, iar el se simte atât de complet cufundat în acesta încât îi resimte durerea ca durere proprie. Este vorba de suferința pe care a provocat-o unei alte ființe și pe care trebuie să o resimtă el însuși. Conștiența vinei, despre care el vorbește în primul tablou, devine aici viziunea ființei care suferă și viețuirea păcatului. El își viețuiește Sinea în Sinea altuia. Obișnuita afirmare de sine trebuie să amuțească aici. Numai Eul etern poate împiedica aneantizarea, fiindcă Eul obișnuit își pierde în acest moment întreaga încredere în sine, iar fără forța Eului etern ar rătăci într-o îndoială fără de sfârșit. Forța născută din cuvintele: „O, omule, cunoaște-te!” stinge lumina proprie prin faptul că ea face ca ființa proprie să dispară în ființa altuia. Oricum, această forță este destul de puternică în Johannes pentru a-l reîntoarce în cercul propriei sale ființe; de această dată însă el nu se mai vede sub formă umană, ci sub forma unui monstru înspăimântător. Despre acestea, Rudolf Steiner spune în ciclul Omul în lumina ocultismului, teosofiei și filosofiei:
„Dacă, în ceea ce privește această formă umană, ocultistul ajunge să vadă ceva asemănător cu un fel de copie... și să aștepte ca această copie a formei umane să dispară, aspirantul ocultist vede această imagine a formei umane, care acum nu mai este o reproducere a formei fizice și care este viețuită în corpul eteric. ... Dacă a ajuns să se viețuiască astfel în corpul eteric, aspirantul ocultist își dă seama că această viețuire nu este un joc de copil. Fiindcă experiența sa devine imediat dublă... iar aceste două experiențe trebuie exprimate prin două cuvinte: se viețuiește întâi moartea, iar apoi Lucifer... Viețuirea morții corespunde oarecum faptului de a ști că forma umană pe care tocmai ai văzut-o și din care ai ieșit nu are nici o consistență în afara existenței pământești... Cel care vrea să se înalțe deasupra existenței pământești... trebuie să știe clar că această formă umană nu poate exista așa cum este decât pe Pământ, că ea trebuie distrusă prin moarte, așa cum se întâmplă în clipa în care omul se ridică din existența pământească. În corpul eteric, forma umană nu poate apărea altfel decât destinată morții... Este necesar ca moartea să fie întâlnită, pentru simplul motiv că atunci ai deplina certitudine că în corpul pământesc este imposibil să resimți lumea superioară. Trebuie să ieși din el, să-l părăsești. Și iată a doua experiență care, de fapt, poate fi indicată prin aceste cuvinte: faci cunoștință cu Lucifer. Lucifer se află imediat acolo pentru a ne face să remarcăm ceva ce este deosebit de ispititor... El ne face atenți asupra fragilității formei umane și ne spune: Privește această formă umană, ea este distrusă; zeii ți-au dat o formă pieritoare, ei – care sunt dușmanii mei... Apoi Lucifer arată și ce a vrut să facă el din om, ce ar fi devenit omul dacă ar fi putut să se ocupe singur de el, fără să fie influențat de potrivnicii lui... Când îi este luată forma, omul vede deci două lucruri. Mai întâi vede că ceea ce i-a rămas este, de fapt, folositor lumii suprasenzoriale, pentru că acest lucru este într-un fel nemuritor, în timp ce corpul este muritor. Acest lucru constituie un argument puternic, o bază de ispitire pe care o deține Lucifer. Mai întâi privirea omului este condusă la chipul lui Dumnezeu, pe care el îl are, dar care este fragil și legat de Pământ. Prin Lucifer, îi este arătat ce este nemuritor în el. Asta este ispitirea, forța seducătoare. Când însă omul observă ce este nemuritor în el, când lasă la o parte forma exterioară, atunci se vede pe sine însuși, vede cu ce preț l-a făcut Lucifer nemuritor pe om. Atunci când își îndreaptă privirea spre sine însuși omul nu mai este om. Omul superior pe care-l poate contempla atunci când se observă pe sine este diferit, nu este același pentru toți oamenii. Cea care îi vorbește este, astfel, o imagine mai mult sau mai puțin schimbătoare, dar ea dă o idee aproximativă despre ceea ce viețuiește omul ca impresie. Omul nu mai are un chip uman, el este mai curând asemănător taurului sau leului. Așa îi apare chipul, cu toate că asta nu este în întregime exact.., pentru că femeia, dacă privește în urmă, se simte mai mult ca leu, iar bărbatul ca taur. Această impresie trebuie depășită, dar ea așa apare. Apoi, în aceste două imagini care se întrepătrund – pentru că bărbatul nu este lipsit total de aspectul leu, iar femeia nu este lipsită în întregime de aspectul taur –, în aceste două imagini care se contopesc se insinuează imediat o alta, cea a unei păsări, care a fost întotdeauna denumită «vulturul» și care aparține acestui ansamblu. Dar toate acestea nu ar fi încă lucrul cel mai rău... Asta este doar partea de sus a omului. Ceea ce se prelungește în jos este un dragon feroce, un balaur amenințător... Lucifer îți poate promite nemurirea. E un lucru bine întemeiat. Dar numai cu prețul formei, al făpturii, așa încât în forma care ai devenit sub influența lui continui să trăiești nemuritor. Prezența acestor lucruri, impresia pe care ele o fac, nu este deloc încurajatoare; la început este o teribilă descurajare, fatală și înfricoșătoare. Din acest motiv, o mare parte din misiunea îndrumătorului ocult constă în a atrage atenția oamenilor asupra faptului că atunci când au o asemenea viețuire, mai ales când au la început impresii suprasenzoriale, ei nu trebuie să le dea o prea mare importanță, pentru simplul motiv că aceste prime impresii, indiferent că sunt îmbucurătoare sau dureroase, nu trebuie să fie considerate niciodată ca determinante. Atitudinea corectă este să aștepți cu răbdare, pentru că se poate întâmpla, dacă vei traversa aceste experiente în modul care a fost descris, să mai treci de multe ori printr-o imensă disperare. Este deci nevoie de mult curaj pentru a o chema iar și iar. Dar dacă vrei să progresezi practic în ocultism, este necesar să faci acest lucru – și vine o dată momentul când te oprești la ceva.” (Conferința VIII)
Un sentiment de disperare are și Johannes în această viețuire și, în întreg tabloul doi, el nu reușește să iasă din această stare de disperare. În continuarea acestui ciclu, Rudolf Steiner arată ce poate rezulta din această situație disperată:
„Nu te poți opri la ceea ce îți oferă prezentul, pentru că tot ce ai dobândit în viață apare – fiindcă însuși corpul este pieritor – ca ceva efemer și pieritor. Lucifer promite eternitatea, dar nu poți rămâne nici la ea. Vine însă momentul în care te poți sprijini pe ceva, chiar dacă nu pe prezent, ci pe o amintire ce ți-a rămas din viața pământească obișnuită. Această amintire trebuie să rămână ca un gând legat de viața pământească și să se strecoare în această întâlnire cu moartea și cu Lucifer... Dar acest gând este, putem spune, extraordinar de slab. De aceea este nevoie de o mare energie pentru a păstra amintirea, acest gând. Singurul lucru despre care îți poți aminti cu certitudine este gândul-Eu, gândul: dincolo tu ai devenit un Eu. Dar acest gând este extrem de greu de păstrat... A transporta în conștiența în care ai intrat gândul-Eu din lumea pământească este un lucru foarte greu. Și se întâmplă foarte ușor ca, după ce ai intrat în lumea suprasensibilă, acest gând-Eu să apară asemenea unui vis pe care l-ai avut în lumea pământească, dar de care nu-ți mai amintești. Faptul că acest gând este de așa natură încât Eul nu rămâne o simplă imagine de vis, ci el poate licări dincolo ca o amintire, necesită un ajutor; fără ajutor nu merge. Dar dacă trebuie să vă revelez ajutorul de care are nevoie aspirantul ocultist astăzi pentru a nu-și uita gândul-Eu atunci când s-a înălțat în lumea suprasensibilă, pentru aceasta nu există decât o singură expresie, care este: a viețui pe Pământ în comuniune cu impulsul lui Hristos. Acesta este ajutorul. Atitudinea pe care a avut-o omul în viața sa pământească față de impulsul-Hristos, modul în care i-a dat viață în sufletul său, de aceasta depinde, în stadiul actual al evoluției pămantești, ca gândul-Eu să fie uitat în momentul urcării în lumea suprasensibilă sau ca gândul-Eu să rămână singurul punct de sprijin pe care omul îl poate duce cu el de pe Pământ în lumea suprasensibilă”.
În același ciclu, ca și în alte cicluri și conferințe, Rudolf Steiner a arătat că omul poate să dea viață în el impulsului lui Hristos. În ciclul Omul pământesc și omul cosmic*, el spune:
* Omul pământesc și omul cosmic, GA 133
„Impulsul lui Hristos a trăit pe Pământul actual ca substanță spirituală. El rămâne și va fi primit de oameni în timpul evoluției pământești. Dar cum continuă el să viețuiască? Când Hristos a umblat pe Pământ, în cei trei ani, el n-a avut pentru el corp fizic, corp eteric, nici corp astral; el luase cele trei învelișuri ale lui Iisus din Nazaret. Când însă Pământul va ajunge la sfârșitul lui, el va fi – ca și entitatea umană – o entitate deplin dezvoltată, care va corespunde impulsului lui Hristos. Dar de unde ia Hristos cele trei învelisuri ale sale? Din ceea ce nu poate fi luat decât de pe Pământ. Ceea ce a început în evoluția umană cu Misteriul de pe Golgotha, ceea ce viețuiește pe Pământ din a patra epocă postatlanteană sub formă de uimire sau de admirație pentru lucruri, tot ceea ce poate să trăiască în noi ca uimire și admirație, toate acestea se îndreaptă în cele din urmă spre Hristos și plăsmuiesc împreună corpul astral al impusului lui Hristos. Și tot ce prinde loc în sufletul omenesc ca iubire și compasiune formează corpul eteric al impulsului lui Hristos; iar ceea ce viețuiește în om drept conștiință morală și însuflețește sufletele începând cu Misteriul de pe Golgotha până în momentul când Pământul își va atinge scopul, aceasta formează corpul, fizic, sau ceea ce corespunde corpului fizic pentru impulsul lui Hristos” (Conferința V).
Facultățile de uimire, compasiune și conștiință morală apăruseră în oameni mai înainte ca impulsul lui Hristos să fi pătruns în omenire și să se transmită forța de a face binele din interior și a recunoaște adevărul. Atunci când impulsul lui Hristos pătrunde în facultatea de uimire, aceasta devine deschidere și încredere în forța lui Hristos, care acționează ca forță-Eu și face posibilă cunoașterea eliberată de lucrurile pământești; fiindcă cunoașterea și voința sunt eliberate de lucrurile pământești dacă nu sunt cauzate de ele, ci de forța lui Hristos care acționează ca forță-Eu ce se îndreaptă spre exterior, dăruindu-se liber. Când forța lui Hristos străbate compasiunea unui om, aceasta se transformă în iubire care acționează liber. Când forța lui Hristos străbate conștiința morală, aceasta se transformă în lumină ce conturează țelul, care premerge luminând voinței hristificate și plăsmuiește imaginea de viitor a omului nou. În această lumină, Eul hristificat – sau adevăratul Eu – posedă conștiența de sine însăși și această conștiență este cea datorită căreia omul învinge situația disperată în care se află Johannes în al doilea tablou din prima dramă. În conferința a zecea din ciclul Omul în lumina ocultismului, a teosofiei și a filosofiei, Rudolf Steiner spune:
„Cu toate că această întâlnire produce o impresie teribilă, ea permite – ca să spunem așa – să înțelegem ce anume poate fi Hristos: o consolare, o speranță. Fiindcă în locul morții, în locul corpului uman distrus intervine altceva, ceva ce ne dă certitudinea că Eul nostru poate fi menținut. Acesta este însuși Hristos”.
În tabloul al doilea, Johannes nu ajunge la această consolare totală, așa cum poate fi dobândită prin contemplarea lui Hristos. Dar, în situația sa disperată, el nu rămâne cu totul părăsit. Maria se apropie de el și, cu toate că și ea și-a pierdut siguranța de viață, poate să-i limpezească puțin starea în care se află, spunându-i:
„'nainte ca ființa adevărului să ți se revele
Va fi nevoie să treci prin toate spaimele
Ce pot să se nască din iluzie.
Așa vorbește steaua ta”.
În legătură cu semnificația stelei unui om, Rudolf Steiner spune în conferința a șasea din ciclul privitor la Evanghelia lui Matei:
„Chiar în lumea exterioară, filologia arată că, într-adevăr, cuvântul «stea» a fost folosit în timpurile vechi ca nume pentru individualitatea umană”.
Astfel, Maria îi amintește lui Johannes de individualitatea lui, de Eul său, îi spune ce anume îi revelează acest Eu. El însuși nu își aude Eul și crede chiar că acest Eu este mort; totuși spune:
„Eram fiecare din ei,
Doar pentru mine însumi murisem.
Și ar trebui să pot crede
Că obârșia ființei este neantul,
De aș nutri speranța
Că din neant, în mine,
S-ar putea naște vreodată un om”.
Johannes trece aici printr-un fel de viețuire interioară a morții. În timpurile mai vechi, în cursul inițierii trebuia parcursă o viețuire mai mult exterioară a morții. În vechiul Egipt, candidatul la inițiere era culcat într-un sarcofag sau mormânt și, sub influența magică a hierofantelui, el viețuia, dacă fusese pregătit corect, de-a lungul unei întinse perioade de încercări, ceva ca o stare de moarte. În acea epocă nu se degaja din corpul fizic numai corpul astral și Eul, ci, în cea mai mare parte, și corpul eteric. Astfel, neofitul putea pătrunde în lumea spirituală și – în această stare – făcea experiențe despre care își amintea mai târziu, la trezire. La deșteptare, el primea un nume nou. Omul actual nu ar mai putea suporta acest procedeu, dar fiecare discipol trebuie să treacă o dată prin moartea sufletească interioară, așa cum a trecut Johannes. Personalități ca Goethe și Jakob Böhme au făcut cu siguranță experiențe asemănătoare. Goethe spune în Maxime în proză: „Omul trebuie să moară ca individ pentru a retrăi iar ca personalitate superioară”. El exprimă ceva similar în maxima citată adeseori:
„Și cât timp nu ai trecut
Prin acest: mori și devino,
Nu ești pe Pământul întunecat
Decât un oaspete trist”.
Jakob Böhme spune:
„Cel care nu moare înainte de a muri,
Moare cu totul atunci când moare”.
