Trebuie să ai un simţ pentru tragism,
dacă vrei să înţelegi dezvoltarea omenirii.1
Prin documentele acestui volum trece ca un fir roşu faptul că trebuie să fi existat o problemă, dacă nu chiar problema decisivă în acţiunea lui Rudolf Steiner din ştiinţa spiritului, în lupta sa cu polaritatea Mişcare – Societate. Până la Congresul de Crăciun de la trecerea dintre anii 1923/24, el reprezentase principiul de a ţine strict despărţite conducerile de la Mişcare/şcoală Esoterică, pe de o parte, şi Societate pe de altă parte, tocmai pentru că este dificil ca „ceea ce cere în timpul nostru de astăzi o funcţie exterioară, fie şi cea a preşedintelui Societăţii Antroposofice, să fie unit cu îndatoririle oculte faţă de revelaţiile lumii spirituale” (Torquay, 12 august 1924, [GA 260a). Într-un alt loc el a exprimat acest lucru astfel: „Mişcarea antroposofică, care este de fapt un curent spiritual condus de puteri spirituale şi forţe spirituale din lumea suprasenzorială, ce îşi au doar manifestarea aici în lumea fizică, nu a fost permis să fie pusă la un loc cu Societatea Antroposofică, care este o societate administrativă pentru cultivarea impulsurilor antroposofice – în măsura în care poate acest lucru.” (Berna, 16 aprilie 1924, [GA 260a]).
1 Basel, 21 decembrie 1916, [GA 173]
Asupra acestei diferenţieri atrăsese de la început atenţia deosebit de insistent cu ocazia constituirii interioare a şcolii sale esoterice, în conferinţa de la Berlin, din 22 octombrie 1905, [GA 93], cu cuvintele:
„Aceste lucruri trebuie strict separate unele de celelalte; niciodată nu este permis să fie amestecate între ele. Dar nu este permis nici ca, atunci când se vorbeşte despre Societatea Teosofică exterioară, să se vorbească despre personalităţile oculte care stau la punctul de pornire. Niciodată nu se amestecă în aceste chestiuni acele forţe care stau pe planul mai înalt şi care datorită dezvoltării omenirii trăiesc în afara trupului fizic. Niciodată nu dau ele nimic altceva decât impulsuri. Dacă acţionăm în mod obiectiv pentru răspândirea Societăţii Teosofice, întotdeauna ne stau alături marile individualităţi, pe care noi le numim Maeştri; ne este permis să ne îndreptăm către ele şi să le lăsăm să vorbească prin noi. Dacă este vorba despre răspândirea vieţii oculte, atunci vorbesc Maeştrii. Dacă este vorba numai de organizarea Societăţii, atunci ei lasă acest lucru în seama celor care trăiesc pe planul fizic. Aceasta este diferenţa dintre curentul ocult şi cadrul organizării teosofice. Permiteţi-mi să exprim diferenţa acelui lucru care merge ca un curent spiritual interior şi care se trăieşte prin personalităţile distincte, aşa cum poate să fie exprimat, poate, cel mai bine: Dacă este vorba despre viaţa spirituală, atunci vorbesc Maeştrii; dacă este vorba de simpla organizaţie, atunci este posibilă eroarea, căci atunci tac Maeştrii” (22 octombrie 1905, [GA 93]).
După ce apoi în anul 1907 Mişcarea teosofică şi Societatea au fost aruncate la un loc datorită faptului că Annie Besant, în calitate de conducătoare a şcolii Esoterice a devenit şi preşedintă a Societăţii, el a corectat acest lucru pentru sine prin faptul că a desprins primul său cerc de lucru esoteric din şcoala Esoterică a lui Annie Besant.
În mod lipsit de echivoc a încercat Rudolf Steiner să clarifice problematica legată de polaritatea Mişcare – Societate, atunci când prin excluderea, ce urma să aibă loc, a Secţiunii germane din Societatea Teosofică s-a făcut pasul pentru formarea unei Societăţi independente, prin faptul că în cadrul acesteia nici nu a preluat vreo funcţie, nici nu a devenit membru. El a acţionat ca învăţător spiritual ce stătea cu totul liber şi nu mai avea de-a face oficial cu chestiuni de administraţie a Societăţii. Dar foarte curând a izbucnit Primul Război Mondial (1914-1918), lucru prin care viaţa Societăţii a fost foarte puternic depreciată. Când în anii de după sfârşitul războiului, prin extinderea înfiinţării de secţiuni, faţă de chestiunea antroposofică a crescut o puternică opoziţie care a culminat cu incendierea primului Goetheanum în noaptea de Anul Nou 1922/23 şi s-a arătat că Societatea nu era pe măsura acestei lupte, ieşind iarăşi la iveală raportul Mişcare – Societate, într-un mod ce cântărea incomparabil mai greu. Acum a luat naştere pentru Rudolf Steiner întrebarea cum ar putea să fie soluţionat acest raport divergent, o problemă personală decisivă pentru viaţă. Marie Steiner relatează că într-un moment greu, de eşec faţă de lupta atât de urât dusă de către oponenţi a exprimat următoarele: „Cine ştie dacă nu ar fi mai bine să fie condusă Mişcarea fără Societate. Pentru toate greşelile Societăţii sunt făcut eu răspunzător şi din cauza asta suferă Mişcarea.”2
2 Amintiri ale Mariei Steiner, drept prefaţă la prima ediţie a conferinţelor despre Das Karma der antroposophischen Bewegung (Karma mişcării antroposofice), vezi „Beiträge zur Rudolf Steiner Gesamtausgabe” (Contribuţii la ediţia Opere complete de Rudolf Steiner), caietul 23, Crăciun 1968.
Când se pornise apoi la începutul anului 1923 noua organizare a Societăţii prin fondări de Societăţi naţionale, reconstrucţia Goetheanumului era decisă şi fondarea unei Societăţi Antroposofice Generale fusese stabilită pentru Crăciunul 1923, Rudolf Steiner a ţinut în iunie 1923 la Dornach opt conferinţe despre Istoria şi condiţiile Mişcării antroposofice în relaţie cu Societatea Antroposofică, [GA 258]. Cu aceasta vroia să cheme la autodeterminare şi să clarifice faptul că trebuiau să ajungă, cu conştienţa de Societate, de la aspectul exterior al Societăţii la interiorul realităţii veridice a spiritului, căci: „o Mişcare antroposofică poate să trăiască doar într-o Societate Antroposofică ce este o realitate” (conferinţa a 6-a). La acel moment, în iunie 1923, tot se mai lupta încă pentru soluţionarea problemei Mişcare – Societate. Chiar în noiembrie 1923, când a fost în Olanda cu ocazia înfiinţării Societăţii naţionale olandeze, se mai îndoia încă puternic dacă pentru el „mai era în general posibilă o continuare cu Societatea ca atare. El se plângea de faptul că nicăieri nu părea că se înţelege ce vroia el de fapt şi că s-ar putea să fie nevoie să lucreze mai departe doar cu foarte puţini oameni, în cadrul unei uniuni severe.”3 Iar după ce se hotărâse la scurt timp după aceasta să taie nodul gordian prin faptul ca, pe lângă activitatea sa de cercetător în spirit şi de instruire, să preia personal şi răspunderea pentru conducerea Societăţii, el a legat de anunţarea deciziei sale încă o dată cuvintele: „E chiar aşa, că în prezent lucrurile trebuie luate foarte, foarte serios, cât se poate de serios, căci altfel ar trebui de fapt să intervină totuşi acel lucru despre care am vorbit de altfel de multe ori, ca eu să trebuiască să mă retrag din Societatea Antroposofică” (Dornach, 23 decembrie 1923, [GA 259]).
3 F.W. Zeylmans van Emmichoven, Entwickelung und Geisteskampf 1923-1935 (Dezvoltare şi luptă spirituală), 1935.
Pentru a salva Mişcarea şi Societatea, ajunsese după „o grea biruire interioară” (Dornach, 24 decembrie 1923, [GA 260]) la decizia de a rupe cu linia directoare ocultă de până atunci, de a ţine separate conducerile de la Mişcare/şcoală Esoterică şi Societate. Peste tot unde a vorbit pe parcursul anului 1924 despre noua constituţie, el declara drept gând fundamental al ei această modificare incisivă şi sublinia că, prin faptul că el însuşi devenise preşedintele Societăţii, Mişcarea şi Societatea deveniseră identice. Practic, acest lucru însemna pentru el, pe lângă instruire şi cercetare spirituală, „în mod activ, pe plan pământean, să prelucrez ceea ce astăzi vrea să se reveleze în lumile spirituale” (Dornach, 5 septembrie 1924, [GA 260a]), să încarce asupra sa şi întreaga povară grea a administraţiei exterioare a unei mari organizaţii. Ce însemna acest lucru îi stătea prea limpede în faţa ochilor, din perioada sa de zece ani în funcţia de secretar general al Secţiunii germane a Societăţii Teosofice.
Dincolo de aceasta, pentru el decizia de la Congresul de Crăciun însemna „preluarea de noi responsabilităţi, tocmai dinspre domeniul spiritual, pentru mişcarea antroposofică” (Breslau, 9 iunie 1924, [GA 239]), şi trebuia să fie inaugurat ceva cu totul nou. Atât pentru Societate, cât şi pentru şcoala esoterică trebuiau create de atunci încolo forme de administraţie care să facă posibil să fie reprezentată antroposofia în lume în aşa fel, încât să poată să facă faţă „sarcinii mondiale” a ei, de a forma pentru corpul lumii, creat prin cultura materială, sufletul care îi era necesar (Paris, 25 mai 1924, [GA 260a ]). Una din premisele esenţiale pentru aceasta el a văzut-o în deplina deschidere către public a Societăţii şi a Școlii Esoterice, cu păstrarea în acelaşi timp a condiţiilor de viaţă necesare pentru munca esoterică. Pe această cale trebuia să devină Societatea, până în cuprinsul statutului, cea mai modernă societate a lumii (Berna, 16 aprilie 1924, [GA 260a]). De aceea au fost şi date liber cursurile interne ţinute în conferinţe, care înainte puteau fi obţinute doar de membri. Noua şcoală esoterică trebuia să fie de asemenea organizată aşa, încât să nu fie ataşat de ea în niciun fel caracterul unei societăţi secrete. Dacă şcoala din 1904 până în 1914 nu avea nicio organizare exterioară reală – era chiar atât de independentă de Societate, încât mulţi membri nici măcar nu ştiau de existenţa ei, deoarece cei care participau la ea erau invitaţi de Rudolf Steiner în mod exclusiv personal –, acum ea trebuia să fie ancorată în statutele Societăţii ca „Școală Superioară Liberă pentru ştiinţa Spiritului” cu trei clase şi cu secţiuni pentru diferitele ramuri de ştiinţă şi de artă, drept centru al acţiunii Societăţii, iar membrilor să le fie recunoscut dreptul de a putea solicita admiterea. În cea mai largă măsură urma să se ştie întotdeauna ce se întâmpla în ea (Dornach, 30 ianuarie 1924, [GA 260a]).
Tocmai prin decizia ce cântărea atât de greu, de a aduce raportul anterior, opus, dintre Mişcare/Școală esoterică şi Societate, prin intervenţia propriei sale persoane, la o nouă sinteză, devine încă o dată deosebit de limpede atitudinea suverană a lui Rudolf Steiner faţă de puterile spirituale conducătoare. Căci cu aceasta, conform propriei sale exprimări, el se angajase într-o mare cutezanţă, deoarece nu ştia cum se vor poziţiona faţă de aceasta acele puteri care conduc Mişcarea antroposofică în lumile spirituale; ba chiar ar fi trebuit să ţină cont de pericolul ca, odată cu preluarea conducerii exterioare, revelaţiile spirituale, „de care noi totuşi depindem întru totul, dacă este vorba despre răspândirea antroposofiei”, să sece (Paris, 23 mai 1924, [GA 260a]). Acum, în perioada ce a urmat i s-a arătat într-adevăr că acţionase corect, deoarece decizia sa fusese preluată cu bunăvoinţă de puterile spirituale conducătoare, iar curentul revelaţiilor spirituale devenise mai puternic decât oricând – însă se ridicaseră în acelaşi timp, prin aceasta, puternice forţe oponente; puteri oponente în domeniul spiritual, „care se servesc totuşi de oameni pe Pământ, pentru a-şi îndeplini acţiunile” (Paris, 23 mai 1924, [GA 239, GA 260a]). Acest lucru a trebuit să îl simtă pe trupul propriu, încă în timpul zilelor în care Societatea şi Școala esoterică fuseseră nou-înfiinţate, printr-o încercare de otrăvire comisă asupra lui.4 El a reuşit, într-adevăr, să reziste pe moment acestui atac asupra sănătăţii sale, dar forţele sale fizice au rămas totuşi tare slăbite. Timp de nouă luni a mai realizat o activitatee excesivă de instruire şi pentru constituirea de noi forme administrative, apoi s-a îmbolnăvit grav şi a fost rechemat de la acţiunea sa fizică pe 30 martie 1925.
4 Vezi cronica în Die Konstitution der Allgemeinen Anthroposophischen Gesellschaft (Constituirea Societăţii Antroposofice Generale), GA 260a.
Ceea ce fusese început de el ca lucrare esoteric-socială a viitorului, în stil mare, a trebuit să lase nedesăvârşit.
Ca la toţi oamenii spirituali ieşiţi din comun, şi viaţa lui Rudolf Steiner este plină de tragism, dar de un tragism de un gen deosebit. Aristotel defineşte esenţa tragismului ca raport tensionat, care rezultă din legătura de neocolit a omului cu opusul puterilor care îl determină. Modul diferit al tragismului din viaţa lui Rudolf Steiner constă în faptul că el s-a postat din voinţă cu totul liberă în raporturi de tensiune, pentru a echilibra, a surmonta contradicţii, până ce chiar şi forţele sale puternice au fost cu totul consumate de aceasta.
Sensul mai adânc al ultimei sale încercări, cu o străduinţă copleşitoare, care a determinat moartea sa mult prea timpurie, de a echilibra raportul de opoziţie dintre Mişcare şi Societate, poate că se apropie cel mai degrabă printr-o comparaţie de polaritatea dintre punct şi circumferinţă. Căci direcţia fundamentală a creaţiei sale fusese determinată, în mod dovedit, printr-o trăire de cunoaştere, un fel de intuiţie primordială, care se reprezintă prin polaritatea punct-cerc.5 Această intuiţie primordială – „intuiţia este punctuală”6 – se pare că este identică cu prima, cea mai cuprinzătoare din cele şapte mari taine ale vieţii, căci îndrumarea din misterii privitoare la aceasta sună astfel: „Cugetă, cum punctul devine sferă şi totuşi rămâne el însuşi. Dacă ai cuprins felul în care sfera infinită este totuşi numai punct, atunci vino iarăşi, căci atunci ceea ce e infinit îţi va străluci în ceea ce e finit.”7 Asupra modului de trăire interioară a acestei polarităţi indică acel terminus tehnicus valabil pentru această mare taină a vieţii: „prăbuşirea în abis”; căci pentru a ajunge de la punct la circumferinţă trebuie să fie depăşit un abis – în alte contexte numit de Rudolf Steiner şi „răsfrângere”. De abia atunci se poate deschide calea către cunoaşterea reală a polarităţii fundamentale pentru om, cea dintre Eu şi lume.
5 Vezi Rudolf Steiners Lebenswerk in seiner Wirklichkeit ist sein Lebensgang (Lucrarea vieţii lui Rudolf Steiner în realitatea sa este cursul vieţii sale), în Beiträge zur Rudolf Steiner Gesamtausgabe (Contribuţii la ediţia Opere complete ale lui Rudolf Steiner), nr. 49/50, Paşte 1975.
6 În Die Bedeutung der Anthroposophie im Geistesleben der Gegenwart (Semnificaţia antroposofiei în viaţa spirituală a prezentului) (Haga, aprilie 1922, răspuns la întrebări fără dată exactă, [GA 324a]), Dornach, 1957.
7 Scrisoare către Günther Wagner din 24 decembrie 1903.
Când Rudolf Steiner a aflat la începutul perioadei sale de studii, în anul 1879/80, prin geometria sintetică, faptul că se poate dovedi realmente că punctul nesfârşit de îndepărtat aflat în dreapta este acelaşi cu punctul nesfârşit de îndepărtat aflat în stânga, adică faptul că cercul este, din punct de vedere calitativ, acelaşi cu punctul, a putut fi cuprinsă pentru el şi din punct de vedere matematic reprezentarea spirituală despre curentul interferent dublu, al evoluţiei şi involuţiei, care stă la baza timpului. Pe atunci a fost născută cunoaşterea despre principiul de configurare a lumii cu acţiune triplu structurată, în sensul echilibrării de polarităţi, iar de atunci începând a fost construită metodic.
Din acest lucru se poate deduce faptul că Rudolf Steiner a dobândit cunoaşterea sa despre Eu şi lume pe calea ce trece prin trăirea răsfrângerii polarităţii punct–cerc. Pentru trei dintre creaţiile sale reprezentative este clar de recunoscut acest lucru. Aceste trei creaţii sunt: în domeniul gnoseologic lucrările care aparţin împreună ca polarităţi, Filosofia libertăţii şi Ştiinţa ocultă; în domeniul plastic-artistic construcţia cu dublă cupolă a primului Goetheanum; în domeniul esoteric-social al formării Societăţii concepţia dublei cupole a Goetheanum-ului spiritual.
Faptul că lucrările Filosofia libertăţii şi Ştiinţa ocultă aparţin laolaltă în calitate de reprezentanţi principali ai cunoaşterii Eu-lui şi ai lumii, în sensul polarităţii punct–cerc înconjurător, acest lucru l-a afirmat Rudolf Steiner însuşi. Când a fost întrebat odată dacă în timpul în care a scris Filosofia libertăţii îi erau deja conştienţi constructorii spirituali ai lumii, ierarhiile, aşa cum sunt înfăţişate în Ştiinţa ocultă, el a răspuns: Conştienţi au fost; dar din limbajul pe care îl vorbea atunci nu ar fi rezultat o posibilitate de formulare; aceea a venit mai târziu. Însă chiar dacă în Filosofia libertăţii ierarhiile nu sunt formulate, ele sunt totuşi conţinute în ea. Căci dacă te lupţi să ajungi până la trăirea libertăţii înfăţişată în ea, nu se percepe numai omul ca fiinţă spirituală, ci şi ierarhiile, deoarece ele toate sunt în om. Iar apoi a urmat propoziţia decisivă: „În vederea spirituală, ceea ce este în om apare drept mediu spiritual.”8 În acelaşi sens el a indicat asupra intuiţiei punct–cerc în privinţa polarităţii dintre cunoaşterea Eu-lui şi cunoaşterea lumii, în încheierea ciclului de conferinţe Die geistigen Hierarchien und ihre Widerspiegelung in der physischen Welt (Ierarhiile spirituale şi oglindirea lor în lumea fizică) (GA 110), prin rezumarea prezentărilor sale în cuvintele: „Noi ne-am ... întrebat în legătură cu sensul omului şi am încercat să cercetăm acest sens al omului, al punctului din mijlocul universului, conform îndrumării din misterii, prin aceea că am încercat să desluşim enigma punctului, a omului dinspre cercul înconjurător – punctul dinspre cercul înconjurător! Dar cu aceasta se poziţionează cunoaşterea noastră înăuntrul realităţii. ... Iar cunoaşterea noastră este reală atunci când ne păşeşte în faţa ochilor precum construcţia şi procesul întregului univers.” De asemenea, faptul că şi legile de formare care stau la baza figurii umane pot fi cunoscute din dinamica polarităţii punct–cerc înconjurător rezultă din afirmaţia că te poţi apropia de om de-abia când poţi să înţelegi „cu totul lăuntric”, că un cerc este un punct, un punct un cerc, căci în om este realizat acel fapt, că „punctul de Eu al capului devine cerc în omul de membre, care este configurat natural” (Dornach, 5 iulie 1924, [GA 317]).
8 Dintr-o discuţie a lui Rudolf Steiner cu W.J. Stein. Vezi „Ein Beitrag zu Rudolf Steiners Lebensgeschichte” (O contribuţie la istoria vieţii lui Rudolf Steiner), în „Korrespondenz der anthroposophischen Arbeitsgemeinschaft” (Corespondenţă a comunităţii de lucru antroposofice), 1934, nr. 5.
Și tot astfel precum natura creează figura umană din dinamica punct–cerc, la fel a configurat Rudolf Steiner şi planul fundaţiei primei construcţii a Goetheanum-ului ca două cercuri ce se întrepătrund şi a caracterizat de aceea construcţia cu cuvintele: „Iar construcţia devine om”.9 Parcurgând istoria gândului despre construcţie se poate chiar citi cum s-a dezvoltat la Rudolf Steiner gândul planului fundaţiei. În anul 1907, când gândul construcţiei a apărut prima dată cu ocazia Congresului de la München, sala pentru eveniment mai fusese încă organizată încă, în conformitate cu templul de iniţiere rosicrucian, ca o singură încăpere. Aşa a mai rămas şi pentru construcţia-model de la Malsch, stimulată prin München. Dar deja în timpul lucrărilor preliminare pentru Malsch, din anul 1908, i-a apărut lui Rudolf Steiner intuiţia de a extinde acea unică încăpere-cupolă la o încăpere cu dublă cupolă. Semnificaţia care îi revine acestei extinderi devine inteligibilă din sarcina modernă esoteric-istorică, de a pune cunoaşterea suprasenzorială şi aşezământul de lucru al iniţiatului, „templul”, care până acum se afla ascuns, în viaţa culturală publică, adică să includă spaţiul public. Problema care a luat naştere prin această sarcină esoteric-istorică, a opoziţiei dintre „Mişcare”, cu caracterul ei în mod necesar aristocratic, şi „Societate”, cu caracter public-democratic, a fost măiestrită de Rudolf Steiner prin configurarea fundamentului în două cercuri ce se întrepătrundeau. El însuşi a desemnat odată construcţia lor diferită (încăperea-cupolă mare, drept sală pentru spectatori, printr-un calcul obişnuit al cercului, încăperea-cupolă mică, drept spaţiu de scenă-cultic prin calcule de diviziune a cercului) în corelaţie cu polaritatea punct şi cerc înconjurător drept „nou gând al artei construirii” (Dornach, 28 iunie 1914, [GA 286]). Prin incendierea construcţiei în noaptea de Anul Nou 1922/23 a fost nimicită această încercare de a aduce în echilibru prin formă artistică opoziţia dintre Eu şi lume, respectiv Mişcare şi Societate. În ciuda acestei mari nenorociri, reconstrucţia nu a fost pusă sub semnul întrebării. Timp de un an de zile a purtat în sine Rudolf Steiner gândul pentru configurarea noii construcţii, până ce i-a rezultat întrepătrunderea a două corpuri de construcţie într-un mod cu totul nou.
9 Unul din aşa-numitele cuvinte-fereastră în „Wahrspruchworte” (Cuvinte de adevăr), GA 40.
În acelaşi timp s-a maturizat acum, în anul fatidic atât de greu 1923, din intuiţia punct–cerc şi figura formei pentru noua consolidare a Societăţii, care era deja de mult necesară. Din lupta pentru aceasta, de la incendierea clădirii până la noua înfiinţare stabilită pentru Crăciunul 1923 s-a născut decizia de a depăşi opoziţia dintre Mişcare şi Societate, prin intervenţia propriei sale persoane. Gândul configurării planului fundaţiei pentru „construcţie” a devenit şi principiul de configurare a corpului Societăţii. „Congresul de Crăciun 1923/24” pentru noua înfiinţare a Societăţii şi a şcolii esoterice a devenit punerea pietrei de temelie ideatică pentru o nouă construcţie, socială, cu dublă cupolă. Școala esoterică în calitate de „şcoala Superioară Liberă pentru ştiinţa Spiritului”, sub singura conducere a lui Rudolf Steiner, trebuia legată ca aşa-numită cupolă mică de cupola mare, Societatea democratic-publică. Cu această cutezanţă se pare că a vrut Rudolf Steiner să depăşească abisul care existase până atunci între viaţa aristocratică a Mişcării oculte şi viaţa democratică a deschiderii către public a Societăţii. Deosebit de puternic trebuie să fi trăit în el conştienţa acestui abis în anul 1923, când încă se mai lupta pentru noua formă de Societate. Căci, conform unor cuvinte cheie de la o oră esoterică din acest an 1923, el vorbea despre această situaţie de abis ca despre o „tragedie eroică” în istoria omenirii mai noi.
Decizia de la Crăciunul 1923/24 l-a costat pe Rudolf Steiner viaţa. Marie Steiner a arătat deseori asupra „nesfârşitului tragism” legat de acest Congres de Crăciun.10 Din semnificaţia uriaşă ce a considerat că o are polaritatea dintre Mişcare şi Societate rezultă ca aproape de la sine înţeles faptul că Rudolf Steiner nu putea să numească un succesor pentru continuarea impulsului inaugurat atunci: „Că de acum Mişcarea antroposofică va fi configurată în aşa fel, încât nu mai ţine cont de nimic decât de ceea ce vrea de la ea lumea spirituală” (Dornach, 12 aprilie 1924, [GA 236, GA 260a]). Intermediarul acesteia putea doar el să fie, motiv pentru care el a spus în acelaşi context: „Bineînţeles că Societatea Antroposofică (trebuie) să fie ceva cu totul diferit, dacă este condusă de mine sau dacă este conducă de altcineva” (Dornach, 12 aprilie 1924, [GA 236]).
10 Marie Steiner, în „Die Weihnachtstagung zur Begründung der Allge meinen Anthroposophischen Gesellschaft 1923-24” (Congresul de Crăciun pentru fondarea Societăţii Antroposofice Generale 1923/24), GA 260.
Chiar dacă toate acestea pot fi percepute ca un tragism profund, totuşi este un tragism care cheamă la cunoaştere activă şi lucrare rodnică mai departe. Căci drept aspect decisiv în sensul lui Rudolf Steiner ar trebui să fie considerat sensul acestei propoziţii de meditaţie notate cândva de el: „Devenirea lumilor este dispariţia spiritului pe de o parte în abis şi apariţia strălucitoare pe de altă parte din abis.”11
11 Foaie de notiţă, nr. arhivă 634.
Hella Wiesberger
