Mystica Aeterna, GA 265: II. Lamuriri cu privire la Legenda Templului

„Partea care interpretează simbolic evoluția omenirii”, așa cum era transcrisă în primul grad.

La începutul dezvoltării Pământului a coborât unul din Spiritele Luminii sau Elohim din domeniul Soarelui în domeniul Pământului și s-a unit cu Eva, Mama primordială a ceea ce este viu. Din această unire a luat naștere Cain, primul dintre oamenii pământeni. După aceea, un altul din șirul Elohimilor, Iahve sau Iehova, l-a format pe Adam; iar din unirea lui Adam cu Eva a luat naștere Abel, fratele vitreg al lui Cain. Inegalitatea descendenței lui Cain și a lui Abel (descendență sexuală și non-sexuală) a produs ceartă între Cain și Abel. Iar Cain l-a omorât pe Abel. Abel pierduse viața în lumea spirituală prin descendența sexuală, Cain prin căderea morală. Pentru Abel, Iehova i l-a dat perechii de părinți pe fiul înlocuitor, Seth. De la Cain și de la Seth provin două tipuri de oameni. Urmașii lui Seth puteau să vadă în lumea spirituală în stări de conștiență deosebite (ca de visare). Urmașii lui Cain pierduseră cu totul această vedere. Ei au trebuit ca, pe parcursul generațiilor, să lucreze pentru a urca, prin formarea treptată a forțelor umane pământene, la cucerirea din nou a capacităților spirituale.

Unul dintre urmașii lui Abel-Seth a fost înțeleptul Solomon. El își moștenise încă darul clarvederii ca de visare; ba chiar îl primise cu el ca substrat într-un grad deosebit; așa s-a ajuns ca înțelepciunea sa să fie atât de departe renumită, încât se relatează simbolic despre el că stătea pe un tron de aur și fildeș (aurul și fildeșul ca simboluri ale înțelepciunii).

Din neamul lui Cain au provenit oameni care s-au preocupat tot mai mult pe parcursul timpului cu dezvoltarea în sus a forțelor Pământene umane. Unul dintre acești oameni a fost Lameh, Păstrătorul cărților T, în care, în măsura în care era posibil acest lucru prin forțe pământene, era reconstituită înțelepciunea primordială, astfel că aceste cărți sunt de neînțeles pentru omul neinițiat. Un alt urmaș al omenirii-Cain este Tubal-Cain, care a ajuns departe cu prelucrarea metalelor, ba chiar înțelegea să lucreze metalele în mod artistic, realizând instrumente muzicale. Iar drept contemporan al lui Solomon a trăit Hiram Abiff sau Adoniram din neamul lui Cain, care ajunsese cu arta sa atât de departe, încât aceasta se învecina nemijlocit cu vederea lumilor mai înalte, mai era de străpuns pentru el doar un perete subțire până la inițiere.

Înțeleptul Solomon a gândit planul unui templu care trebuia să exprime simbolic în părțile formei sale dezvoltarea omenirii. Prin înțelepciunea sa de visare, el putea să cugete gândurile acestui templu în toate detaliile; însă îi lipsea cunoștința forțelor Pământului pentru construcția reală, care erau de cucerit doar prin formarea forțelor pământene în neamul lui Cain. S-a unit de aceea Solomon cu Hiram-Abiff. Acesta a construit, așadar, templul care exprima simbolic dezvoltarea omenirii.

Faima lui Solomon ajunsese până la regina din Saba, Balkis. Aceasta a pornit într-o zi către curtea lui Solomon, pentru a se căsători cu acesta. I-au fost arătate toate minunățiile curții solomonice; și templul grozav. Ea nu putea să priceapă din reprezentările pe care le dobândise până atunci, cum putea un meșter constructor, care avea la dispoziție doar forțe omenești, să realizeze așa ceva. Ea aflase numai că îndrumătorii muncitorilor au putut să adune la un loc prin posesia unor forțe magice atavice suficiente cete de muncitori pentru a alcătui vechile construcții mărețe. Ea a cerut să-l vadă pe meșterul constructor cel straniu și ciudat. Când l-a întâlnit, ochiul său a făcut imediat o impresie profund semnificativă asupra ei. Apoi, el a trebuit să-i arate cum conducea muncitorii doar prin simple lucruri stabilite între oameni. Ei și-a luat ciocanul, a urcat pe un deal, iar la un semn cu ciocanul au alergat mari cete de muncitori la el. Regina din Saba a observat că se pot dezvolta forțe pământene-omenești până la o asemenea semnificație.

La scurt timp după aceasta, regina s-a preumblat cu doica sa (doică este o denumire simbolică pentru o persoană cu darul profeției) în fața porților orașului. Ele l-au întâlnit pe Hiram Abiff. În clipa în care cele două femei l-au văzut pe meșterul constructor, a coborât din aer pasărea Had-Had pe brațul reginei din Saba.

Doica profetesă a interpretat acest lucru în sensul că regina din Saba nu i-ar fi sortită lui Solomon, ci lui Hiram Abiff. Din acea clipă, regina se gândea doar cum poate să desfacă logodna cu Solomon. Se povestește mai departe că atunci, „la beție”, i-a fost scos regelui „inelul” de logodnă de pe deget, astfel că acum regina putea să se considere mireasa destinată lui Hiram Abiff. (La baza acestei direcții a legendei se află faptul semnificativ că în regina din Saba este de văzut vechea înțelepciune a stelelor, care era legată până în acea epocă de vechile forțe sufletești atavice, care sunt simbolizate în Solomon. Legendele oculte exprimă în simboluri de persoane feminine înțelepciunea care se poate logodi cu partea masculină a sufletului. Odată cu timpul lui Solomon a intervenit epoca în care această înțelepciune trebuie să treacă de la forțele vechi, atavice la forțe pământene de Eu nou dobândite. „Inelul” este întotdeauna simbolul „Eu-lui”. Solomon mai este considerat încă în posesia unui Eu care nu era încă deplin omenesc, ci care este doar oglindirea „Eu-iui mai înalt” al îngerilor în conștiența atavică de clarvăzător-visător. „Beția” indică asupra faptului că acest Eu este pierdut din nou în cadrul forțelor sufletești pe jumătate conștiente, prin care este dobândit. De-abia Hiram este în posesia unui „Eu” real-uman.)

Începând din acest moment, regele Solomon este cuprins de o cumplită gelozie împotriva meșterului său constructor. Așadar, le e ușor la trei calfe trădătoare să găsească deschisă urechea regelui pentru o faptă prin care vor să îl distrugă pe Hiram Abiff. Ei sunt oponenții acestuia, pentru că a trebuit să fie respinși de el pe când au cerut gradul de meșter și cuvântul de meșter, pentru care nu erau maturi.

Aceste trei calfe trădătoare se hotărăsc acum să-i strice munca lui Hiram Abiff, pe care trebuie să o realizeze ca o încoronare a acțiunii sale la curtea lui Solomon. Aceasta este turnarea „Mării turnate din aramă”. Aceasta este o formă artistic turnată, confecționată din cele șapte metale de bază (plumb, cupru, zinc, mercur, fier, argint, aur) în asemenea proporții, încât este cu totul transparentă. Lucrul era împlinit până la o ultimă lovitură, care trebuia să fie dată în fața curții adunate – și a reginei din Saba –, și prin intermediul căreia substanța încă tulbure trebuia să se metamorfozeze până să atingă deplină claritate. Acum au amestecat cele trei calfe trădătoare ceva nepotrivit în topitură, astfel încât aceasta, în loc să se limpezească, scotea scântei. Hiram Abiff a căutat să liniștească focul prin apă. Asta nu i-a reușit, ci flăcările au izbucnit în toate direcțiile. Oamenii adunați au fugit de acolo în toate părțile. Hiram Abiff a auzit însă din flăcări și din masa dogoritoare un glas: „Aruncă-te în marea de flăcări; tu nu poți fi rănit.” El s-a aruncat în flăcări și a observat curând că drumul său mergea către punctul central al Pământului. La jumătatea drumului l-a întâlnit pe strămoșul lui, Tubal-Cain. Acesta l-a condus la punctul central al Pământului, unde se afla marele strămoș Cain, în acea stare în care era înainte de păcat. Aici a primit Hiram Abiff de la Cain explicația că desfășurarea energică a forțelor pământene omenești va duce în final la înălțimea inițierii și că inițierea dobândită pe această cale va trebui să intre pe parcursul existenței Pământului în locul vederii fiilor lui Abel-Seth, care va dispărea. Simbolic este exprimată forța care dă curaj, pe care o primește Hiram Abiff de la Cain, întrucât se spune că Hiram ar fi primit un nou ciocan de la Cain, cu care a atins, după ce s-a întors la suprafața pământului, Marea turnată din aramă și prin aceasta a putut să producă transparența ei totală. (Cu această simbolică este dat acel lucru care ridică, în meditație corespunzătoare, entitatea interioară a dezvoltării umane pe Pământ la nivel de imaginație. Marea turnată din aramă poate fi considerată drept simbol pentru ceea ce ar fi devenit omul dacă nu ar fi ocupat loc în suflet cele trei forțe trădătoare: îndoiala, superstiția, iluzia sinei personale. Prin aceste forțe a ajuns dezvoltarea pământeană a omenirii la desfășurarea focului în timpul lemurian, care prin dezvoltarea apei timpului atlantean nu poate fi domolit. Trebuie mai degrabă să aibă loc o asemenea dezvoltare a forțelor pământene ale omului, încât să fie realizată în suflet din nou starea inițială, care fusese prezentă în Cain înaintea uciderii fratelui. Nu se pot menține forțele sufletești visătoare ale copiilor lui Abel-Seth în fața forțelor pământene, ci numai cele ale urmașilor lui Cain, care ajung la o dezvoltare de Eu deplină și reală.)

O altă redactare a Legendei Templului

Începând din timpul acela s-a aprins Solomon în gelozie împotriva maestrului său constructor. De aceea au găsit sprijin la el trei calfe trădătoare, care în vanitatea lor ceruseră cuvântul meșter și gradul de meșter de la maestrul constructor, pe care nu putea să le dea lor pentru că erau prea imaturi pentru asta. Aceștia au decis să se răzbune în modul următor.

Hiram Abiff trebuia să prezinte ca o încoronare a lucrărilor sale de la curtea lui Solomon așa-numita Mare turnată din aramă. Trebuia să fie o minunată turnare metalică, în care erau turnate toate metalele Pământului într-o asemenea proporție, încât rezulta un întreg armonios superb. Toate fuseseră pregătite pentru aceasta de Hiram Abiff, până la ultima operație. Aceasta trebuia să fie realizată la o festivitate deosebită. Întreaga curte era adunată pentru aceasta, chiar și regina din Saba. Cele trei calfe trădătoare au amestecat în momentul decisiv un adaos necorespunzător în topitură; și în loc ca întregul să ajungă la o încheiere armonioasă, au sărit scântei din topitură. Hiram Abiff a căutat să liniștească flăcările adăugând apă. Dar atunci au urcat mase îngrozitoare de flăcări din topitură. Toți oamenii adunați au luat-o la fugă în toate părțile. Însă Hiram Abiff a auzit o voce din foc, care îi spunea: nu te teme, aruncă-te în flăcări; tu nu poți fi rănit. El s-a aruncat în marea de flăcări. A observat curând că zborul său mergea către punctul central al Pământului. La mijlocul drumului l-a întâlnit pe Tubal-Cain, care l-a condus la strămoșul său, Cain, la punctul central al Pământului. Cain era în figura dinaintea comiterii păcatului. El i-a dat lui Hiram Abiff un nou semn T și i-a spus că, odată întors la suprafața Pământului va alcătui din nou topitura cu ajutorul cestuia. Și de la el va porni un neam care va învinge pe Pământ copiii lui Adam și va introduce iarăși marele serviciu al focului, și va duce de asemenea înapoi omenirea la cuvântul creator al lui Dumnezeu.

Și în această parte a legendei se află un sens mai adânc. Înainte ca omul să fi coborât din poala divinității în întrupări pământene, el se afla într-un mediu spiritual, pe care putea să îl perceapă. El auzea cuvântul creator divin. El se întrupa în masele de metal care pe atunci mai erau încă fluide în foc. Înainte să aibă loc acest lucru, nimic nu puteau să îi facă trei calfe: îndoiala, superstiția și iluzia sinei personale. Îndoială nu putea să aibă față de lumea spirituală, căci ea era în jurul lui. Superstiția nu putea să vină asupra lui, pentru că vedea spiritualul în figura sa adevărată. Superstiția constă însă din reprezentarea spiritualului în figură greșită. Iluzia sinei personale nu putea să vină asupra lui, căci el se știa în spiritualitatea generală; el nu era încă separat, prin închiderea în corpul său, de această spiritualitate generală. Dacă aceste calfe trădătoare nu s-ar fi agățat de călcâiele lui, trupul lui ar fi devenit o corelație armonioasă a substanțelor. Ele au amestecat un adaos în el, care l-a făcut să uite cuvântul creator dumnezeiesc-spiritual. Topitura a fost distrusă prin acest lucru. Reprezintă apoi călătoria lui Hiram Abiff către punctul central al Pământului, străbaterea omului pe calea ocultă. Prin aceasta ajunge omenirea din nou în posesia lui T, a cuvântului creator dumnezeiesc, învață să cunoască natura umană (Cain), așa cum era înainte de cădere și cum poate să creeze în puritate.

Ochiul este ochiul de forță dumnezeiesc din spatele oricărei entități trecătoare, ba chiar și în spatele naturii umane cu șapte componente.

Dobândiți o reprezentare despre acest lucru dacă vă amintiți de cuvintele Sf. Augustin:

Vederea umană este pasivă, lucrurile trebuie să existe pentru ca omul să le poată vedea. Vederea lui Dumnezeu creează lucrurile prin intermediul privirii. Triunghiul din jurul ochiului este:

Razele sunt „Eu-ul” – străluminează treimea superioară prin Eu în componentele inferioare ale naturii umane.

Legenda Templului și acest ochi de raze trebuie să formeze pentru [francmason] o substanță continuă pentru meditație. El trebuie să își aducă tot mereu aminte de acestea; să le vadă ca imagini (imaginațiuni) în spirit. Atunci el își va da seama, dacă aplică suficientă energie și răbdare asupra acestui lucru, că ele trezesc forțe și capacități care dormitau în el și prin a căror trezire el poate să privească în lumile mai înalte. Căci nu prin mijloace tumultuoase, exterioare ajunge omul la organele de percepție suprasenzoriale, ci prin asemenea mijloace intime precum cele numite, care sunt aplicate în interior fără odihnă și în mod energic în muncă sufletească interioară, liniștită. –

unghi drept
a îndoi direcția
a rosti alternativ litere
────────────────
cuvânt sf[ânt]
parolă
șorț
mistrie și tijă de mistrie.

Curenții de forță ascendenți și descendenți din macrocosmos și din microcosmos și Legenda Templului

Probabil este vorba aici de o redactare a lui Rudolf Steiner, de la care lipsește însă suportul de text original. Text după un document scris la mașină.

Dacă ne îndreptăm privirea înspre esența dezvoltării, atunci aflăm peste tot unde se revelează viața, fie în mersul dezvoltării lumii, fie în omul individual, doi mari curenți care se reprezintă simbolic drept o linie ascendentă și una descendentă, care se revelează în timp și în spațiu și se transformă unul în celălalt. Forțele înseși, care stau la baza acestor curenți, sunt dincolo de toată revelația și pătrund în așa fel înăuntrul acesteia, încât întreaga dezvoltare este țesută între acestea. Ea pășește printre aceste două linii ca printr-o poartă.

În fiecare stare de dezvoltare planetară a Pământului, începând cu prima ei întrupare ca vechiul Saturn, sunt active aceste două forțe. Acolo există un spațiu temporal în care acționează în principal forțele ascendente; ele cheamă la iveală o stare de trezire, de înflorire, până la un anumit punct în care încep să se reveleze forțele ce au de-a face cu adormirea, cu moartea. Mereu ia naștere mai întâi o perioadă de înflorire, care apoi își atinge punctul culminant, iar după aceasta urmează o perioadă în care se dizolvă iarăși totul și se desfășoară o descompunere a întregului. În fiecare perioadă de dezvoltare de pe Pământ este de găsit același lucru: acolo înflorește ceva nou, se desfășoară până la o anumită înălțime, decade apoi și moare treptat. Fiecare stare de pe Pământ, din decursul unui anumit spațiu temporal, este de explicat în așa fel, încât se acționează și țes forțe întrepătrunse, unele care înfloresc și altele care mor, cele care aparțin de linia ascendentă și cele care aparțin de linia descendenta. Roșul zorilor de zi și crepusculul serii și între ele înălțimea amiezii, acolo unde cele două forțe se unesc și trec una în cealaltă.

Privit dinspre orizontul său, omul vede pe cer stelele apărând la est și urcând tot mai sus, până ce își ating în sud zenitul. De acolo coboară până ce apun în vest. Și chiar dacă în vest dispar stelele din fața privirii sale, el trebuie să-și spună totuși: Adevăratul punct de apus se află în sud și este împreună cu punctul culminant, așa cum adevăratul punct de răsărit este în nord și cade la un loc cu punctul cel mai de jos, nadirul, căci de acolo începe urcușul. Se descrie astfel un circuit care poate fi despărțit în două jumătăți printr-o linie verticală, pornind de la sud până la nord. În partea în care se află punctul estic sunt active forțele ascendente, în acea parte în care se află punctul vestic sunt active forțele descendente. Punctul estic și cel vestic taie semicercul drept prin mijloc. Sunt cele două puncte unde începe și se termină revelarea forțelor pentru ochiul fizic-senzorial al omului. Ele formează orizontul lui. (A se vedea desenul de la pagina 404.)

Același circuit care este perceptibil în macrocosmos poate fi regăsit în trupul fizic al omului sub forma circuitului sangvin. Acolo acționează pentru început și acele forțe care sunt înrudite cu înflorirea, cu viața, în sângele roșu, așa cum curge dinspre inimă. Își revelează apoi treptat acțiunea lor acele forțe care au legătură cu decăderea, cu moartea, atunci când sângele roșu se transformă în cel albastru. Am putea separa acest circuit sangvin în același fel într-un semicerc ce aparține de forțele ascendente și într-unul care aparține de cele descendente.

Așa este și în viața omului. În timpul zilei el este activ în lumea fizic-senzorială, acolo își manifestă impulsurile și își folosește forțele pe care și le scoate în somn, în timpul nopții, din cosmos. Așa cum sângele roșu curge dinspre inimă după ce este împrospătat prin oxigenul pe care și-l ia din lumea exterioară cu plămânii săi, tot astfel se trezește omul dimineața cu forțe noi. Și așa cum sângele roșu cedează, pe parcursul mersului său prin corpul fizic, forțele de viață și treptat devine sângele albastru, mort, tot astfel își epuizează omul forțele în starea de conștiență și trebuie să se adâncească în starea de somn, pentru ca să poată aduna forțe noi din mediul său, din macrocosmos. Starea de somn și cea de trezie sunt precum inspirarea expirarea entității umane. Noaptea ea inspiră noi forțe, pe care ziua le expiră.

Dezvoltarea individualității umane într-o întrupare fizică pe Pământ cade pradă și ea acestor două forțe, prin faptul că omul, până pe la 35 de ani, dezvoltă componentele entității sale din sine însuși și astfel pătrunde tot mai mult trăind în lumea fizic-senzorială. Aceasta este ca o expirare a entității sale pe planul fizic. Urmează apoi perioada în care omul nu mai formează nimic nou și începe să se retragă tot mai mult din lumea fizic-senzorială. În calitate de om fizic, el moare treptat, are loc aici o inspirare a entității sale. În prima jumătate a vieții sale este atât de preponderentă acțiunea forțelor constructive, încât este prezent mereu un surplus al acestor forțe, de aceea crește omul cu privire la ființa sa, în calitate de om pământean, în a doua jumătate însă sunt mai active forțele de descompunere, atunci rămâne mereu ceva în urmă, ce nu mai poate fi împrospătat, iar acest lucru duce treptat la descompunerea și la moartea trupului fizic.

Cu mult timp înainte ca omul să-și înceapă viața sa ca om pământean într-o întrupare fizică, așadar să apară la orizont, se construiește deja la entitatea sa prin forțe dumnezeiesc-spirituale din macrocosmos. Acest lucru a început la acel punct care se află în cel mai de jos loc de sub orizont, în nadir. În calitate de microcosmos, el răsare de fapt în punctul din est, el își trăiește punctul culminant aproximativ la vârsta de 35 de ani în sud și apune odată cu moartea în vest. Dar după aceea mai acționează încă mult timp asupra descompunerii sale forțe dumnezeiesc-spirituale din cosmos.

Astfel aparține semicercul care se află între punctul din est și cel din vest și care trece prin sud de viața activă conștientă a microcosmosului, iar semicercul care trece de la vest la est prin nord, de acțiunea forțelor macrocosmice asupra microcosmosului. Prima este de aceea pentru omul pământean partea luminoasă, acolo trăiește și acționează el însuși cu conștiența trează de zi. În a doua, jumătatea întunecată, totul acționează asupra lui în inconștient, pentru că el, în timp ce doarme, nu are nicio conștiență proprie. În ambele jumătăți, atât în cea luminoasă, cât și în cea întunecată, sunt active forțele constructive, cât și cele deconstructive. Astfel se împarte cercul în patru părți și iau naștere, atât în microcosmos, cât și în macrocosmos două unghiuri drepte; unul în care lucrează forțele vieții, ca în sângele roșu, și un altul în care acționează forțele morții, ca în sângele albastru. Și la fiecare revelație cosmică, la fiecare stare de dezvoltare planetară a Pământului de astăzi ia naștere o perioadă în care sunt supraponderente forțele constructive și o perioadă în care sunt mai active forțele deconstructive, inspirarea și expirarea cu privire la revelația fizic-senzorială. Așa este și aici perceptibil un răsărit și un apus.

La dezvoltare este așa, că de la început acționează acolo unde se revelează forțele constructive în același timp și forțele deconstructive, așa cum în sângele roșu, în acel moment în care el părăsește inima, începe să devină activ elementul ucigător. În fiecare viață este la început conținut deja germenele morții, deși acțiunea lui se arată de-abia mai târziu. Punctul de răsărit este în același timp punctul cel mai de jos, așa cum punctul cel mai înalt este punct de apus. Așa este în om, precum și în cosmos.

Deoarece de la început sunt active și aceste forțe deconstructive, multe cad deja pradă acestor forțe, deja înainte ca să fie atins punctul culminant desemnat pentru o anumită dezvoltare, înainte să fie cucerit ceea ce trebuia să fie dezvoltat. Astfel rămâne atunci mereu ceva în urmă, care are nevoie apoi de o nouă ocazie pentru a se dezvolta mai departe. Când este creată o nouă stare de dezvoltare, atunci este fixat [pentru] aceasta din nou un anumit punct culminant, care este o continuare a celui precedent, căci și aici are loc o construire constantă până la un anumit punct. Ceea ce rămâne în urmă trebuie să formeze apoi în condiții noi ceea ce nu a fost atins în timpul stării de dezvoltare de atunci. Dacă nu ar fi astfel situația, atunci fiecare stare de dezvoltare ar sta pe sine însăși și, atunci când ar fi trecut, nu ar exista niciun motiv pentru una următoare. Dar acum este pus într-o stare de dezvoltare germenele pentru starea pun ceea ce a rămas în urmă, acest lucru înșiruie stările una după cealaltă.

La dezvoltarea individualității umane acest lucru se arată în întrupările succesive de pe Pământ. Acolo este dezvoltat mai departe în vieți pământene succesive ceea ce nu s-a format într-o întrupare conform punctului culminant desemnat al desăvârșirii. Așa trăiesc și țes forțe rămase în urmă de la bun început înăuntrul vieții omenești, din vieți pământene anterioare. În timp ce se dezvoltă lucrul nou, lucrul vechi trăiește înăuntrul lui cu el, adaptat la condițiile modificate, deoarece și pentru fiecare întrupare a omului este diferit punctul culminant de atins în mod normal. Drept ceva întunecat, care se opune lucrului nou, înfloritor, pătrunde trăind în noua întrupare. Așa este și în cosmos. Acolo se arată în ființele care rămân în urmă la fiecare stare de dezvoltare planetară a Pământului de astăzi. Prin faptul să se poziționează aceste forțe în mersul dezvoltării normale, drept ceva ce nu aparține de această dezvoltare, ele formează ceva de poziție contrară, care se află în afara aspectului normal al acestei dezvoltări, o lume exterioară pentru ceea ce se dezvoltă într-o anumită perioadă drept aspect normal. Astfel se desface dezvoltarea în ceea ce trăiește și înflorește înăuntrul ei și ceea ce se îngrămădește în ea din stări anterioare și care se află de fapt în afara dezvoltării și are o direcție către moarte.

De la bun început se revelează ambele într-o perioadă de dezvoltare, iar în dezvoltarea Pământului, care are ca sarcină interiorizarea macrocosmosului în microcosmos drept construcție a individualității umane, aparține doar acel lucru de linia ascendentă care [a] atins în fiecare stare planetară [anterioară] punctul culminant desemnat al dezvoltării. Celelalte cad pradă forțelor deconstructive, nu se interiorizează treptat ca să devină microcosmos, rămân în urmă în macro cosmos. Așa este predispusă de la bun început prin acțiunea ambelor forțe o lume interioară și o lume exterioară. Astfel există ființe saturniene care mai sunt active încă în starea solară asupra dezvoltării componentei fizice, fără a fi în stare să atingă ceea ce este sarcina pentru starea solară, formarea componentei eterice pe lângă cea fizică. În starea lunară acționează ființe care de-abia atunci dezvoltă componenta fizică și altele care formează atunci componenta eterică, în timp ce acolo sarcina este dezvoltarea componentei astrale. În starea de Pământ acționează ființe care dezvoltă doar acolo componenta fizică, altele care o dezvoltă pe cea eterică și altele care o dezvoltă pe cea astrală, în timp ce sarcina normală este dezvoltarea principiului de Eu în [trupul] fizic, eteric și astral. Astfel există pe fiecare treaptă ființe rămase în urmă. Pentru acele ființe, care au dezvoltat pe Pământ conștiența de Eu în cele trei învelișuri, oamenii, aceste ființe rămase în urmă se manifestă drept lumea exterioară fizic-senzorială, mediul lor înconjurător de pe Pământ. Ea se află în afara dezvoltării normale, cea a oamenilor, și i se așează înainte drept ceva ce nu aparține de ființa sa. Ea are un alt tempo, prin faptul că este expresia acelui lucru care pătrunde din stări anterioare în dezvoltarea actuală a Pământului. Ea nu poate să participe însă cu totul în aceasta și aparține de linia de dezvoltare descendentă.

Așa cum aceste forțe rămase în urmă se manifestă fizic-senzorial drept lumea exterioară cu privire la aspectul uman, tot astfel se poate recunoaște în spiritual acțiunea forțelor rămase în urmă. Și aici pătrunde, în lucrul acelor ființe care îndrumă și conduc mersul normal al dezvoltării pentru o anumită perioadă, activitatea ființelor rămase în urmă. Ele formează o contrapondere și o bază pentru acțiunea ființelor mai avansate, iar așa cum omul fizic-senzorial nu poate să trăiască și să se dezvolte pe Pământ fără mediul său, tot astfel nu pot să își îndeplinească ființele mai înalt dezvoltate lucrul lor, dacă ființele rămase în urmă nu se pun în fața lor cu forțele lor, formând astfel o opoziție. De aceea trebuie să existe de la bun început ființe care acționează preponderent în forțele constructive și altele care se revelează în forțele deconstructive. Numai între aceste două forțe poate să se desfășoare o dezvoltare. Astfel au existat ființe care s-au interiorizat tot mai mult în individualitatea umană și și-au revelat forțele dinăuntru spre afară în faptele omului; ele au atins punctul culminant desemnat al dezvoltării Pământului, formarea conștienței de Eu în cele trei învelișuri microcosmice. Ele au trăit atunci și s-au revelat în lucrul activ al forței de Eu în lumea exterioară. În Eu-ul uman, așa cum trăiește el în cele trei învelișuri ale sale și își revarsă forța sa în mediu, acționează aceste ființe spirituale. Omul le percepe în timpul vieții sale treze de zi, ele acționează în timp ce el se trăiește pe sine conștient de sine, în semicercul luminos. Acele forțe ale luminii și ale căldurii care urmaseră mersul normal al dezvoltării au acționat în omul însuși, se

interiorizaseră devenind microcosmos, de acolo ele iradiază în mediul înconjurător. Dar și în semicercul luminos există o parte care aparține de forțele constructive și o parte care aparține de forțele deconstructive, jumătate estică și jumătate vestică. Acele forțe care iradiază în timpul zilei în calitate de lumină și căldură din afară, dinspre Soare înăuntru în Pământ, sunt acelea care nu au parcurs mersul dezvoltării cu privire la interiorizarea forțelor macrocosmice ca să devină microcosmos. Deja în timpul stării lunare, atunci când s-au separat Soarele și Luna, aceste forțe rămăseseră pe treapta dezvoltării solare; la dezvoltarea ulterioară a vechii Luni nu au participat. Ele au rămas în macrocosmos, nu s-au interiorizat mai departe ca să devină microcosmos.

Acest fapt s-a repetat în starea de Pământ, atunci când din nou s-a separat Soarele și lumina lui a strălucit din afară înăuntru. Acel corp cosmic pe care noi îl vedem ca Soare aparține, cu privire la dezvoltarea microcosmică, de linia descendentă. Ceea ce s-a interiorizat în microcosmos ca forțe solare aparține de linia ascendentă. Tot ceea ce se întinde în jurul omului în calitate de mediu, fie el fizic, fie el spiritual, aparține de acele forțe care sunt deconstructive, căci numai până la o anumită treaptă s-a interiorizat. Drept [mediu înconjurător] acționează atunci împreună la dezvoltare, acolo acționează constructiv din afară spre înăuntru, în lăuntrul microcosmosului. Ceea ce s-a interiorizat tot mai mult devenind microcosmos și în acest fel a colaborat la mersul dezvoltării Pământului, aparține de forțele constructive. Prin ele se formează în macrocosmos un punct central, dinspre care strălucesc forțe în mediul înconjurător, care acționează pentru început în acesta în sens deconstructiv, căci acest punct central se dezvoltă ca microcosmos pe cheltuiala mediului său înconjurător. Din mediul fizic își aduce hrana sa. În lumea spirituală trebuie să existe ființe macrocosmice care revarsă în el drept hrană noi forțe din afară, pentru ca el să se poată dezvolta mai departe.

Acele forțe care nu au participat la mersul normal al dezvoltării, care nu s-au interiorizat devenind microcosmos, acționează în timpul nopții în om. Ele nu participaseră la formarea Eu-ului și a [trupului] astral în om, ele rămăseseră în urmă acolo, de aceea ele pot să acționeze în microcosmos numai atunci când Eu-ul și trupul astral s-au desprins, lucru care se întâmplă în timpul stării de somn. În Eu-ul și trupul astral microcosmic nu se interiorizaseră, acolo rămăseseră în urmă în exterior, în macrocosmos. Acum puteau să se interiorizeze din macrocosmos doar într-un microcosmos care era constituit dintr-un principiu eteric și unul fizic. Aici ele sunt ca o lume exterioară, care se interiorizează în așa fel în microcosmos, precum sunt preluate din lumea exterioară substanțele și forțele ce îi servesc omului drept hrană. Numai o acțiune subconștientă, fără conștiența umană de Eu poate să aibă loc. Căci pe cât de puțin ființele care trăiesc în mediul fizic-senzorial al omului au dezvoltat o conștiență individuală de Eu, tot atât de puțin au format la om conștiența de Eu aceste ființe cosmice din mediul său spiritual. Aceste forțe aparțin de semicercul întunecat. Se schimbă între ele în timpul zilei și al nopții ființele care aparțin de forțele ascendente și cele care aparțin de cele descendente, în munca lor asupra microcosmosului. În timpul zilei acționează în el forțele ascendente în conștiența sa de Eu, în timpul nopții ele sunt revărsate cu Eu-ul său în macrocosmos. Noaptea acționează în microcosmos acele forțe care se revarsă în timpul zilei în macrocosmos. Atunci când omul doarme, este treaz macrocosmosul în el, atunci când microcosmosul este treaz, doarme macrocosmosul în jurul lui.

Un lucru asemănător cu cel care a avut loc în dezvoltarea vechii Luni, pe când s-au separat Soarele și Luna, și care se repetă în dezvoltarea Pământului, are loc atunci când Luna se separă de Pământ. Și aici rămân în urmă ființe din dezvoltarea lunară, ele cad pradă liniei de dezvoltare descendentă, prin faptul că nu pot atinge punctul culminant determinat al dezvoltării Pământului. Ceea ce urmase în timpul stării lunare mersul normal și atinsese punctul culminant corespunzător, a putut să preia acum în sine forța de Eu și să o formeze mai departe în microcosmos. Însă ceea ce a rămas atunci în urmă a trebuit să mai dezvolte în timpul stării de Pământ dimensiunea astrală, nu se interiorizase în mod corespunzător și putea doar ca element lunar să acționeze din afară în microcosmos. Ființele rămase în urmă din dezvoltarea lunară nu puteau să acționeze până în forțele de Eu ale omului pământean, ele acționează în conștiența de zi a omului până în trupul său astral. La punctul culminant al dezvoltării pământene nu participă, ele aparțin de forțele liniei descendente. Acțiunea lor în dezvoltarea Pământului apare acolo unde începe înflorirea forței de Eu. Acest lucru a fost în perioada lemuriană, unde Eu-ul este interiorizat în microcosmos și începe în trupul astral al omului acțiunea ființelor rămase în urmă din starea lunară, a ființelor luciferice.

Pe lângă ceea ce este nou în dezvoltare apare ceea ce pătrunde drept element vechi din starea antemergătoare. Amândouă se dezvoltă un timp în mod paralel, apoi vine momentul în care ceea ce este vechi trebuie să moară, prin faptul că ceea ce este nou se desfășoară mai departe.

Evoluția acelor forțe care trebuiau să se dezvolte în starea de Pământ și a celor care aparțin de o stare anterioară și își urmăresc dezvoltarea lor în condiții noi și de aceea au, pentru început, pe treapta lor o formare mai mare decât ceea ce abia începe, este în mod simbolic înfățișată în Legenda Templului. Se povestește aici: Unul dintre Elohim a coborât, s-a căsătorit cu Eva, Mama Pământului, și din această unire a luat naștere Cain, primul om pământean. Un altul dintre Elohim l-a creat pe Adam și din unirea lui Adam cu Eva a luat naștere Abel.

Omul-Cain este fiul forțelor dumnezeiesc-spirituale, care au acționat în așa fel în dezvoltarea Pământului, încât au putut să scoată la iveală un microcosmos în care s-au interiorizat forțele macrocosmice. El aparține de acele forțe care au putut să atingă în timpul dezvoltării Pământului punctul culminant desemnat, prin faptul că au predispus forța de Eu în om și mai târziu au dezvoltat-o.

Omul-Abel aparține de alte forțe macrocosmice. Ele nu au putut să interiorizeze în el atât de direct forța de Eu. Prin intermedierea a doi oameni a acționat macrocosmosul. El nu era atât de direct un purtător al forțelor macrocosmice precum omul-Cain. Ele acționau mai mult din afară asupra lui, nu în el, ci prin intermedierea a doi oameni. El a trebuit să treacă prin sexualitate. Omul-Abel aparține de acele forțe care pătrund dintr-o dezvoltare anterioară în starea de Pământ. În el acționează din dezvoltarea lunară forțe rămase în urmă, care pe atunci nu au atins punctul culminant corespunzător și de aceea nu pot să se interiorizeze mai departe pe Pământ în microcosmos decât până la trupul astral. Ele pot, de aceea, numai prin intermedierea unei perechi de oameni să intervină creativ în dezvoltarea Pământului. A trebuit ca ceea ce au lucrat în mod creator să treacă prin sexualitate, pentru că ele puteau să acționeze în această forță, care aparține de dezvoltarea lunară. În starea lunară era activ principiul dualității, ca principiu de la două forțe care au acționat creator una asupra celeilalte ca forțe solare și lunare. Aparținea de ceea ce trebuia să fie format atunci, la punctul culminant desemnat al dezvoltării Pământului. Forțele rămase în urmă, care s-au revelat în același timp în starea de Pământ, când a început dezvoltarea înfloritoare a forței de Eu în om, au adus aceste forțe lunare înăuntrul dezvoltării Pământului și le-au interiorizat aici în microcosmos, astfel că în el a luat naștere o dualitate, lucru prin care fie influența solară, fie cea lunară erau preponderente în trupul său fizic sau în cel eteric. Astfel au luat naștere sexele.

Omul-Cain, care aparținea de dezvoltarea pământeană propriu-zisă, nu avea nevoie să treacă prin sexualitate. Așa cum pe vechea Lună era valabil principiul dualității, așa pentru Pământ era desemnată o trinitate: Soare, Lună și Pământ. Omul pământean a putut să conțină în sine forțele ambelor sexe, așa cum Pământul poartă în el torțe solare și lunare. El a putut să acționeze creator prin ceea ce este dezvoltat pe Pământ, prin forța de Eu.

Se povestește însă în Legenda Templului mai departe că a devenit vinovat Cain prin faptul că și-a ucis fratele, pe Abel. Prin acest lucru se lasă în seama acelor forțe care acționează în Abel, forțele rămase în urmă din dezvoltarea lunară. Astfel au putut acestea să pătrundă trăind și în el. Prin provocarea morții el se face vinovat față de acele forțe care duc la moarte, forțele descendente, deconstructive.

Mai departe ne învață Legenda Templului: Cain a devenit agricultor, Abel-Seth, fiul înlocuitor al lui Adam și al Evei, a devenit Păstor. Omul-Cain trăiește împreună cu dezvoltarea Pământului, el instruiește în el ceea ce e purtător de fruct, el își lucrează mai departe drumul în sus cu linia de dezvoltare crescătoare. El trebuie să acționeze în mediul său de pe Pământ, cu forțele care s-au interiorizat în el.

În omul-Abel nu s-au interiorizat încă forțele cosmice atât, ele mai iradiază încă mai mult din afară în el, se revarsă către el din macrocosmos, ceea ce omul-Cain trebuie să-și cucerească din mediul său înconjurător cu propriile forțe. El nu devine agricultor, pentru că nu poate să lucreze el însuși în dezvoltarea Pământului precum omul-Cain, care aparține de această dezvoltare. El devine un păstor, acționează asupra dimensiunii astrale, el păstorește animalele.

Curentul oamenilor-Cain și al oamenilor-Abel acționează mai departe în dezvoltarea Pământului. Astfel povestește mai departe Legenda Templului cum exista un timp în care trăiau în același timp marele rege Solomon, urmaș din curentul Abel, și marele său maestru constructor Hiram Abiff, urmaș din curentul Cain.

Regele Solomon avea acea înțelepciune care i se revărsa din lumea spirituală, din macrocosmos. Maestrul său constructor construia opere de artă prin propriile sale forțe. Cea mai mare operă de artă a sa trebuia să fie construirea unui templu în care s-ar afla tot ce există în lumea exterioară, o copie a acestei lumi exterioare trebuia să fie templul. Regele Solomon a putut să gândească planul acestui templu, dar de construit nu putea. În calitate de om-Abel nu putea să acționeze până înăuntrul fizicului. Maestrul constructor a putut să construiască templul, căci în calitate de om-Cain el învățase să lucreze în materia Pământului și să o stăpânească. Omul-Cain putea să își construiască templul microcosmosului, în care erau interiorizate toate forțele ce acționează în lumea exterioară; omul-Abel a ajuns numai până la reprezentarea imaginativă a templului.

Marea operă artistică finală a maestrului constructor, așa se povestește mai departe, trebuia să fie turnarea Mării din aramă. În aceasta trebuiau să fie amestecate cele șapte metale ale Pământului într-o astfel de compoziție, încât să ia naștere un lichid transparent în cele șapte metale (cupru, zinc, aur, plumb, fier, mercur, argint) acționează cele șapte forțe care își găsesc expresia în cele șapte planete. Acolo unde se unesc în mod armonios, ele formează o unitate strălucitoare, care le conține pe toate în ea, așa cum lumina albă conține cele șapte culori ale spectrului.

Omul-Cain poate să lucreze cu forța sa de Eu atât de armonios în aceste forțe planetare, care se manifestă în el în calitate de șapte componente ale naturii sale (trei superioare, patru inferioare), încât ele se unesc într-o entitate umană care străbate cu privirea prin lumea fizic-senzorială într-o lume spirituală. Aceasta a fost marea operă de artă finală.

Din partea regelui Solomon se întâmplă în acest timp ceva, pentru a împiedica această turnare. Trei calfe trădătoare amestecă ceva în topitură, prin care este distrus totul. Deoarece cândva Cain se făcuse vinovat prin uciderea fratelui său Abel și astfel a preluat în el acele forțe care aparțineau de linia descendentă, acum a putut să se apropie acest aspect deconstructiv de omul-Cain din partea omului-Abel, care s-a pus drept aspect distructiv în munca de construire. Se povestește mai departe cum maestrul constructor, la catastrofa care ia naștere datorită acestui lucru, este salvat dincolo și este condus prin foc la marele său strămoș Cain, către punctul central al Pământului. Acolo primește un nou ciocan și începe munca sa din nou, atunci ea îi reușește. Omul-Cain este condus cu forța de Eu, care își găsește expresia în sânge și în foc, prin sângele generațiilor până la marele său strămoș. Acolo privește înăuntrul dimensiunii spirituale, prin faptul că vede drept punct central al dezvoltării Pământului Eu-ul lumii, care a interiorizat în el forța sa. Prin aceasta el dobândește forțe noi, pentru a-și îndeplini sarcina mai departe.

Apoi intervine pentru el și o nouă perioadă de lucru, prin faptul că se unește cu el acea înțelepciune care înainte a curs către omul-Abel din lumea spirituală. Acest lucru îl povestește legenda drept logodire a reginei din Saba cu marele maestru constructor, care trebuia înainte să se unească cu regele Solomon. Începând din acel moment, scad acele forțe care acționează în curentul Abel, ele și-au atins acolo punctul lor culminant în dezvoltarea Pământului.

Pentru fiecare dezvoltare este desemnat un anumit punct culminant; acolo este atins ceea ce este sarcina pentru această dezvoltare. Acest punct poate fi desemnat drept înălțimea din miezul zilei. Până atunci înfloresc forțele, începând de acolo ele scad. Această înălțime de amiază este desemnată dinspre orizont, acolo ating forțele care se revelează în est cea mai mare desfășurare a lor; până atunci se lucrează în sens constructiv, începând de acolo începe lucrul deconstrucției, înspre vest. Acele forțe care pătrund din stări de dezvoltare anterioare înăuntrul celor noi nu pot să atingă înălțimea de amiază desemnată, ele sunt precum corpurile cerești care au un arc scurt de zi și un arc lung de noapte. Ele rămân un timp mai scurt în partea luminoasă a cercului, mai lung în jumătatea întunecată, înălțimea lor de amiază (din perspectiva orizontului) este mică, traseul ei se află doar cu puțin deasupra orizontului. Astfel ele acționează în principal în jumătatea întunecată a cercului. În timpul dezvoltării Pământului prin stările lui planetare anterioare până în starea de Pământ propriu-zisă, trebuiau să se interiorizeze treptat forțe macrocosmice și să devină microcosmos. Acele forțe care au rămas în urmă nu se interiorizaseră în acest fel; ele au rămas în urmă în macrocosmos, prin faptul că microcosmosul și-a format conștiența de Eu. De aceea ele puteau să acționeze doar în microcosmosul însuși în acea jumătate a cercului care aparține de viața subconștientă a microcosmosului. Lucrul lor se află în principal sub orizont. În viața conștientă de zi a microcosmosului, de deasupra orizontului, ele puteau să lucreze doar în afara microcosmosului. Liniile care sunt formate prin orizont mergând de la est spre vest și înălțimea de amiază desemnată vertical pe acestea, formează împreună figura simbolică a semnului Tao. Este ciocanul care este dat pentru construirea unei anumite perioade de dezvoltare. Cu acest ciocan a fost construit templul microcosmosului pornind de la macrocosmos și se lucrează mai departe la acel templu. Forța sa se revelează în cele trei puncte ale estului, sudului și vestului, în jumătatea luminoasă a cercului, acolo unde microcosmosul poate să acționeze conștient cu forțele care s-au interiorizat, acolo răsună lovitura sa.

În dezvoltarea Pământului, pe când în microcosmos se interiorizaseră forțele dumnezeiesc-spirituale pornind din macrocosmos, a avut loc marea interiorizare, când Dumnezeu însuși a pătruns trăind în microcosmos. Atunci a fost atins punctul culminant pentru dezvoltarea Pământului. Începând de atunci trebuie să se reveleze treptat forțele care acționează deconstructiv cu privire la microcosmos. Acolo se răsucește întregul mers al dezvoltării, începând din acest punct, microcosmosul trebuie să se lărgească devenind macrocosmos. S-a interiorizat până atunci totul în microcosmos, ce ținuse pasul cu dezvoltarea. Acum trebuie și microcosmos să preia în sine ceea ce a rămas mereu în urmă, pentru ca dezvoltarea să poată continua. Ființele dumnezeiesc-spirituale au trebuit să se retragă treptat de la om; atunci trebuie el însuși să înceapă să acționeze în macrocosmos. În loc să ia, trebuie să înceapă să dea. Către acele ființe care s-au ținut departe și care au rămas în urmă pentru ca omul să se poată dezvolta, trebuie atunci să vină de la sine în întâmpinare, astfel încât să poată să-și unească și cu ele conștiența sa.

Omul-Cain trebuia ca până acolo, unde fusese atins punctul culminant, să lucreze la construirea microcosmosului și să construiască în el toate forțele ce pornesc dinspre macrocosmos. În jumătatea luminoasă a cercului trebuia el să acționeze în conștiența microcosmică. Dar apoi vine timpul în care sarcina pentru lucrul său se modifică în așa fel, încât el trebuie să lucreze asupra lumii exterioare pornind dinspre templul microcosmosului, astfel încât forțele sale să curgă înăuntrul jumătății întunecate a cercului, acolo unde forțele macrocosmice acționează subconștient în el. Atunci, întunericul care îl înconjoară drept mediu și cel care trăiește în el în calitate de subconștient va fi străluminat de lumina înțelepciunii, prin lucrul său din templul microcosmosului. Conștiența sa se va întinde dincolo de mediu. Microcosmos și macrocosmos se unesc, jumătatea luminoasă și cea întunecată formează un cerc, în care omul poate fi activ în mod conștient, atunci când el se percepe în calitate de macrocosmos în microcosmos. Forțele constructive și cele deconstructive, viața și moartea devin una, se transformă una în cealaltă. Astfel pășește el conștient prin linia de dezvoltare ascendentă cea descendentă, prin poarta ce duce la spiritul dumnezeiesc însuși, care se revelează în aceste forțe.

Îndrumare de meditație pentru începutul Legendei Templului

Text după un suport de text multiplicat, cu titlul „Pentru străbaterea primului grad”

Există necesitatea de a-și însuși Legenda Templului în calitate de impuls imaginativ de cunoaștere. Această legendă este astfel ordonată, încât din pătrunderea treptată în suflet cu imaginile sale – la o continuare a meditării asupra legendei – se formează o concepție asupra evoluției omenirii care este independentă de aparatul de cunoaștere. În cele ce urmează va fi dată legenda în felul, cum trebuie să formeze fundamentul meditației atunci când este intenționat efectul desemnat.

La începutul devenirii Pământului a coborât din înălțimi spirituale unul din Spiritele luminii sau Elohim și s-a unit cu Eva, Mama Pământului. Din această unire a luat naștere Cain, primul om pământean, ființial trăind în așa fel, încât respirația sa consta din preluare și predare de substanță de căldură.

Eva, Mama Pământului, trăia ca ființă, țesând în elementul aerului. Meditația e nevoie să se refere la acest lucru, în măsura în care aerul, în legătură cu lumina, produce respirația de căldură.

Apoi a coborât un altul dintre Spiritele luminii, Iahve, din înălțimi spirituale și l-a format pe Adam din elementul pământ atomizat (praf de pământ). Din unirea lui Adam cu Eva a luat naștere Abel, fratele vitreg al lui Cain.

Meditația e nevoie să se refere la acest lucru, în măsura în care omul elementului-pământ, în unire cu ființa de aer Eva, îl produce pe Abel, al cărui element substanțial este apa atomizată.

A luat naștere o ceartă între Cain, ființa umană de foc, și Abel, ființa umană de apă. Iar Cain l-a omorât pe Abel.

Ființa de foc i-a sustras planetei Pământ ființa umană de apă.

Cain avea o cunoaștere care inițial pătrundea în lucruri ca element de foc; aceasta era cunoașterea clarvăzătoare. Prin atingerea cu Abel – ființa omului de apă – se întunecă clarvederea lui Cain. De la el provin oamenii pământeni care trebuie să lucreze din întuneric în evoluție progresivă în sus, către lumină. Iahve le-a dat lui Adam și Evei pe Seth, drept înlocuitor. Abel-Seth este acum protopărintele neamurilor preoțești, care sunt într-adevăr oameni pământeni, dar respiră în elementul aerului. În acești părinți primordiali ai omenirii se spiritualizează, prin locuirea lui Iahve, respirația de aer, care devine clarvedere de gen primitiv. În vise se revelează tainele dumnezeiești.

Conținutul acestei evoluții a omenirii trebuie meditat prin următorul semn de scriere ocultă.
desen

Procesul de respirație spiritualizat, care merge în spațiul capului ca un curent de respirație ascendent, devine în conștiența părinților primordiali drept proces imaginativ de cunoaștere.

În aceste imagini sunt conținute în genul misteriilor toate procesele conform cărora s-au dezvoltat cele două curente ale omenirii. Aparatul de cunoaștere format mai mult din elementul focului al fiilor lui Cain a preluat percepțiile senzoriale și le-a prelucrat în mod intelectual. Aparatul de clarvedere format din elementul apei al fiilor lui Abel-Seth era mai puțin setat pe percepția senzorială. Aparatul lor de cunoaștere se manifesta în viziuni care puteau să își aducă în conștiență trăirile spirituale, fără percepție senzorială nemijlocită.

Se dobândește o concepție despre aceste procese prin următoarea schemă:

Procesele primordiale care au fost schițate aici pentru cunoașterea imaginativă trăiesc mai departe în interiorul uman. Ele nu pot fi deplin clarificate în noțiuni abstracte, pentru că acestea sunt grosiere și incomplete în raport cu aspectul complicat al proceselor reale. Dar așa cum este dată aici reprezentarea, ea poate fi făcută vie imaginativ în suflet. Atunci acționează imaginile în suflet. Și pentru că în suflet sunt conținute elementele care dau adevărul, imaginile trezesc încetul cu încetul concepția vie. Se dobândește pe această cale o cunoaștere nemijlocită a ceea ce s-a întâmplat.

Este bine dacă imaginile date sunt luate pentru discutarea în comun la adunări F.M. [Francmasonerie]. Atunci se face mai întâi cunoștință cu imaginile în grupul adunat. Apoi meditează, în intervalul până la următoarea adunare, fiecare membru despre imagini. Apoi sunt transmise reciproc și discutate în următoarea adunare rezultatele dobândite prin meditație. Se poate dobândi astei o privire mai exactă și mai extinsă în conținutul imaginilor. Cu această lărgire se meditează apoi iarăși în perioada până la următoarea adunare. Acest proces este continuat mai departe. Un rezultat mulțumitor se va dobândi de-abia după o serie de multe adunări.

Este aceasta una dintre căi – și anume una foarte sigură –, pe care se poate face apropierea de cunoașterea imaginativă. Aceasta a fost atinsă atunci când imaginile s-au identificat în așa fel cu mobilitatea interioară a sufletului, încât sunt simțite în suflet aceste imagini ca element interior de viață și ca element de cunoaștere.

Ar trebui, de fapt, mai întâi să se înceapă cu această mică bucată a Legendei Templului și astfel condus pe cale procesul imaginativ de cunoaștere.

După aceea se mai poate medita despre următorul semn de scriere ocultă, din care poate deveni în suflet un fundament de cunoaștere important:

Lămuriri privitoare la începutul [Legendei Templului]

Dacă se cheamă că Elohim s-a unit cu Eva, atunci nu trebuie să credem că sub numele de Eva este de înțeles ceva asemănător cu femeia de astăzi. Eva era omenirea rasei polare, una cu totul diferită de omenirea de astăzi, și anume una mult mai simplă. Dacă ne gândim la căldura sângelui și ne sugerăm toate celelalte date la o parte, dacă ne gândim la aceasta [căldură a sângelui], care pulsează în fiecare colț și în fiecare unghi al corpului nostru din cap până în picioare, dacă ne-o reprezentăm în fiecare detaliu al corpului nostru, dar ne gândim că toate celelalte au dispărut și nu a rămas nimic decât acest om cald de sânge, atunci putem să ne formăm o reprezentare a felului în care arăta Eva, cea cu care s-a unit Elohim. Pământul era atunci întunecat, dar într-a doua epocă, sau cea hiperboreană, Spiritele Soarelui au pătruns cu lumină în această Eva întunecată și aceste raze de Soare nu conțineau doar lumină, ele conțineau și hrană, iar ceea ce nu era utilizat drept hrană pentru a hrăni omenirea sau pe Eva, era disponibil în scopul reproducerii, și în acest fel a luat naștere Cain din unirea lui Elohim cu Eva.

În epoca lemuriană sau epoca Lunii, Elohim Iahve, care era tot unul dintre Spiritele luminii și fusese trimis pentru a conduce dezvoltarea lunară, l-a creat pe Adam, adică: el a împărțit omenirea în sexe, iar atunci când se zice că Adam s-a căsătorit cu Eva asta înseamnă că cele două sexe s-au unit în scopul reproducerii, iar din această unire a luat ființă Abel.

Forțele solare și forțele de reproducere care erau inițial unite se separaseră și produceau două clase de oameni. Cain și Abel se combat zi după zi în corpurile noastre, ba chiar în fiecare oră se ceartă între ei, căci Abel este reprezentat prin sângele arterelor, care vine din plămâni și din inimă, plin cu spiritul dătător de viață al aerului, cu oxigenul pur și întăritor. Cain, în schimb, este reprezentat prin sângele venos, care este plin de dioxidul de carbon otrăvitor, aducător de moarte.

Dacă asta ar fi totul, omenirea ar fi încetat atunci să existe. Însă Abel trăiește mai departe în Seth, Abel cel din nou întinerit, care a dobândit iar respirația vieții, oxigenul din plămâni. De aceea apare Seth, de fiecare dată când este ucis Abel, în locul acestuia.

Atunci când forța Soarelui s-a împărțit, neamul lui Abel-Seth a devenit purtătorul înțelepciunii dumnezeiești și al intuiției, cei care aparțineau de el erau preoți și regi „prin harul lui Dumnezeu”.

Din perspectivă fizică, ei sunt negativi sau feminini (nu neapărat în mod fizic feminini).

Neamul lui Cain posedă forța reproducerii (nu neapărat din punct de vedere sexual) în locul înțelepciunii intuitive. El este pozitiv, masculin (nu neapărat în mod fizic masculin) și sunt lucrătorii lumii, cercetătorii științifici și așa mai departe. Acest lucru devine poate mai inteligibil din următoarea diagramă:

Fiii lui Dumnezeu . ..¹ fizic feminin, eteric masculin, posedă intuiție: Abel

Fiicele omului .. . ² fizic masculin, eteric feminin, posedă forța de reproducere: Cain.

În perioada atlanteană a fost făcută o încercare de a uni aceste două clase de ființe umane, însă acest lucru a dus la magie neagră de genul cel mai rău. Asupra acestui fapt se indică în pasajul din Biblie: „Fiii lui Dumnezeu s-au logodit cu fiicele omului.” [Geneza, 6,2.]

Sosirea reginei din Saba înseamnă încercarea prezentului. Știința, care este reprezentată prin Hiram, se poate uni acum cu înțelepciunea sufletului, care este simbolizată prin regina din Saba. Doica este profetul care vede în viitor, pasărea Had-Had este un Spirit al inteligenței, care coboară la suflet și îl îndreaptă dinspre revelație, așa cum este reprezentată prin Solomon, spre cunoașterea dobândită de omul însuși, care își găsește expresia în Hiram.

Templul reprezintă dezvoltarea Pământului. Solomon este ca o oglindă care oglindește înțelepciunea cosmică, fără vreun efort interior. Hiram, pe de altă parte, vede imaginea și o lucrează practic. El nu posedă capacitatea de a se adăpa direct din izvorul dumnezeiesc; el este cunoașterea materială, care poate să transforme în obiect ceea ce Solomon poate doar vedea.

De aceea devine Balkis, sufletul, nemulțumită și își desface legătura cu Solomon, atunci când recunoaște frumusețea lui Hiram și dobândește înapoi inelul de pe mâna lui Solomon atunci când acesta este beat.

Faptul că Hiram leagănă ciocanul Tau pentru a chema muncitorii la dorința lui Balkis reprezintă în mod simbolic modul în care au ajuns să fie realizate toate evenimentele mari, care au mișcat lumea, atunci când au lucrat ani de-a rândul, ca furnicile, pentru a îndeplini un anumit scop: prin puterea sugestiei maselor. Aceasta a fost utilizată în așa fel, încât să se înfățișeze la lucru ca din pornire proprie. Ar fi nedrept acum să se folosească o asemenea forță, dar în acel timp oamenii nu erau atât de individualizați [ca astăzi], iar când trebuiau să fie construite temple care să folosească progresului omenirii, preoții utilizau atunci cu totul pe bună dreptate asemenea mijloace pentru a-și atinge scopul. Cruciadele și armata lui Jeanne d’Arc sunt alte exemple despre asemenea sugestii ale maselor. Uneori fanaticii, care sunt parțial fără echilibru interior, sunt foarte puternici în această direcție.

Atunci când Hiram se aruncă în foc, el îl întâlnește pe drum pe Tubal-Cain. Acela îl conduce pe Hiram la punctul central al Pământului (acolo unde crește planta Eu-lui; Cain era un agricultor), iar acolo ei îl găsesc pe Cain în starea sa de nevinovăție. Cain îi dă lui Hiram un ciocan nou și un cuvânt nou.

Pe când pregătirea dezvoltării Pământului era atât de mult avansată încât sufletul omului putea să fie încorporat, Soarele trecuse afară și strălucea cu razele sale asupra Pământului, care era o minge de foc, înconjurat de o atmosferă de căldură sau aură de căldură. În mingea Pământului creșteau trupul fizic și cel eteric ca o plantă din Pământ, iar prin faptul că Soarele strălucea asupra atmosferei de căldură, căldura pătrundea în trupul fizic și cel eteric uman și forma din acestea trupul astral, sufletul omului. Această strălucire dinspre ființele solare asupra formelor umane aducea forțele de înțelepciune ale acestor ființe solare înăuntrul oamenilor, iar acest lucru a devenit calitatea de Eu mai înaltă a omului. Aceasta este o înțelepciune dumnezeiască înnăscută lui, care îl face să fie o entitate ce cunoaște în mod spiritual.Toate acestea trebuie să ni le gândim drept acțiunile sau faptele ființelor dumnezeiești. Ființele solare, Elohim, trimiteau razele lor spre Pământ prin intermediul arhanghelilor și produceau în formele umane curenți care aduceau lumină prin aura de căldura și deveneau creierul uman, în care se pot revela intelectul și spiritualitatea, și în același timp curenți care au devenit sângele uman; prin aceasta devine căldura universală o căldură interioară. Primul curent reprezintă, la rândul lui, forța activă a arhanghelilor, al doilea, forța pasivă. Curentul care forma creierul din lumină era Cain, omul pământean de foc; curentul însoțitor, care aducea sângele în om, este Abel, care a luat naștere prin intermediul lui Adam. Substanța apoasă era sângele. Acesta este omul de apă.

În Cain avem, așadar, ființa care posedă toate capacitățile pentru a străbate până la înțelepciunea lumii, prin intermediul rațiunii care acționează în întuneric; în Abel, ființa care odată cu lumina a preluat elementul apos, sângele și astfel a dobândit un alt gen de atingere cu entitățile spirituale, latura pasivă a luminii.

Prin ciclul lucrării de șase zile³ se sugerează modul în care, la un anumit moment al dezvoltării Pământului, forțele din mijlocul mingii de foc iradiază înspre spațiul cosmic și de acolo iarăși înapoi către punctul central. Atmosfera de căldură ia naștere prin aceasta; un fel de substanță intermediară, care opune rezistență. În timp ce are loc inspirarea și expirarea, ia naștere rezistența în atmosfera de căldură și ființele solare nu mai pot, ca la început, să își trimită razele în mod nemijlocit, prin atmosfera de căldură, asupra Pământului. În timp ce ființele care crescuseră în substanța Pământului primeau trimis către ele focul pur al înțelepciunii, care a devenit primul substrat pentru creier, focul a fost mai târziu întunecat prin rezistență și a ajuns sub formă de aer la ființele Pământului, din care a rezultat o altă formațiune a creierului. Noi o găsim așadar din nou pe Eva, Mama Pământului, constituită acum din substanță mai atomizată, după ce l-a născut pe Cain în uniune cu Adam, curentul care s-a întunecat al ființelor solare, care face ca ființele Pământului să devină Abel odată cu respirarea aerului. La densificarea generală prin aer, și Cain întâlnește o rezistență; atingerea nemijlocită cu respirația de foc se întunecă, iar aceasta este uciderea lui Abel prin Cain. Cain este acum izolat de divinitățile de foc, dar a dobândit, așezată în el, capacitatea de a dezvolta focul înțelepciunii dinspre interiorul său, prin intermediul rațiunii pe care a putut-o modifica, transformând-o în înțelepciune.

Ce înseamnă praful de Pământ din care este format Adam? Întreaga evoluție este densificare, într-o anumită epocă, lucrare pentru configurarea formei. Așa este și pregătirea pentru starea de Pământ o lucrare către latura de formă, către condensare, către alcătuirea la un loc a forțelor spirituale.

Atunci când Eva, Mama Pământului, a luat naștere prin acțiunea Tronurilor și a Elohim-ilor, are loc prima configurare de formă în Cain. Apoi latura activă a acestei configurări a trezit aspectul de foc, iar latura pasivă provoacă densificarea înspre latura de substanță, spre elementul de aer. Cu alte cuvinte, mai simplu: substanța pe care o vor influența începând de atunci s-a densificat, prin faptul că ea a fost deja o dată prelucrată, este mai fizică, dar a fost străbătută de spirit activ. Din această conlucrare mai condensată ia naștere Adam, iar produsul acțiunii lui Adam și al Evei este Abel, ființa apoasă sau ființa de aer. Întâlnirea la un loc a elementului de foc și a celui de aer provoacă ceartă, rezistență; elementul de foc devine mai întunecat și preia în sine ceva din elementul întunecos.

Deja în caracterul lui Cain și al lui Abel se făcuseră remarcate două direcții pronunțate: Cain era agricultor, el smulgea cu efort de la Pământ câștigul său; Abel era păstor, el lua fără efort ceea ce îi dădea turma. Ca urmare s-au reliefat în mod evident aceste două direcții printre urmașii celor doi frați, astfel că omenirea s-a scindat în două direcții: cea cainică și cea abel-sethică. Cei dintâi erau cei care se luptau prin forțe proprii să urce, artiștii din toate domeniile creației umane. Ceilalți primeau știința lor drept cadou. De la ei provin regii-preoți inițiați „prin harul lui Dumnezeu”.

Din curentul Seth-Abel provine Solomon, înțeleptul rege Solomon, care a primit înțelepciunea sa din inspirațiile mai înalte. Acesta a putut să gândească planul pentru construcția templului, dar să îl execute, să îi permită apariția din propria forță, asta nu putea. Pentru aceasta a trebuit să îl aibă pe Hiram Abiff, din neamul lui Cain. Solomon a vrut să alcătuiască templul în așa fel, încât fiecare [parte] din el trebuia să exprime o bucată din dezvoltarea omenirii. O copie a acestui templu este templul nostru. Cele două coloane reprezintă, de exemplu, Coloanele lui Hercule la strâmtoarea Gibraltar, prin care trecea omenirea dinspre vest înspre est. Hiram Abiff construiește acest templu.

Însemnare personală a lui Rudolf Steiner pentru o participantă,
datată Stuttgart, 21 februarie 1912

Solomon era în posesia a trei taine: cele două Coloane ale lui Hercule, a trinității compuse din înțelepciune, frumusețe și tărie și a tainei luminii și a întunericului.

Lămuriri privitoare la Marea turnată din aramă

Marea turnată din aramă înseamnă natura umană pură, netulburată. Cele trei calfe trădătoare sunt îndoiala, superstiția și iluzia sinei personale. Prin coborârea în încarnarea terestră, omul a ajuns să se îndoiască de ființa sa spirituală, să își facă reprezentări greșite. Aceasta este superstiția, de exemplu reprezentarea că el ar fi o ființă ce stă singură, că nu ar fi o parte a marelui întreg, iluzia sinei personale. Aceste trei calfe trădătoare distrug natura umană care inițial a fost pură. Sare afară din aceasta focul pasiunilor.

Marea turnată din aramă, dacă ar fi ajuns să fie realizată, ar fi făcut din Pământ o planetă transparentă, clară. Acum, cele trei calfe au distrus topitura. Îndoiala, superstiția și credința în sinea personală au tulburat topitura. În trupul eteric uman există trei puncte – inimă, splină și în spate –, care sunt deosebit de semnificative. Cel din spate înseamnă în microcosmos Marea turnată din aramă. La oamenii la care mai sunt prezente îndoiala, superstiția și credința în sinea personală, acest punct este tulbure, străbătut de nori ca un topaz fumuriu. Sarcina noastră este să îl metamorfozăm în ceva strălucitor, clar.

Cain, în punctul central al Pământului, mai posedă forța dumnezeiască pură a lui Elohim. Hiram Abiff coboară la el și obține cuvântul creator inițial, scris pe triunghiul de aur.

Locul și data acestor prezentări sunt necunoscute. Sunt redate după o redactare făcută de Mathilde Scholl, Landin, 31 august 1906

Marea turnată din aramă nu a putut să o alcătuiască Hiram Abiff înainte ca omul să treacă întru totul prin focul pasiunii, înainte ca el să se fi scufundat cu totul în focul terestru. Atâta timp cât nu se întâmpla aceasta, Marea turnată din aramă nu putea să devină densă. Trebuia să rămână unduitoare, căci dacă se vroia să fie densificată în acel mod, ea trebuia să se spulbere. Pasiunea, devenită putere, este principiul distructiv, care duce totul la stricăciune. Însă după ce Hiram Abiff se cufundase în foc, înăuntrul jarului Mării turnate din aramă, ieșise iarăși din acesta și adusese cu el Triunghiul de Aur – principiile mai înalte: înțelepciune, frumusețe și domnie (Manas, Budhi, Atma) –, atunci a putut să ducă la îndeplinire Marea turnată din aramă. Marea turnată din aramă este contopirea principiilor inferioare și superioare în existența fizică, în mediul mineral. Cu totul a putut fi realizată doar după cufundarea deplină în lumea minerală, în densificarea fizicului.

Marea turnată din aramă este densificarea astralului. Așa cum era astralul înainte să aibă loc densificarea fizicului, nu era permis să fie densificat. Prin intermediul trecerii prin fizicul densificat, astralul a fost purificat în așa fel, încât după aceea putea să iasă la iveală și de-abia după aceea era permis să fie densificat. Doar atunci poate fi găsit și cuvântul care stă scris pe Triunghiul de Aur. Căci numai când astralul este curățat poate să învie din nou cuvântul, trupul eteric în noua sa figură, care exprimă principiul christic.

Educația omului este una către libertate. Pentru ca Eu-ul să poată trăi în om și să îl poată dezvolta ca să devină o individualitate, a fost necesar să atragă la el o parte din toate forțele lumii. De aceea a fost o necesitate formarea egoismului începând de la mijlocul rasei lemuriene. Până la formarea egoismului, omul nu avea încă o Kama proprie; atunci tot ce era kamic era prezent doar cosmic. După scindarea în două sexe, a pătruns elementul kamic în omul distinct; Kama superfluă a fost expulzată în Lună. Acum avea loc formarea Kamei în omul distinct. Cu cât mai mult se densifica fizic omul, cu atât mai concentrată devenea și Kama în el, deoarece el pășea acum tot mai mult în fața lumii exterioare, tot mai mult învăța să își distingă Eu-ul de restul lumii. El a uitat în final faptul că este o parte din restul lumii și a pășit de aceea ca dușman în fața mediului înconjurător. (Cain îl ucide pe fratele său, Abel.) El a vrut din acel moment să aibă totul numai pentru sine, să smulgă totul la sine, pentru că simțea marea diferență între ceea ce era el însuși și ceea ce nu îi aparținea, ce aparținea de mediul înconjurător. Prin aceasta, forța Kamei a fost dusă la extrem.

În timp ce acum, pe de o parte, omul a devenit tot mai vehement în lăcomia sa după posesie, a trebuit, pe de altă parte, să învețe că nu poate să posede totul. A trebuit să învețe să renunțe la multe. A trebuit să învețe că în acest mod în care vroia el – exterior – niciodată nu poate să smulgă [totul] la sine, iar prin moarte i-a fost arătat că, deși aparent poate să aducă multe în posesia sa, el trebuie totuși să renunțe iarăși la tot, atunci când moartea îl smulge afară din lumea fizică. Așa a învățat omul resemnarea. Prin multe vieți a trebuit să învețe să cunoască astfel diferența dintre ceea ce e trecător

și netrecător. A trebuit să învețe să afle că toată posesiunea exterioară nu are durată. Acum s-a uitat în jur după ceea ce e netrecător; pe acestea le-a găsit în lumile superioare. Astfel a învățat să-și direcționeze dorința înspre ceea ce e netrecător. A învățat să renunțe la posesiunea exterioară. Acum a început să se construiască în interior. Atâta timp însă cât mai era prezentă vreo dorință după o posesiune proprie, el nu putea să ducă la desăvârșire această lucrare a construirii interioare.

Mai întâi a trebuit să fie dusă la extrem forța de Kama prin pătrunderea în densificarea minerală, dar apoi – tocmai prin această trecere prin lumea mineral-obiectivă – să fie din nou purificată și să reiasă sub formă de iubire de oameni altruistă. Astfel a devenit căldura cosmică o căldură individuală, o forță individuală. Aceasta se află pentru început în cucernicie. Cucernicia aduce ordine în pasiunea neînfrânată. Ea o configurează făcând-o armonie, frumusețe. Cucernicia era bârna lipsă din Templul lui Solomon, care trebuia să unească cele două coloane. Aceea trebuia mai întâi să fie găsită, înainte să poată fi ridicat templul. De-abia după ce omul ajunsese la cucernicie, la dăruirea față de ceea ce e mai înalt, a putut fi condusă omenirea către desăvârșire. Această dăruire către ceea ce e mai înalt el a putut să o învețe numai prin trecerea prin conștiența de Eu și densificarea în lumea fizică. Cucernicia îl conduce și la găsirea cuvântului maestrului, care îl duce la desăvârșire. După ce și-a adus prin cucernicie corpul său astral în armonie, el a dobândit cuvântul de maestru, înțelepciunea cu care își reconfigurează trupul eteric făcându-l etern, făcându-l cuvântul răsunător, care este productiv.

I-au fost date omului coloanele Boas (tărie, corp fizic) și Iachin (înțelepciune, corp eteric) și mai departe mijloacele pentru atingerea propriei desăvârșiri (corp astral – Kama – focul).

El a trebuit să învețe să lucreze cu focul: afară, în natură, cu focul fizic și înăuntru, în om, cu focul sufletului (Kama). În afară trebuia să prelucreze regnul mineral cu ajutorul focului fizic, să îl configureze pentru a deveni armonie, operă de artă; în suflet a trebuit să dezvolte cu ajutorul forței de Kama mai întâi conștiență de sine și apoi armonie interioară, cucernicie, entuziasm (a fi în Dumnezeu), să se cufunde cu totul în pasiune și apoi să iasă la iveală din nou, precum Hiram Abiff cu Triunghiul de Aur, forțele mai înalte. Doar după ce a transpus pasiunea în cucernicie pe plan interior și focul în frumusețe pe plan exterior, numai atunci a putut să unească și coloanele Iachin și Boas. Asta înseamnă că putea să se dezvolte în sus spre înțelepciune și tărie, spre Budhi și Atma, pentru că el prelucrase Kama în mod manasic. El dobândește înțelepciune prin faptul că a purificat Kama prin cucernicie. Astfel devine Kama iubire umană pură și, pe de altă parte, – prin faptul că îmbibă Manas, forța cunoașterii, de Kama cea purificată –, ea este reconfigurată devenind entuziasm. Astfel este străluminată Kama de Manas, iar căldura din Kama pătrunde în ceea ce este manasic.

Astfel duce bârna transversală, care este pusă peste cele două coloane, pe de o parte, la înțelepciunea mai înaltă (Budhi) prin cucernicie, iubire, Christos și, pe de altă parte, la forța de creație (Atma) prin cunoaștere, entuziasm, Lucifer. Astfel sunt unite cele două coloane ale templului.

Reconfigurarea regnului mineral într-un templu exterior merge mână în mână cu metamorfozarea corpului astral unduitor în iubirea de oameni armonioasă. Astfel este construită Marea turnată din aramă, în exterior și în interior. Lumea minerală va deveni în final o expresie a iubirii omului. Pe dinăuntru iubire, pe dinafară frumusețe: aceasta va deveni atunci imaginea lumii.

Însemnările anterioare au ca anexă următoarele,sub denumirea de „Completare”:

Cele trei calfe ale lui Hiram Abiff sunt cele trei principii inferioare; Hiram Abiff este Eu-ul. Aceștia trei trebuie să îi fie de ajutor, dar maeștri nu au voie să devină. Ei distrug Marea turnată din aramă. Cele trei principii inferioare sunt mai întâi o piedică pentru om la construcția lucrului mai înalt, la dezvoltarea Eu-lui ca să ajungă la libertate. Hiram Abiff se cufundă în interiorul Pământului prin faptul că se aruncă în marea de foc. El se scufundă în fizic prin focul kamic. Acolo este înzestrat cu cele trei principii mai înalte: Triunghiul de Aur. Dar atunci când iese din nou la iveală el este atacat și ucis de cele trei calfe. Acest lucru reprezintă lupta pe care cele trei principii inferioare o duc în om cu cele superioare. Eu-ul este estul, prin care pătrund principiile superioare. (Așa ca Soarele răsar ele în om.) Cele trei calfe vin din celelalte trei regiuni ale cerului.

Hiram Abiff mai scrie, înainte să moară, cuvântul de meșter pe Triunghiul de Aur și îl cufundă într-o fântână adâncă. El indică prin aceasta asupra unui timp în care omul își va fi purificat corpul astral în așa fel, încât Marea turnată din aramă este fixată, încât pasiunea odihnește și corpul său fizic și cel astral formează atunci baza fermă pe care poate el să stea la dezvoltarea în continuare. În timpul lui Hiram Abiff, imediat după apariția Eu-ului cu conștiența de sine, atunci când mediul înconjurător a devenit obiectiv, Triunghiul de Aur nu putea să fie încă ridicat deasupra Mării turnate din aramă. Acest lucru a putut avea loc de-abia după purificarea deplină a corpului astral.

Inițierea individualității lui Hiram Abiff prin Christos Iisus

Sărbătoarea de Paște nu este doar de aceea fixată în perioada aceasta, pentru că atunci avem începutul primăverii, ci acest lucru mai are o semnificație mult mai adâncă. În timpurile vechi trăia în oameni Eu-ul de grup, Eu-ul de trib. În inițiați (Moise, Hermes, Buddha, Krishna, Zarathustra) se oglindea conștiența întregului trib. Când au fost inițiați, ei se aflau cu corpul eteric în afara trupului fizic și vedeau ființa întregului trib. Acest lucru îl ancorau la întoarcerea lor, în mod ferm, în legea pe care o dădeau poporului lor. Prin acest lucru deveneau răspunzători pentru păcatele care erau comise împotriva acestei legi și trebuiau să se încarneze din nou în poporul lor atâta timp, până ce karma poporului era consumată. Acest lucru era așa pentru toți inițiații de dinaintea lui Christos, care au primit dinspre interior revelația în timpul somnului de inițiere. De acest gen de inițiați aparținea Solomon, care era din neamul oamenilor Abel-Seth.¹ La acești vechi inițiați se unea sufletul de grup al poporului cu corpul lor eteric în timpul inițierii. Acesta trăia după aceea și în ei. De aceea trebuiau cu toții să parcurgă multe încarnări.

¹ Despre Solomon în calitate de inițiat, a se vedea și conferința ținută la Berlin pe 8 februarie 1910, GA 116.

Cei care nu erau inițiați în vechile timpuri și nici nu aparțineau de un popor care primea revelațiile prin asemenea inițiați, – care trăiau răspândiți, care trebuiau să adune ei înșiși cunoașterea dinăuntrul lumii fizice, erau fiii lui Cain. Un asemenea om a fost Hiram Abiff, care adunase cunoaștere prin intermediul vieții în trupul fizic și o ridicase până la nivel de înțelepciune. El și-a exprimat înțelepciunea în construcția templului. Nu era Dumnezeul dinăuntru care îi revela înțelepciunea, așa ca neamului fiilor lui Abel-Seth, ci cunoașterea cucerită în existența fizică. Inițiații Abel-Seth stăteau sub influența lui Iehova. Lor le-a fost dată cunoașterea mai înaltă în timpul conștienței estompate, sub influența divinității lunare (Iahve).

Hiram Abiff a ajuns atunci până la limita inițierii. Inițiat a fost însă de-abia mai târziu. Pentru aceasta a trebuit să vină pe Pământ Soarele Spiritual. Acesta a coborât înăuntrul fizicului în Christos. Doar acela a putut să îl inițieze pe Hiram Abiff. Soarele clar [spiritual] a trebuit să îl lumineze la inițiere. El a fost Lazăr, cel care după înviere s-a numit Ioan. El a fost inițiat de Christos Iisus. Ceea ce dobândise Hiram Abiff prin intermediul vieții în domeniul fizic, acest lucru trebuia să rămână. Nu viața grupului, ci fiecare încarnare distinctă trebuia să devină acum importantă. Fiecare încarnare în parte trebuia să adauge o foaie la cartea vieții, o foaie al cărei conținut era dus dincolo în spiritual, ceva ce rămânea, ce nu mai putea să fie trecător, ci trebuia să rămână până în tot viitorul. Acest lucru îl reprezintă Hiram Abiff.

Se acordă importanță nu unei trăiri interioare în care se manifestă genul tribului, ci acelei unice încarnări care are semnificație pentru întreg viitorul.

Înainte să se desfășoare această inițiere a lui Hiram Abiff prin Christos Iisus, a trebuit să apară mai întâi Soarele Spiritual, Soarele în primăvară și vechiul principiu trebuia să se retragă. Soarele a trebuit mai întâi să lumineze cu lumina sa Luna plină, abia apoi putea să urmeze ziua învierii. Christos a adus noul principiu în locul vechiului principiu Iehova, de aceea îl urau fariseii, reprezentanții vechiului principiu. Iar atunci când au recunoscut că el reprezenta acest lucru nou, că el aducea noua inițiere, atunci au căutat să îl omoare după învierea lui Lazăr. („Acest om face multe semne și minuni”)

În Christos Iisus s-a unit sufletul întregii omeniri cu trupurile lui Iisus. Christos a fost încarnat doar odată în carne. El va veni din nou, dar nu va mai veni în carne, ci abia atunci când omenirea îl va cunoaște în corpul eteric.²

Notă: Spiritul poporului, care s-a unit la inițiere cu Moise și care a trăit apoi în el, a fost Michael.

Ora de instruire de la Berlin, 15 aprilie 1908
(Însemnări scrise de altcineva)

1. Trezirea lui Lazăr.
2. De ce au vrut după aceasta să îl prindă fariseii pe Christos și să îl ucidă?
3. De ce cade sărbătoarea Paștelui în prima duminică după prima Lună plină, de la începutul primăverii pe 21 martie?

Trezirea lui Lazăr reprezintă un fel de punct culminant al Evangheliei după Ioan. Este o inițiere al cărei parcurs este povestit acolo – dar una cu totul deosebită, cu totul unică. Inițierile care se desfășuraseră până atunci în adâncurile așezămintelor de misterii din timpul precreștin erau de un gen cu totul diferit. Au existat în aceste timpuri precreștine inițiați mari, înalți, precum și mai puțin mari. Cei mai mari inițiați: Moise, Hermes, Zoroastru – precum și Buddha și Krishna, care erau în același timp și legiuitori ai poporului lor, străbătuseră în așa fel inițierea lor, încât trupul eteric era scos din trupul fizic pe un timp de trei zile și jumătate, iar în acest timp cel care era de inițiat trăia lumile spirituale în trupul său eteric.

Reciprocitatea în iubire era fondată înainte pe sângele comun: se iubeau acei oameni care erau de un neam. Eu-ul neamului trecea prin multe generații, omul în parte nu avea nicio valabilitate. Fiecare ridica privirea către tatăl neamului – evreul, de exemplu, la tatăl neamului său, Avraam. Simțeau că aparțin de el în calitate de evrei. Se spunea: Eu nu sunt nimic – eu și Tatăl Avraam suntem unul. – Ca o fâșie de lumină mergea această apartenență de la fiecare membru al neamului la tatăl neamului. Inițiatul vedea această fâșie de lumină, vedea întregul popor ca și încorporat în esența sa spirituală, care se exprima în caracteristicile particulare ale poporului și care se revărsa de la tatăl neamului. Toate acestea le vedea el clar în fața lui, în timp ce stătea astfel în somnul de moarte. – Da, și mai mult: Sufletul de grup a poporului lui pătrundea în el. El era acum sufletul de grup al poporului. Astfel a fost unit Moise cu Michael în timpul inițierii sale. Legile pe care le dădea un astfel de inițiat apoi poporului său erau născute din dimensiunea sufletească a poporului însuși. Și în timp ce inițiatul le formula, le fixa, el devenea în același timp răspunzător pentru ele. El trebuia să se încarneze iarăși și iarăși în cadrul poporului său. Iar păcatele poporului său împotriva legii erau păcatele sale. El era legat karmic de acestea. Păcatele poporului stăteau pe karma sa. Aceștia erau marii inițiați, care preluau acestea, deplin și cu totul conștienți.

Toți acești vechi inițiați aparțineau de linia Abel-Seth. Asta înseamnă că primeau iluminarea de sus. Iluminarea le venea de la forțele lunare. Forțe ale lui Iahve erau cele pe care le primeau. Și nu în lumina senină a Soarelui, ci în întuneric le primeau. Trupul lor eteric primea aceste forțe-Iahve din lumea spirituală, în timp ce trupul fizic era ca într-un somn de moarte.

Acest lucru trebuia să devină acum altfel. Oamenii din curentul Cain, cei care își lucraseră drumul de jos în sus prin munca mâinilor lor, ajunseseră atât de departe, încât ei puteau să ridice știința, pe care și-o cuceriseră ei singuri, la nivel de înțelepciune, adică puteau să fie inițiați. Trupul fizic le impregnase trupurilor lor eterice impresiile sale. Prin munca proprie curățaseră, înnobilaseră, spiritualizaseră trupul fizic și sufletul lor. Peste tot prin lume erau răspândiți acești copii ai lui Cain, iar Hiram Abiff este numit ca primul dintre acești copii ai lui Cain, răspândiți în lume, care ajunsese prin muncă atât de departe în sus. Hiram Abiff, pustnicul singuratic, stătea în fața inițierii. La următoarea sa încarnare a primit-o. Atunci a fost numit „Lazăr” – căci Lazăr este în încarnarea sa anterioară Hiram Abiff.

Dar altfel a fost această inițiere a lui Lazăr decât toate cele de până atunci. Până atunci primiseră inițiații forțele lunare ale lui Iahve, adică forțele care se referă la misteriul nașterii, al reproducerii, și fiecare primise forțele poporului său de care aparținea. Acum, însă, nu mai trebuia să acționeze forța lunară. Acum venise timpul în care omenirea trebuia să aibă parte de forța solară atotcuprinzătoare, forța christică, cea care este forța întregii omeniri. Această forță a întregii omeniri trebuia să îl inițieze pe Lazăr. Forțele lunare trebuiau să fie învinse prin forța solară mai cuprinzătoare, care strălucea pentru toți oamenii. Nu mai trebuia să fie valabil doar singur sângele, care curge prin neam, prin popor. De acum încolo trebuia să fie valabil ceea ce fiecare om în parte își prelucra în sufletul său. Fiecare om în parte, în cadrul încarnării sale, trebuia să aibă valoare de acum începând, fiecare încarnare în parte trebuia să fie închinată strădaniei după sfințire, spiritualizare, indiferent ce nume ar avea vreun om. Aceasta este ideea cea mai profundă a creștinismului.

De acum înainte trebuia fiecare încarnare să fie ca o foaie pe care pot fi însemnate valorile eterne ale sufletului uman care se zbate, care se străduiește. Iar la sfârșitul unei astfel de încarnări trebuia să fie așezată o asemenea foaie în cartea eternității, care trebuie să adune în sine valori tot mai mari, semnificații tot mai profunde, îmbogățiri tot mai mari ale fiecărei individualități în parte. Acestea sunt fructele vieții pe care trebuie să și le prelucreze fiecare om în parte în individualitatea sa, pentru sine, singur, în strădanie continuă. Iar apoi trebuie să depună jos aceste fructe ale vieții în poala întregii umanități, astfel ca ele să se poată include în progresul întregii omeniri.

Christos este marea individualitate dumnezeiască ce a apărut o dată pe Pământ în carnea lui Iisus din Nazareth, a trăit în fața noastră, drept model, o încarnare spre care pot privi toate sufletele umane ce se străduie, ce caută, ce aspiră ca la marele model și ideal pentru strădania lor individuală. Numai o dată a apărut Christos în carne! Dar el va apărea din nou pe Pământ! Într-un trup spiritual va apărea el din nou, iar acei oameni care s-au spiritualizat atât de mult prin strădania lor sufletească îl vor recunoaște în trupul său spiritual și vor putea să trăiască cu el.

Acest Christos, înaltul Spirit al Soarelui, l-a inițiat pe Lazăr, reîncarnatul Hiram Abiff.

Asta a însemnat însă o ruptură radicală cu principiul de inițiere de până atunci. Acest lucru l-au recunoscut întru totul fariseii, care erau și ei inițiați, și acest lucru i-a umplut de frică și sperietură. Au recunoscut prea bine ce se petrecea acolo; dar vedeau și faptul că începând de acum, dacă acest nou principiu s-ar impune, propria lor putere ar dispărea. Începând din acel moment căutau să vadă cum puteau să îl facă nedăunător pe purtătorul noului principiu de inițiere, iar ei sunt și aceia care au făcut posibil, în final, să fie dus la moarte Christos.

Despre Lazăr se spune că el era apostolul pe care Domnul l-a iubit. Iar mai târziu se spune că Ioan ar fi cel care odihnea pe pieptul Domnului. Se ascunde o taină profundă a dezvoltării sufletești în spatele acestor două indicii pe care le găsim în Evanghelia după Ioan.

Acum înțelegem și de ce sărbătoarea de Paște cade în acel moment al anului în care tânărul Soare de primăvară privește spre chipul Lunii care a devenit plin la începutul primăverii. El trebuie să fie învingător peste forțele lunare. Christos, divinitatea Soarelui, învinge divinitatea Lunii! De aceea trebuie ca primăvara, când Soarele și-a dobândit iarăși deplina sa putere, să privească odată deplin chipul Lunii, înainte ca ea să fie învinsă de el. Așa ne este sărbătoarea de Paște o sărbătoare care ne aduce aminte de faptul că învie din somnul de moarte din cadrul materiei acel suflet de om care, ridicând privirea spre Christos-Soare, trăind în lumina lui, străduindu-se în iubirea lui, poate să primească noua viață, viața de înviere.

III

Oră de instruire fără indicarea locului și a datei,
cu titlul „Misiunea omului pe Pământ”

Când omul începe să se întrebe cine este el de fapt, cum se poate percepe el așa în interiorul său, atunci trebuie să-și dea seama treptat că el se simte ca o entitate de Eu, și că tot ce trăiește el ca bucurie și durere, tot ce îl împinge la acțiune este grupat în jurul acestui punct central și își primește de aici adevăratul său impuls. Separat de celelalte ființe, diferit de ele este omul în sentimentul său de Eu; și totuși tocmai prin acest Eu îi este posibil să se pună în legătură în mod conștient cu mediul său. Cu privire la corpul fizic, care înfățișează vizibil, perceptibil pentru lumea exterioară ceea ce simte omul în interiorul său drept o poziționare-pe-sine-însuși, ca și cum ar fi o ființă separată de mediu, lui îi devine clar că acolo inima reprezintă punctul central propriu-zis. Inima însuflețește celelalte organe, prin faptul că de aici este trimis în afară sângele înviorător până în cele mai mici părți ale corpului fizic.

Așa cum Eu-ul este punctul central interior, de la care curg în afară în mediu toate impulsurile pentru revelarea entității umane și către care se întorc toate senzațiile din lumea exterioară prin faptul că sunt preluate și prelucrate aici, așa curge dinspre inimă sângele înviorător prin întregul corp și se întoarce iarăși la acest punct central. Ca o expresie a acțiunii Eu-ului în corpul fizic se înfățișează inima.

Există, atât în Eu-ul uman, cât și în inima fizică, două feluri de acțiune: cea de trimitere-în-afară și cea de preluare și de prelucrare în interior. Căci așa cum este din nou transformat sângele albastru care se întoarce, cu ajutorul procesului de respirație prin plămâni, din nou în sângele roșu și viu, tot astfel trebuie ca experiențele pe care le preia în sine Eu-ul uman din mediu să treacă prin sentimentele și senzațiile trupului astral și astfel să devină stimulent pentru o nouă activitate. Inima umană își îndeplinește acțiunea după un anumit timp; trece o mică perioadă, un răstimp între bătăile de inimă succesive. Tot astfel are nevoie Eu-ul uman de un anumit răstimp între apariția impulsului de acțiune și prelucrarea în sine a senzațiilor, care astfel acționează dinspre lumea exterioară înapoi asupra Eu-ului. La fiecare om va fi diferit acest timp. În funcție de dispoziția individuală și de treapta dezvoltării sale.

Dar atunci când omul vrea să pătrundă treptat la cunoașterea propriei sale ființe, atunci el trebuie să încerce să înțeleagă propriul său tempo, care este pe măsura lui, să asculte propria sa bătaie a inimii și să învețe să cunoască viața interioară a ființei sale. Această proprie ființă a sa el trebuie să o poată vedea ca și cum nu ar aparține de el. Trebuie să învețe să o privească ca și cum ar sta în afara lui și de-abia atunci poate el treptat să coboare în aceasta. Așa cum înainte trimitea de la el impulsurile sale în lume, așa își va transforma atunci forțele sale și, în loc să le îndrepte în afară, le va îndrepta înăuntru. Așa devine pentru el interiorul exterior.

Ceea ce află omul acolo la coborârea în propriul său interior, mai întâi în cele trei învelișuri trupești ale sale, acest lucru este comunicat în mod frumos în acea Legendă a Templului care îi este transmisă omenirii din vremuri străvechi, în care este așezat în mod simbolic întregul parcurs al dezvoltării Pământului cu privire la construcția templului – a trupului uman – și dezvoltarea Eu-ului omenirii.

Se povestește aici cum marele maestru constructor Hiram Abiff a vrut să mai meargă încă o dată în templu pentru a-și vedea lucrarea de construcție. Când a vrut să părăsească templul, l-a întâlnit la prima poartă pe prima dintre cele trei calfe trădătoare care i-a aplicat o lovitură la tâmpla stângă, astfel încât sângele i-a curs până pe umăr. Apoi s-a întors maestrul la cealaltă poartă, acolo l-a întâlnit pe cel de-al doilea dintre calfele trădătoare care i-a aplicat o lovitură la tâmpla dreaptă, astfel că sângele a curs în jos pe el. Atunci s-a întors maestrul către ultima dintre porți, acolo l-a pocnit al treilea dintre calfele trădătoare cu o lovitură în frunte, astfel că maestrul a căzut mort la pământ.

Atunci când Eu-ul uman coboară în cele trei învelișuri ale sale, el întâlnește mai întâi trupul astral. El percepe acest trup astral așa cum este el în realitate. Ca printr-o lovitură devine conștient Eu-ul de sine și se recunoaște în acest înveliș astral. Se întâlnește omul acolo cu îndoiala față de toate și față de sine însuși. Prin aceasta este atacat. Aceasta este prima dintre calfele trădătoare.

Mai apoi întâlnește omul trupul său eteric, în care coboară. Și din nou învață să se cunoască așa cum este el în acest trup și îi este atrasă atenția asupra acestui lucru ca printr-o lovitură. Acolo îi iese în întâmpinare superstiția: toată credința, toate părerile care au fost însușite prin educație. Aceasta e a doua dintre calfele trădătoare.

Apoi coboară omul în trupul său fizic și învață să cunoască iluzia sinei personale. Aceasta e a treia dintre calfele trădătoare. Atunci când aceasta îl întâlnește i se ia, ca printr-o lovitură, posibilitatea de a se percepe pe sine însuși închis în sinele propriu față de lumea exterioară sau față de mediul său înconjurător. El învață să cunoască aparența și adevărul și iese din mărginirea sa strâmtă. Nemaifiind închis prin cele trei învelișuri, omul pășește liber din el însuși în mediu și se cunoaște drept microcosmos în macrocosmos.

Dacă omul este reprezentat simbolic drept pentagramă, atunci el trebuie privit ca și cum ar cuprinde în sine cele trei regnuri inferioare pe Pământ. Regnul mineral are numai trupul fizic pe Pământ, el poate fi sugerat simbolic printr-o linie:

. Regnul vegetal mai are în afară de aceasta un al doilea principiu în el, trupul eteric, acesta trebuie să fie sugerat de aceea prin două linii care se ating una pe cealaltă:

. Regnul animal mai are un al treilea principiu în el, trupul astral. Acest lucru poate fi sugerat prin trei linii:

Trupul eteric conține principiul creșterii. S-ar adăuga în forma de plantă tot mereu frunză după frunză dacă nu ar fi încheiată prin dimensiunea astrală care îi vine în întâmpinare de sus, producând floarea. Principiul eteric, ce ar avea ca efect la plante creșterea continuă, s-a metamorfozat treptat la animale, astfel că își exercită forțele mai mult în interior, ca receptor al trupului astral. Linia dreaptă a dimensiunii eterice este încheiată și îndoită printr-o nouă linie, care reprezintă simbolic principiul astral, iar această nouă linie îndoaie apoi din nou în partea cealaltă principiul fizic. De aceea și forma fizică ce reprezintă la plante o linie verticală a devenit la animale îndoită și orizontală. Animalul poate fi așadar sugerat simbolic prin trei linii; la om se mai adaugă la cele trei principii și Eu-ul. Se poate reprezenta simbolic acest Eu drept un punct deasupra celor trei linii

, care își revarsă forța în trupul eteric și în trupul fizic, prin două linii ce trec prin astral, prin faptul că acționează pe o parte prin lumină, pe de altă parte prin căldură. Prin această acțiune a Eu-ului este ridicată iarăși forma umană într-o linie verticală și astfel ia naștere simbolul pentagramei.

Dacă omul însuși este pentagrama și trăiește cu totul înăuntrul ei, atunci el nu se va putea vedea ca atare. Numai asupra acelei părți a entității sale va putea să privească în ansamblu, care se află sub Eu-ul său, cea dincolo de care a crescut. Acestea sunt cele trei linii care reprezintă simbolul pentru animal. De aceea și vede omul de la partea din față a trupului său fizic numai acea parte care se află mai jos de umeri.

Dacă vrea însă să se cunoască pe sine realmente drept un Eu, atunci trebuie să pășească în afara lui, astfel încât să învețe să cunoască în afară de aceasta și partea superioară a pentagramei. Un nou centru de percepție trebuie să își creeze, care se află în afara pentagramei; o poziție supra-umană trebuie să poată ocupa, care se află în afara Eu-lui și care este totuși un centru de conștiență.

Se povestește în Legenda Templului cum maestrul a primit prima lovitură pe tâmpla stângă, a doua lovitură pe tâmpla dreaptă, astfel că sângele a curs în jos, pe umăr, și a treia lovitură pe frunte. Apoi intervine moartea fizică. Cu aceasta este sugerată tocmai această parte superioară a pentagramei. Odată cu moartea fizică, omul pășește în afara sinei sale personale și se trăiește în macrocosmos. Legenda Templului ne spune cum corpul neînsuflețit al maestrului a fost îngropat de cele trei calfe, cum maestrul însuși, nou-născut în cosmos, a trăit stările de dezvoltare ale Pământului în calitate de veche Lună, de Soare cu cele șapte planete și drept Saturn cu cele douăsprezece semne ale Cercului Zodiacal. Atunci când omul a pășit afară din cele trei învelișuri ale sale și se trăiește pe sine însuși în cosmos, ca nou-născut, atunci primul lucru pe care îl percepe este ființa marii Mame, Mama Pământului, din care a crescut și trăiește stări de dezvoltare anterioare, în care el era mai dependent și mai intens legat de Pământ. Pe acestea le trăiește ca starea de Lună, starea de Soare și starea de Saturn.

Ceea ce nu putea însă să trăiască pe atunci marele maestru constructor Hiram Abiff, pentru că – așa cum spune Legenda Templului – a trăit pe Pământ înainte de evenimentul christic, aceasta era lumina și căldura entității christice în aura Pământului. Căci această entitate nu se unise pe atunci cu Pământul. În Soare putea să fie văzută, așa cum odinioară o văzuse Zarathustra drept Ahura Mazdao, marea aură, drept inima cosmică, când i s-a revelat faptul că va trăi cândva această ființă solară pe Pământ într-un trup uman. Lui i s-a revelat marea sa misiune, de a acționa pe parcursul mai multor încarnări și în diferite moduri, pentru ca un astfel de trup uman să fie pregătit, care să fie capabil să poarte în sine Spiritul Solar. Trebuia să acordeze tempo-ul individual propriu al Eu-ului său în așa fel, încât să fie în consonanță cu acest Eu mai înalt al omenirii. Sunetul și ritmul bătăii sale de inimă trebuia să cadă la un loc cu tonul și ritmul marii inimi cosmice, de-abia atunci putea să trăiască într-un trup uman sublima ființă solară.

Atunci când marele maestru constructor Hiram Abiff a trăit pe Pământ, acest fapt grozav nu era încă îndeplinit. Dar mai departe a trăit individualitatea lui Hiram Abiff și a fost renăscut pe Pământ în timpul în care a trăit în Iisus din Nazareth Entitatea Christică, Marele Spirit Solar. Cândva fusese condus marele maestru constructor Hiram Abiff la strămoșul său, pentru a primi noul ciocan cu care trebuia să realizeze mai departe munca. Trecând prin foc a fost condus la el. Eu-ul uman a trebuit să se ridice atunci prin sângele generațiilor până la strămoși, pentru a ajunge la înțelepciunea mai înaltă. Însă acum că Marele Spirit Solar coborâse pe Pământ și trăia în trupul lui Iisus din Nazareth, însuși Christos Iisus i-a așezat în inimă renăscutului Hiram Abiff sămânța pentru noua viață. Prin El însuși a fost trezit la viață spirituală, nou-născut a fost în acel apostol pe care Domnul îl îndrăgea. Eu-ul uman a fost învigorat prin Eu-ul dumnezeiesc și ridicat la o existență mai înaltă. După aceea a putut acest apostol să devină scriitorul acelei Evanghelii care are ca punct de pornire Eu-ul uman și Eu-ul dumnezeiesc. Și i s-a revelat dezvoltarea acestui Eu uman prin perioadele de cultură postatlanteene înspre viitor, până la sfârșitul zilelor pământene, așa cum a înfățișat acest lucru în Apocalipsă. Iar în Evanghelia sa se spune cum Christos Iisus îl predă, cu ultimele sale cuvinte care răsună dinspre cruce, pe acest apostol mamei sale, care nu era mama sa trupească. În calitate de Fiu el predă Eu-ul uman Mamei Pământului, după ce el l-a învigorat cu forțele sale, pentru ca ea să îl ocrotească și să îl îngrijească. Drept mamă i-o dă acestui Eu pe Terra, pentru ca fiul să îi dea mamei forțele sale. Eu-ul uman trebuie să elibereze Pământul, să îl ridice cu forțele sale în regiuni spirituale, cu conștiența deplină că fără acest Pământ nu s-ar fi putut dezvolta pentru a deveni ceea ce este și ceea ce trebuie să devină.

Odată cu evenimentul de pe Golgotha, când sângele a curs din rănile Marelui Mântuitor, când sângele inimii cosmice a pătruns în Pământ și s-au revărsat forțele sale până în punctul central, atunci Pământul a devenit luminos, dinăuntru spre afară a strălucit lumină în mediul său. Atunci a fost dată și posibilitatea pentru fiecare individualitate umană să trăiască în sine însuși această lumină. Când Pământul a devenit trupul Marelui Spirit Solar, prin faptul că El a străbătut prin acesta cu forțele sale spirituale, atunci au fost înzestrate de asemenea toate ființele de pe Pământ cu aceste forțe. A fost pus germenele pentru reunirea Soarelui cu Pământul. Trupul fizic al lui Iisus din Nazareth a fost intermediarul, prin care forțele din cosmos s-au unit cu aura Pământului. Iar când sângele din acest trup a curs pe Golgotha, atunci Pământul a fost preluat din nou în forța solară. De atunci iradiază această forță christică dinspre punctul său central spre mediul înconjurător, iar din Soare strălucește forța Christică înăuntrul Pământului. Omul poate să trăiască această forță, această lumină în el însuși ca om pământean, atunci când se cunoaște drept o parte a Pământului care este străbătut, în calitate de trup fizic al lui Christos, de entitatea sa. Atunci luminează în el lumina albă dinspre interiorul său, așa cum strălucește ea din punctul central al Pământului.

Omul poate să trăiască forța christică și lumina christică și așa cum strălucește apropiindu-se din afară și îl străbate cu viață mai înaltă. Atunci îl înconjoară și îl străbate, luminând înăuntru din Soare, așa cum străbate cu viață Pământul. Atunci se simte omul unit în spirit cu această forță solară, el se simte ca și crescând dinspre inima sa, împreună cu marea inimă cosmică. Drept ființă mai înaltă, trăind în acest Soare Spiritual, recunoaște el adevărata sa Sine, unită cu acesta precum el este unit ca om pământean cu Pământul însuși. Iar precum forțele solare străluminează și învigorează Pământul, așa străluminează și învigorează această ființă mai înaltă omul pământean cu forțele sale.

În templul trupului uman se găsește o Sfântă a Sfintelor. Mulți oameni trăiesc în templu fără să știe ceva despre asta. Dar cei care intuiesc acest lucru dobândesc prin aceasta forța de a se purifica în așa fel încât să aibă voie să intre în acest loc cel mai sfânt. Acolo se află vasul sfânt care a fost pregătit pe parcursul epocilor de timp, pentru ca, atunci când va veni timpul, să fie capabil să conțină în sine sângele lui Christos, viața lui Christos. Când omul a intrat înăuntru, atunci el a găsit și calea către Sfânta Sfintelor în marele templu al Pământului. Și acolo trăiesc mulți pe Pământ fără să știe nimic de asta; dar când omul s-a găsit pe sine în sanctuarul său cel mai lăuntric, atunci el va avea voie să pășească și aici înăuntru și să găsească Sfântul Graal. Ca șlefuit din cristale minunat scânteietoare, care formează simboluri și litere, i se va arăta pentru început vasul, până ce el percepe treptat conținutul sfânt, astfel încât pentru el să lumineze în strălucire aurie. În așezământul de misterii al propriei sale inimi intră un om, apoi iese o ființă dumnezeiască din acest așezământ și se unește cu Dumnezeu afară, cu ființa christică. Ea trăiește în lumina spirituală care strălucește înăuntrul vasului și astfel îl sfințește pe acesta.

Pentru că omul trăiește așa ca dublă ființă, el poate să reverse forța solară în Pământ și să fie o componentă de legătură între Soare și Pământ. Așa cum, pornind din centrul de viață, dinspre inimă, curge sângele revigorant și se revarsă prin întregul organism fizic până în sistemul osos, pe care l-am putea considera – ca densificare exterioară și rigidizare în organism – drept opoziție față de inima vie, aflată mereu în mișcare, tot astfel trebuie fiecare individualitate umană să devină un canal pentru sângele care curge din centrul cosmic de viață, care străbate cu viață Pământul densificat. Ca un sistem osos cosmic poate fi gândit Pământul. El ar fi cu totul osificat și uscat, dacă inima cosmică nu ar fi revărsat sângele ei de viață printr-un trup uman și nu l-ar fi învigorat astfel din nou.

Cândva a trăit Marele Spirit Solar într-un trup uman ca model în fața umanității, ceea ce trebuie fiecare om în el însuși să trăiască imitând. Prin El este dată posibilitatea pentru acest lucru. A se umple de spiritul lui Christos, a se cunoaște pe sine însuși drept un punct central, trăind în acest spirit, prin care poate să se reverse înăuntru lumina spirituală, forța spirituală și căldura spirituală în Pământ, aceasta este misiunea omului în parte și a întregii omeniri, căci prin aceasta va putea să elibereze Pământul și să îl ridice către regiuni spirituale.

Lazăr, apostolul cel mai îndrăgit, inițiat de însuși Christos Iisus, autorul de mai târziu al Evangheliei după Ioan, este Hiram Abiff reîncarnat.

Individualitatea care a fost reîncarnată ca Hiram Abiff și Lazăr-Ioan a fost din nou inițiată în timpul întrupărilor ei din secolele al XIII-lea și al XIV-lea și poartă de atunci numele de Christian Rosenkreutz.⁴

³ Însemnare a lui Rudolf Steiner pentru Helene Röchling în completarea Legendei Templului.

⁴ Comunicare a lui Rudolf Steiner transmisă de Marie Steiner în contextul cultului cunoașterii. Vezi, privitor la aceasta, anexa la această secțiune de la p. 436 și urm.

Legenda, scara cu șapte trepte⁵ și alte lucruri date trebuie să și le mențină fiecare din noi în fața sufletului în timpul zilei, iar atunci omul va simți, ca urmare a acestui lucru – atunci când lucrurile care sunt făcute aici sunt făcute bine –, că atunci se revarsă forțele corecte.

⁵ Așa-numita scară a lui Iacob. Cu privire la aceasta se spune la Schauberg („Vergleichendes Handbuch der Symbolik der Freimaurerei ...” – Manual comparativ de simbolica francmasoneriei...), vol. II, p. 402 ș. u.: „Simbolul persan al intrării sufletului celui decedat în cer, trecând prin cele șapte sfere planetare, se pare că a fost reprezentat prin trepte sau o scară care ducea la șapte uși diferite. (...) Conform lui Origene, la egipteni se reprezenta printr-un simbol asemănător coborârea sufletelor cerești în Calea Lactee prin cele șapte sfere planetare, și anume printr-o scară care ajungea de la cer la pământ și care era împărțită în șapte trepte, fiecare cu o poartă. (...) Scara pe care Iacob a văzut-o în visul cunoscut și care ajungea de asemenea de la pământ până la cer era, probabil, această scară egipteană, care ducea sufletele umane din cer jos pe pământ și de aici iarăși în cer și care, așadar, nu avea doar trei trepte”, cum este în general obiceiul.

În noaptea următoare poate să ajungă omul apoi în apropierea lui Hiram Abiff sau Adoniram, Lazăr, pe care Domnul însuși l-a inițiat. Pentru aceasta este dată meditația: „Eu nu sunt doar pentru mine pe lume, ci pentru a deveni asemănător cu imaginea mea primordială.”

Această străduință este îndatorire, nu egoism. Aceste lucruri sunt date în primele scene din Încercarea sufletului și din Păzitorul Pragului, așa cum în dramele-misteriu, în general este dată multă, multă substanță de meditație.

Nu trebuie să uitați că din partea puterilor spirituale se pune bază pe voi în conducerea omenirii.

Fiecare om este cetățean al lumii spirituale, dar voi trebuie să fiți acest lucru cu conștiență! Mereu sunteți noaptea într-o lume spirituală și intrați acolo în legătură cu ființe și emiteți judecăți. Acest lucru poate să-i ajungă omului dintr-odată în conștiență la trezire sau oricând în timpul zilei, astfel: „Eu am îndatorirea de a mă dezvolta pentru a deveni revelator al imaginii primordiale dumnezeiești în mine.”

Anexă

Despre cercetarea lui Rudolf Steiner privind individualitatea Hiram-Ioan
Hella Wiesberger

Datele conținute în secțiunea „Lămuriri privitoare la Legenda Templului”, privitoare la reîntrupările lui Hiram Abiff ca Lazăr-Ioan și Christian Rosenkreutz au nevoie de o completare, deoarece formează doar o parte din ceea ce se poate numi cercetarea lui Rudolf Steiner cu privire la Hiram, respectiv la Ioan în domeniul reîncarnării. Căci ea e valabilă nu numai pentru individualitatea lui Lazăr-Ioan, evanghelistul și autorul Apocalipsei, ci pentru Ioan Botezătorul, precum și pentru legătura tainică dintre cei doi.

Aceste cercetări despre reîncarnare care cuprind în aceeași măsură ambele figuri de Ioan, ocupă în biografia operei o poziție ieșită din comun, pentru că stau ca Alpha și Omega la începutul și la sfârșitul activității de conferințe despre știința spiritului a lui Rudolf Steiner și se întind, dincolo de aceasta, ca un „fir roșu” prin întreaga operă (Marie Steiner).

Primul dintre aceste rezultate de cercetări se găsește la începutul activității de prelegeri din știința spiritului (1901/02) în corelație cu tripla apărare a creștinismului ca fapt mistic și ca eveniment centrul al istoriei omenirii: cu ciclul de conferințe Von Buddha zu Christus (De la Buddha la Christos) ținut în Cercul literar-avangardist Die Kommenden (Cei care vin) din Berlin; cu ciclul de conferințe despre ființa misteriilor egiptene și grecești și creștinismul în cercul teosofilor din Berlin; cu scrierea Creștinismul ca fapt mistic. Toate trei înfățișările au culminat cu interpretarea Evangheliei după Ioan, începând de la trezirea lui Lazăr în calitate de inițiere desfășurată de Christos Iisus și cu constatarea că Lazăr cel trezit a fost scriitorul Evangheliei după Ioan. Ciclul De la Buddha la Christos, de la care nu există redactări ulterioare, s-a încheiat conform afirmațiilor lui Rudolf Steiner din conferința sa de la Dornach din 11 iunie 1923 (GA 258) cu acest motiv; în notările ulterioare, din cadrul ciclului de conferințe ținute la teosofi, se găsește sub data de 15 martie 1902. În scrierea Creștinismul ca fapt mistic nu se spune direct, într-adevăr, că Lazăr este scriitorul Evangheliei după Ioan, dar rezultă din întreaga prezentare.¹

¹ Asupra acestui fapt indică Rudolf Steiner însuși în ultima sa conferință din 28 septembrie 1924, GA 238. În conferința din 25 iulie 1904, GA 90a, s-a exprimat faptul că, în conformitate cu Cronica Akasha, Lazăr cel trezit a fost scriitorul Evangheliei după Ioan, același apostol pe care Domnul l-a îndrăgit și care a stat sub cruce.

Imediat după începutul apărării creștinismului, Rudolf Steiner a început să introducă și învățăturile despre reîncarnare și karma în viața spirituală europeană, deoarece pe ele se bazează toate cercetările din știința spiritului.² În măsură deosebită cele despre istorie, mai ales că istoria este produsă prin sufletele umane care se reîntrupează, prin faptul că ele poartă rezultatele vieții lor dintr-o epocă în viețile lor din alte epoci. Și întrucât acest lucru este valabil și pentru conducătorii spirituali ai omenirii, este dedicat pentru impulsul acțiunii lor din diferitele perioade de timp un capitol esențial din tematica foarte extinsă, de istorie și reîncarnare. Celor două figuri de Ioan le este acordat aici un spațiu larg.

Primele comunicări despre parcursuri pământești anterioare ale acestor figuri creștine de conducători le-a făcut Rudolf Steiner în anul 1904, începând cu Ioan Botezătorul. În conferința publică ținută la Berlin despre creștinism și reîncarnare, din 4 ianuarie 1904, GA 52, se spune că a fost instruită reîncarnarea în cadrul misteriilor din toate timpurile, și de către Christos care, așa cum stă scris deja în Evanghelie, le-a indicat apostolilor săi apropiați că Ioan Botezătorul a fost Profetul Ilie reîncarnat. Alte comunicări au urmat la trecerea dintre anii 1908/1909. Fundalul din care s-a ajuns la aceasta îl înfățișează Marie Steiner într-un eseu de memorii scris după moartea lui Rudolf Steiner, după cum urmează:

„Era în timpul în care Rudolf Steiner mă încuraja să mă înfățișez tot mai mult cu recitarea. Încercam pe atunci să răzbesc prin Novalis. I-am comunicat că nu-mi era ușor faptul că nu găsisem încă cheia pentru Novalis. El mi-a dat sfatul de a mă transpune în dispoziția sfintelor călugărițe. Călugărițele nu m-au ajutat. Dimpotrivă. Nu știam prea bine ce să fac cu ele. Atunci, dintr-odată m-am luminat: figurile lui Raffael stăteau în jurul meu. Copilul lumina pe brațele mamei cu ochii săi adânci ca lumea. «Eu te văd în mii de imagini, Maria, drăgăstos exprimată ...» Marea lumii răsunătoare de jur-împrejur, armonii de culoare. – I-am spus lui Rudolf Steiner: Călugărițele nu au făcut-o. Dar altcineva a ajutat: Raffael. Acum îmi este Novalis cu totul transparent. – O lumină a trecut peste chipul blând al lui Rudolf Steiner. La câteva zile după aceea ne-a dat pentru prima oară taina Novalis-Raffael-Ioan-Ilie.”³

³ Din „Am Vorabend des Michaeli-Tages” (În seara dinaintea zilei de Sf. Michael), în „Was in der Anthroposophischen Gesellschaft vorgeht. Nachrichten für deren Mitglieder” (Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Știri pentru membrii acesteia), an. 2, 1925.]

Acest „la câteva zile după aceea” nu se poate data cu precizie.⁴ Prima dată fixă este transmisă prin relatarea din amintire a unei manifestații Novalis, care a avut loc la München pe 6 ianuarie 1906 și despre care se spune: „Sub pomul de Crăciun, în încăperea ramurii München, am văzut-o și am auzit-o pentru prima oară pe Marie von Sivers, în timp ce, înconjurată de reproduceri color ale picturilor lui Raffael, recita versuri de Novalis. Era în preajma trecerii dintre anii 1908/09. Întreaga încăpere era tapetată cu satin roz, o cruce cu trandafiri – ce avea pe atunci încă doisprezece trandafiri roșii – atârna la mijloc peste pupitrul vorbitorului, de unde tocmai auzisem prin Rudolf Steiner despre entitatea care a fost încarnată drept Ilie, Ioan Botezătorul, Raffael, Novalis.”⁵

⁴ „Marienlieder” (Cântările Mariei) ale lui Novalis au fost recitate de Marie von Sivers pentru prima oară la serbarea de Crăciun în ramura Berlin, pe 22 decembrie 1908. De aceea s-ar putea ca acel „la câteva zile după aceea” să se fi referit la conferința din 28 decembrie 1908, cu care a fost introdusă acea tematică ce a fost desemnată drept un capitol mai înalt al științei spiritului, la care însă Rudolf Steiner nu a permis să se scrie în timpul conferinței. Pentru această dată mai vorbește o situație, și anume faptul că este improbabil ca tocmai în Berlin, locul principal de acțiune de atunci, să nu se fi vorbit despre acest lucru. Căci în conferințele ținute la Berlin este menționat acest șir de încarnări de-abia mult mai târziu și drept ceva deja cunoscut.

⁵ Max Gümbel-Seiling, în „Gedenkblatt für Marie Steiner-von Sivers” (Memorial pentru Marie Steiner-von Sivers), Stuttgart, 1949.

Trebuie, așadar, să fi fost vorba despre o manifestație foarte festivă. Tot astfel, peste o jumătate de an, când în mijlocul ciclului de conferințe ținut la Kassel despre Evanghelia după Ioan în raport cu celelalte trei Evanghelii a avut loc iarăși un matineu Novalis (Kassel, 4 iulie 1909). Și despre aceasta există doar amintirea redactată mai târziu a unui participant: „După o introducere muzicală a anunțat Rudolf Steiner că Marie von Sivers va recita câteva poezii de Novalis. Cu adâncă trăire a vorbit Marie von Sivers, cu configurarea vorbirii care era de pe atunci specifică pentru ea. După aceea a început Rudolf Steiner cu conferința sa, în care a comunicat despre încarnările Ilie-Ioan Botezătorul-Raffael-Novalis, ca urmare a unor parcursuri de viață ale aceleiași individualități. ... Rudolf Steiner a vorbit, în continuarea atmosferei acestei recitări, nespus de cald, pătrunzător, ba chiar cu sacralitate. Conferința a avut de-a dreptul un caracter sacru. ... Și astfel domnea la încheierea conferinței – al cărei singur obiect era acest șir de reîncarnări – o adâncă fremătare peste ascultători și câte un ochi lucea sub lacrimi – la bărbați reținute, la femei revărsate.”⁶

⁶ Din însemnări din amintire ale lui Rudolf Toepell pentru Archiv der Rudolf Steiner-NachlaßVerwaltung.

Faptul că evenimentul reîncarnării nu ar fi totuși atât de simplu cum este reprezentat de obicei, acest lucru a fost indicat deja mai devreme odată:

„Oamenii, chiar și teosofii, își reprezintă tainele reîncarnării de obicei mult prea simplu. Nu trebuie să ne reprezentăm că vreun suflet care este încorporat acum în cele trei trupuri ale lui pur și simplu s-a întrupat într-o încarnare anterioară și apoi iarăși într-o încarnare anterioară, căreia i-a premers iarăși una, tot mereu după aceeași schemă. Tainele sunt mult mai complicate. (...) Adesea nu putem să aducem o figură istorică într-o astfel de schemă, dacă vrem să o înțelegem corect. Trebuie să procedăm aici mult mai complicat.” (Leipzig, 12 septembrie 1908, GA 106.)

Cu aceasta se anunța într-o anumită măsură ceea ce apoi, de pe la sfârșitul anului 1908, a început să fie tratat drept un capitol mai înalt al învățăturii despre reîncarnare. Pe baza unor exemple concrete ale unor figuri istorice s-a arătat felul în care, condiționat prin legea economiei spirituale, pentru menținerea celor valoroase spiritual pentru viitor, nu doar Eu-ul uman, ci și alte componente ființiale se pot reîntrupa, și anume în alte individualități. Relatările unor asemenea întrupări de întrepătrunderi la mari învățători spirituali, dintre care cei mai înalți în rang sunt așa-numiții Bodhisattva, au format una din temele principale din anii 1909 până în 1914.⁷

Printre figurile înfățișate în acest fel se găsește tot mereu și Ioan Botezătorul. Îndeosebi în ciclul de conferințe Evanghelia după Marcu (septembrie 1912), nu doar că îi este acordat un spațiu larg, ci se mai indică și asupra unei încarnări care se află înainte de timpul lui Ilie. De atunci sunt cunoscute cinci încarnări din istoria spirituală: Fineas (pe vremea lui Moise), Ilie, Ioan Botezătorul, Raffael, Novalis. Cu atât mai surprinzător este de aceea că în conferințele ținute la un an după aceea, despre Evanghelia a Cincea (1913/14), cu referire la Ioan Botezătorul se găsește observația: „Eu nu spun acest lucru din A Cincea Evanghelie” – referindu-se la rezultatele cercetării despre figurile din Evanghelie „căci cu privire la A Cincea Evanghelie nu s-a ajuns încă la figura lui Ioan Botezătorul; dar o spun din ceea ce a putut rezulta altfel.” (Berlin, 13 ianuarie 1914.) Pe baza acelor multe lucruri care fuseseră înfățișate deja până atunci drept cercetări despre Botezător, se poate referi această observație numai la cercetarea încorporărilor de întrepătrunderi, așa cum fuseseră deja cercetate și prezentate pentru alte figuri din Evanghelie. O motivație pentru care aceasta cercetare despre Ioan Botezătorul a putut să fie realizată de-abia la câțiva ani după aceea este dată prin informația transmisă, conform căreia Rudolf Steiner a fost întrebat cândva în timpul războiului din 1914-1918 dacă observațiile despre Evanghelia a Cincea nu ar putea fi duse mai departe și el ar fi răspuns că, din cauza războiului, atmosfera spirituală ar fi mult prea neliniștită pentru asemenea cercetări; iar când a fost repetată întrebarea după sfârșitul războiului, ar fi sunat răspunsul că atunci erau mai urgente alte sarcini.⁸ Faptul că mai târziu trebuie să se fi arătat totuși o posibilitate, o arată ultima conferință a lui Rudolf Steiner din 28 septembrie 1924 (GA 238).

⁸ Friedrich Rittelmeyer, în Meine Lebensbegegnung mit Rudolf Steiner (Întâlnirea vieții mele cu Rudolf Steiner), Stuttgart (ediția 1, 1928).

Și despre cealaltă figură de Ioan, despre Lazăr-Ioan, fuseseră comunicate pe parcursul anilor, de asemenea începând cu 1904, cinci încarnări importante din perspectiva istoriei spirituale: Hiram Abiff, Lazăr-Ioan, Christian Rosenkreutz în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, contele de St. Germain în secolul al XVIII-lea.⁹ În conferința ținută la Berlin pe 4 noiembrie 1904 a fost înfățișat contele de St. Germain ca reîncarnare a lui Christian Rosenkreutz, iar corelația de încarnare cu Hiram Abiff rezultă din parcursul întregii conferințe, chiar dacă nu este exprimată direct. Despre reîncarnarea lui Hiram ca Lazăr-Ioan s-a vorbit în contextul muncii la cultul cunoașterii, probabil pentru prima oară de Paște 1908; în ambele conferințe din 27 și 28 septembrie 1911 din Neuchâtel (GA 130) au fost prezentate cele două încarnări ale lui Christian Rosenkreutz din secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Singura dată ce nu se poate stabili cu exactitate este când s-a vorbit pentru prima oară despre contextul încarnării Lazăr-Ioan și Christian Rosenkreutz, pentru că acest lucru a fost transmis verbal, fără indicarea exactă a timpului.¹⁰

⁹ Acest nume a fost alăturat și altor persoane, „astfel că nu tot ce se spune în lumea exterioară ici și colo despre contele de St. Germain poate fi valabil și pentru adevăratul Christian Rosenkreutz.” (Neuchâtel, 27 septembrie 1911, GA 130)

¹⁰ De Marie Steiner comunicat personal lui Günther Schubert și de acesta comunicat editoarei acestui volum. Mai târziu, în anul 1923, a mai vorbit Rudolf Steiner încă o dată în cerc mic despre acest lucru; vezi M. Kirchner-Bockholt, în Was in der Anthroposophischen Gesellschaft vorgeht. Nachrichten für deren Mitglieder (Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Știri pentru membrii acesteia), 1963, nr. 48 și 49.

Mai înainte ca de Paște 1908 să se vorbească în cercul de lucru pentru cultul cunoașterii despre Lazăr ca Hiram Abiff reîncarnat, fusese documentată într-o modalitate deosebită cercetarea Lazăr-Ioan, prin faptul că pentru congresul de la München ținut de Rusalii 1907 au fost configurate experiențele din inițierea lui Lazăr-Ioan din Apocalipsa acestuia, sub formă de imagini ale sigiliilor și coloanelor oculte, care în același timp formau elementele fundamentale ale noului gând despre construcție. În afară de aceasta se manifesta în cuvânt și imagine faptul că drumul de școlire care este pe măsura Occidentului este cel creștin-rosicrucian fundamentat de Christian Rosenkreutz.¹¹ În conferințele ținute la congres și în cele ce au urmat în anul 1907 este vorba tot mereu de această cale de instruire și de fondatorul acesteia, Christian Rosenkreutz, ca despre marele conducător spiritual al Occidentului. Odată se spune: „... el a trăit mereu printre noi și mai este și astăzi încă la noi în calitate de conducător în viața spirituală.” (München, 1 iunie 1907, oră esoterică, în GA 264.)

¹¹ Vezi „Bilder okkulter Siegel und Säulen. Der Münchner Kongreß Pfingsten 1907 und seine Auswirkungen” (Imagini de sigilii oculte și coloane. Congresul de la München de Rusalii 1907 și efectele sale), GA 284.

Legătura spirituală, manifestată la congresul de la München, a acestei individualități cu noul gând despre construcție a luminat încă odată după câțiva ani, când Rudolf Steiner a intenționat ca, pornind de asemenea din proiectul construcției, să fundamenteze un mod de lucru despre care s-a exprimat că ar avea ca punct de pornire direct acea individualitate pe care „o denumim cu numele Christian Rosenkreutz, începând din timpurile occidentale străvechi” (Berlin, 15 decembrie 1911, în GA 264). Această încercare de fondare fusese anunțată festiv deja cu puțin timp înainte, la o manifestare pentru cultul cunoașterii din Stuttgart, pe 27 noiembrie 1911. Deoarece în afară de acest fapt nu a fost transmis nimic altceva, poate să fie doar presupus faptul că atunci – la puțin timp după cele două conferințe despre viața și opera lui Christian Rosenkreutz din secolele al XIII-lea și al XIV-lea (septembrie 1911) – a fost comunicată pentru prima oară corelația încarnării lui Lazăr-Ioan și a lui Christian Rosenkreutz.¹²

¹² O anumită fundamentare pentru această presupunere ar putea fi văzută în tripticul „Graal” de pictorița Anna May, care a fost realizat, conform unei relatări a Mariei Steiner, după conferințele din Neuchâtel. El arată în partea centrală evenimentul de pe Golgotha și pe Iosif din Arimathea, care adună sângele lui Christos; pe partea laterală din stânga figurile din Legenda Templului: regele Solomon, regina din Saba și Hiram Abiff; pe partea laterală din dreapta inițierea, înfățișată de Rudolf Steiner la Neuchâtel pentru prima oară, a lui Christian Rosenkreutz în secolul al XIII-lea. Rudolf Steiner se pare că i-a dat Annei May pentru aceasta și câteva indicații. Vezi Margarete Hauschka, în „Das Goetheanum”, 1975, nr. 24, cu o reproducere alb-negru a picturii.

În ce măsură și individualitatea lui Ioan Botezătorul poate fi văzută în legătură cu gândul despre construcție se poate citi din următoarele întâmplări. Atunci când a fost prevăzută inițial așezarea pietrei de temelie pentru construcția care fusese planificată inițial la München, pe data de 16 mai 1912, Rudolf Steiner a vorbit în timpul călătoriei sale acolo din nou și de multe ori despre cele patru încarnări deja cunoscute: Ilie, Ioan Botezătorul, Raffael, Novalis; în final la München, și anume în aceeași zi în care ar fi trebuit să aibă loc acolo punerea pietrei de temelie. Ca urmare a unor greutăți care apăruseră datorită autorităților, ea nu a fost apoi totuși realizată. În schimb a fost configurat în vară, în mod artistic-dramatic, ceea ce stă la baza gândului pentru construcție – de a crea un așezământ de misterii modern, însemnând cu aceasta public – chiar în prima mare scenă din noua dramă-misterii Păzitorul Pragului. Această scenă se desfășoară în antecamera unor încăperi ale unei uniuni de mistici, din care fuseseră chemați la un loc mai mulți oameni pentru a le vesti că printr-o mare operă științifică tocmai apărută ar fi fost creată premisa necesară pentru ca, din acel moment, și asemenea oameni să poată apărea în locul sacru, care până atunci – pentru că nu erau inițiați – nu aveau voie. Marele maestru al uniunii de mistici motivează acest lucru într-o alocuțiune despre continuitatea conducerii spirituale a omenirii, care conform unei indicații regizorale a lui Rudolf Steiner este țintă în fața celor patru portrete afișate în fundal ale lui Ilie, Ioan Botezătorul, Raffael, Novalis și care începe cu cuvintele:

În numele acelui spirit care sufletelor
Din locul nostru sacru se vestește,
Apărem în această clipă
În fața oamenilor care până acum nu aveau voie să audă
Cuvântul care răsună aici în mod tainic ...

Iar când, cu opt ani mai târziu, în toamna anului 1920, a putut să fie pusă în funcțiune construcția care între timp fusese ridicată pe dealul din Dornach de lângă Basel, Rudolf Steiner a modificat pentru prima manifestare din cadrul construcției aceeași expunere, cu formularea la persoana întâi care apare extrem de rar în creațiile sale poetice, și a lăsat să fie rostită de Marie Steiner la momentul festiv de deschidere, de la galeria pentru orgă înspre cele două încăperi-cupolă:

În numele acelui spirit care sufletelor
În locul nostru de strădanie se vestește,
Apar eu în această clipă
În fața oamenilor care de acum vor să audă
Cuvântul care aici le răsună grav sufletelor ...

Prin texte preluate în programul artistic din Chymische Hochzeit Christiani Rosenkreutz anno 1459 (Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz anul 1459) fusese inclusă și cealaltă individualitate-Ioan, Lazăr-Ioan, în această primă manifestare din cadrul construcției.

Apoi, la încheierea activității lui Rudolf Steiner de susținere a conferințelor din știința spiritului, în septembrie 1924, exact la patru ani după primul eveniment din construcție (în septembrie 1920), a fost exprimată încă o dată în mod imperios semnificația cercetării despre Ioan. Căci atunci când el, deja grav bolnav, și-a adunat forțele duminică, pe 28 septembrie 1924, în seara dinainte de Sf. Michael, pentru a vorbi din nou în fața membrilor prezenți, care a fost chestiunea lui de interes? Cele două individualități Ioan! Într-un mod profund mișcător a vorbit despre cele patru încarnări ale lui Ilie, Ioan, Raffael, Novalis, pentru a duce de fapt la noul rezultat al cercetării despre Ioan: legătura tainică a celor doi la trezirea lui Lazăr. Însă forțele sale nu au mai ajuns pentru a prezenta acest nou rezultat de cercetare. S-a sugerat numai prin faptul că nu ca până atunci tot mereu Ioan Botezătorul, ci Lazăr-Ioan a fost numit drept Ilie cel reîncarnat. Dar pentru că nu a putut fi prezentat mai departe, a apărut pentru ascultători o dificultate de înțelegere. Unii prieteni, care au mai putut să îl întrebe, au transmis ceea ce a răspuns la acestea, după cum urmează:

„La trezirea lui Lazăr a pătruns de sus, până la sufletul conștienței, entitatea spirituală a lui Ioan Botezătorul, care a fost de la moartea sa spiritul ce umbrea ceata de apostoli, în Lazăr cel dinainte, iar de jos în sus entitatea lui Lazăr, astfel încât cele două s-au întrepătruns. Acesta este apoi după trezirea lui Lazăr Ioan, acel apostol pe care Domnul îl îndrăgea.” Iar drept o altă explicație este transmis: „Lazăr putea, pornind de la forțele Pământului, să se dezvolte în acel timp în mod deplin numai până la sufletul afectiv sau al rațiunii; Misteriul de pe Golgotha are loc în perioada a patra postatlanteană, iar în acest timp a fost dezvoltat sufletul rațiunii sau al afectivității. De aceea trebuia să îi fie acordate de o altă entitate cosmică, de la sufletul conștienței în sus, Manas, Budhi și Atman. Cu aceasta a stat în fața lui Christos un om care ajungea de la adâncurile Pământului până în cele mai înalte înălțimi ale cerului, care purta în desăvârșire trupul fizic prin toate componentele până la componentele spirituale Manas, Budhi și Atman în sine, care de-abia în viitorul îndepărtat vor putea fi dezvoltate de toți oamenii.”¹³

¹³ Vezi ultima conferință din 28 septembrie 1924, cu completările aparținătoare, din Considerații esoterice asupra legăturilor karmice vol. IV GA 238. A se vedea și studiul lui Adolf Arenson, „Elias-Johannes-Lazarus (Ilie-Ioan-Lazăr), în Ergebnisse aus dem Studium der Geisteswissenschaft Rudolf Steiners (Rezultate din studiul științei spiritului a lui Rudolf Steiner), Freiburg i.Br., 1980, precum și articolul de M. Kirchner-Bockhelt din „Was in der Anthroposophischen Gesellschaft vorgeht. Nachrichten für deren Mitglieder” (Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Știri pentru membrii acesteia), 1963, nr. 48 și 49.

La întrebarea care, dincolo de aceasta, a rămas deschisă cu privire la felul în care această unire a două individualități ar fi de înțeles din perspectiva încarnărilor ulterioare, Marie Steiner a indicat după cum urmează:

„Am fost conduși tot mereu la ea [taina Novalis-Raffael-Ioan-Ilie] dinspre cele mai diferite aspecte. Ultimul, cel mai greu, pentru că era încrucișat cu o altă linie de individualitate, ni l-a dat în seara dinaintea acelei zile de Sf. Michael – și s-a întrerupt. El nu a adus conferința atât de departe cât ar fi vrut inițial. El ne-a dat prima parte a misteriului lui Lazăr; atunci nu doar că mi-a spus, ci a și scris mai târziu pe coperta de la prima redactare de după conferință: A nu se da mai departe, până ce nu voi fi dat partea a doua la acestea. – Cu toate acestea i-a fost luat apoi după insistențe, așa cum s-a întâmplat și cu altele. Acum el nu va mai da această a doua parte. Va rămâne pe seama forțelor noastre de cunoaștere să distingem ceea ce este corect între tainele de încarnare și încorporare, între încrucișările liniilor individualităților. El a încheiat cu ceea ce trecuse ca un fir roșu prin revelațiile sale de înțelepciune: misteriul lui Novalis, Raffael, Ioan.”¹⁴

Cu aceasta, cercetarea Hiram-Ioan a lui Rudolf Steiner a devenit, cu misteriul legăturii dintre cele două individualități Ioan sugerat prin ultima conferință, o moștenire spirituală care adresează chemarea de a ne strădui tot mereu pentru înțelegerea acesteia, și datorită faptului că întrebarea în legătură cu cei doi Ioan aparține de acele întrebări a căror soluționare este deosebit de importantă pentru viitor. Acest lucru este transmis ca o formulare a lui Rudolf Steiner la finalul vieții sale.¹⁵

¹⁵ Transmis de Ludwig Polzer-Hoditz din discuția sa cu Rudolf Steiner la 3 martie 1925.

Acum va trebui să rămână într-adevăr pe seama unei cercetări viitoare a spiritului obținerea unui răspuns deplin valabil la întrebarea abordată de Marie Steiner, cu privire la diferențierea tainelor încarnării și ale încorporării. Cu toate acestea, din rezultatele de cercetare existente poate totuși să pătrundă puțină lumină în acea întrebare, ce sens trebuie să fie legat de taina întrepătrunderii celor două individualități Ioan. Astfel poate fi recunoscut faptul, dacă sunt adunate la un loc prezentări ale lui Rudolf Steiner pe care le-a făcut în diverse contexte, că un lucru decisiv al acestui sens trebuie să constea în semnificația Misteriului de pe Golgotha drept „învingere a morții pământene prin viața spiritului.” (Berlin, 23 octombrie 1908, GA 107). Ce este de înțeles prin această formulare rezultă din următoarea lămurire fundamentală a raportului dintre individualitate și personalitate:

„În ziua de astăzi sunt confundate ușor noțiunile de individualitate și personalitate. Individualitatea este ceea ce e etern, ce trece de la viață pământeană la viață pământeană. Personalitatea este ceea ce aduce omul într-o viață pământeană la formarea sa. Dacă vrem să studiem individualitatea, atunci trebuie să ne uităm în străfundul sufletului uman, dacă vrem să studiem personalitatea, atunci trebuie să ne uităm cum se trăiește sâmburele ființial. Sâmburele ființial este născut în popor, în profesie. Toate acestea determină entitatea interioară, o personalizează. La un om care se mai află încă pe o treaptă subordonată a dezvoltării, se va putea observa mai puțin din lucrul asupra interiorului său. Modul de exprimare, felul gesturilor și așa mai departe sunt întocmai cum le are de la poporul său. Aceia sunt însă oamenii avansați, care își dau modul de exprimare și gesturile din interiorul lor. Cu cât mai mult poate lucra interiorul omului la exteriorul său, cu atât mai mult îl dezvoltă acest lucru pe om. Am putea spune acum că așa ajunge să se exprime individualitatea în personalitate. Cel care are propriile sale gesturi, propria sa fizionomie, chiar în acțiunea sa și cu privire la mediul său are un caracter particular, are o personalitate pregnantă, care iese în evidență. Se pierd oare toate acestea la moarte pentru viitor? Nu, nu se pierd. Creștinismul știe foarte precis că nu așa stau lucrurile. Ceea ce se înțelege prin învierea cărnii sau a personalității nu este nimic altceva decât menținerea aspectului personal în cadrul tuturor încarnărilor următoare. Ceea ce omul a cucerit în calitate de personalitate i se păstrează, pentru că este întrupat în individualitate, iar pe aceasta o poartă mai departe în următoarele încarnări. Dacă am făcut ceva din trupul nostru care are un caracter particular, atunci învie din nou acest trup, această forță care a lucrat acolo. Atâta cât am lucrat asupra noastră înșine, atât cât am făcut din noi înșine este nepierdut din noi” (Berlin, 15 martie 1906, GA 54).

Conștiența reală despre nemurire are de-a face așadar cu personalizarea individualității, a componentelor mai înalte ale omului. Iar faptul că acest proces înseamnă în același timp christificarea omului, asupra acestui aspect arată următorul comentariu scurt, privitor la un pasaj din așa-numita Evanghelie egipteană:

„Există o veche scriere în care cel mai mare ideal pentru dezvoltarea Eu-ului, Christos Iisus, este caracterizat astfel: Când cei doi devin una, când exteriorul devine ca interiorul, atunci omul a atins calitatea christică în el. Acesta este sensul unui anumit pasaj din Evanghelia egipteană” (München, 4 decembrie 1909, GA 117).

Și mai clar se arată ce vrea să spună aici prin faptul că devin una interiorul și exteriorul, individualitatea și personalitatea, prin interpretarea pe care o dă Rudolf Steiner în conferința sa ținută la Berlin pe 6 mai 1909 legendei provensale despre Flor și Blancheflor. Această legendă – care stă în strânsă legătură cu cercetarea Hiram-Ioan, pentru că se spune că sufletul care este cântat în Flor a apărut reîncarnat în secolul al XIII-lea și al XIV-lea în fondatorul rosicrucianismului, pentru fondarea unei noi școli de misterii care are de cultivat taina lui Christos într-un mod nou, corespunzător cu timpul actual – povestește despre o pereche ce s-a născut în aceeași zi, la aceeași oră, în aceeași casă și a fost educată împreună și care de la început trăia într-o mare iubire reciprocă. Datorită neînțelegerii altora au fost separați, iar Flor pornește în căutarea lui Blancheflor. După pericole grele, ce ajung până la amenințarea vieții, au fost reuniți în final, până la moartea lor care a avut loc în aceeași zi.

Rudolf Steiner interpretează acum aceste imagini astfel: Flor înseamnă floarea cu petalele roșii sau trandafirul, Blancheflor înseamnă floarea cu petalele albe sau crinul. Flor sau trandafirul este „simbolul pentru sufletul uman care a preluat în sine impulsul personalității de la Eu, care lasă spiritualul din individualitatea sa să acționeze, care a adus impulsul Eu-ului înăuntru până în sângele roșu. În crin însă se vedea simbolul sufletului, care numai așa putea rămâne spiritual, prin faptul că Eu-ul rămâne în afara lui, ajunge numai până la graniță. Astfel sunt trandafirul și crinul două contrarii. Trandafirul are conștiența de sine cu totul înăuntrul său, crinul cu totul în afara sa. Dar unirea sufletului, care este în interior, cu sufletul care vivifiază afară lumea în calitate de spirit al lumii a avut loc. Flor și Blancheflor exprimă găsirea sufletului lumii, a Eu-ului lumii prin intermediul sufletului uman, al Eu-ului uman. (...) În unirea dintre sufletul-crin și sufletul-trandafir s-a văzut ceea ce poate să afle unirea în Misteriul de pe Golgotha (Berlin, 6 mai 1909, GA 57).

Dacă se spune că a avut loc unirea sufletului care este înăuntru și a sufletului care afară vivifiază lumea în calitate de spirit al lumii, atunci cu siguranță este vorba despre unirea principiului christic, în calitate de aspect spiritual suprem, cu personalitatea, corpul pământean al lui Iisus din Nazareth. Căci numai prin faptul că aceștia doi au devenit cu desăvârșire unul până în fizic, a putut fi realmente învinsă moartea pământeană.

În ce măsură se potrivește acum opoziția dintre sufletul-trandafir și sufletul-crin și la cele două individualități Ioan, se arată în faptul că Hiram-Lazăr este caracterizat mereu drept reprezentant al forțelor de personalitate, în timp ce sufletul Ilie adesea este înfățișat ca o entitate atât de înalt spirituală, încât poate fi legată de purtătorii ei pământeni, așa cum a fost cazul cu Ioan Botezătorul.¹⁶ Dacă unirea sufletului-trandafir și a sufletului-crin poate să ducă la legarea de Misteriul de pe Golgotha, se poate trage concluzia, cu privire la unirea celor două suflete Ioan la trezirea lui Lazăr prin Christos Iisus, că acel apostol pe care Domnul îl îndrăgea a devenit acea entitate, asupra căreia a trecut taina christică a învingerii morții și este dusă mai departe de ea, așa cum se exprimă în cuvintele rostite despre Christian Rosenkreutz: „De această individualitate și acțiunea ei începând din secolul al XIII-lea” – în care a putut să cunoască o nouă inițiere – „legăm tot ceea ce include pentru noi continuarea impulsului care a fost dat prin apariția lui Christos Iisus pe Pământ și prin săvârșirea Misteriului de pe Golgotha” (Berlin, 22 decembrie 1912, GA 141).

Un alt aspect privitor la aceasta rezultă dacă combinăm cuvintele din Evanghelia egipteană: „Dacă cei doi devin una și exteriorul la fel cu interiorul” cu cele ce urmează după acestea: „și masculinul devine ca femininul, astfel încât nu există nici masculin, nici feminin.” Aceste cuvinte de la urmă indică asupra faptului că nu va mai exista moarte atunci când nu va mai exista sexualitate, deoarece moartea și sexualitatea se condiționează reciproc. Deja lui Hiram Abiff i-a fost vestit în Legenda Templului că i se va naște un fiu care, chiar dacă el nu putea să îl vadă, va produce un nou sex care, conform lui Rudolf Steiner, nu va mai cunoaște moartea, pentru că reproducerea nu va mai avea loc prin sexualitatea care aduce moartea, ci prin cuvântul care este legai de inimă, prin vorbire (Berlin, 23 octombrie 1905, GA 93). De aceea, așa cum se spune în conferința de la Köln din 2 decembrie 1906, GA 97, desăvârșirea omului va consta în faptul că forțele de reproducere se vor ridica din poală în inimă și că „tocmai forța sufletească a lui Ioan” va avea ca efect faptul că inima iubitoare va trimite „curenți de iubire spirituală”. Asupra acestui lucru este indicat în Evanghelie atunci când se spune, la înfățișarea Cinei de Taină, că apostolul pe care îl îndrăgea Domnul și care știa despre această taină a dezvoltării s-a ridicat de la poala Domnului la pieptul său.

Văzute pe acest fundal, toate documentele care relatează despre experiențele de inițiere ale individualității Hiram-Lazăr-Ioan în diferitele sale întrupări (Legenda Templului, Evanghelia după Ioan, legenda despre Flor și Blancheflor, Chymische Hochzeit Christiani Rosenkreutz, anno 1459 – Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz anul 1459) precum și fapta cosmică a lui Christian Rosenkreutz de la începutul secolului al XVII-lea prin care trebuia să se facă posibilă depășirea opoziției Cain și Abel, atât în omul ca parte, cât și în omenire ca întreg¹⁷, indică asupra tainei christice centrale a învingerii morții.

Și Rudolf Steiner vedea țelul acțiunii sale în această linie. Acest lucru transpare dintr-o exprimare de la fondarea cercului de lucru pentru cultul cunoașterii, atunci când a vorbit despre faptul că semnificația mișcării teosofice, respectiv antroposofice constă în faptul că prin înțelepciunea ei nici pur masculină, nici pur feminină, ci suprasexuală, trebuie pregătit în domeniul spiritual ceea ce se va întâmpla mai târziu pe planul fizic: reunirea sexelor (Berlin, 23 octombrie 1905). Cu aceasta dobândește o semnificație cu totul deosebită în biografia operei sale nu numai colaborarea deplină, practicată de el peste tot, dintre bărbați și femei, chiar în chestiuni de cult, ci și cuvintele care au fost rostite în aceeași conferință: „Eu am rezervat pentru mine realizarea înțelegerii dintre cei din neamul lui Abel și cei din neamul lui Cain”. Iar prin aceasta poate să devină în continuare de înțeles de ce cercetarea Hiram-Ioan stă ca Alpha și Omega la începutul și la sfârșitul activității sale de conferințe despre știința spiritului și străbate ca un „fir roșu” întreaga sa operă.

Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner
MYSTICA AETERNA

GA 265

LĂMURIRI CU PRIVIRE LA LEGENDA TEMPLULUI

Legenda Templului

O altă redactare a Legendei Templului

Curenții de forță ascendenți și descendenți din macrocosmos și din microcosmos și Legenda Templului

Îndrumare de meditație pentru începutul Legendei Templului

Lămuriri privitoare la începutul [Legendei Templului]

Lămuriri privitoare la Marea turnată din aramă

Inițierea individualității lui Hiram Abiff prin Christos Iisus

I

II

III

IV

V

Anexă

Despre cercetarea lui Rudolf Steiner privind individualitatea Hiram-Ioan
Hella Wiesberger

Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner MYSTICA AETERNA

GA 265

LĂMURIRI CU PRIVIRE LA LEGENDA TEMPLULUI

Legenda Templului

O altă redactare a Legendei Templului

Curenții de forță ascendenți și descendenți din macrocosmos și din microcosmos și Legenda Templului

Îndrumare de meditație pentru începutul Legendei Templului

Lămuriri privitoare la începutul [Legendei Templului]

Lămuriri privitoare la Marea turnată din aramă

Inițierea individualității lui Hiram Abiff prin Christos Iisus

I

II

III

IV

V

Anexă

Despre cercetarea lui Rudolf Steiner privind individualitatea Hiram-Ioan Hella Wiesberger

Rudolf Steiner
MYSTICA AETERNA

Despre cercetarea lui Rudolf Steiner privind individualitatea Hiram-Ioan
Hella Wiesberger