Pentru a putea determina obiectiv raportul dintre modul de lucru al lui Rudolf Steiner din cadrul cultului cunoașterii, despre care vorbesc documentele prezentate în acest volum, și acțiunea sa în ansamblu este necesar să ținem cont în cele ce urmează nu numai de istoria externă a acestei ramuri de activitate, ci în primul rând de concepția sa cu privire la sensul și semnificația aspectului cultic ca atare.
*
Conform cunoștințelor antroposofiei, omenirea a trăit în timpuri străvechi în conștiența instinctiv-clarvăzătoare a faptului că întreaga viață a lumii și a omului este produsă, configurată și purtată prin intermediul forțelor creatoare ale unei lumi dumnezeiesc-spirituale. Această conștiență a slăbit tot mai mult pe parcursul timpurilor, până ce s-a pierdut cu totul prin gândirea rațională a timpului actual, orientată doar spre legile fizice ale lumii. Acest lucru a fost necesar, pentru că numai așa omul a putut să devină independent, din punctul de vedere al conștienței, de spiritualitatea creatoare a universului și astfel să își poată cuceri simțul pentru libertate. Acum, sarcina dezvoltării omenirii constă în aceea de a-și cuceri din nou, din intelectul liber, nedeterminat de spiritualitatea lumii, conștiența privitoare la corelația cu spiritualitatea lumii.
Această cunoaștere a fost cea care a făcut să devină o dorință fundamentală a lui Rudolf Steiner faptul de a deschide o cale către cunoașterea spiritului care să fie pe măsura gândirii raționale moderne. De aceea prima teză antroposofică începe cu cuvintele: „Antroposofia este o cale de cunoaștere care dorește să conducă spiritualul din om către spiritualul din cosmos.”1 Mijloacele concrete pentru pășirea pe această cale se găsesc înfățișate în multiple feluri în ansamblul operei sale, paradigmatic în operele fundamentale Filosofia libertății și Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?.
1 Vezi Teze antroposofice, GA 26.
Dacă în vechile culturi era de la sine înțeles faptul ca ceea ce putea fi trăit în interior dinspre spiritualitatea cosmică să fie cultivat în viața exterioară prin simbol și activități de cult și astfel să fie configurată viața socială, odată cu dispariția conștienței de a fi unit existențial cu lumea dumnezeiesc-spirituală s-a pierdut și înțelegerea pentru sensul aspectului cultic. Și astfel, pentru gândirea rațională abstractă modernă, care îndeosebi pe parcursul secolului al XX-lea a devenit puterea spirituală care stăpânește tot mai mult și mai mult peste întreaga lume, formele de cult transmise sunt considerate doar relicve de neînțeles ale timpurilor trecute. Chiar dacă necesitățile cultice existente nu vin din intelect, ci din alte straturi ale sufletului uman.
Cu aceasta se formulează întrebarea: Care ar fi putut fi motivele ce l-au determinat pe Rudolf Steiner, în calitate de gânditor cu totul și cu totul modern, să cultive în Școala sa Esoterică forme de cult și să mijlocească mai târziu forme de cult și în alte contexte. Pentru a putea să răspundem într-un mod deplin valabil la această întrebare ar trebui să fie evidențiată întreaga gamă adâncă și largă a prezentărilor sale din știința spiritului, privitoare la esența și la sarcina aspectului cultic pentru dezvoltarea omului, a omenirii și a Pământului. Deoarece acest lucru nu este posibil aici, se poate indica doar asupra unor aspecte esențiale legate de publicația de față.
Avem nevoie pentru viața noastră socială complicată, care amenință să răspândească un haos pe Pământ ... de armonia dintre cunoaștere, artă, religie și moralitate.2
2 Ilkley, 5 august 1923 (GA 307).
Concepția fundamentală a lui Rudolf Steiner privitoare la aspectul cultic este înrădăcinată în vederea sa spirituală educată cu mijloace moderne de cunoaștere, în fața căreia se revelează conținutul spiritual al lumii ca „fundament primar și principiu al întregii existențe”3 și a cărui natură provoacă o trăire cunoscătoare, artistic-simțitoare și religios-veneratoare. Atâta timp cât omenirea a trăit într-o clarvedere instinctivă, culturile erau purtate de o asemenea vedere spirituală, acordată uniform din perspectivă științifico-artistico-religioasă: „Ceea ce cunoștea omul, acelui lucru îi impregna substanța; el făcea ca înțelepciunea sa să devină creatoare artistic. Iar datorită faptului că elevul misteriilor percepea că ceea ce învăța era, în dimensiunea sa vie, divin-spiritualul care străbătea lumea, el îi oferea acestuia acțiunea sa cultică drept un gen de artă sfințită, ce a fost metamorfozată și a devenit cult.”4
3 „Lumea ideilor este fundamentul primar și principiu întregii existențe”, începutul de la „Credo. Der Einzelne und das All” (Credo. Individul și Cosmosul), tipărit în
„Wahrspruchworte” (Cuvinte de rostire adevărată), GA 40.
4 Berlin, 5 martie 1922, GA 80b.
Progresul omenirii a cerut ca această trăire unitară să se structureze separat în cele trei curente autonome: religie, artă și știință. Pe parcursul evoluției ulterioare, cele trei s-au îndepărtat tot mai mult una de cealaltă și au pierdut orice legătură cu originea lor comună.
Acest lucru a dus la faptul că viața culturală și cea socială au devenit tot mai haotice. Pentru ca să poată deveni iarăși active forțe de Înflorire care să ofere direcție, cele trei „idealuri sfinte străvechi”, idealul religios, cel artistic și cel al cunoașterii, trebuie configurate din nou pornind de la cunoașterea modernă a spiritului. Acest lucru era considerat de Rudolf Steiner drept intenția cea mai de frunte a antroposofiei, spre care indica îndeosebi cu ocazia unor evenimente importante din mișcarea antroposofică, așa cum a fost, de exemplu, deschiderea primei manifestări din clădirea Goetheanum-ului.5
5 Dornach, 26 septembrie 1920.
În sensul afirmației rostite cu această ocazie: „Cel căruia natura începe să îi dezvăluie tainele ei evidente prin intermediul vederii spirituale, astfel încât el trebuie să le exprime sub formă de idei și să le configureze în formă artistică, pe acela îl îmboldește interiorul său cel mai lăuntric spre venerarea în sens religios a celor văzute și reținute în configurație. Pentru el, religia devine trăirea care este o consecință a științei și artei”6, el s-a simțit de la bun început îndemnat să configureze trăirile vederii sale spirituale nu numai în direcție științifică, ci și înspre cea artistică: în direcția unei realizări imaginative care conține realități spirituale. Căci „imaginile se află în spatele tuturor lucrurilor ce ne înconjoară; la aceste imagini s-au referit toți cei care au vorbit despre străfunduri spirituale” (Berlin, 6 iulie 1915, GA 157). Întrucât tocmai în privința vieții sociale i se părea necesar să fie configurată esența dimensiunii spirituale nu doar în mod științific, ci și vizibil în imagini, din acest motiv tot ceea ce caracterizează antroposofia în calitate de concepție despre lume trebuia să fie prezent în imagine prin reprezentantul ei, construcția Goetheanum-ului (Dornach, 23 ianuarie 1920, GA 288). După ce această configurare în imagine a concepției s-a pierdut datorită incendierii în noaptea de Anul Nou 1922, el a exprimat ceea ce avusese intenția să pună în fața lumii prin Goetheanum, în formula relativ lapidară:
„Goetheanum-ul a fost perceput ca un semn corporal pentru configurarea spre care tind cele trei interese principale ale omenirii în adâncurile sufletului uman. Aceste interese principale sunt interesul pentru dimensiunea religios-morală, pentru cea artistică și pentru cunoaștere.”7
6 Autoreferat al alocuțiunii din 26 septembrie 1920, rostită cu ocazia deschiderii primului curs universitar de la Goetheanum, scris pentru „Waldorf-Nachrichten”, an.
III, martie 1921.
7 Într-o schiță de concept pentru un articol despre Goetheanum-ul care a ars.
Configurarea interesului față de cunoaștere și față de dimensiunea artistică este vizibilă clar. Dar cum stau lucrurile în privința interesului față de religie? Dacă acest lucru nu este perceptibil în același mod clar, atunci aceasta provine pe de o parte din caracterizarea religiei drept „dispoziție” a sufletului uman pentru dimensiunea spirituală ce se află în spatele celor senzoriale (Mannheim, 5 ianuarie 1911, GA 127), pe de altă parte din afirmația, ce poate fi adesea întâlnită, că ființa antroposofiei, ce în sine acționează în mod religios-moral, nu ar putea să apară formatoare de religie în sens confesional, că strădaniile din știința spiritului nu ar trebui să fie „un înlocuitor” pentru exercițiul religios și viața religioasă, că știința spiritului „nu” ar trebui să fie transformată „într-o religie”, deși ea poate să fie „în cea mai mare măsură” un „sprijin”, o „infrastructură” pentru viața religioasă (Berlin, 20 februarie 1917, GA 175). Antroposofia, în calitate de știință despre dimensiunea suprasenzorială, împreună cu Societatea Antroposofică drept purtătorul ei în comunitate, nu ar trebui să fie legate de o anumită confesiune religioasă, deoarece antroposofia în esența ei este interreligioasă. Nici conținutul ei central de cunoaștere, cunoașterea importanței spiritului lui Christos pentru dezvoltarea omenirii și a Pământului, nu se bazează pe cea existentă în confesiunile religioase, ci pe știința inițierii din care au reieșit cândva toate religiile. În acest sens, el caracterizează acest lucru drept un „nerv fundamental” al sarcinilor de cercetare din domeniul științei spiritului, de a prelucra conținutul de adevăr suprasenzorial care este comun pentru toate religiile și astfel „de a aduce pe Pământ o înțelegere reciprocă între fiecare din curentele religioase ce au provenit din inițieri” (Berlin, 23 aprilie 1912, GA 133).8 Din aceasta rezultă ca o urmare logică faptul că, văzută din perspectivă antroposofică, exercitarea practică a religiei în cadrul unei confesiuni trebuie să fie o chestiune privată a fiecăruia în parte. Acest lucru se găsește exprimat de la bun început și în statutele Societății.9
8 Acest lucru aparținea deja și de țelurile Societății Teosofice. (Punctul 2 al celor trei principii sună astfel: „Conducerea omului la o cunoaștere mai înaltă, prin
cercetarea sâmburelui de adevăr al religiilor, științelor și concepțiilor despre lume din toate timpurile și popoarele.”)
9 Deja în statutele Societății Teosofice și apoi și în cele ale Societății Antroposofice se menționează de la început faptul că nu este legată calitatea de membru de o anumită
confesiune religioasă.
10 Köln, 27 decembrie 1907, GA 101.
11 Dornach, 27 noiembrie 1916, GA 172.
Capacitatea de a putea trăi modul în care este desfășurată în aspectul cultic dimensiunea ființială spirituală în mod perceptibil prin simțuri ar trebui să dispară, pentru că așa este condiționat prin legea evoluției, că trebuie să se piardă forțe pentru a putea fi cucerite din nou pe o altă treaptă. Pentru aceasta, fiecare dezvoltare trebuie să decurgă într-un ritm structurat în șapte părți: de la prima până la a patra treaptă în mod evolutiv, în schimb de la a cincea până la a șaptea treaptă în mod involutiv, adică retrograd. Asta înseamnă: treapta a treia, a doua și prima trebuie să fie trăite încă o dată drept a cincea, a șasea și a șaptea, dar acum împreună cu ceea ce a fost cucerit ca element nou până la a patra treaptă. Pentru omenirea pământeană, lucrul nou care trebuie cucerit constă în calitatea de a fi distinct sau calitatea de Eu, care se dezvoltă în faza de evoluție în mod fizic din naștere și moarte, iar în faza de involuție trebuie să se spiritualizeze în libertate și iubire. Partea de pe urmă cere însă să fie jertfit egoismul care a fost necesar pentru dezvoltarea calității de a fi distinct și simțul pentru libertate.
Asupra acestei legi a dezvoltării micro-macrocosmice se indică în multiple feluri în ansamblul lucrărilor. Este exprimată deosebit de clar în următoarele notițe, deoarece apare în diagrame (mai jos) și meditație:
Însemnare manuscris într-un caiet de notițe din anul 1903 (nr. arhivă 427).
Pășind te miști prin puterea gândirii pe undele existenței distincte și urmezi șapte forțe de direcționare sub conducerea adevărului: plăcerea te trage în jos, forțele de direcționare punându-le sub stăpânirea necredinței; spiritul te trage în sus, pe cele șapte ridicându-le la Soarele răsunător.
Forța pentru dezvoltarea retrogradă a fostă născută pentru omenire atunci când Spiritul lumii, Christos, cel care a produs procesul de evoluție-involuție ce aparține de cosmos și de umanitate, a apărut istoric în manifestare și a devenit spiritul conducător al Pământului prin marea jertfă de pe Golgotha:
„... Faptul că omul poate să se dezvolte iarăși înapoi ca să ajungă la o conștiență a relației sale spirituale [cu cosmosul], acest lucru îl datorăm Misteriului de pe Golgotha. Dar ceea ce îi datorăm Misteriului de pe Golgotha trebuie căutat dintr-o pornire interioară liberă. Creștinismul presupune libertate” (Dornach, 13 februarie 1920, GA 196).
Filă din caiet de notițe, nr. arhivă 593
Filă din caiet de notițe, nr. arhivă 712
După ce, începând cu timpul nostru, trebuie să intervină această dezvoltare retrogradă a conștienței, rezultă ca fapt necesar că elementul creștin de libertate trebuie încorporat și în ființa cultului, în sacramental. Asta înseamnă că tot mai mult se va proceda în viitor așa, încât nu va mai fi unul care să aducă jertfa pentru toți ceilalți, ci că unul și cu celălalt vor trebui să trăiască în mod comunitar faptul că oamenii devin egali față de Christos, cel care a coborât în calitate de ființă solară pe Pământ (Dornach, 23 decembrie 1922). Libertate, individualism în dimensiunea religioasă, în sacramental, nu trebuie însă să însemne pentru știința spiritului faptul că fiecare om ar trebui să aibă propria sa religie – acest lucru nu ar duce decât la o totală fragmentare a omenirii în indivizi singulari –, ci că prin preluarea cunoștințelor din știința spiritului va veni un timp, „chiar dacă este încă atât de îndepărtat”, în care omenirea va fi cuprinsă tot mai mult și mai mult de cunoașterea lumii adevărate din interior. Iar prin aceasta „va domni consens, cu toate că există individualitatea, cu toate că fiecare va găsi adevărul în sine în mod distinct”; cu menținerea deplină a libertății și a individualității va fi realizată reunirea în contexte libere (Berlin, 1 iunie 1908, GA 102).
În acest sens s-a indicat tot mereu asupra faptului că ceea ce s-a desfășurat până acum doar pe altarul bisericii trebuie să cuprindă întreaga lume, că toate activitățile trebuie să devină o expresie a dimensiunii suprasenzoriale. Îndeosebi începând de la Primul Război Mondial încoace s-a subliniat tot mai mult cât de important este pentru întreaga viață socială să ne găsim din nou într-o trăire armonioasă împreună cu universul, căci altfel omenirea este condamnată „tot mai mult să dezvolte dizarmonia în conviețuirea socială și tot mai mult și mai mult să semene peste lume substanță de război”. Nu se va ajunge din nou la forțe culturale aflate în urcare, atâta timp cât îndeosebi în știință și tehnică, pe lângă o religie separată, i se slujește doar egoismului uman, atâta timp cât la masa de laborator și de experimentare se cercetează și se experimentează fără conștiența plină de venerație pentru „marea lege a lumii”. „Masa de laborator trebuie să devină altar” este o formulare care se întâlnește tot mereu.12
12 Heidenheim, 29 aprilie 1918, GA 182. Vezi și Rudolf Steiner, Conducerea spirituală a omului și a omenirii (1911) GA 15; Dornach, 27 noiembrie 1916, GA 172; Zürich, 9 octombrie 1918, GA 182; Dornach, 30 decembrie 1922, GA 219.
Faptul că pentru a se ajunge la aceasta va mai fi nevoie de un drum lung și că de aceea ar trebui să fie exersată toleranța, atât din partea celor care au de cultivat mai departe vechile forme, cât și din partea celor care ar trebui să tindă spre cele viitoare, rezultă din următoarele afirmații:
„Bineînțeles, pe cât este de adevărat că în privința vieții spirituale începe o perioadă cu totul nouă, tot atât de adevărat este și faptul că drumul către Christos, care a fost cel corect timp de secole, va mai rămâne în continuare la fel pentru multe secole. Lucrurile trec treptat, treptat unul în celălalt. Dar ceea ce a fost corect mai devreme se va transforma încetul cu încetul în altceva, atunci când oamenii se vor maturiza pentru asta” (Karlsruhe, 13 octombrie 1911, GA 131).
„Așa cum acela – care prin faptul că el consideră că a cuprins atât de profund în interiorul său spiritul Misteriului de pe Golgotha, pe Christos, încât poate să poarte cu acesta un «dialog» nemijlocit, am putea spune – trebuie să privească plin de înțelegere spre cei care au nevoie de normele pozitive ale unei confesiuni, de slujitorul lui Christos care le oferă tot mereu mângâiere cu cuvintele: Păcatele tale sunt iertate – tot așa ar trebui, pe de altă parte, să fie toleranți ceilalți, care văd că există oameni ce se descurcă deja singuri. Acestea toate pot părea un ideal în timpul existenței terestre, dar cel puțin antroposofului îi este permis să ridice privirea către un astfel de ideal” (Norrköping, 16 iulie 1914, GA 155).
Dar nu numai asupra semnificației aspectului cultic pentru dezvoltarea individuală, ci și pentru cea a întregii omeniri și a Pământului s-a indicat. În conferințele care au fost ținute în timpul în care a fost fundamentată mișcarea de înnoire religioasă „Comunitatea Creștinilor” și în care a fost făcută afirmația că în cult se află misteriile ce se vor revela „în deplina lor semnificație” doar în viitor, „ca misteriile timpului ce vine”, a fost prezentat faptul că va veni un timp în care Pământul nu va mai fi; tot ceea ce umple astăzi ca substanțe regnurile naturii și trupurile umane va fi spulberat în cosmos. Și toate procesele care sunt produse prin tehnica mașinală vor aparține de trecut. Dar datorită faptului că prin acte de cult „corecte”, care reies dintr-o „cuprindere corectă a lumii spirituale”, pot fi chemate înăuntrul acestor procese naturale și culturale aflate în decădere ființe elementar-spirituale care au de-a face cu dezvoltarea în continuare a Pământului, Pământul va învia din nou din nimicire (Dornach, 29 septembrie 1922, GA 216).
O altă motivare – ce luminează adânc în dezvoltarea în comun a omenirii și a cosmosului – pentru afirmația că în aspectul cultic se află misteriile viitorului, se deduce din acel rezultat al cercetării științei spirituale conform căruia dimensiunea divin-spirituală a cosmosului va revela în viitor, prin umanitatea liberă, devenită răspunzătoare de sine pornind din conștiența de Eu, o altă ființă decât până atunci: „Nu va mai lumina prin omenire aceeași entitate care a fost prezentă drept cosmos aici. Divin-spiritualul va viețui în cadrul trecerii prin umanitate a ființei pe care nu o revelase până atunci.”13 Pentru acest nou mod de revelare a ființei spirituale cosmice vor putea, așadar, să ia naștere de-abia în viitor formele de cult corespunzătoare, deoarece esența unui cult autentic constă în faptul că „este copia tuturor acelor lucruri care se petrec în lumea spirituală” (Dornach, 27 iunie 1924, GA 236).
13 Vezi Teze antroposofice (Scrierea „Viitorul omenirii și activitatea lui Michael”), GA 26.
Premisa pentru toate acestea este spiritualizarea gândirii. Numai pornind de la aceasta se va putea ajunge să fie sacramentalizate toate activitățile vieții. Atunci se vor modifica și vechile ceremonii pornind de la cunoașterea realităților spirituale, pentru că acolo unde avem realități nu mai avem nevoie de simboluri (Karlsruhe, 13 octombrie 1911, GA 131 și conferința pentru muncitori ținută la Dornach, 10 septembrie 1923, GA 350).
Ideea de modificare a ceremoniilor se adresează sacramentelor creștine, în care este conținut sensul creștinismului conform concepției creștine tradiționale, a căror origine este de căutat însă deja în misteriile antice. De-abia în secolul al XVI-lea – odată cu traducerea Vulgata (traducerea latină) a Bibliei, declarată a fi singura autentică de către Tridentinum (Conciliul de la Trento) în 1546 – a intrat în locul grecescului „mysterion” latinescul „sacramentum”. Noțiunea de sacramente se găsește însă în uzul lingvistic bisericesc deja de pe vremea părintelui bisericii Tertullian, sec. II-III. Privitor la număr, semnificație și efect, concepția era însă fluctuantă, până ce Biserica romano-catolică a stabilit la Conciliul de la Ferrara-Florența din 1439 numărul lor la șapte (botez, Cina cea de Taină, spovedanie, confirmare, căsătorie, hirotonisire, ultima ungere) și a ridicat la rang de dogmă faptul că sacramentele sunt acțiuni introduse de Christos, ce constau dintr-un element vizibil (materia) și din cuvinte ritualice (forma), prin care este transmis harul sfințitor.
În schimb, dacă Biserica evanghelică recunoaște doar două sacramente, botezul și Cina cea de Taină, acest lucru provine, conform afirmației lui Rudolf Steiner din conferința ținută la Stuttgart în 14 iunie 1921 (GA 342), din faptul că pe timpul Reformei deja nu mai exista un simț pentru constituția numerică interioară a lumii. Căci gândul celor șapte sacramente ar fi provenit inițial din vechea cunoaștere a faptului că ansamblul dezvoltării omului este produs de procese de evoluție și de involuție. Prin intermediul celor șapte sacramente trebuia, de aceea, să se adauge valorile contrare corespunzătoare la cele șapte stadii prin care omul trece în viață, incluzând elementul social, și în care dezvoltă valori parțial evolutive, parțial involutive. Cele șapte stadii din viața omului sunt: nașterea, tăria (maturitatea), hrana, procrearea, redobândirea, rostirea, transformarea. Ele sunt caracterizate după cum urmează. Involuția care este conținută în forțele de naștere este procesul morții care începe odată cu procesul nașterii; el ar trebui să fie sfințit prin sacramentul botezului. Întregul proces de maturizare, inclusiv maturizarea sexuală, ar trebui sfințit prin sacramentul confirmării, în procesul desemnat drept „hrană” este vorba despre întruparea dimensiunii spiritual-sufletești în cea fizic-trupească, adică trebuie să fie realizat ritmul corect între spiritual-sufletesc și fizic-trupesc, pentru ca sufletesc-spiritualul să nu coboare în animalic, dar nici să nu se piardă într-o spiritualitate străină de lume. Involuția care se află în acest proces de evoluție ar trebui sfințită prin sacramentul Sfintei Cine de Taină. Legată de acest proces de pendulare ritmică între sufletesc-spiritual și fizic-trupesc este posibilitatea de a pendula tot mereu și înapoi în timp prin capacitatea de amintire. Pentru o dezvoltare completă este nevoie de amintirea experiențelor pământești trăite anterior. Involuția care se află în capacitatea de amintire ce evoluează din ființa umană ar trebui sfințită prin sacramentul spovedaniei, cel al cercetării conștiinței, care presupune căința și intenția de a lăsa deoparte greșelile comise și a lua asupra noastră sancțiuni corespunzătoare date de noi înșine sau de preot, astfel încât procesul de amintire să fie christificat și în același timp ridicat la nivel moral. Cu aceste patru procese caracterizate s-a ajuns la capătul proceselor evolutive începând de la nașterea omului. Procesul de amintire reprezintă deja o puternică interiorizare, evoluția se apropie deja de involuție. Un proces natural de involuție este moartea. Sacramentul corespunzător este ultima ungere. Așa precum înainte, prin procesele de viață naturale corespunzătoare a fost stimulată ființa fizic-trupească, tot astfel trebuie acum ca prin procesul de ungere – care era considerat în vechea cunoaștere a naturii ca un proces de însuflețire – să fie stimulată viața spiritual-sufletească. „Trebuie, exprimat ca ritm, să dispară la moarte ceea ce este fizic-trupesc, iar spiritual-sufletescul să câștige din nou formă.” Aceasta este ceea ce e numit „metamorfoză”.
Deoarece odată cu moartea se epuizează viața individuală a omului, cele două stadii și sacramente care mai lipsesc se referă la ceva ce nu mai este de natură individuală. Este, pe de o parte, interrelaționarea dintre om și dimensiunea ceresc-spirituală, așa cum e ea prezentă inconștient la fiecare om. Dacă lucrurile nu ar sta așa, nu ar putea fi găsită niciodată calea înapoi. Dar se pare că este un proces de involuție adânc ascuns în om, „și mai ascuns decât ceea ce are loc în interiorul omenesc atunci când trece cu organismul său prin moarte”, un proces care se pare că nu ajunge deloc în conștiență pe parcursul vieții individuale. Parcursul evolutiv care are drept corespondent acest proces de involuție ar fi de văzut în sacramentul hirotonisirii, care corespunde cu ceea ce este numit „rostire”.
Ceea ce ar fi de considerat al șaptelea lucru ar fi copia dimensiunii spiritual-sufletești în fizic-trupesc, așa cum se exprimă în bărbat și femeie: „Ar trebui spus că descinderea în viața terestră ar fi însemnată printr-o anumită limită. Femeia nu atinge această limită în mod deplin, bărbatul însă o depășește. În aceasta constă de fapt contradicția din fizic-trupesc.” Așadar, pentru că amândoi poartă în sine o anumită lipsă de desăvârșire, ar exista între ei o stare de tensiune dată în mod natural: „Dacă este căutată pentru aceasta valoarea evolutivă din cadrul sacramentelor, atunci o avem dată în sacramentul căsătoriei.”
Acest gând fundamental al esoterismului creștin cu privire la aspectul sacramentelor – faptul că omul pășește în viață ca ființă nedesăvârșită, că dezvoltă valori parțial evolutive, parțial involutive, cărora trebuie să le fie adăugate prin intermediul sacramentelor valorile contrare pentru a face din el o ființă ce se dezvoltă pe deplin – se pare că nu a mai fost înțeles de când s-a început – „bineînțeles iarăși pe bună dreptate” – să se discute despre aspectul sacramentelor. În ziua de astăzi ne-ar fi însă foarte necesar să ajungem la valori involutive.
14 Dornach, 31 decembrie 1922, GA 219.
Atunci când Rudolf Steiner începe de la comuniune cu spiritualizarea formelor de sacrament, acest lucru se arată iarăși că este condiționat de legea evoluției, prin faptul că în sacramentul comuniunii se află valoarea contrară involutivă față de întruparea sufletesc-spiritualului în fizicul omului. După ce ultima treaptă din procesul de întrupare a fost legarea gândirii de creierul fizic, trebuie să se înceapă cu dezvoltarea retrogradă, cu noua spiritualizare, și pentru această gândire devenită fizică, pentru intelectualitate.
Deja de la prima publicație de carte proprie, în scrierea Linii fundamentale ale unei teorii a cunoașterii în concepția goetheană despre lume (1886), el a început din acest punct prin faptul că fundamenta din perspectivă gnoseologică modul în care în gândirea pură, adică lipsită de senzorialitate, este realizată o uniune cu spiritualitatea lumii, lucru care este desemnat apoi la un an după aceea prin expresia de «comuniune”, referitoare la sacrament, când se spune:
„Cine admite că gândirea are o capacitate de percepție ce trece dincolo de concepția senzorială, acela trebuie să admită, de nevoie, și obiectele care se află dincolo de simpla realitate perceptibilă senzorial. Obiectele gândirii sunt însă ideile. Prin faptul că gândirea ia în stăpânire ideea, ea se contopește cu fundamentul primar al existenței lumii; ceea ce acționează afară pătrunde în spiritul omului; el devine una cu realitatea obiectivă ridicată la cea mai înaltă putere a ei. A deveni conștient de ideea ce se află în domeniul realității este adevărata comuniune a omului. Gândirea are aceeași importanță în ce privește ideile, precum are ochiul raportat la lumină, urechea raportată la ton. Este organul de recepție.”15
15 Vezi Goethes naturwissenschaftliche Schriften (Scrierile lui Goethe despre științele naturii), editate și comentate de Rudolf Steiner, prefață la volumul II, p. IV (1887), GA 1b; pentru introducere, vezi GA 1.
Deoarece conținutul antroposofiei nu este nimic altceva decât ceea ce a putut fi cercetat pe această cale în lumea realității ideatice, spirituale, și care are caracter moral-religios conform naturii sale, este de la sine înțeles că și la începuturile ei a fost rostit faptul că prin învățăturile ei trebuie produsă sanctificarea, sacramentalizarea întregii vieți până în organizările sale cele mai obișnuite, ba chiar că în aceasta se află chiar unul dintre motivele mai profunde pentru apariția ei (Berlin, 8 iulie 1904, GA 90a). De asemenea, devine transparent motivul pentru care se spune în conferințele din Comuniunea spirituală a omenirii (GA 219), atât de importante pentru corelația observată aici, că acea comuniune spirituală ce poate fi trăită în gândirea spirituală ar fi „primul început” al lucrurilor ce trebuie să se întâmple, dacă antroposofia este să-și îndeplinească „misiunea ei în lume” (Dornach, 31 decembrie 1922, GA 219)
Modul în care poate să devină realitate comuniunea desfășurată în spiritual pornind de la simbolul Cinei celei de Taină este caracterizat astfel în conferința ținută la Kassel în 7 iulie 1909, GA 112: Omenirea se află de-abia la începutul dezvoltării creștine. Viitorul acesteia constă în faptul că Pământul ajunge să fie cunoscut drept corp al lui Christos. Căci prin Misteriul de pe Golgotha a fost creat în Pământ un nou centru de lumină; până înăuntrul atomilor lui a fost el umplut cu viață nouă. De aceea a putut să spună Christos la Cina cea de Taină, atunci când a frânt pâinea ce provine din grăuntele Pământului: „Acesta este trupul Meu!”, iar când a dat sucul strugurilor, care provine din seva plantelor, a putut să spună: „Acesta este sângele Meu!” În continuare, cuvintele sunt: „Deoarece El a devenit sufletul Pământului, El a putut să spună către ceea ce este solid: Aceasta este carnea mea – iar către seva plantelor: Acesta este sângele meu! – Iar acei oameni care sunt în stare să cuprindă sensul corect al acestor cuvinte ale lui Christos, aceștia își fac imagini-gânduri ce atrag în pâinea și în sucul strugurilor trupul și sângele lui Christos, care atrag spiritul christic în ele. Iar ele se unesc cu spiritul lui Christos. Astfel simbolul Cinei celei de Taină devine o realitate.”
Cu toate acestea, se spune mai departe: „Fără gândul care se leagă de Christos în inima umană nu poate fi dezvoltată nici o forță de atracție față de spiritul christic de la Cina cea de Taină. Însă prin această formă de gânduri este dezvoltată o asemenea forță de atracție. Și astfel, pentru toți cei ce au nevoie de simbolul exterior spre a desfășura un act spiritual, și anume unirea cu Christos, Cina cea de Taină va fi calea, drumul până acolo unde forța lui interioară este atât de puternică, unde sunt atât de plini de Christos, încât pot să se unească cu Christos fără intermedierea fizică. Școala pregătitoare pentru unirea mistică cu Christos este Cina cea de Taină – școala premergătoare. Astfel trebuie să înțelegem aceste lucruri. Și după cum totul se dezvoltă dinspre fizic spre spiritual sub influența creștină, atunci trebuie să se dezvolte lucrurile care au fost mai întâi prezente ca un pod: dinspre fizic spre spiritual trebuie să se dezvolte Cina cea de Taină, pentru a duce la unirea reală cu Christos. – Despre aceste lucruri se poate vorbi doar în aluzii, căci numai când sunt preluate în deplina lor demnitate sfântă sunt înțelese în sens corect.”
În același sens se spune în conferința de la Karlsruhe din 13 octombrie 1911, GA 131 despre modul în care, atunci când omul reușește prin aprofundarea cunoștințelor lumilor mai înalte, prin exerciții de concentrare și meditare să se străbată în interiorul său cu totul de elementul spiritului, gândurile meditative ce trăiesc în el vor „fi același lucru, însă dinăuntru spre afară, așa cum [a fost] semnul Cinei celei de Taină – pâinea sfințită – dinspre afară”. Friedrich Rittelmeyer relatează în cartea sa de amintiri Întâlnirea vieții mele cu Rudolf Steiner, că la întrebarea: „Oare nu este posibil și să primești trupul și sângele lui Christos fără pâine și vin, doar în meditație?” a primit răspunsul: „Acest lucru e posibil. Dinspre spatele limbii este același lucru.”
În conferința ținută la Dornach pe 31 decembrie 1922 (GA 219), prin cuvintele ce se referă la cunoașterea spirituală care este „începutul unui cult cosmic ce este pe măsura omenirii din prezent” care „apoi poate să crească”, se sugerează faptul că unirea cu spiritul lumii poate fi adâncită mai departe. În alte contexte se găsește indicarea faptului că pentru aceasta este nevoie de o anumită jertfă ce este de adus, prin care se poate ajunge atunci dincolo de trăirea generală a comuniunii spirituale, la cunoașteri cosmice realmente concrete. Ceea ce este de jertfit aici este desemnat prin termenul tehnic de „jertfă a intelectului”. Prin aceasta nu ar fi de înțeles însă în niciun caz renunțarea la gândirea ca atare, ci mai degrabă renunțarea la egoismul de a înțelege voința proprie din gândire, care ar consta din legătura arbitrară dintre gânduri. Detalii despre acest lucru sunt conținute în două conferințe din anul 1904 și în două conferințe din anii 1923 și 1924.
Cele două conferințe din anul 1904 sunt transmise însă numai într-o scriere ulterioară lacunară și de aceea au rămas netipărite până în prezent. De aceea va fi prezentat aici literal acel lucru despre care e vorba. În conferința din 1 iunie 1904 se spune că pentru a putea citi în Cronica Akasha, pentru a putea cerceta evoluția cosmică, sunt necesare anumite pregătiri, dintre care una ar consta din
„faptul că ne punem gândurile proprii la dispoziția acestui principiu, acestei forțe și acestor entități pe care în limbaj teosofic le numim Maeștri.16 Căci în final trebuie să ne dea Maestrul îndrumările necesare pentru a putea citi în Cronica Akasha. Ea este scrisă în simboluri și semne, nu în cuvintele unei limbi care există acum sau care a existat cândva. Atâta timp cât folosim doar acea forță pe care o utilizează omul de obicei la gândire – și fiecare om care nu a învățat în mod expres acest lucru aplică această forță – nu se poate citi în Cronica Akasha.
Când vă întrebați: «Cine gândește?», va trebui să vă spuneți: «Eu gândesc». Legați obiectul și predicatul împreună, atunci când formați o propoziție. Atâta timp cât dumneavoastră înșivă sunteți cel care leagă noțiunile în parte, atâta timp nu sunteți în stare să citiți în Cronica Akasha. Nu sunteți capabili să citiți, pentru că legați gândurile dumneavoastră de propriul Eu. Trebuie însă să vă deconectați Eu-ul. Trebuie să renunțați la orice sens propriu. Trebuie pur și simplu să așezați înainte reprezentările pentru a lăsa să se alcătuiască legătura fiecărei reprezentări în parte prin forțe aflate în afara dumneavoastră, prin Spirit.
Este deci necesară renunțarea – nu la gândire, dar cu siguranță la a face noi legătura între gândurile în parte –, pentru a citi în Cronica Akasha. Atunci poate veni Maestrul și să vă învețe să lăsați să se alcătuiască gândurile dumneavoastră prin intermediul Spiritului, din afară, în ceea ce Spiritul universal al lumii poate să vă arate despre ceea ce s-a desfășurat în istorie. Atunci nu mai judecați dumneavoastră despre stările de fapt, ci atunci vă vorbește însuși Spiritul universal al lumii. Iar dumneavoastră puneți la dispoziția lui materialul dumneavoastră de gândire.
Acum trebuie să spun ceva ce trezește poate prejudecăți. Trebuie să spun ce este necesar astăzi ca pregătire, pentru a ajunge la decuplarea Eu-lui, pentru a putea citi în Cronica Akasha. Știți că este un lucru disprețuit în ziua de astăzi ceea ce au cultivat călugării în Evul Mediu. Și anume, ei au cultivat «jertfa intelectului». Călugărul nu a gândit așa precum cercetătorul de astăzi. Călugărul avea o anumită știință sfântă, sfânta teologie. Despre conținut nu era de luat vreo decizie. Se vorbea de aceea despre faptul că teologul din Evul Mediu trebuie să își folosească rațiunea pentru a explica și a apăra revelațiile date.17 Aceasta a fost, oricare ar fi în ziua de astăzi atitudinea față de acest lucru, o școlire severă în jertfirea intelectului către un conținut dat. Dacă acest lucru este ceva rafinat sau ceva reprobabil din perspectiva noțiunilor moderne, vrem să trecem cu vederea.
Această jertfă a intelectului pe care o aducea călugărul în Evul Mediu ducea la decuplarea judecății ce pornea de la Eu-ul personal, îl ducea în situația de a învăța modul în care este pus intelectul în serviciul unui lucru mai înalt. La reîncarnare ajunge să se manifeste, așadar, lucrul care a fost scos la iveală atunci prin această jertfa și să facă din el geniul vederii. Dacă se adaugă atunci vederea mai înaltă, atunci el poate aplica această capacitate asupra stărilor de fapt ce se pot citi în Cronica Akasha” (Berlin, 1 iulie 1904, GA 92).
16 Despre Maeștri, a se vedea volumul Zur Geschichte und aus de Inhalten der ersten Abteilung der Esoterischen Schule 1904 bis 1914 (Despre
istoria și conținuturile primei secții a Școlii Esoterice, din 1904 până în 1914), GA 264
17 Privitor la cele două genuri de adevăr – adevărurile cunoașterii și alerevelației – din știința modernă despre spirit, a se vedea conferința de la Liestal, 16 octombrie 1916, în Philosophie
und Anthroposophie (Filosofie și Antroposofie), GA 35, precum și în studiul lui Hans Erhard Lauer, „Erkenntnis und Offenbarung în der Anthroposophie” (Cunoaștere și revelație
în antroposofie), Basel, 1958.
În conferința ținută la câteva săptămâni după aceea se spune:
„Cu cât se înaintează mai departe pe calea de cunoaștere, cu atât mai mult trebuie să fie însușită și devoțiunea; se devine din ce în ce mai devoțional. Din această devoțiune curge apoi forța pentru cunoașterile cele mai înalte. Cine reușește să renunțe la unirea gândurilor sale, acela ajunge la citirea scrierii din Cronica Akasha. Un lucru este însă necesar aici: să fi deconectat atât de mult Eu-ul personal, încât să nu ridice nici o pretenție asupra faptului de a lega el însuși gândurile.
Nu este deloc ușor să înțelegem acest lucru, căci omul ridică pretenții asupra faptului de a uni predicatul cu subiectul. Atâta timp cât face însă aceasta, îi este imposibil să studieze realmente istorie ocultă. Dacă lasă să urce gândurile în mod altruist, dar și în mod conștient și clar, atunci intervine un eveniment care, dintr-un anumit punct de vedere, este cunoscut de fiecare ocultist, și anume evenimentul că reprezentările, gândurile pe care le formase înainte conform propriului punct de vedere în propoziții, în înțelegeri, acum se formează prin lumea spirituală însăși, astfel încât nu el judecă, ci se face judecarea în el. Lucrurile stau atunci așa, că el s-a jertfit pentru ca o Sine mai înaltă să vorbească spiritual prin reprezentările sale.
Acest lucru este – în exprimare ocultă – ceea ce în Evul Mediu era numită «jertfirea intelectului». Înseamnă renunțarea la propria mea părere, la propria mea convingere. Atâta timp cât eu însumi leg gândurile mele, iar gândurile mele nu le pun la dispoziția stăpânirilor mai înalte care ca și cum ar scrie pe tabla intelectului, atâta timp nu pot să studiez istorie ocultă” (Berlin, 25 iulie 1904, GA 90a).
În cele două conferințe de la Penmaenmawr, 31 august 1923 (GA 227) și Praga, 5 aprilie 1924 (GA 239), apare din nou noțiunea de „jertfă a intelectului”, și anume în legătură cu rezultatul cercetării despre o poezie epico-dramatică din primele patru secole creștine, ce fusese pierdută. Această poezie se pare că a fost creată prin învățătorii de misterii din acele timpuri, pentru că prevedea că oamenii din viitor își vor dezvolta intelectul tot mai mult și mai mult, care le va aduce într-adevăr libertatea, dar le va și lua clarvederea, lucru prin care urma să vină o criză grea peste ei, pentru că nu vor mai ajunge cu înțelegerea lor până la acele regiuni din care pot fi înțelese fundamentele propriu-zise mai profunde ale dezvoltării Pământului și ale omenirii, precum și semnificația cosmică a creștinismului. Aceste premise se pare că au produs la acei învățători de misterii marea îngrijorare, dacă într-adevăr omenirea se va putea maturiza pentru ceea ce a venit în lume prin Misteriul de pe Golgotha și de aceea au îmbrăcat într-o „dramă de misterii”18, în această dramă epică ce s-a pierdut, învățătura despre faptul că este nevoie de jertfirea intelectului pentru a-L putea înțelege pe Christos în semnificația sa cosmică. Se pare că era prezentat acolo în mod impresionant cum un tânăr erou cucerea, prin disponibilitatea sa de a aduce jertfa intelectului, clarvederea pentru semnificația cosmică a creștinismului. Iar acei învățători de misterii ar fi vrut să pună în fața omenirii, odată cu această compoziție poetică – se pare că a fost cea mai mare pe care a produs-o Noul Testament – ca un fel de testament îndemnul pentru „sacrificium intellectus”. Căci dacă trebuie să fie găsită legătura cu ceea ce a pătruns în omenire prin Misteriul de pe Golgotha, atunci acest „sacrificium” ar trebui exersat, în fond, de toți cei ce se străduiesc înspre viața spirituală, înspre învățătură: „Peste fiecare om care vrea să devină învățat, vrea să devină înțelept ar trebui să coboare atitudinea cultică, atitudinea de jertfă” (Penmaenmawr, 31 august 1923, GA 227 și Praga, 5 aprilie 1924, GA 239). Căci „jertfa este legea pentru lumea spirituală” (Berlin, 16 februarie 1905, GA 53); „jertfă trebuie să fie, fără jertfă nu există devenire, nu există progres”, se spune în notițele de la o oră de instruire din Basel, din 1 iunie 1914 (GA 152).
18 Sintagma „dramă-misteriu” și-a notat-o Rudolf Steiner în carnetul său de notițe, la conferința de la Praga din 5 aprilie 1924. Carnet de notițe, nr. de arhivă 336
Configurată artistic, „jertfa intelectului” se găsește în a treia dramă-misteriu Păzitorul Pragului. Într-un moment dramatic din punct de vedere spiritual, eleva spirituală Maria își asumă – sprijinită de învățătorul spiritual Benediktus, care apare în mod caracteristic înveșmântat ca preot în cadrul acestui tablou care se desfășoară în domeniul spiritual – în fața lui Lucifer, reprezentantul forțelor egoiste, angajamentul de a ține, pe viitor, iubirea de sine mereu departe de orice cunoaștere:
Niciodată nu vreau, pe viitor,
Să mă las găsită de acea beatitudine
Pe care o simt oamenii atunci când se maturizează gânduri.
Pentru serviciul de jertfă vreau să îmi înarmez inima,
Ca mereu numai spiritul meu să poată gândi, pentru ca gândind
Ale științei fructe pentru divinități să le jertfească.
Cunoașterea îmi devine atunci sfințire.
Din conferințele din 1904 menționate mai sus devine clar că jertfa pe care se angajează să o aducă eleva spirituală Maria este egală cu ceea ce este caracterizat acolo drept „jertfă a intelectului”.
În afara indicațiilor asupra spiritualizării sacramentului comuniunii în cadrul gândirii spiritualizate, se mai găsesc și indicații asupra spiritualizării sacramentului botezului. Aceasta indică, spre deosebire de comuniunea spirituală ca eveniment individual ce se desfășoară în interiorul omului, spre spiritualizarea muncii exterioare. Începuturi pentru acest lucru ar putea fi făcute deja astăzi în educație și învățământ, atunci când fiecare copil va ajunge să fie considerat cândva din perspectiva faptului că aduce cu el în modul său cu totul personal forța Spiritului christic în lume.19 Într-un alt context se găsește observația: „Ceea ce s-a desfășurat înainte ca simbol al sacramentului botezului în cadrul misteriilor ar trebui să fie introdus astăzi în evenimentul exterior, în fapta exterioară. Spiritualizarea muncii umane, sacramentalizarea în evenimentul exterior, acesta este adevăratul botez.”20
19 Dornach, 27 noiembrie 1916, GA 172.
20 În notițe de la o oră esoterică, Hamburg, 28 noiembrie 1910.
21 Dornach, 3 martie 1923, GA 257.
Măsura în care cultul acționează în sensul formării de comunitate a fost prezentată în detaliu în anul 1923, atunci când devenise necesară o nouă organizare fundamentală a Societății Antroposofice, datorita faptului că luaseră naștere după Primul Război Mondial diferite mișcări de filiație și datorită incendiului de la Goetheanum. Problema „formării de comunitate” devenise atunci deosebit de actuală, pe de o parte prin tineretul care se revărsa în cadrul Societății, care provenea în mare măsură din mișcarea de tineret ce se străduia în direcția idealului de comunitate (mișcarea „Wandervogel” – Pasărea călătoare), pe de altă parte, prin mișcarea de înnoire religioasă „Comunitatea Creștinilor”, care fusese fondată în toamna anului 1922, cu puțin timp înainte de incendiul de la construcție. Această mișcare se formase după ce în 1920/21 niște tineri teologi, majoritatea dintre ei studenți, îl abordaseră pe Rudolf Steiner cu întrebarea dacă nu ar putea să-i sfătuiască și să-i ajute și pe ei în necesitatea lor de înnoire spirituală a profesiei religioase. Răspunsul său a exprimat faptul că el însuși are de adus știința spiritului și nu ar putea să acționeze cumva ca fondator de religie; dar dacă ei ar desfășura ceea ce aveau de gând, împreună cu un grup de 30 până la 40 de oameni cu același gând, atunci acest lucru ar însemna ceva foarte mare pentru omenire.22 Căci el era convins de faptul că, pentru acei oameni care vor să caute calea către spiritual prin practica religioasă, înnoirea vieții creștin-religioase era o adâncă necesitate. Și astfel i-a dat acestei tinere mișcări – în orice caz nu ca fondator al ei, ci, așa cum spunea el, în calitate de „persoană particulară” – în modul cel mai practic ajutorul cerut. El a oferit în conferințe fundamentele pentru ceea „ce are nevoie o viitoare teologie” și a dat, înainte de toate, „un cult valabil și puternic din punct de vedere spiritual, care este umplut de substanțialitate din punct de vedere spiritual”, căci o vindecare a vieții religioase ar trebui să ia naștere printr-o formare sănătoasă de comunitate, care este dată la rândul ei doar într-un cult (Dornach, 31 decembrie 1922, GA 219 și 3 martie 1923, GA 257).
22 Emil Восk în Wir erlebten Rudolf Steiner. Erinnerungen seiner Schüler (L-am întâlnit pe Rudolf Steiner. Amintiri ale elevilor săi), publicată de M.J. Krück von Porturzyn, ediția I, Stuttgart, 1956.
După ce a apărut în Societatea Antroposofică o anumită nesiguranță cu privire la raportul dintre cele două mișcări după înființarea „Comunității Creștinilor”, el s-a văzut pus în situația de a trata tema formării de comunitate și a cultului. Pornind de la întrebarea dacă formarea de comunitate care a apărut prin „Comunitatea Creștinilor” ar fi singura posibilă în prezent, sau dacă s-ar lăsa găsită în cadrul Societății Antroposofice și o altă posibilitate, el a înfățișat cei doi poli posibili ai formării de comunitate prin intermediul cultului. În timp ce polul cunoscut din cultul religios constă în faptul că prin cuvânt și acțiune sunt aduse jos, pe planul fizic, entități ale lumilor suprasenzoriale, la celălalt pol este vorba despre un „cult inversat”, care ar putea lua naștere atunci când ne ridicăm către lumile suprasenzoriale printr-o strădanie comună către cunoaștere, în cadrul comunităților antroposofice de lucru. Dacă s-ar reuni un grup de oameni pentru a trăi în comun ceea ce poate fi revelat din lumea suprasenzorială prin intermediul antroposofiei, „atunci această trăire dintr-un grup de oameni este tocmai ceva diferit față de trăirea de unul singur”. Dacă acest lucru ar fi trăit cu atitudinea corectă, atunci asta ar însemna un proces de trezire față de celălalt suflet uman și o ridicare-de-sine la comunitatea spirituală: „Dacă această conștiență este prezentă și apar astfel de grupuri în Societatea Antroposofică, atunci în acest, dacă pot să spun așa, cult inversat, în celălalt pol al cultului, este ceva formator de comunitate în sensul cel mai remarcabil”, iar din aceasta ar putea să crească această „formare de comunitate specific antroposofică” (Dornach, 3 martie 1923, GA 257).
Această formă de trăire cultică ce este posibilă fără ceremonial în exterior se pare că se află pe linia cultului cosmic ce poate fi trăit prin cunoaștere spirituală. Cu toate acestea, Rudolf Steiner, dacă ar mai fi putut activa un timp mai îndelungat, ar fi creat și un cult care să se desfășoare în exterior, ca un fel de ajutor activ pe calea grea către cultul cosmic ce este de căutat în dimensiunea pur spirituală. Căci trăirea cultului cosmic în calitate de uniune spiritual-mistică a spiritului uman cu spiritualitatea lumii ar trebui să fie mereu căutată, dar ea poate, cel puțin în ziua de astăzi, să fie trăită, desigur, doar rareori în mod real. Acest lucru a fost sugerat și de Rudolf Steiner odată, prin cuvintele: „Aduc aminte de faptul că un mare mistic al școlii alexandrine a mărturisit la o vârstă înaintată că numai de puține ori în viață a trăit acea mare clipă în care sufletul se simte matur să se adâncească în așa fel, încât spiritul Celui nesfârșit să devină treaz și să intervină acea clipă mistică în care Dumnezeu este trăit în piept de către omul însuși. Acestea sunt clipe din amiaza zilei, în care soarele vieții stă în cea mai înaltă poziție, în care poate fi trăit așa ceva, iar pentru cei care vor să aibă mereu la îndemână ideile lor abstracte, prin aceea că spun: Odată ce ai gânduri corecte, acest lucru trebuie să te conducă la dimensiunea supremă – pentru aceia, asemenea ore din amiaza vieții, ce trebuie considerate un har al vieții pământene, nu sunt un timp spre care vor să călătorească cu plăcere23; pentru astfel de abstractizanți trebuie tot mereu să fie prezentă clipa în care să fie soluționate enigmele lumii” (Heidelberg, 21 ianuarie 1909, GA 68c).
23 Se referă la o expresie a luminilor rătăcitoare din „Basmul despre șarpele verde și frumoasa Lilie” de Goethe, la care făcea referire această conferință.
Faptul că Rudolf Steiner a luat în considerare în anul 1923, anul noii configurări a Societății Antroposofice, să structureze iarăși și o formă de cult antroposofică, rezultă din două afirmații făcute de el în primăvara anului 1923. Una din ele a fost formulată la prezentarea cultului „inversat”, în calitate de formă specific antroposofică a formării de comunitate. Aici a adăugat următorul lucru la prezentarea faptului că mulți oameni vin la Societatea Antroposofică și că nu caută numai cunoașterea antroposofică „in abstracto”, ci, tocmai din impulsul epocii noastre a sufletului conștienței, ei caută și formări corespunzătoare ale comunităților: „Am putea spune acum: Societatea Antroposofică ar putea și ea să cultive un cult. Cu siguranță, ar putea să facă și asta; dar acest lucru aparține acum de un alt domeniu” (Dornach, 3 martie 1923, GA 257). Cealaltă afirmație a fost răspunsul la o întrebare ce i-a fost adresată într-o discuție personală, privitoare la un cult pentru mișcarea antroposofică. Cel care întrebase, Rene Maikowski, a reținut această discuție după cum urmează și a pus-o la dispoziție pentru a fi reprodusă:
„După fondare și la constituirea «Societății Libere», care luase naștere la sugestia lui Rudolf Steiner după adunarea delegaților de la sfârșitul lui februarie 1923 în Stuttgart și din al cărei comitet făceam parte, se vorbise aici, ca și în alte locuri din mișcare, în multe rânduri despre raportul dintre munca noastră și cea a Comunității Creștinilor, îndeosebi după conferința lui Rudolf Steiner din 30 decembrie 1922 (GA 219). În cercul nostru de colaboratori s-a ajuns la o discuție despre sarcinile noastre și modul nostru de lucru. Unii au constatat că ar avea o muncă mai ușoară Comunitatea Creștinilor, pentru că prin intermediul cultului ei ar avea o substanță spirituală portantă și astfel ar putea să vină în întâmpinarea necesității pentru o corelație nemijlocită cu dimensiunea spirituală, mai mult decât prin activitatea de conferințe la care se limita munca noastră înainte de toate. Astfel a apărut la unii prieteni întrebarea dacă nu ar putea fi gândit faptul că s-ar putea da odată și un cult pentru Societate. Părerile erau împărțite. Drept urmare m-am îndreptat cu această întrebare spre dr. Steiner însuși – era în primăvara anului 1923 –, pe care aveam ocazia să îl însoțesc în repetate rânduri în călătorii. Spre uimirea mea, el a abordat gândul despre o activitate cultică pentru Societate ca fiind un lucru cu totul pozitiv. El a explicat că existase deja înaintea războiului și ceva cultic. În viitor ar trebui însă să dobândească o altă configurație. Nu ar intra în discuție nici forma Comunității Creștinilor. În continuare, el a caracterizat fundamentele de alt gen ale mișcării antroposofice și ale Comunității Creștinilor. Fiecare mișcare ar reprezenta o cale diferită și ar avea, parțial, Maeștri diferiți. O activitate de cult în mișcarea antroposofică ar trebui să reiasă din același curent spiritual precum acțiunile din școală, să devină ca un fel de continuare a acelor lucruri care fuseseră date în formă și conținut în cadrul festivității de ofrandă din școală. Și a arătat că va reveni asupra acestui lucru, de vreme ce fusese întrebat despre aceasta.”
La această nouă configurare a cultului antroposofic de cunoaștere nu s-a mai ajuns însă. După moartea sa, Marie Steiner a încercat să creeze un fel de înlocuitor prin felul în care le-a dat un caracter artistico-cultic serbărilor organizate la Goetheanum, îndeosebi sărbătorilor anului.
Privind retrospectiv, se dovedește faptul că datorită necesităților care i-au fost înfățișate lui Rudolf Steiner dinspre diferite cercuri de viață a luat naștere o bogăție de texte pentru ritualuri.
Primele au luat naștere textele pentru ritualurile cultului inter-religios de cunoaștere, așa cum fusese cultivat în cadrul Școlii Esoterice din anul 1906 până la izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914.
Cu puțin timp înainte sau imediat după terminarea războiului (sfârșitul anului 1918) el fusese rugat pentru realizarea unei noi configurări a ritualurilor bisericești. Această rugăminte a venit de la un prieten antroposof elvețian, Hugo Schuster, care fusese cuprins atât de profund de prezentările pe care le făcuse Rudolf Steiner despre Christos, încât fusese impulsionat să se îndrepte spre profesia de preot. Iar după ce fusese hirotonisit preot în cadrul bisericii vechi catolice – în care ritualurile erau citite deja pe atunci în limba germană –, el a primit de la Rudolf Steiner prin anii 1918/1919 un ritual de înhumare, iar în cursul primăverii din 1919 o nouă săvârșire a Messei.24
24 Vezi detalii în „Note suplimentare”.
Și alți prieteni ai Antroposofiei care slujiseră ca preoți au primit texte de ritual, ca urmare a faptului că au cerut acest lucru. Pastorul Wilhelm Ruhtenberg, care devenise cadru didactic la Școala Liberă Waldorf din Stuttgart, înființată în 1919, a primit în 1921 un ritual pentru botez și unul pentru cununie. Despre felul în care a avut loc acest lucru s-a transmis în modul următor:
„Deja din 1921 a fost adesea rugat «pastorul Ruhtenberg» de către prieteni antroposofi să îi cunune și să le boteze copiii. Drept urmare a acestui fapt, l-a rugat pe Rudolf Steiner să îi dea un ritual de botez. După ce l-a primit, a simțit că acea sutană neagră cu acele bendițe albe nu mai erau corespunzătoare și a întrebat privitor la un nou veșmânt. Rudolf Steiner i-a desenat ceea ce a dorit și a indicat pentru aceasta culorile. Cu ritualul pentru cununie s-a întâmplat, conform relatării lui Ruhtenberg, în modul următor: «Când a venit odată un mire la mine și mi-a spus că dr-ul Steiner, pe care îl rugase să îl cunune, îl trimisese la mine, nu am vrut să îl las pe bărbat să se roage degeaba și l-am cununat. Dar după aceea m-am dus la dr. Steiner și i-am spus: «Domnule doctor, dacă îmi trimiteți pe cineva pe care trebuie să îl cunun, atunci dați-mi, vă rog, și un ritual.» La câteva săptămâni după aceea, când stăteam cu clasa mea la ora de euritmie, s-a deschis ușa sălii; dr. Steiner s-a îndreptat către mine, mi-a înmânat câteva pagini și mi-a spus: «Aici vă aduc ritualul pentru cununie.» Eu m-am pus imediat să mă adâncesc în ritual cu o curiozitate arzătoare. După oră, în camera de discuții, am întrebat în legătură cu veșmântul pentru acest act. Mai aveam încă la mine schița de la veșmântul pentru botez, iar dr. Steiner a scris lângă aceasta culorile pentru cununie; forma veșmântului a rămas aceeași.”25 Înainte de aceasta deja și un alt cadru didactic, Johannes Geyer, care, de asemenea, fusese înainte preot, primise un ritual de botez pentru botezul unui copil pentru care fusese rugat de un prieten antroposof.
25 Din schița biografică „Wilhelm Ruhtenberg”, în „Der Lehrerkreis um Rudolf Steiner în der ersten Waldorfschule” (Cercul cadrelor didactice din jurul lui Rudolf Steiner din cadrul primei școli Waldorf), Stuttgart, 1977, p.210 și urm.
Și pentru învățământul religios creștin liber al școlii Waldorf fuseseră configurate ritualuri, după ce îi fusese adresată lui Rudolf Steiner întrebarea dacă nu ar putea fi organizată pentru elevii învățământului religios liber o ceremonie religioasă în zilele de duminică. Răspunsul a fost că acest lucru ar trebui să fie deja un cult. Astfel a luat naștere deja înainte de Anul Nou 1920 primul ritual, „Actul de duminică”. Ca urmare a unor întrebări ulterioare, el a configurat celelalte trei acte: în perioada de Crăciun 1920 „actul de Crăciun”; în 1921 „festivitatea pentru tineri” – care înlocuia confirmarea bisericească; în primăvara anului 1923, pentru primele două clase de liceu, „festivitatea de ofrandă” – care echivala cu Messa de comuniune.
„Festivitatea de ofrandă” luase naștere după ce i se relatase lui Rudolf Steiner, într-o discuție cu profesorii de religie din 9 decembrie 1922, că o elevă din clasele de liceu ar fi întrebat dacă ei nu ar putea primi un act de duminică ce să ducă dincolo de festivitatea pentru tineri. El a preluat această sugestie deosebit de gânditor și a desemnat-o drept plină de o semnificație ce ducea departe; voia să o cântărească mai mult. O messă nu voia să introducă în actele care aveau de-a face cu învățământul religios liber, dar se putea face ceva „asemănător cu o liturghie”. La puține luni după aceea, în martie 1923, a fost înmânat textul actului, iar în Duminica de Florii, pe 25 martie 1923, a putut să fie ținută pentru prima oară „festivitatea de ofrandă” pentru elevii clasei a unsprezecea și pentru cadrele didactice.26
26 Maria Lehrs-Röschl, în „Zur religiösen Erziehung. Wortlaute Rudolf Steiners für Waldorfpädagogen” (Despre educația religioasă. Cuvinte ale lui Rudolf Steiner pentru pedagogii Waldorf), Stuttgart, 1985.
În orice caz, asupra unei dorințe exprimate în consiliul profesoral din 16 noiembrie 1921, privitoare la un act de duminică deosebit, numai pentru cadrele didactice, el nu a mai revenit niciodată.
Când a apărut întrebarea în școală, datorită acțiunii „Comunității Creștinilor” fondată în toamna anului 1922, dacă învățământul religios liber și „actele” ar mai fi îndreptățite în continuare, Rudolf Steiner s-a exprimat fără echivoc în direcția faptului că ambele genuri de învățământ religios, cel creștin liber, precum și cel al „Comunității Creștinilor” și-ar avea caracterul propriu, țelurile proprii și deplina îndreptățire pentru viitor. Atunci când câțiva părinți au dorit să participe copiii lor la ambele genuri de învățământ, el i-a lăsat să facă acest lucru – în măsura în care nu era o povară pentru sănătate. (Pe atunci învățământul religios al Comunității Creștinilor nu era ținut în școală, ci în spațiile ei proprii.) Atitudinea fundamentală mereu constantă, de cea mai mare toleranță în chestiuni religioase, reiese și din felul în care a caracterizat diferența de țel între cele două genuri de învățământ religios: „Sensul interior al festivității noastre pentru tineret este ca omul să fie poziționat cu totul în cadrul omenirii, nu într-o anumită comunitate religioasă; «Comunitatea Creștinilor», însă, îl poziționează într-o anumită comunitate religioasă”. Cu toate acestea – iar acest lucru l-a subliniat în repetate rânduri –, „nu poate să existe, de fapt, o discrepanță între cele două, din perspectiva conținutului”27. Iar atunci când din partea „Comunității Creștinilor”, căreia i-a fost pus la dispoziție ritualul „festivității pentru tineri” și pentru domeniul ei de sarcini (confirmare), a fost formulată întrebarea dacă acest ritual nu ar avea nevoie pentru corelația lui sacramentală de câteva modificări, el ar fi dezvoltat într-un mod „plin de temperament” faptul că este tocmai „bogat în învățăminte” să știm ca să folosim același ritual „ca expresie a diferitelor corelații de viață”.28
27 Vezi „Konferenzen mit den Lehrern der Freien Waldorfschule în 1919 bis 1924” (Consfătuiri cu cadrele didactice din Școala Waldorf din Stuttgart, din 1919 până
în 1924), volumul I (introducere de Erich Gabert), GA 300a, p. 41.
28 La întrebarea care a fost din nou formulată mai târziu, el a făcut modificările dorite. Au fost transmise de Emil Восk preoților „Comunității Creștinilor”.
În mod asemănător s-a exprimat în contextul „festivității de ofrandă”. Maria Lehrs-Röschl relatează în alt pasaj despre faptul că după prima desfășurare a acestui act au fost colegi dintre cadrele didactice care au rugat să fie repetată ceremonia doar pentru cadrele didactice. Deoarece cei care desfășurau actul înclinau să fie de părere că actul ar trebui să aibă loc numai pentru elevi cu participarea cadrelor didactice și a părinților, ea ar fi fost rugată să-l întrebe pe Rudolf Steiner despre aceasta: „Eu l-am întrebat cu o formulare care arăta deja că eu sunt de părere că nu merge să faci ceremonia de ofrandă altfel decât pentru elevi. Rudolf Steiner m-a privit însă cu ochii larg deschiși (eu cunoșteam acest gest ca expresie a sa pentru o uimire surprinsă, ușor dezaprobatoare) și a spus: «De ce nu? Acest act poate fi ținut pretutindeni unde sunt oameni care îl doresc!»”
Pentru domeniul de sarcini al „Comunității Creștinilor” luaseră naștere treptat ritualurile care mai lipseau, pe lângă ofranda liturgică, „Actul de sfințire a omului”, nou configurată, și ritualurile care îi fuseseră date și care luaseră naștere deja mai devreme. Ritualul care fusese configurat ultimul era cel pentru instalarea Primului coordonator. A luat naștere cu puțin timp înainte de moartea lui Rudolf Steiner.
Bogăția de ritualuri care a luat naștere astfel este cu atât mai uimitoare, cu cât Rudolf Steiner a afirmat el însuși cândva că ar fi dificil să configurezi cultul: „Faptul că ceea ce este de gen cultic este în sine dificil de configurat puteți deduce deja din aceea că de multă vreme tot ceea ce e de gen cultic a fost limitat la preluarea celor tradiționale.... Toate formele de cult pe care le avem astăzi sunt, de fapt, străvechi, doar pe ici, pe colo reconfigurate cumva diferit.” (Stuttgart, 14 iunie 1921, GA 342).
De aici rezultă faptul că cel care întreprinde configurarea cultului, dacă acesta este să fie o adevărată oglindire a proceselor ce se desfășoară în lumea spirituală, trebuie să stea într-o relație suverană cu lumea spiritului. El va trebui însă să dispună și de o capacitate de configurare artistică. Deoarece formele de cult, în calitate de oglindiri ale unor procese spirituale, nu trebuie nicidecum considerate ca niște fotografii, ci sunt configurații autonome care se bazează pe mijloace fizice. O explicație în completarea acestui lucru pare să fie dată în următoarea afirmație: „Datorită faptului că omul se ridică în următoarea treaptă a existenței, rezultă pentru el imagini pe care nu le mai aplicăm însă acum la fel ca pe gândurile noastre, întrebându-ne: cum corespund aceste imagini cu realitatea? –, ci lucrurile se arată în imagini care constau din culori și forme; iar prin imaginație omul însuși trebuie să afle enigma entităților care i se arată astfel în mod simbolic” (Berlin, 26 octombrie 1908, GA 107). În mod concret este ilustrat acest lucru odată în exemplul cultului pentru morți, iar în continuare este făcută remarca: „El ar putea să fie și mai complicat, dar în simplitatea sa, așa cum este acum, poate să fie cucerit deja pentru omenire ceea ce trebuie cucerit prin aceasta” (Dornach, 27 iunie 1924, GA 236). Expresia „cucerit” indică la rândul ei asupra faptului cât de dificil trebuie să fie să configurezi cultul.
Simplitatea – o caracteristică ce se face remarcată în toate ritualurile sale – el a motivat-o odată prin faptul că un cult complicat nu i-ar mulțumi pe oamenii de astăzi și de aceea ar trebui configurat „extrem de simplu” (Stuttgart, 14 iunie 1921, GA 342). Dar tocmai simplitatea dovedește iarăși o capacitate puternică de configurare artistică. Desigur că arta și cultul sunt strâns înrudite între ele din perspectiva originii lor, deoarece amândouă provin din aceeași regiune spirituală: „Odată cu evoluția omenirii se dezvoltă ritualul, imagine vie a lumii spirituale, până în sferele producției artistice. Căci arta provine în același mod din lumea astrală – iar ritualul devine frumusețe” (Paris, 6 iunie 1906, GA 94). O întâmplare interesantă pentru acest context a fost transmisă de Emil Восk: „Atunci când mi-a fost permis să primesc astfel de la el, în primăvara anului 1923, ritualul pentru înmormântarea unui copil, el însuși strălucea de fericire datorită acestui gen deosebit al creativității, care era în același timp arta supremă a receptivității. De două ori m-a abordat în acea zi – era cu ocazia unui simpozion – cu cuvintele: «Ce frumos e textul!»”29
Un alt aspect caracteristic rezultă și din principiul esoteric al continuității, unul dintre laitmotivele sale esențiale:
„Ceea ce aparține de viitor să se odihnească pe ceea ce e trecut
Ceea ce e trecut să suporte ceea ce ține de viitor
Pentru a întări existența prezentului”.30
29 Emil Восk în „Wir erlebten Rudolf Steiner. Erinnerungen seiner Schüler” (L-am întâlnit pe Rudolf Steiner. Amintiri ale elevilor săi), publicată de M.J. Krück von
Porturzyn, ediția I, Stuttgart, 1956.
30 Din „Zwölf Stimmungen” (Douăsprezece dispoziții), în „Wahrspruchworte”, GA 40.
Oriunde era cumva posibil, pentru menținerea parcursului continuu al dezvoltării, el lega ceea ce era nou cercetat de ce era vechi transmis. La fel și pentru configurările ritualurilor date de el. Faptul că era necesar să se țină cont de curentul trecutului se regăsește formulat odată în următorul fel: „Pentru a menține continuitatea dezvoltării omenirii, în acest scop mai este astăzi încă necesar să se facă legătura într-o anumită măsură cu ritualul și simbolica” (Dornach, 20 decembrie 1918, GA 186), deoarece în acestea mai e păstrat totuși ceva ce poate fi din nou trezit și va fi din nou trezit, dacă va fi fost găsită calea pentru a aduce din nou înăuntrul tuturor faptelor omenești forța care pornește de la Misteriul de pe Golgotha (Dornach, 29 septembrie 1922, GA 216). Iar înspre curentul viitorului care se revelează de-abia incipient în prezent indică cuvintele: „În timpul nostru este posibil să ajungi la simboluri doar dacă te adâncești întru totul iubitor în tainele lumii; și de fapt numai pornind de la antroposofie poate să crească astăzi un cult sau o simbolică” (Stuttgart, 14 iunie 1921, GA 342). În același sens se spune, într-o conferință despre diferite culte, faptul că astăzi ar trebui adus în cadrul unui cult ceea ce poate fi perceput, prin școlirea modernă cu ajutorul științei spiritului, din cadrul legilor spiritualității lumii și că prin construirea unui asemenea cult am putea să stăm „cel mult iarăși la început” (Dornach, 10 septembrie 1923, GA 350, conferință pentru muncitorii de la construcția Goetheanumului).
Privitor la legătura dintre elementele trecutului și cele ale viitorului din cadrul configurării „actului de sfințire a omului” pentru „Comunitatea Creștinilor” a fost indicat odată după cum urmează; „Acest cult ține cont întru totul de dezvoltarea istorică a omenirii, așadar poartă în sine, în multe din detaliile sale și în multe lucruri care apar în totalitatea sa, o continuare a dimensiunii istorice; dar el poartă peste tot și impacturile acelor lucruri care de-abia astăzi se pot revela din lumea spirituală pentru conștiența suprasenzorială (Dornach, 3 martie 1923, GA 257).31 Într-un mod asemănător s-a exprimat privitor la transpunerea textului messei pentru preotul Schuster care îl rugase „să aducă unele lucruri din ritualurile catolice acceptabile, nu în traducerea stranie în care este savurată astăzi de multe ori, ci să le aducă într-o formă care se afla, de fapt, inițial în ele”; iar apoi asta a devenit totuși „ceva nou”, deși era vorba doar despre o traducere. Și despre ritualul de înhumare a spus în același context: „Sigur că trebuia să fie realizată legătura cu ritualurile de înhumare obișnuite. Dar datorită faptului că ritualul obișnuit nu a fost tradus lexicografic, ci corect, a ieșit ceva diferit din asta” (Stuttgart, 14 iunie 1921, GA 342).
31 Cu această indicare asupra dezvoltării istorice sunt probabil cele patru părți ale liturghiei creștine – evanghelia, ofranda, metamorfoza, comuniunea –, care reprezintă „calea celui ce urmează să fie inițiat, provine din vechile misterii păgâne” (Dornach, 11 ianuarie 1919, GA 188; München, 4 noiembrie 1906, GA 94).
Asupra unui aspect caracteristic al ritualurilor indică și următoarea afirmație transmisă: „Se poate coborî în mod îndreptățit din lumea spirituală doar un cult într-un timp.”32 Întrebarea despre modul în care diferitele forme de cult concordă cu acest cult posibil, ar putea să găsească un răspuns în sensul că acele culte care au fost date pentru diferitele cercuri de viață – cultul cunoașterii pentru Școala Esoterică, acte pentru învățământul religios liber din Școala Waldorf, cultul bisericesc pentru „Comunitatea Creștinilor” – trebuie să fie egale ființial în profunzime cu acest „un” cult. Acest lucru pare să fie confirmat printr-o altă afirmație care a fost transmisă de Emil Bock, conform căreia prin „ritualul de ofrandă” s-ar fi încercat să se dea ceea ce îi corespundea actului de sfințire a omului din „Comunitatea Creștinilor”, în măsura în care acest lucru poate fi exercitat prin laici, adică prin persoane care nu au fost hirotonisite preoți. Maria Lehrs-Röschl leagă de aceasta, în alt loc, observația: „Lucrul care apărea tot mereu în dezvoltarea creștinătății drept dor și strădanie către o preoțime laică – care a fost, în orice caz, tot mereu supravegheat și în final dus la dispariție –, acest lucru a aflat aici [prin ritualul de ofrandă] prin Rudolf Steiner o nouă depunere de germene.” Din toate acestea poate deveni evident faptul că, pentru Rudolf Steiner, cultul esoteric al cunoașterii, cultul religios liber și cultul bisericesc nu se aflau în niciun fel de contradicție între ele. Pe de o parte, deoarece pentru el, la fel ca peste tot, așadar și în chestiuni religioase, era valabilă ca regulă supremă libertatea fiecăruia în parte și era considerat drept creștinism just doar ceea ce face posibilă „libertatea religioasă absolută” (Zürich, 9 octombrie 1918, GA 182). Pe de altă parte, pentru că numai prin extinderea aspectului cultic înăuntrul tuturor ramurilor de viață se poate păși pe calea spre înaltul ideal, de a sacramentaliza întreaga viață. Premisa necesară pentru acest lucru este, însă, ca gândurile și simțămintele spirituale „să străbată și să spiritualizeze într-un mod la fel de plin de sacralitate interiorul, așa cum în sensul cel mai bun al dezvoltării creștine interioare Cina cea de Taină a spiritualizat și a christificat sufletul uman.” Dacă acest lucru ar deveni posibil, iar conform lui Rudolf Steiner va deveni posibil, atunci vom fi pășit iarăși mai departe cu o etapă în dezvoltare și prin aceasta va fi fost „adusă din nou dovada reală” a faptului că creștinismul este mai mare decât forma sa exterioară (Karlsruhe, 13 octombrie 1911, GA 131).
32 Carl Unger, Zur Frage des Verhältnisses der Christengemeinschaft zur Anthroposophichen Gesellschaft (Despre chestiunea raportului dintre Comunitatea Creștinilor și Societatea Antroposofică), în Schriften II (Scrieri II), Stuttgart, 1964.
