Așa cum volumul Zur Geschichte und aus den Inhalten der ersten Abteilung der Esoterischen Schule 1904 bis 1914 (Despre istoricul și din conținuturile primei secții a Școlii Esoterice, din 1904 până în 1914) documentează faptul și motivul pentru care Rudolf Steiner a afiliat la început prima secție a Școlii sale Esoterice, din motive de continuitate istorică, de școala deja existentă a Societății Teosofice, tot astfel volumul de față documentează de ce și în ce mod a fost păstrată și pentru a doua și a treia secție a ei – cercul de lucru pentru cultul cunoașterii – continuitatea istorică față de un context care exista deja și care lucra cu simbolica de cult.
După ce a devenit cunoscut faptul că era vorba despre așa-numita masonerie egipteană1, el a fost etichetat din anumite direcții, în sens depreciativ, drept „francmason”. Față de acest reproș a luat el însuși atitudine de două ori. O dată în scrisoarea din 15 august 1906, adresată către teosoful și francmasonul A.W. Sellin la puțin timp după afilierea formală și apoi în pasajul din autobiografia sa Cursul vieții mele, care a fost redactat cu o săptămână înaintea morții sale (capitolul XXXVI). La atacurile care au avut loc din partea unor publiciști național-socialiști după moartea sa, a ripostat Marie Steiner-von Sivers, ce era cofondatoare și conducea împreună cu el cercul de lucru, cu un eseu căreia i-a dat titlul: „A fost Rudolf Steiner francmason?” Toate aceste documente și altele sunt cuprinse în prima parte a volumului de față, și anume în succesiune cronologică, cu excepția scrisorii către Sellin care, datorită conținutului sau fundamental edificator, a fost pusă la început.
1 Vezi Note suplimentare.
Prin formularea ca întrebare pe care Marie Steiner-von Sivers a dat-o titlului eseului ei, este indicat deja faptul că aici există într-adevăr o problemă. Căci la această întrebare este de răspuns atât afirmativ, cât și negativ. Afirmativ, dacă se privește doar asupra faptului exterior al afilierii și nu asupra motivelor care l-au mișcat pe Rudolf Steiner la această acțiune. Negativ, pentru că, în ciuda afilierii formale, el nu s-a considerat niciodată „francmason” în sensul obișnuit, nu a avut nici un fel de legături cu francmasoneria regulară și nici nu a fost vreodată considerat de către aceasta drept aparținător de ea – deoarece masoneria egipteană e considerată neregulară.
Pentru a clarifica această contradicție aparentă și a permite să devină inteligibil faptul afilierii, urmează să fie abordată mai întâi întrebarea de ce tocmai cu masoneria egipteană s-a făcut legătura.
2 Stuttgart, 16 august 1908, GA 105. În acest sens, și în cele patru drame-misteriu ale lui Rudolf Steiner, în cele două scene de inițiere dintr-un templu egiptean (tabloul al 7-lea și al 8-lea din Trezirea sufletelor), motivele de pornire pentru legătura de soartă dintre personalitățile care sunt configurate în cadrul dramelor-misteriu drept căutători moderni ai spiritului se află în perioada egipteană. A se vedea și conferința ținută la Dornach în 27 decembrie 1918, GA 187.
Masoneria egipteană provine, conform legendei originii ei, de la primul rege egiptean, legendarul Menes – în ebraică Misraim –, care a fost un fiu al lui Ham, biblicul fiu al lui Noe, care a luat în stăpânire teritoriul, i-a dat numele lui (Misraim = vechi nume al Egiptului) și a organizat Misteriile Isis-Osiris. La începutul erei creștine, înțeleptul preot Ormus care a fost convertit la creștinism de Sfântul Marcu, a unit misteriile egiptene cu cele aparținătoare de legea cea nouă. De atunci, ele au fost păstrate în calitate de înțelepciune masonică veche egipteană. În acest sens, ea a fost declarată, de cei care au adus ritul Misraim la începutul secolului al XIX-lea din Italia în Franța, drept „rădăcină și origine a tuturor riturilor francmasone”3. Conform lui Rudolf Steiner, regele Misraim a fost inițiat, după ce cucerise Egiptul, în misteriile egiptene de atunci, ale căror taine mai proveneau încă din vechea Atlantidă. De aici începând, se pare că a existat o tradiție continuă. Noua francmasonerie formează doar o continuare a acelor lucruri care au fost fundamentate atunci în Egipt (Berlin, 16 decembrie 1904, GA 93).
3 Lennhoff/Posner, „Internationales Freimaurer-Lexikon” (Lexicon internațional francmason), articolul „Misraim-Ritus” (Ritul Misraim); a se vedea și prezentările lui Rudolf Steiner de la Berlin, din 16 decembrie 1911, la pagina 109 din acest volum. Și francmasonul Joseph Schauberg indică, în lucrarea sa principală Vergleichendes Handbuch der Symbolik der Freimaurerei mit besonderer Rücksicht auf die Mythologien und Mysterien des Altertums (Ghid comparativ al simbolicii francmasoneriei, cu deosebita considerare a mitologiilor și misteriilor Antichității), Schaffhausen, 1861, în volumul II asupra faptului că este corect, din perspectivă cultural-istorică, să se considere că simbolica masonă are origine egipteană.
De tainele vechilor misterii aparține experiența nemuririi spiritului uman4 și chiar și francmasoneria ocultă a vrut să mijlocească această experiență. În această direcție ar putea să se afle motivația mai profundă pentru afirmația lui Rudolf Steiner (p. 77), conform căreia de aceea s-a legat de Ordinul Memphis-Misraim, pentru că acesta „pretindea” că se mișcă în direcția francmasoneriei oculte. Căci în „Manifestul” acestuia din 1904 se spunea că posedă mijloace practice, transmise din vechi misterii, prin care cineva ar fi adus în stare, deja în această viață terestră, să își obțină „dovezi de pură nemurire”.5
4 În acest context este interesant faptul că, după spusele lui Rudolf Steiner, tocmai „Cartea egipteană a morților” reprezintă singurul document al vechii înțelepciuni
misteriale care s-a păstrat aproape în întregime. Astfel a fost transmis acest lucru verbal de egiptologul Gregoire Kolpaktchy, care a tradus „Cartea egipteană a morților” la sugestia lui Rudolf
Steiner, căci acest lucru ar putea să îl facă doar unul care are nu doar cheia hieroglifică, ci și cea ocultă. Vezi Das ägyptische Totenbuch (Cartea egipteană a morților), tradusă și
comentată de Kolpaktchy, Editura Otto Wilhelm Barth, 1970.
5 Vezi conferința de la Berlin, din 9 decembrie 1904, GA 93, în care a fost discutat Manifestul
Marelui Orient al „Masoneriei Unite Scoțiene, Memphis-Misraim” în legătură cu chestiunea nemuririi.
Dacă Rudolf Steiner se legase de acest curent pentru că a urmat îndatorirea față de continuitate, totodată el nu s-a gândit câtuși de puțin să acționeze în sensul ei. Căci el a susținut de la bun început în modul cel mai categoric faptul că timpul modern trebuie să caute o înțelepciune nouă care este pe măsura lui, care decurge din cunoașterea semnificației Misteriului de pe Golgotha și că o reală cunoaștere a nemuririi ar putea fi dobândită astăzi numai printr-o înțelegere mai profundă a Misteriului de pe Golgotha (Berlin, 6 mai 1909, GA 57).
Necesitatea unei noi înțelepciuni a caracterizat-o odată astfel, în cadrul uneia din expunerile sale despre vechea înțelepciune egipteană:
„…Epoca noastră nu trebuie să nască o înțelepciune străveche, ci o înțelepciune nouă, care nu poate să indice numai înspre trecut, ci care trebuie să acționeze profetic, apocaliptic, înspre viitor. Vedem o înțelepciune străveche păstrată în misteriile epocilor de cultură trecute; o înțelepciune apocaliptică, pentru care noi trebuie să depunem sămânța, trebuie să fie înțelepciunea noastră. Avem nevoie iarăși de un principiu de inițiere, pentru ca legătura inițială cu lumea spirituală să poată fi din nou alcătuită. Aceasta este sarcina mișcării mondiale antroposofice” (Stuttgart, 5 august 1908, GA 105).
Revelator mai este și acel rezultat de cercetare din știința spiritului, conform căruia dinspre a treia epocă de cultură postatlanteană, cea egipteano-caldeeană, pornesc canale tainice către cea de a cincea perioadă postatlanteană, aflată în prezent:
„Putem să parcurgem întreaga cultură modernă: ea ne apare ca o amintire a vechii culturi egiptene.... Vedem acest lucru chiar și în principiul de inițiere. Căci atunci când viața modernă a trebuit să primească un principiu de inițiere în rosicrucianism, ce era acesta? ... Acea consonanță armonioasă de amintire egipteană în înțelepciune, cu impulsul christic de forță” (Stuttgart, 16 august 1908, GA 105).
Într-un alt pasaj se vorbește direct despre antroposofie ca despre noua înțelepciune a lui Isis din noua perioadă de timp. Chiar și o nouă Agendă despre Isis este dezvoltată, și este sugerat în corelație cu aceasta faptul că în spatele sculpturii în lemn „Reprezentantul Unirii între Lucifer și Ahriman”, care trebuia să fie postată în prima construcție a Goetheanum-ului în poziție centrală și trebuia să-i facă vizitatorului vizibil impulsul fundamental al antroposofiei în formă configurată artistic, s-ar mai afla și o altă statuie, una „invizibilă”: noua Isis, Isis ce aparține de o perioadă nouă de timp (Dornach, 6 ianuarie 1918, GA 180). Și asupra unei profunde relații între Misteriul lui Isis și Misteriul Graalului, care include reapariția christificată a ființei egiptene a misteriilor, precum și asupra figurii lui Parzival drept „model pentru mișcarea noastră spirituală” se indică (Dornach, 6 ianuarie 1918, GA 180; Berlin, 6 februarie 1913, GA 62; Berlin, 6 ianuarie 1914, GA 148).
O altă motivare pentru faptul că tocmai cu masoneria egipteană a fost făcută legătura iese la iveală din rezultatul cercetării conform căreia omenirea de astăzi s-ar afla într-o poziție opusă față de cea veche egipteană. Căci așa cum omenirea veche egipteană ce avea orientare spirituală, prin faptul că mumifica forma umană, pregătea în istoria lumii intelectualitatea, gândirea legată de creierul fizic, tot astfel ar trebui omenirea de astăzi să-și însușească, pe lângă intelectualitate, din nou spiritualitatea pe calea ocolită ce duce printr-o manifestare analogă cu mumia egipteană, și anume vechile forme de cult. Acestea sunt de aceea o manifestare analogă cu mumiile egiptene, pentru că spre diferență de timpurile vechi, în care putea să fie perceput modul în care erau atrase entități spirituale prin acțiuni ritualice, acest lucru nu mai este cazul nici în loje și nici în biserici. În acțiunile acestora mai este la fel de puțină viață spirituală, precum în mumia egipteană era viața celui care fusese mumificat. Cu toate acestea, în aceste rituri mumificate s-a păstrat ceva ce ar putea fi din nou „trezit” și care va fi trezit din nou când va fi găsită odată calea pentru a aduce în toată făptuirea umană forța care pornește de la Misteriul de pe Golgotha (Dornach, 29 septembrie 1922, GA 216).
Chiar și aceste puține rezultate de cercetare din știința spiritului prezentate aici ne-ar putea permite să înțelegem destul de mult de ce Rudolf Steiner făcuse legătura pentru munca sa din cadrul cultului cunoașterii tocmai cu masoneria egipteană.
6 Scrisoarea către Sellin din 15 august 1906.
Anul 1902 a fost marcat de trei evenimente cu privire la contextele teosofice. Rudolf Steiner și Marie von Sivers au preluat conducerea secțiunii germane aflate în curs de organizare, din cadrul Societății Teosofice, fondată în 1875 prin H.P. Blavatsky și alții. Annie Besant, succesoarea lui Blavatsky la conducerea Școlii Esoterice de Teosofie – însă pe atunci nu era președintă a Societății Teosofice –, a fost primită în așa-numita francmasonerie mixtă.7 John Yarker, membru de onoare al Societății Teosofice și Mare Maestru General al Masoneriei Egiptene, al Ordinului Vechilor Francmasoni de Rit Memphis și Misraim din Marea Britanic și Irlanda, le-a acordat lui Theodor Reuß, Heinrich Klein și Franz Hartmann, care aparțineau în Anglia atât de Ordinul francmasonic, cât și de Societatea Teosofică, un document de fondare a acestui mod de instruire pentru Germania.8
7 Vezi Note suplimentare
8 Vezi Note suplimentare
Când se spune în autobiografia lui Rudolf Steiner că la câtva timp după fondarea secțiunii germane în 1902 i s-ar fi propus lui și von Sivers conducerea unei societăți care lucra cu simbolica de cult a vechii înțelepciuni, această propunere nu venea, așa cum s-ar putea presupune, din partea reprezentantului principal al Societății germane Memphis-Misraim, Theodor Reuß, ci, așa cum relatează Marie Steiner în eseul „A fost Rudolf Steiner francmason?”, din partea unei personalități care dobândise despre Rudolf Steiner impresia că înțelege mai mult despre lucrurile spirituale decât toți masonii. În particular, ea a mai exprimat faptul că era vorba despre un ceh. Faptul că acesta trebuie să fi fost legat de Francmasoneria Memphis-Misraim rezultă din observația din Cursul vieții mele: „Dacă nu ar fi apărut oferta din partea societății sugerate, atunci aș fi decis organizarea unei activități simbolic-cultice fără legătură istorică.”
Oferta s-ar putea să fi fost făcută prin 1903/04. Căci din mai 1904 a fost pregătită deja, printr-o serie de conferințe corespunzătoare, o modalitate de lucru simbolic-cultică. Pe 15 septembrie 1904, Rudolf Steiner a făcut cunoștință la Hamburg, cu ocazia unei conferințe pe care avea să o țină acolo, cu francmasonul A.W. Sellin. La acesta trebuie să se fi interesat despre Ordinul german Memphis-Misraim, după cum rezultă din raportul acestuia din 12 decembrie 1904. Dar deja înainte să fi apărut acest prim raport al lui Sellin, Rudolf Steiner îl căutase pe Reuß din proprie inițiativă. Căci în conferința sa ținută la Berlin în 9 decembrie 1904 (GA 93), în care vorbea despre masoneria de grad înalt și despre Ordinul Memphis-Misraim, se cita deja din organul de presă al acestuia, „Oriflamme”, în timp ce Sellin mai vroia încă să se străduiască în această direcție. Prima discuție a lui Rudolf Steiner cu Reuß trebuie, așadar, să fi avut loc între 15 septembrie și 9 decembrie 1904. Discuțiile ulterioare nu pot fi datate. Pe 24 noiembrie 1905 s-au alăturat Rudolf Steiner și Marie von Sivers Ordinului Memphis-Misraim. Negocierile privitoare la modalitățile pentru carta despre conducerea autonomă a unui cerc de lucru s-au întins însă până la începutul anului 1906. Contractul a fost încheiat pe 3 ianuarie 1906.
Faptul că Rudolf Steiner nu a numit în autobiografia sa numele de Reuß, ci numai numele de Yarker, partea adversă preferă să îl interpreteze ca și cum el ar fi vrut să își mascheze relația cu Reuß, pentru că acesta a ajuns curând după aceasta să aibă un prost renume ca ocultist în cercurile francmasonilor. Acest lucru nu însă să fi fost motivul real, fie și numai pentru faptul că în momentul redactării autobiografiei era deja de mult cunoscut în public faptul că documentul a fost emis de Reuß. Mai mult decât atât, aici s-ar putea să fi fost hotărâtor motivul continuității istorice. Căci Yarker – desemnat deja în conferința din 16 decembrie 1904 drept „persoană semnificativă” și „excelent francmason” – era de pe atunci autoritatea reprezentativă a francmasoneriei egiptene în Europa și figura centrală în Societatea Teosofică. El era membru de onoare al acesteia, evident întrucât participase în mod decisiv la fondarea din anul 1875, așa cum se spune în scrierea italianului Vincenzo Soro La Chiesa del Paracleto (Biserica Mântuitorului) (Todi, 1922, p. 334), ce se afla în biblioteca lui Rudolf Steiner: „La fondarea Societății Teosofice lucraseră împreună capetele cele mai alese ale francmasoneriei internaționale, printre ei evidențiindu-se John Yarker, prieten foarte apropiat cu Garibaldi și Mazzini.”9
9 Luptătorul italian pentru libertate, Giuseppe Garibaldi (1802-1882) trebuie să fi devenit, conform lui Robert Ambelain, Cérémonies et rituels de la maçonnerie symbolique (Ceremonii și ritualuri ale masoneriei simbolice), Paris, 1978, Mare Maestru al Francmasoneriei Memphis-Misraim din Italia în anul 1881, urmat de Giuseppe Mazzini (1805-1872). Cu privire la amândoi, a se vedea conferința lui Rudolf Steiner ținută la Stuttgart în 9 aprilie 1924 (GA 240).
Societatea Teosofică, la început cu un caracter pronunțat occidental, trebuia să devină deschizătoare de drum pentru popularizarea, necesară în timpurile moderne, a adevărurilor suprasenzoriale. Prin prima mare lucrare a fondatoarei ei, H.P. Blavatsky, Isis dezvăluită („Isis Unveiled”, 1877) devenise publică o bogăție de cunoștințe din cadrul ocultismului vechi occidental. Pentru acest fapt, ea a primit din partea lui Yarker cel mai înalt grad de adopție al masoneriei egiptene.10 De asemenea, cei doi au negociat între ei cu privire la organizarea unui ritual pentru Societatea Teosofică.11 Acest plan nu a fost însă realizat atunci. Când succesoarea lui Blavatsky, Annie Besant, a devenit mai târziu activă în domeniul de lucru simbolic-cultic, acest lucru a avut loc în cadrul unui alt curent masonic.12
10 La 24 noiembrie 1877. Poate că a fost o simplă coincidență, dar într-adevăr Rudolf Steiner și Marie von Sivers și-au desfășurat afilierea lor personală la curentul
Misraim tot la o dată de 24 noiembrie (1905).
11 Josephine Ransom, „A short History of the Theosophical Society” (Scurtă istorie a Societății Teosofice), Adyar, 1938, p. 99 și urm.
12 Vezi, privitor la aceasta, Note suplimentare.
Rudolf Steiner a avut astfel motive întemeiate să numească în autobiografia sa doar numele lui Yarker, căci numai acesta – nu Reuß, care, ca reprezentant al Ordinului Francmasoneriei în Germania, întruchipa ceva cu care Rudolf Steiner nu putea lucra – semnifica tot ceea ce era de o valoare decisivă privind intențiile lui Rudolf Steiner de continuitate istorică oferită.
13 Afirmație personală a lui Rudolf Steiner transmisă de Marie Steiner-von Sivers și Klara Walther.
O deosebită mărturie a modului în care pentru Rudolf Steiner a fost decisivă numai și numai propria situație interioară ne-o oferă scrisoarea adresată Mariei von Sivers, scrisă pe 30 noiembrie 1905, la puține zile după intrarea în masoneria Memphis-Misraim. Din aceasta rezultă că el nu acționează după bunul său plac, ci în acord cu „puterile oculte”, așadar cu lumea spirituală și că, „datorită faptului că deocamdată tuturor puterilor oculte li se pare lipsit de valoare” să alăture acestui ordin cercul său de lucru ce urmează să fie organizat, el nu ar putea încă să spună dacă lucrul ar putea fi făcut în general. Această întrebare pare să i se fi lămurit abia în ultimele săptămâni din an. Căci pe 2 ianuarie 1906 (GA 93), odată cu conferința despre arta regală în formă nouă, de acum prima conferință ținută în comun pentru bărbați și femei, a fost rotunjită constituirea interioară a cercului. Atunci când se spune în această conferință: „... și chiar dacă astăzi francmasoneria poate fi desemnată doar drept caricatură a marii arte regale, noi nu trebuie să deznădăjduim în strădania de a trezi din nou forțele ce dormitează în ea; o muncă ce ne revine, într-un domeniu ce se desfășoară în paralel cu munca teosofică”, această afirmație dobândește o motivare mai detaliată printr-o afirmație rostită în cadrul unei conferințe despre francmasonerie ținută la Bremen, la puțin timp după aceea, pe 9 aprilie 1906. Conform acesteia, există o relație interioară între teosofie și francmasonerie în măsura în care teosofia reprezintă latura mai ideatică, mai studioasă, iar partea masonic-cultică latura mai practică a lucrării esoterice.
Însă în timp ce în lumea francmasonă ceremoniile și acțiunile formelor de ritual nu mai sunt înțelese, teosofia ar putea să vorbească din nou despre adevărul interior al acestor ceremonii, despre spiritul care stă la baza ceremoniilor și simbolurilor.14
14 Dintr-o notiță de Marie Steiner-von Sivers. Vezi p.156 (notă din 9 aprilie 1906).
O altă mărturie pentru faptul că el nu acționa în mod arbitrar este afirmația sa verbală ce a fost transmisă, conform căreia sarcina de a salva Serviciul Misraim pentru viitor i-a revenit pe baza cercetărilor sale oculte de atunci, privitoare la curcubeu; nu se primește o răsplată, ci o sarcină grea.
În ce anume consta greutatea acestei sarcini se pare că nu a explicat în mod direct. Dar ea ar putea fi văzută în corelație cu acea afirmație cu greutate, făcută în conferințele de pregătire: „Eu mi-am rezervat faptul de a realiza o unificare între cei din neamul lui Abel și cei din neamul lui Cain” (Berlin, 23 octombrie 1905, conferința pentru bărbați, GA 93). Această intenție – de a depăși prin intermediul impulsului christic polarizarea care a avut loc la originea omenirii pământene, în cele două curente principale care tind în direcții opuse – nu a stat doar la baza muncii pentru cultul cunoașterii, ci a întregii sale activități.
Afirmația că sarcina îi revenise pe baza cercetării sale privitoare la curcubeu este motivată într-un anumit fel prin menționarea ei în cadrul conferințelor care au fost ținute în timpul în care era pregătit cercul de lucru pentru cultul cunoașterii. Aici se spune:
„Curcubeul are o semnificație deosebită în înțelepciunea ocultă. Cunoașteți curcubeul care apare după potop. Acum găsim acest simbol repetat în miturile nordice. [Un curcubeu duce din Walhalla spre Pământ.]
Aceasta înseamnă trecerea de la timpul atlantean la cel postatlantean. În timpul atlantean, aerul era mult mai dens, apa mult mai subtilă decât astăzi; un curcubeu nu era posibil în timpul acela. Era în realitate un regn al cețurilor, un Niflheim. În nord crește neamul omenesc dinspre mase de cețuri. Din acest regn al cețurilor trebuiau să se formeze masele de apă care au inundat continentul Atlantida. Un curcubeu nu a existat, așadar, în perioada atlanteană. Cercetarea ocultă a investigat ce înseamnă această explicație” (Berlin, 5 mai 1905, GA 92).
Într-o conferință ținută la o jumătate de an după aceasta, la întrebarea dacă despre Noe și potop s-ar mai putea spune ceva mai mult, el a răspuns:
„Întrebarea referitoare la Noe are legătură cu cercetările mele oculte cele mai recente. Nimeni nu va găsi în Luzifer15 ceva ce nu știam încă pe atunci când am scris articolul. Dar acum știu ceva mai mult. Acum mi-au devenit clare și distincte condițiile climatice. Am învățat să înțeleg ceva ce aș fi prezentat deja pe atunci, dacă aș fi înțeles lucrul acesta pe atunci. Locul lui Noe l-am considerat pe atunci în sens alegoric. El îmi era o imagine pentru semnificația sufletească profundă. Dar acum știu că acest curcubeu din Biblie corespunde cu un fapt real.
Pe vechea Atlantidă existau alte condiții climatice. Împărțirea în aer și apă era altfel..., așa încât se află faptul că pe vechea Atlantidă nu era încă posibilă formarea unui curcubeu. Astfel de condiții au devenit posibile de-abia treptat, atunci când Atlantida s-a scufundat și s-au ridicat noile continente. Acum, se sugerează [în Biblie] felul în care curcubeul apare din potop.” (Berlin, 22 octombrie 1905, răspuns la întrebări.)
15 Este vorba despre revista „Luzifer”, mai târziu „Lucifer-Gnosis” și despre scrierile apărute în ea: Din Cronica Akasha, GA 11; vezi articolul „Strămoșii noștri atlanteeni”.
Dacă formulăm întrebarea: ce poate să aibă în comun sarcina de a salva Serviciul Misraim cu cercetarea asupra curcubeului, atunci rezultă un răspuns în cazul în care caracterizarea serviciului Misraim drept „acțiunea de unire a dimensiunii terestre cu cea cerească, a celei vizibile cu cea invizibilă” (Berlin, 16 decembrie 1911)16 este tradusă în imaginea unui arc de pod. Atunci devine imediat eligibilă corelația dintre cercetarea despre curcubeu și Serviciul Misraim. Căci pe de о parte curcubeul a fost considerat dintotdeauna simbol al acestui pod ce se arcuiește dinspre invizibil spre vizibil, iar pe de altă parte, intenția fundamentală a lui Rudolf Steiner s-a îndreptat de la bun început în direcția construirii unor astfel de poduri pentru toate domeniile.
16 Vezi p.110
Cum ar trebui să fie abordată construirea de poduri în domeniul artei, în contextul noului Serviciu Misraim, rezultă din scrisoarea către Marie von Sivers din 25 noiembrie 1905, în care se spune despre afilierea la vechiul curent Misraim, care avusese loc cu o zi înainte: „Ar fi acum sarcina de a aduna viața masonă din formele externalizate și a o naște din nou (...), a configura spiritul religios în formă frumoasă din punct de vedere senzorial.”17
17 A se vedea scrisoarea de la pagina 92.
Prima ocazie pentru acest lucru a apărut curând după aceea când, de Rusaliile din 1907, desfășurarea congresului anual al Federației Secțiunilor Europene ale Societății Teosofice era în sarcina Secțiunii Germane, iar acesta a fost configurat atunci după modelele, schițele și indicațiile lui Rudolf Steiner, încât a putut fi mijlocită o trăire armonioasă din punct de vedere științifico-artistico-religios. Și curcubeul a apărut în imaginile de sigilii din Apocalipsa lui Ioan, pictate după schițele lui Rudolf Steiner și anume, față de redările sale tradiționale, ca un element nou. Iar prin reprezentarea scenică a Dramei Sacre din Eleusis, care înseamnă din punct de vedere cultural-istoric nașterea artei dramatice în Europa, trebuia, chiar și numai într-o formă oricât de slabă, să fie realizată o „legătură cu vechea ființă a misteriilor”18.
18 A se vedea Bilder okkulter Siegel und Säulen. Der Münchner Копgreß Pfingsten 1907 und seine Auswirkungen (Imagini de sigilii oculte și coloane. Congresul de la München de Rusalii 1907 și efectele sale), GA 284.
Această din urmă indicație conține o nuanță deosebită, prin transmiterea faptului că prin ritul Misraim trebuiau reînnoite Misteriile Eleusine.19 Fondatoarea acestor cele mai vestite misterii ale Antichității, zeița Demetra, personifica pentru greci același lucru precum Isis pentru egipteni.
19 Conferință, Dornach, 20 septembrie 1916, GA 288.
La puțini ani după congresul de la München de Rusalii 1907 a luat naștere prima dramă-misteriu a lui Rudolf Steiner și s-a început ridicarea unei construcții proprii pentru aceasta. După ce fuseseră create pentru aceasta în scurt timp o bogăție de noi forme artistice, acestea au fost caracterizate, la fel ca însăși știința spiritului, drept o „sinteză între cuprinderea cerului și a Pământului”17. Așadar, din nou – figurat vorbind – ca un pod. Mai târziu a folosit chiar el însuși expresia de a face un pod. Pentru ilustrarea faptului cum chiar arta ar fi o reprezentantă remarcabilă spre realizarea unui pod între dimensiunea invizibilă și cea vizibilă, pentru că ea face ca ceea ce rămâne de obicei sufletește în interior să fie observabil într-o întrupare exterioară, el a spus – privind retrospectiv asupra strădaniei sale de douăzeci de ani ca, împreună cu Marie Steiner-von Sivers, „să lase curentul ocult să se reverse în artă” – cuvintele: „Tot ceea ce a luat naștere aici în mișcarea antroposofică a luat naștere din impulsul de a întinde un pod încoace, dinspre spiritual înăuntrul fizicului.”20
20 Conferință, Torquay, 20 august 1924, GA 243.
Așadar, dacă atât în spatele antroposofiei ca știință despre spirit, cât și în spatele limbajului artistic de forme ce a fost creat din ea exista intenția de a întinde un pod dinspre invizibil spre vizibil, atunci aceasta exista și în spatele strădaniilor de a construi viața socială pe noi cunoștințe. Acest lucru se poate citi tocmai în faptele legate de constituirea Noului Serviciu Misraim.
21 Scrisoare către Sellin.
Constituirea s-a desfășurat cu totul independent de negocierile care au fost duse cu Reuß cu privire la împuternicirea legală pentru conducerea autonomă și cu totul independentă a unui cerc de lucru. Dacă negocierile nu ar fi dus la niciun rezultat, Rudolf Steiner și-ar fi organizat cercul de lucru și fără să țină cont de continuitatea istorică. Pregătirile începuseră deja cu mult timp înaintea inițierii negocierilor – și anume imediat după ce, la mijlocul lui mai 1904, reglementase cu Annie Besant la Londra chestiunile exterioare cu privire la prima secție a Școlii Esoterice –: printr-o serie de conferințe care s-au întins din 23 mai 1904 până pe 2 ianuarie 1906 (Legenda Templului și Legenda de Aur, GA 93), și printr-un curs ce conținea 31 de conferințe, ținut din septembrie până în noiembrie 1905 (Grundelemente der Esoterik – Elemente fundamentale ale esoterismului – GA 93a).
Când și cum a orientat Rudolf Steiner membrii secțiunii germane cu privire la intenția sa de a organiza un mod de lucru în domeniul cultului cunoașterii, despre aceasta nu există documente. Doar dintr-o scrisoare a unui membru din Leipzig22 din 17 februarie 1905 se poate deduce că vorbise cu el despre faptul „că va încerca în următoarea perioadă să introducă învățăturile oculte ale teosofiei în cadrul francmasoneriei”, unde bineînțeles că era vorba despre francmasoneria ca și chestiune și nu ca organizație. Căci el se exprimase deja în conferința sa de la Berlin din 16 decembrie 1904 (GA 93): „Dacă auziți ceva despre orientarea germană Memphis-Misraim, atunci nu trebuie să credeți că acest lucru are deja o însemnătate pentru viitor. Este doar cadrul în care poate fi pus cândva un tablou bun.” Mai departe este reținut faptul că în încheierea conferinței sale de la ramura din Berlin, din 16 octombrie 1905 (GA 90b), a anunțat că la adunarea generală a secțiunii germane, stabilită pentru 22 octombrie, vroia să vorbească despre întrebări în legătură cu francmasoneria și că de aceea puteau să fie invitați pe cât de mult posibil și membri din afară. În adunarea generală el a anunțat apoi că în ziua următoare va vorbi „conform vechii uzanțe”, care va fi depășită mai întâi în concepția teosofică, separat pentru domni și pentru doamne, despre întrebări oculte în legătură cu francmasoneria. În continuare, cu aceasta pregătind tema zilei următoare, a vorbit despre raportul fundamental al Societății Teosofice cu ocultismul. În dimineața următoare (23 octombrie, GA 93) a urmat mai întâi pentru bărbați, apoi pentru femei o conferință despre francmasonerie și dezvoltarea omenirii.
22 Rudolf Jahn, din 1905 până în 1908, conducător al ramurii din Leipzig.
Două zile mai târziu, pe 26 octombrie, a fost dezvoltată – într-adevăr nu în corelație exterioară, dar cu atât mai mult interioară cu intențiile muncii pentru cultul cunoașterii – pentru prima oară, și anume într-o conferință publică, legea socială principală a viitorului: că munca trebuie, pe de o parte, să fie eliberată de caracterul ei de marfă, prin faptul de a fi separată de plată, iar pe de altă parte că ea poate să fie astfel sacralizată ca o jertfă a fiecăruia față de totalitate. În viitor se va munci de dragul semenilor, pentru că ei au nevoie de produsul muncii noastre.23
23 Conferință ținută la Berlin, pe 26 octombrie 1905 (GA 54), Die soziale Frage und die Theosophie (Chestiunea socială și teosofia), tipărită în Beiträge zur Rudolf Steiners Gesamtausgabe (Contribuții la ediția de Opere complete ale Rudolf Steiner) nr. 88. În scrierea Theosophie und soziale Frage (Teosofia și chestiunea socială) (astăzi Geisteswissenschaft und soziale Frage – Știința spiritului și chestiunea socială), care începea în numărul din octombrie 1905 al revistei Lucifer-Gnosis (GA 34), legea socială principală este tratată abia în continuarea a treia, care a apărut abia după un an, în septembrie 1906.
Corelația dintre așezarea în public a acestei legi sociale principale a viitorului și începutul muncii pentru cultul cunoașterii rezultă pe de o parte din semnificația gândirii în imagini pentru viața socială, pe de altă parte, din motivul care stă la baza muncii pentru cultul cunoașterii, de a impulsiona înspre o acțiune socială altruistă, din auto-răspundere morală, așa cum fuseseră date cândva din misterii îndrumările pentru viața morală. Astfel se pot recunoaște, în sensul cuvintelor lui Goethe „Nimic nu-i înăuntru, nimic nu-i afară, căci ce e înăuntru este și afară”, constituirea Noului Serviciu Misraim și publicarea în același timp a legii sociale principale din viitor drept doi poli ce aparțin de unul și același impuls. Intenția de a întinde un pod poate fi percepută limpede aici.
Odată cu conferința ținută în comun pentru bărbați și femei, din 2 ianuarie 1906 (GA 93), despre arta regală în formă nouă, a fost rotunjită constituirea interioară. Într-o altă zi a urmat convenirea în scris cu Reuß, conform căreia Rudolf Steiner era îndreptățit să organizeze un cerc de lucru simbolic-cultic autonom. Pentru primirea femeilor era autorizată Marie von Sivers, deși femeile și bărbații au avut de la bun început întotdeauna aceleași drepturi în cercul de lucru al lui Rudolf Steiner. Cu privire la aceasta, se găsește în notițele de la conferința despre francmasonerie ținută la Bremen în 9 aprilie 1906, pe care le-a făcut pentru sine Marie von Sivers, următoarea notiță lămuritoare: „Pentru că francmasonul vroia să știe femeia țintuită de familie, el a exclus-o din lojă. Pe planuri mai înalte s-a întâmplat ceva ce face să fie necesar ca acum femeia să fie atrasă în întreaga muncă de cultură. În colaborarea ocultă dintre bărbat și femeie constă viitoarea însemnătate a francmasoneriei. Excrescențele culturii masculine trebuie să fie înfrânate prin forțele oculte ale femeii.”24
24 Într-o scrisoare (fără dată) de la Paula Moudrá, o scriitoare din Boemia, care vorbise în noiembrie 1907 la Praga cu Rudolf Steiner pentru admiterea ei și fusese solicitată de el să-i adreseze și o cerere scrisă, se spune: „Ați indicat asupra unui eveniment important în lumea astrală în noiembrie 1879, după care femeia este lăsată acum să vină la inițiere. consider că este extrem de important că apropierea mea de dumneavoastră și rugămintea pentru admitere au avut loc tocmai în noiembrie 1907.”
De la începutul anului 1906 s-a și lucrat de acum, peste tot unde se aflau elevi esoterici ai lui Rudolf Steiner, pentru cultul cunoașterii. Primele loje care au fost organizate au fost cele din Berlin, Köln, Leipzig, München și Stuttgart. După admiterea celui de-al 100-lea membru la sfârșitul lui mai 1907, conducerea ritului Misraim din Germania a trecut asupra lui Rudolf Steiner, conform convenției. Începând de atunci, el a reprezentat spiritual și istoric, din punct de vedere legal, cu totul singur Serviciul Misraim, până ce l-a declarat dizolvat după izbucnirea Primului Război Mondial în vara lui 1914. Până atunci fuseseră admiși aproximativ 600 de membri.
25 Din prefața lui Rudolf Steiner la cartea lui Karl Heise, Entente-Freimaurerei und Weltkrieg (Francmasoneria Antantei și războiul mondial), Basel, 1919, retipărită în Contribuții la ediția de Opere complete ale lui Rudolf Steiner, nr. 24/25, Paște 1969.
În prezentarea pe care o face Rudolf Steiner în autobiografia sa, Cursul vieții mele, despre organizația pentru cultul cunoașterii, se spune că aceasta a adormit odată cu izbucnirea războiului în vara lui 1914, pentru că în ea, deși nu exista nimic dintr-o societate secretă, ar fi fost totuși considerată că este una. Marie Steiner relatează în scrierea ei „War Rudolf Steiner Freimaurer?” (A fost Rudolf Steiner francmason?) că el a declarat atunci organizația drept anulată și ca semn pentru aceasta ar fi rupt documentul care se referea la ea.26 Acest ultim gest probabil că a fost făcut pentru că lui îi devenise clar, prin izbucnirea războiului, că francmasoneria, în calitate de „lucru care a fost inițial bun și necesar”, care trebuia să îi slujească fără nici o diferență întregii omeniri, a fost pusă prin anumite societăți occidentale secrete în serviciul „egoismului popoarelor și al intereselor egoiste ale unor grupuri singulare de oameni”.27
26 A nu se confunda cu „Vertrag und brüderliches Übereinkommen (Contract și convenție frățească) de la p. 95 din volumul de
față.
27 Vezi supra nota 25.
Acest abuz în scopuri politice speciale era cel despre care considera că este și el răspunzător pentru dezvoltarea catastrofală produsă prin războiul mondial în 1914 și pe care îl condamna cu severitate, în conferințele din anii de război, din 1914 până în 1918, se găsește prezentat acest lucru în detaliu.28 Pe atunci conta nespus de mult pentru el să contribuie cât mai mult posibil la formarea unei judecăți despre fundalurile oculte care au condus la izbucnirea războiului și mai ales la o clarificare deschisă a întrebării referitoare la vina pentru război. De aceea a și scris o prefață la lucrarea Entente-Freimaurerei und Weltkrieg (Francmasoneria Antantei și războiul mondial) de Karl Heise, atunci când a fost rugat de acesta. Oricât de bună sau de proastă ar fi această scriere, în orice caz a fost prima încercare de a dovedi cu documente exterioare tendințele evidențiate de Rudolf Steiner.
28 A se vedea seria de șapte volume Kosmische und menschliche Geschichte (Istorie cosmică și umană), îndeosebi „Zeitgeschichtliche Betrachtungen. Das Karma der Unwahrhaftigkeit” (Considerații istorice. Karma lipsei de veridicitate) GA 173, GA 174. Prima și a doua parte „Mitteleuropa zwischen Ost und West” (Europa Centrală între Est și Vest) GA 174a și „Die geistigen Hintergründe des Ersten Weltkrieges” (Fundalurile spirituale ale Primului Război Mondial), GA 174b.
Condamnarea severă de atunci a tendințelor politice speciale a anumitor societăți secrete din Occident bineînțeles că nu se referea la chestiunea masonă ca atare. Acest lucru se confirmă, de exemplu, și prin faptul că la scurt timp după încheierea războiului l-a sfătuit pe un membru al organizării sale simbolic-cultice „adormite” să se lase admis în francmasonerie. Acest lucru reiese din scrisoarea acestuia către Rudolf Steiner din 25 februarie 1919, în care se spune, printre altele: „Pe 13 februarie m-am lăsat admis în Ordinul francmason, urmând de asemenea sfatul dumneavoastră. Și anume m-am alăturat lojei ioanite „De la Stâncă la Mare”, care aparține de Uniunea Marii loje naționale din statele prusace, denumită „La cele trei Sfere ale Lumii”, aceeași lojă de care aparțin și prietenii noștri A.W. Sellin și Kurt Walther, precum și Hackländer din Wandsbeck. Sper că pe parcursul timpurilor îmi va fi dat să trezesc și să mențin treaz în acest cerc interesul pentru ocultismul de orientare antroposofică. Fie ca în curând și în comunitatea noastră ocultă să se facă posibilă reluarea întâlnirilor!”29
29 Johannes Geyer, pe atunci pastor în Hamburg, începând din toamna anului 1919 cadru didactic la Școala Liberă Waldorf din Stuttgart. Din 1912 aparținător de Școala Esoterică a lui Rudolf Steiner. Conform schiței biografice din Der Lehrerkreis um Rudolf Steiner în der ersten Waldorfschule (Cercul de cadre didactice din jurul lui Rudolf Steiner în prima școală Waldorf), Stuttgart 1977, se pare că a susținut în contexte francmasone numeroase conferințe despre originile spirituale ale simbolicii francmasone din perspectiva antroposofiei lui Rudolf Steiner și astfel și-a câștigat o înaltă recunoaștere.
Toleranța față de chestiunea masonă s-a exprimat iarăși la câțiva ani după aceea, când a apărut întrebarea în 1923, cu ocazia formării Societății naționale engleze, dacă bărbatul care era prevăzut pentru funcția de secretar general putea fi într-adevăr luat în considerare, întrucât era francmason, iar Rudolf Steiner a răspuns la ea în modul următor:
„(...) Eu am spus întotdeauna când a fost vorba de a veni din vreo altă mișcare – deci în acest caz era vorba despre francmasonerie – înăuntrul mișcării antroposofice: Realmente nu este vorba despre ceea ce este cineva într-o altă mișcare, ci despre faptul că atunci când intră în această mișcare antroposofică el este un bun antroposof. Așadar, realmente nu este vorba de faptul că cineva mai aparține în afară de aceasta și la o breaslă a pantofarilor sau a lăcătușilor. Eu nu compar, eu spun doar lucrul principial: Faptul că aparține de o breaslă de pantofari sau de lăcătuși și așa mai departe nu depreciază neapărat în vreun fel ceea ce este antroposofie în el. Dacă este un bun antroposof, atunci acest lucru este cel care contează pentru mișcarea antroposofică. Dacă în afară de aceasta mai este un francmason bun sau prost sau de mijloc, acest lucru nu o interesează deloc pe Societatea Antroposofică. (...) Ar fi o judecată lipsită de înțelegere dacă în general valoarea ca antroposof a unui membru s-ar face dependentă de faptul că el este francmason sau nu.
Am spus [deja odată] faptul că un număr de membri, chiar dintre cei mai vechi și mai valoroși, sunt francmasoni. Nici nu îmi pot închipui din ce ar putea să crească vreo opreliște, pornind de la vreo formă a francmasoneriei, pentru apartenența la Societatea Antroposofică. Nici nu pot să-mi reprezint acest lucru. Găsesc că mișcarea antroposofică vrea să fie ea însăși ceva. Nu-i așa, ea nici nu ar putea fi roditoare în lume, dacă nu ar acționa pozitiv din sine însăși, – permiteți-mi să folosesc această expresie – din sămânța ei. Acest lucru contează, ce anume produce pozitiv. Cum arată acum lucrurile când se compară cu una sau cu alta, acest lucru nu contează. Dacă îmi cumpăr un costum, este vorba ca el să corespundă gustului meu, să provină din intențiile mele. Ce are de-a face cu aceasta, dacă vine cineva și spune: Costumul nu arată la fel ca acela pe care îl poartă celălalt. Nu este realmente deloc vorba de a îmbrăca haina celuilalt, ci pe a sa proprie. Căci nu îmbrăcăm, atunci când devenim antroposofi, francmasoneria. Deci este de fapt cu totul imposibil să emitem această judecată.
Dar altceva se află, desigur, în spatele unui asemenea lucru. După părerea mea, antroposofia tocmai că nu este – iertați-mă că spun asta așa – chiar întotdeauna prețuită destul de mult de către membri. Există o astfel de tendință în omenirea din prezent, că mereu este prețuit mai mult lucrul care este mai vechi, care are mai multe acțiuni pe lângă el, care se poartă mai secretos și așa mai departe, iar ceea ce apare deschis și cinstit este apoi estimat după măsura acțiunilor și altele asemenea, care așa își dau o prestanță într-un mod nedefinit. Este un fel de desconsiderare a mișcării antroposofice, dacă este taxată astfel încât să se spună că poate să i se dăuneze prin faptul că unul sau altul dintre membri provine dintr-una sau alta din celelalte mișcări. Căci ea ar trebui să fie îngrozitor de slabă dacă ar fi să fie deteriorată prin astfel de lucruri!”30
30 Londra, 2 septembrie 1923, GA 259.
31 Cursul vieții mele, a se vedea la p. 111 din volumul de față.
Era aici vorba pentru Rudolf Steiner în primul rând nu de principiul de a ține secret, ci mai mult de diferența fundamentală dintre modul său de lucru simbolic-cultic și cel din așa-numitele „societăți secrete”. El a considerat că este o cerință principală faptul ca ceea ce exprimă simbolurile, semnele, gestul și cuvântul etc. să poată să fie și înțeles prin explicații corespunzătoare, provenite dintr-o reală vedere spirituală. Prin „explicare” nu ar fi de înțeles însă faptul că se spune că acest simbol înseamnă asta și acel simbol înseamnă aceea, „căci atunci se poate pretinde orice chestie în fața oricui”, ci învățământul ar trebui să fie de așa fel, încât „pentru început, din mersul dezvoltării Pământului și al omenirii sunt dezvăluite tainele și apoi din acestea se lasă să apară simbolica”, adică mai întâi trebuie să fi fost înțeles ceea ce poate cuprinde rațiunea: conținutul științei spiritului.
În schimb, lucrul cu simpla privire asupra simbolicii, așa cum este cultivat astăzi, de regulă, în societățile oculte, ar fi o continuare ce nu mai e îndreptățită a lucrurilor care au fost îndreptățite în epocile anterioare. Căci atunci omul dispunea de o mai puternică sensibilitate a trupului său eteric, prin care putea să ajungă la o trăire interioară corespunzătoare. Pentru omul din epoca modernă a sufletului conștienței, pentru care a devenit esențială, în locul trupului eteric sensibil, rațiunea care este legată de creierul fizic, simbolurile, semnele, gesturile și cuvântul trebuie să rămână ceva exterior; el nu le poate lega de sufletul conștienței. Cu toate acestea, ele acționează asupra trupului eteric, adică asupra inconștientului. A acționa asupra inconștientului fără a trece mai întâi prin conștiență nu este permis în timpul nostru. Căci urmarea acestui lucru este că,
„dacă se vrea, oamenii pot fi făcuți unelte ascultătoare pentru tot felul de planuri, într-un mod cu totul de la sine înțeles. Căci atunci când prelucrați trupul eteric fără ca omul să știe, decuplați aceleași forțe pe care le-ar avea în rest în rațiunea sa, dacă nu îi dați atunci rațiunii ceva ce astăzi trebuie să fie știința spiritului. Pe aceasta o decuplați și faceți atunci din asemenea frății un instrument pentru cei care vor să-și urmeze planurile lor, țelurile lor. Puteți atunci să folosiți în același timp asemenea frății, într-un fel, pentru a urmări oarecare țeluri politice, sau puteți să constituiți dogma că «Alcyone» ar fi purtătorul fizic exterior al lui Christos Iisus.32 Iar cei care sunt astfel pregătiți se vor face instrumente pentru a purta asta în lume. Atunci nu e nevoie decât să fii în modul corespunzător necinstit și nedrept, și apoi se pot atinge tot felul de lucruri pe această cale, prin faptul că mai întâi îți creezi instrumente.
Iar acum – nu-i așa, lucrurile rezultă toate din adevărata cunoaștere –, cel care știe cum se distinge a cincea perioadă postatlanteană de a patra perioadă postatlanteană – iar acest lucru se spune la noi tot mereu și mereu –, acela știe, doar, de ce trebuie să fie așa, că mai întâi trebuie să fie prezentă cunoștința cu știința spiritului și de-abia apoi poate să fie dată introducerea în simbolică. Acolo unde într-adevăr este luată în serios o mișcare din știința spiritului, bineînțeles că este respectat acest mers al lucrurilor. Căci cel care a cunoscut chiar și numai ceea ce scrie, de exemplu, în «Teosofia» mea sau în «Știința ocultă» și a încercat să le priceapă, acela nu va putea niciodată să sufere vreun prejudiciu din cauza vreunei transmiteri de simboluri” (Berlin, 4 aprilie 1916, GA 167).
32 Alcyone = nume din cadrul Ordinului, dat lui Jiddu Krishnamurti (1895-1986), pentru care a fost fondat Ordinul „Star of the East” de către Annie Besant și C.W. Leadbeater. Krishnamurti, care pe atunci era foarte tânăr, a fost proclamat purtătorul pentru așteptata nouă naștere a lui Christos ca învățător al lumii, ce urma să vină. Ordinul s-a extins repede în toată lumea teosofică. Doar Rudolf Steiner a respins în mod energic acest lucru, ca pe o nerozie ocultă. De aceea secțiunea germană condusă de el a fost exclusă oficial din Societatea Teosofică în 1913. Krishnamurti a dizolvat apoi el însuși Ordinul Steaua Orientului în anul 1929 și s-a distanțat public de rolul care fusese gândit pentru el. Și legătura sa cu Societatea Teosofică a desfăcut-o deoarece, conform concepției sale, pentru dezvoltarea spirituală orice organizație ar putea fi numai o piedică.
În spatele aversiunii epocii noastre față de așa-numitele „societăți secrete” ar putea să stea astfel, instinctiv, trăirea îndreptățită a faptului că nu este legitim să folosești acțiuni de ceremonie pentru scopuri speciale. Rudolf Steiner a condamnat mereu acest lucru cu severitate, dar a și subliniat atunci faptul că acest lucru nu este nicidecum valabil pentru toate uniunile, ci numai pentru unele oculte.
Pe baza celor prezentate și a faptului că în activitatea sa simbolic-cultică totul era îndreptat spre aspectul general-uman și spre capacitatea de a putea pătrunde în simbolica de cult într-un mod deplin conștient – de aceea și denominația „cultul cunoașterii” –, poate să se înțeleagă motivul pentru care voia să știe că cercul lui nu este înțeles ca „societate secretă”, în ciuda obligației membrilor de a păstra secretul.
