„O, iubiți mei prieteni, în acea lume spirituală, care se află în jurul nostru la fel precum lumea fizică, trăiesc de asemenea o existență actuală acele ființe sufletești umane, care acum nu sunt într-un corp fizic, ci probabil mai au încă de așteptat decenii, secole până la următoarea lor încorporare pământească. Aceste suflete sunt aici, așa cum suntem noi, oamenii fizici pe pământ. Iar în ceea ce se întâmplă aici printre noi, oamenii fizici, în ceea ce noi numim mai târziu viață istorică, acționează nu numai oamenii pământești, acționează și acele forțe ce se întind până aici, venind de la oameni care în prezent se află între moarte și o nouă naștere. Aceste forțe sunt aici. După cum noi ne întindem mâinile noastre, tot astfel aceste ființe își întind mâinile lor spirituale în prezentul nemijlocit. Iar o istorie care înregistrează doar documente care tratează lucrurile pământești, este o istorie deșartă, căci adevărata istorie care se desfășoară pe pământ este cauzată în același timp și de forțele celor aflați între moarte și o nouă naștere, care acționează din lumea spirituală în lumea de aici. Noi colaborăm și cu oamenii neîncorporați pe pământ.”
„Cunoașterea omului nu poate fi dobândită fără a fi orientată spre om ca organism temporal. Dacă luați orice membru al mâinii drepte, acesta se află în interacțiune cu fiecare alt membru al acestui organism spațial din ființa umană printr-o organizare interioară generală. Dar dacă te uiți la ceea ce este omul mai întâi în copilărie, apoi în copilăria de mai târziu, în adolescență și tinerețe, la maturitate, la vârsta mijlocie, apoi la bătrânețe – totul este din punct de vedere temporal într-o legătură intimă. Și cine, ca educator și profesor, privește numai la viața prezentă a copilului, la copilul de opt până la nouă ani, nu își îndeplinește în sensul deplin datoria sa. Numai cel care știe că ceea ce îi face copilului de șapte sau opt ani continuă să lucreze în organismul temporal, care este o unitate – formată din copil, omul de vârstă mijlocie, omul la bătrânețe –, și că ceea ce se aprinde în suflet în copilărie continuă să lucreze, dar se schimbă, se metamorfozează: numai cel care își poate forma o idee despre modul în care lucrurile se modifică, se transformă, poate educa în sensul corect al cuvântului.”
„Dacă omul de astăzi încearcă – și mulți o fac, aș putea spune în detrimentul cunoașterii reale – să caute legătura suprasensibilului din natura sa cu suprasensibilul lumii în același mod ca, să spunem, adepții lui Buddha, dacă, de exemplu, el ar dori prin incantarea mantrelor și prin astfel de cuvinte active lăuntric, să caute gândurile lumii care să se reveleze în Logosul interior, dacă ar vrea prin toate acestea să ajungă la suprasensibil, atunci el, ca om de astăzi, care și-a dezvoltat trupul fizic într-un mod complet diferit față de o omenirea mai veche, n-ar putea decât să-și aducă trupul fizic uman în dezordine și nu l-ar putea îndrepta către suprasensibil. Acel trup uman mai vechi, care putea fi pătruns cu exerciții în modul pe care l-am descris, nu avea încă acea fermitate, acea consistență interioară, din care ia naștere o puternică conștiență a Eului pământesc, o puternică experiență a libertății pământești. Organismul uman a devenit mai consistent. Dacă s-ar accepta astăzi o fiziologie mai precisă, precum cea dată de știința spirituală antroposofică de care este vorba aici, s-ar ști că în trupurile umane mai noi componentele solide, în special cele saline, se formează mai intens decât se formau în corpurile oamenilor antici, care puteau să facă astfel de exerciții pentru o cunoaștere mai înaltă, așa cum am descris. Prin urmare, omul de astăzi trebuie într-un alt mod să relaționeze, să pună în legătură propriul lui suprasensibil cu suprasensibilul lumii. Omul de astăzi trebuie să caute moralul, religiosul în ordinea cosmică într-un alt mod decât în vremurile mai vechi.
De aceea, știința spirituală, despre care vorbesc aici, caută să intre în lumea suprasensibilă din două părți: în primul rând din partea gândirii, dar în al doilea rând și din partea voinței.”
„În vreme ce în viața obișnuită prevalează judecata, reflecția, pentru lumile superioare este necesară o exersare prealabilă a gândirii, care trebuie să ajungă la asemenea cote de dezvoltare încât acolo să poată decide nemijlocit dacă ceva este corect sau fals. O bună pregătire în vederea dobândirii unei contemplări nemijlocite este ceva ce trebuie însușit și care în viața curentă nu există decât într-o măsură foarte mică. În viața noastră obișnuită, majoritatea oamenilor țipă dacă se înțeapă cu o andrea sau dacă li se toarnă apa fiartă pe cap. Dar să ne întrebăm câți oameni au o senzație de durere atunci când cineva debiteatză prostii. Pentru marea majoritate a oamenilor acest lucru este foarte suportabil. Cine vrea să evolueze pentru dobândirea unei percepții nemijlocite, în sensul de a fi în măsură să discearnă că un lucru este corect iar un altul fals, trebuie să se antreneze în așa fel, încât când ceva este greșit să-l doară, iar adevărurile care-l întâmpină încă din lumea fizică să-i producă plăcere și bucurie.
Învățarea acestor lucruri este necesară mai presus de oricare alte eforturi; ea se află într-o anume relație cu efortul extenuant al pregătirii în vederea pătrunderii în lumile superioare. A trece cu indiferență pe lângă eroare și adevăr este o atitudine mult mai comodă pentru sănătate, decât atunci când, punând mâna pe un jurnal, simți durere pentru prostiile înșirate acolo. Mâhnirea și durerea față de ceea ce este respingător, neadevărat și rău, chiar și când nu ne privește în mod direct, bucuria față de frumos, adevăr și bine, chiar și atunci când nu este vorba de noi înșine, toate aceastea fac parte din antrenamentul pe care trebuie sa-l facă oricine vrea să ajungă să gândească cu inima.”
„Cel care cunoaște antroposofia va remarca faptul că adevărurile reprezentate se încadrează în contextul întregii antroposofii. Și el va găsi o confirmare a unui nou adevăr pe care îl aude în ansamblul pe care l-a cunoscut deja. Și viceversa: Noul adevăr va acționa asupra a ceea ce auzise el deja. Și așa se înfăptuiește prin antroposofie o creștere continuă în convingerea despre adevărul antroposofiei. Omul poate fi convins pe moment de un adevăr matematic, dar acesta nu prinde viață datorită acestui fapt. Adevărul antroposofic este viață, și de aceea convingerea nu se încheie într-o clipă, ceea ce înseamnă că ea trăiește și crește neîncetat. Aș spune că pentru început, convingerea antroposofică este foarte mică, situație în care omul este încă întru totul nesigur, în care el are aproape numai credință, sau doar credință; dar apoi această convingere crește treptat prin aceea că omul cunoaște tot mai mult și convingerea devine tot mai sigură. Iar această creștere a convingerii antroposofice este tocmai o mărturie a vieții sale lăuntrice.”
„Acesta era un adevărat exerciţiu sufletesc pe care viaţa mi-l scosese în cale, şi care-mi era trimis de destin pentru ca să pot depăşi abstractul «ori-ori» al judecăţii intelectuale. Această judecată ridică pentru suflet nişte limite în faţa lumii suprasensibile. În lumea suprasensibilă nu există fiinţe sau fenomene care să dea ocazie la asemenea judecăţi exclusiviste. În faţa suprasensibilului trebuie să devii multilateral. Nu trebuie doar să înveţi teoretic, ci trebuie să încorporezi ca obișnuință în cele mai adânci porniri ale vieţii tale sufleteşti faptul de a privi totul din cele mai diferite puncte de vedere. Astfel de «puncte de vedere» cum sunt materialism, realism, idealism, spiritualism, aşa cum sunt ele elaborate în lumea fizică de către personalităţi de orientare abstractă ca teorii vaste, ca să însemne ceva în privința lucrurilor în sine, nu mai prezintă niciun interes pentru cunoscătorul suprasensibilului. El ştie, de exemplu, că materialismul nu poate fi altceva decât modul în care se vede lumea din acel punct de vedere în care ea se arată în formă materială.”
„Viaţa este nespus de plină de înţelesuri, şi numai dacă admitem această multitudine de sensuri ale vieţii suntem în stare să îmbogăţim Eul în sensul pe care l-am expus, să-l facem din ce în ce mai puternic. Căci prin asemenea corelaţii pe care le căutăm afară în lume, dar nu le găsim în viaţa obişnuită, creşte într-un fel acest Eu şi ca reprezentare. Este foarte important să dați atenţie acestui fapt. Atunci veţi găsi că tocmai căutând corelaţiile aflate sub suprafaţa existenţei, nu scormonind, clocind în propriul interior, ci oarecum clocind în interiorul lumii, chibzuind asupra unor astfel de corelaţii, veţi găsi atunci că reprezentarea care este legată de Eu devine din ce în ce mai activă, din ce în ce mai mobilă, şi că vă vin tot mai multe idei, că vă puteți gândi la multe, multe alte lucruri decât în mod obişnuit. Şi aceasta este de fapt atât de important. Căci cele din cauza cărora ne îmbolnăvim atât de uşor, de la care ni se trag atâtea nemulţumiri în viaţă, constau tocmai în aceea că atât de puține ne trec prin minte privind lucrurile acestei lumi, încât prin gândurile noastre ne trasăm oarecum un cerc îngust, foarte îngust. Dacă ajungem în măsură să unim ceea ce ne apare în viaţă cu multe, multe altele, să căutăm fire îndepărtate între evenimente şi experienţe şi întâmplări, atunci Eul nostru va deveni mai puternic, atunci el se va simţi mai capabil să facă față vieții, şi ca Eu al gândurilor.”
„Mulţi întreabă iar şi iar: Cum ajung eu la un raport mai intim cu acea entitate pe care noi o numim Christos? – Nu se poate da o formulă simplă: Fă aşa sau aşa! –, ci anumite lucruri mai importante din întreaga ştiinţă spirituală sunt astăzi aşa încât îl conduc pe om în sfera lui Christos, așa cum este El acolo. Consideraţi numai faptul pe care îl cunoaştem bine: Ca om fizic, Christos a umblat pe Pământ numai în perioada Misteriului de pe Golgota. Aşadar a avea parte de El ca om fizic în evenimentele fizice, s-a putut numai pe atunci. Dacă vreţi să vă apropiaţi de El în ziua de azi, atunci trebuie căutat aşa cum trăieşte El în sfera Pământului. Numai că El nu trăieşte în contextele grosiere, ci în contextele mai subtile. Astfel încât tocmai ceea ce v-am povestit eu astăzi: căutarea de corelaţii mai subtile, mai îndepărtate, autoeducarea faţă de corelaţiile subtile și mai îndepărtate, îi poate aduce pe oameni în acea regiune a conştienţei unde îl trăiesc cu adevărat pe Christos.”
„Distingem deci trei trepte. Prima este cea a faptelor exterioare executate cu ajutorul mâinilor; a doua este cea executată prin intermediul cuvintelor rostite, iar a treia cea executată prin intermediul gândului. Iar gândul este ceva încă și mai cuprinzător decât ceea ce se realizează prin cuvintele rostite. Gândul nu mai este ceea ce este limba, ceva diferit pentru fiecare popor în parte, ci el aparține întregii omeniri.
Omul urcă astfel de la acțiunile prin cuvinte la gând, devenind prin aceasta o ființă din ce în ce mai universală. Nu există o normă generală de a acționa, o logică a acțiunilor. Fiecare trebuie să acționeze pentru el. Însă nu există o limbă pur personală. Limba aparține unui grup de oameni. Gândul aparține însă întregii omeniri. Avem astfel, începând de la particular la general, trei trepte ascendente pentru om: fapte, cuvinte, gânduri.
Când omul se exprimă prin cuvânt, el lasă în mediul înconjurător sub formă de gânduri urmele întregului spirit al omenirii; urmele unui suflet-grup al poporului drept cuvinte; urmele propriei ființe omenești drept acțiuni. Aceasta se exprimă desigur cel mai clar dacă indicăm efectele a ceea ce se execută pe fiecare din această treaptă. O individualitate este precum un fir ce străbate toate formele de manifestare personală din diferitele încarnări. O individualitate creează pentru alte încarnări. Un popor, ca o comunitate de limbă, creează pentru popoare noi. Omenirea creează pentru o nouă omenire, pentru o nouă planetă. Ceea ce face omul pentru el însuși are o însemnătate pentru încarnarea următoare; ceea ce vorbește un popor are o însemnătate pentru următoarea subrasă, pentru următoarea încarnare a poporului. Și dacă vom ajunge într-o lume în care întreaga noastră gândire nu va mai trăi ca gândire, ci va apărea în efectele acestei gândiri, aceasta va fi o nouă omenire, adică o nouă planetă. Nu putem înțelege Karma fără să cunoaștem în mare aceste puncte de vedere.”
„Pentru cine abordează aceste lucruri nu numai cu capul, ci și cu întreaga înțelegere a inimii, trebuie acum să se ivească întrebarea peste care nu se poate trece prea ușor: Cum se face oare că omul trăiește în Maya, în iluzie? Are acest lucru importanță? Oare, luat în fond, nu este ceva care te poate întrista, faptul că omul trăiește în iluzie? Nu ar fi fost mult mai corect din partea divinității și a zeilor dacă ei nu l-ar fi lăsat pe om să trăiască în iluzie, ci l-ar fi lăsat să privească în așa fel în lume încât să nu trebuiască să caute adevărul dincolo de aparențe și să nu fie nevoit să trăiască în iluzie? De ce trebuie oare ca omul să trăiască mai întâi în iluzie? – Această problemă ar putea genera o concepție despre lume foarte pesimistă, faptul că omul trebuie să trăiască în iluzie. Există, desigur, motive bine întemeiate pentru care omul trebuie să trăiască în iluzie; căci dacă omul s-ar naște de la bun început în adevăr, dacă adevărul i-ar fi dat prin naștere, dacă el nu ar trebui să-l caute, omul nu ar putea deveni niciodată o personalitate, nu ar putea deveni niciodată liber. Omul nu poate cuceri libertatea decât în cadrul sferei Pământului. Dar acest lucru îl poate face numai prin aceea că în strădania terestră el devine o personalitate. Faptul că îl întâmpină în exterior mai întâi ceea ce este încă aparență, și că el trebuie să caute partea interioară a acestui exterior, aceasta descătușează în interiorul său forțele care, treptat, îl fac o personalitate liberă în cursul a numeroase reîncarnări.”
„Examinați o acțiune omenească. Ea poate fi privită sub două aspecte: sub aspectul omului care s-a născut din tată, mamă, bunic, bunică și așa mai departe; dar acțiunea mai poate fi privită și sub un alt aspect – că în ea acționează forțe care sunt consecințele unor vieți pământești anterioare. Aici avem o ordine complet diferită, motiv pentru care ele nici nu pot fi înțelese de vreo știință naturală, adică știință a Tatălui.
Există o posibilitate de a privi două lucruri, care în esență sunt identice, chiar dacă accidental sunt diferite. Privim pe de o parte cum karma, destinul, se dezvoltă din om ca rezultat al vieților pământești anterioare; aici avem o legitate care nu este deloc o legitate naturală, dar care există. Și dacă ne uităm acum la altar, observăm că nici transsubstanțierea nu este vizibilă exterior și că ea se înfăptuiește în substanțele fizice ca realitate spirituală. În ea domnesc aceleași legi. Putem alătura două lucruri: modul în care acționează karma și modul cum se realizează transsubstanțierea. Cel care înțelege un mod îl poate înțelege și pe celălalt.”
”Îmi mai spuneam: întreaga lume din afara omului este o enigmă, adevărata enigmă a lumii, iar omul însuşi este dezlegarea.
Şi astfel, puteam gândi: omul este în stare în orice clipă să spună ceva despre enigma lumii. Dar ceea ce el spune poate oferi doar atâta din conţinutul dezlegării enigmei cât a reuşit să afle şi să cunoască el, ca om despre sine însuşi.
În acest fel, şi cunoaşterea devine un proces în cadrul realităţii, în lume apar mereu întrebări; apar mereu răspunsuri ca realităţi, cunoaşterea în om este participarea sa la ceea ce au să-şi spună fiinţele şi procesele din lumea fizică şi cele din lumea spirituală.
Dădusem de înţeles toate acestea, ba în unele locuri le spusesem chiar foarte limpede, în scrierile mele care fuseseră tipărite deja în perioada descrisă. Numai că acum ele au devenit pentru mine trăiri sufleteşti dintre cele mai intense, care umpleau ceasurile în care căutam să văd pe cale meditativă temeiurile lumii. Şi ceea ce este principal: această trăire sufletească izvora cu intensitatea ei de atunci, din faptul că mă dăruiam în mod obiectiv observaţiei senzoriale pure, netulburate de nimic. În această observaţie mie mi se deschisese o lume nouă; pornind de la ceea ce eu cunoscusem până atunci în sufletul meu, trebuia să caut acum trăirea sufletească polară, pentru a stabili echilibrul cu noul în faţa căruia mă aflam.
De îndată ce nu gândeam întreaga realitate a lumii sensibile, ci o priveam prin simţuri, mi se înfăţişa o enigmă, drept realitate. Şi în omul însuşi e dezlegarea ei.
În întreaga mea fiinţă sufletească trăia entuziasmul pentru ceea ce am numit mai târziu «cunoaştere adecvată cu realitatea». Pentru mine era clar că omul care are o asemenea cunoaştere adecvată cu realitatea nu se poate izola într-un colţ oarecare de lume în timp ce în afara lui se desfăşoară existenţa şi devenirea. Cunoaşterea a devenit pentru mine ceva ce nu ţine numai de om, ci de existenţa şi devenirea lumii; după cum rădăcina şi tulpina unui pom nu sunt ceva îndeplinit până ce nu-şi continuă viaţa în floare, tot aşa fiinţarea şi devenirea lumii nu există cu adevărat dacă nu trăiesc mai departe drept conţinut al cunoaşterii. Având în vedere această convingere, repetam de fiecare dată când se ivea ocazia potrivită: omul nu este acea fiinţă care creează pentru sine conţinutul cunoaşterii, ci el îşi oferă sufletul drept scena pe care lumea îşi vieţuieşte de-abia acum, în parte, existenţa şi devenirea. Dacă n-ar exista cunoaşterea, lumea ar rămâne neterminată.
Într-o asemenea transpunere, prin cunoaştere, în realitatea lumii, am găsit tot mai mult posibilitatea de a proteja esenţa cunoaşterii umane de părerea că, în această privinţă, omul creează în cunoaştere o copie a lumii sau aşa ceva. În concepţia mea despre cunoaştere omul devine co-creator al lumii înseşi, şi nu o fiinţă care copiază ceva ce ar putea să şi lipsească din lume fără ca prin aceasta lumea să rămână neterminată.”
„Conștiința este ceva care a intervenit într-un anumit moment. Conștiința a fost mai înainte altceva, și va deveni din nou altceva după ce sufletele omenești se vor fi dezvoltat un timp în lumina conștiinței. Noi am indicat deja cum se va modifica în viitor conștiința.
În paralel cu apariția evenimentului din fața Damascului la un mare număr de oameni în decursul secolului XX, va interveni ceva ca oamenii să învețe, atunci când au îndeplinit o faptă în viață, să privească înspre consecințele acelei fapte. Ei vor deveni mai gânditori, vor avea o imagine lăuntrică a faptei – la început doar câțiva oameni, dar apoi vor fi tot mai mulți în decursul următoarelor două până la trei milenii. După ce oamenii vor fi înfăptuit ceva, va apărea imaginea. La început ei nu vor ști ce este cu ea. Dar cei care s-au familiarizat cu știința spirituală își vor spune: Eu am o imagine! Ea nu este o imagine de vis, nu este deloc un vis, ci este imaginea a ceea ce mi se arată ca împlinire karmică a faptei pe care tocmai am săvârșit-o. Iar aceasta se va înfăptui cândva ca împlinire, ca o compensare karmică a ceea ce tocmai am făcut! – Aceasta va începe în secolul XX. Atunci, pentru om se va dezvolta capacitatea ca el să aibă imaginea unei fapte încă întrutotul îndepărtată, care nu s-a petrecut încă. Aceasta i se prezintă ca o contra-imagine lăuntrică a faptei sale, ca împlinire karmică ce va interveni cândva. Omul își va spune atunci: Eu am înfăptuit acum acest lucru. Și acum mi se arată ce trebuie să fac în compensare, și care mă va reține mereu de la desăvârșire dacă nu înfăptuiesc această compensare. – Atunci karma nu va mai fi o simplă teorie, ci ea va putea fi experimentată prin această imagine lăuntrică pe care tocmai am caracterizat-o.”
„Voința este aceeași activitate sufletească ca și gândirea, numai că încă foarte tânără, copilărească. Și când voința avansează în vârstă devine simțire, iar voința de-a dreptul bătrână este gândirea. Este doar o diferență de vârstă între voință, simțire și gândire, numai că în sufletul nostru trăiesc împreună vârstele pentru aceste activități sufletești, lucru care face chestiunea dificilă. Dar am explicat deja – trebuie doar să căutați în cartea mea Pragul lumii spirituale ce scrie despre aceasta – că de îndată ce ieșim din lumea fizică, este valabilă legea transformării, nu cea a rigidității. Acolo totul se transformă. Bătrânul devine deodată tânăr, tânărul devine bătrân și așa mai departe. Astfel încât cele trei activități sufletești să poată avea loc în noi realmente în același timp: voința, care care se arată ba ca voință tânără, ba ca voință mai în vârstă, adică ca simțire, și, de asemenea, ca cea mai bătrână voință, ca voință foarte bătrână, adică ca gândire. Acolo vârstele sunt de-a valma, totul devine fluid. Așa este în trupul eteric al omului.”
„Activitatea luciferică face voința tânără. Activitatea noastră sufletească, pătrunsă de luciferic, este voință. Dacă lucifericul predomină în activitatea noastră sufletească, dacă în sufletul nostru numai Lucifer își impune puterile, atunci aceasta este voința. Lucifer lucrează întineritor asupra întregului curent al activității noastre sufletești. Dacă, dimpotrivă, în principal Ahriman exprimă efectele sale în activitatea noastră sufletească, atunci el învârtoșează activitatea noastră sufletească, ea îmbătrânește și aceasta este gândirea. Această gândire, acest a-avea-gânduri nu este deloc posibil în viața obișnuită fără ca în trupul eteric Ahriman să-și desfășoare forțele sale. Omul nu se poate descurca în viața sufletească, în măsura în care ea se exprimă în trupul eteric, fără Ahriman și Lucifer. Dacă Lucifer s-ar retrage complet din trupul nostru eteric, atunci nu am avea foc luciferic pentru voință. Dacă Ahriman s-ar retrage complet din viața noastră sufletească, nu am putea niciodată să dezvoltăm răceala gândirii. La mijloc între ei este o regiune în care se luptă unul cu altul. Aici se se pătrund reciproc Lucifer și Ahriman, aici activitățile lor interacționează. Aceasta este regiunea simțirii.”
„Să vorbim fără rezerve, putem spune chiar fără să ne facem niciun fel de scrupul despre un anumit capitol al lumilor superioare, care să ne introducă mai profund în înțelegerea caracterului omenesc și a personalității omenești. Căci, în fond, la ce servesc toate considerațiile noastre privitoare la lumile superioare? Când vorbim despre lumea astrală, despre lumea devahanică, ca unii ce aparținem lumii fizice, în ce sens vorbim noi despre acestea? Noi nu vorbim despre aceste lumi superioare ca și când ele ar fi niște lumi cu totul străine, ca și când ele nu ar avea nicio legătură cu lumea fizică, ci noi suntem conștienți că tot ceea ce numim lumi superioare se află împrejurul nostru, că noi trăim în ele și că aceste lumi superioare penetrează în lumea noastră fizică, iar originile și cauzele tuturor faptelor care se petrec în fața ochilor noștri fizici, care se desfășoară în fața simțurilor noastre fizice, se află în lumile superioare. Astfel, noi învățăm să cunoaștem această viață, așa cum există ea în jurul nostru, cu oamenii și fenomenele ei naturale, abia atunci când luăm în considerație acest ceva invizibil, dar care se revelează în vizibil, acest ceva ce aparține altor lumi, pentru a putea judeca unde intervine el aici în lumea noastră fizică. Fenomenele normale și anormale ale vieții fizice obișnuite ne devin clare abia atunci când cunoaștem viața spirituală aflată în spatele celei fizice, viață spirituală care este mult mai bogată și mai vastă decât viața fizică, care reprezintă doar un mic sector din aceasta.”
„În noiembrie 1879 s-a câștigat pe plan astral victoria asupra lui Mammon prin intermediul lui Michael. Mammon, spiritul piedicilor, care a fost învins în spiritual, trebuie acum să fie învins și pe Pământ. Pentru aceasta trebuie să ajutăm noi. Michael, care va domni la fel ca și ceilalți timp de 400 de ani, va fi înlocuit din nou de Orifiel. Atunci se va aprinde o luptă îngrozitoare. Pentru a le ajuta puterilor bune să învingă, sunt dezvoltați teosofii de astăzi spre a deveni ajutoare ale lui Michael. Mammon are milioane de spirite drept ajutoare. Ele sunt întrupate în microbi și în bacili; frica de ei este ceva foarte întemeiat. Nu este o coincidență faptul că bacilii sunt studiați și cercetați astăzi atât de mult. Când Orifiel este biruit, atunci va fi pace. Cât de curând se va întâmpla acest lucru, depinde de noi, ajutoarele.”
„Ceea ce discut acum este ceva care ne poate atrage atenția în mod direct asupra felului cum cercetătorul spiritual ajunge încetul cu încetul la rezultatele sale și asupra faptului că este o prejudecată să gândești că cineva care a trecut pragul în lumea spirituală cunoaște așadar lumea spirituală din proprie experiență și poți să-l întrebi orice. Trebuie trăite lucrurile din nou de fiecare dată atunci când cercetătorul spiritual vorbește despre una și alta, mai ales când vorbește în public, și dă un răspuns la o întrebare – așa cum, desigur, din anumite puncte de vedere poate fi întru totul de dorit –, pe când este întrebat despre toate lucrurile din Cer și de pe Pământ și despre întregul infinit, presupunându-se: Cine se uită în lumea spirituală știe deja totul, tot ceea ce se poate ști acolo. – Este cam la fel de inteligent ca atunci când cineva ar spune: Ai ochi, cunoști Münchenul, așa că descrie-mi California! – În lumea spirituală este în mod real exact asfel încât trebuie să-ți însușești pas cu pas ceea ce trebuie cuprins și înțeles din lumea spirituală și este o naivitate să crezi că acolo nu trebuie, de asemenea, să fie toate mai întâi examinate pas cu pas. Apoi, este în lumea spirituală ceva altfel decât aici în lumea fizică. Aici, în lumea fizică, dacă, să spunem, nu ai fost niciodată în Heidelberg și vrei să descrii Heidelbergul, atunci mergi acolo, nu-i așa, te pui în mișcare. În lumea spirituală trebuie lucrurile să vină la noi, acolo trebuie să dezvoltăm în suflet puterea așteptării, puterea trăirii interioare. Lucrurile intră în câmpul nostru vizual atunci când ne-am făcut capabili pentru aceasta. Heidelbergul lumii spirituale trebuie să vină la noi, noi trebuie să ne pregătim sufletele pentru aceasta. Depinde întotdeauna într-un anumit sens de cele cu care suntem înzestrați, dacă putem afla ceva despre una și alta în lumea spirituală. Așa poate cercetătorul spiritual să fie învățat încetul cu încetul despre misterele lumii spirituale.”
„Dumneavoastră toți aveți un suflet și cu toții aveți un spirit. Acest suflet și acest spirit sunt chemate să urce cândva la treptele cele mai înalte de perfecțiune. Dar dumneavoastră ați existat și înainte să fi existat aici corpul fizic al dumneavoastră. Ați existat chiar înainte să fi coborât în prima dumneavoastră încarnare fizică. Dumneavoastră ați existat în încarnare fizică abia de pe vremea raselor hiperboreeană și polară. Anterior însă erați ființe pur sufletești. Iar ca ființe sufletești erați o parte a sufletului lumii, iar ca spirit o parte a spiritului universal al lumii. Spiritul lumii și sufletul lumii erau răspândite în jurul dumneavoastră, precum natura astăzi. După cum lumea minerală, lumea vegetală, lumea animală există în jurul dumneavoastră, tot astfel era răspândită în jurul dumneavoastră lumea sufletească și lumea spirituală. Iar ceea ce atunci era afară, este acum sufletul dumneavoastră: Dumneavoastră ați interiorizat ceea ce inițial era exterior. Ceea ce astăzi este interiorul dumneavoastră, era cândva răspândit în exterior. Aceasta a devenit acum sufletul dumneavoastră interior. Și odinioară spiritul era astfel răspândit. Iar ceea ce acum este răspândit în jurul dumneavoastră, va deveni viața dumneavoastră interioară. Ceea ce acum este regn mineral, dumneavoastră îl aspirați și va deveni interiorul dumneavoastră. Regnul vegetal va deveni interiorul dumneavoastră; pe acesta îl aspirați. Dumneavoastră veți apărea cu ceea ce vă înconjoară acum în natură, drept suflet al dumneavoastră.”
„Lumea minerală noi o percepem ca atare; ceea ce facem noi din ea, aceasta vom fi noi în viitor. Ceea ce facem noi din lumea vegetală, aceasta, de asemenea, vom fi noi. La fel este și cu lumea animală și la fel cu lumea umană. Dacă fondați un așezământ de binefacere sau contribuiți cu ceva la acesta, veți fi ceea ce ați făcut. Dacă omul nu face nimic pe care să-l poată aspira din nou din exterior în sufletul său, atunci sufletul rămâne gol. De aceea, în omenire trebuie să existe posibilitatea ca, pe cât posibil, cele trei sau patru regnuri ale naturii – căci omul aparține și el acestora –, să fie spiritualizate. Aceasta a fost misiunea societăților secrete din toate timpurile: de a introduce spirit în toată lumea exterioară.”
„Căutăm adevărul și simțim: în Adevăr suntem într-un anumit sens mulțumiți. Însă Lessing a exprimat afirmaţia, pe care Pascal o exprimase deja înaintea lui într-un mod mult mai amănunţit, într-un mod paradigmatic frumos, spunând: Dacă Dumnezeu ar avea într-o mână Adevărul deplin şi în cealaltă mână strădania după Adevăr, el ar alege strădania după Adevăr. – În spatele acestei afirmaţii se află foarte multe. În spatele acesteia se află anume faptul că fiind încarnaţi într-un trup omenesc, trebuie să avem mereu sentimentul că nu vom avea niciodată Adevărul deplin. Pentru că în trupul omenesc noi putem avea din Adevăr – căci Adevărul trăieşte în conceptele, în reprezentările străbătute de Eu –, doar ceea ce este germenul pentru următoarea încarnare. Aşadar ceea ce trăieşte în noi ca Adevăr trebuie să trăiască în aşa fel încât să fie mobil, să se găsească în strădanie. Înainte de a intra în această încarnare, noi ne-am pregătit trupul eteric în aşa fel încât el conţinea Adevărul. Dar încarnarea noastră constă tocmai în aceea că ea paralizează întregul Adevăr până la o copie, până la o imagine a Adevărului, şi această imagine este germen pentru următoarea încarnare.
Dacă ne încadrăm astfel ca oameni individuali în întreaga omenire, abia atunci poate pătrunde mulţumirea în sufletele noastre. În practică, ea nu vine fără să dezvoltăm astfel de concepte vii cum v-am expus eu ultima oară, fără să asimilăm de fapt în noi, într-o anumită măsură, concepte care nu se află la suprafaţa vieţii, care ne revelează corelaţii ale vieţii care se află departe una de cealaltă. La satisfacţie nu va ajunge în prezent nici un om care nu are un interes viu faţă de lumea sa înconjurătoare, dar un asemenea interes care caută spiritul şi corelaţiile spirituale ale lumii înconjurătoare. Cine nu vrea decât să clocească în sine, nu găseşte în sine nimic altceva decât ceea ce ne poate fi dăruit în ziua de azi până la vârsta de 27 de ani, conform evoluţiei noastră dintre moartea precedentă şi această naştere. Datorită acestui fapt, această epocă este şi cea care trebuie să se străduiască înspre libertate, pentru că omul trebuie să găsească din proprie inițiativă ceea ce face ca sufletul său să crească împreună cu lumea înconjurătoare, ceea ce îi trezește interesul pentru această lume înconjurătoare, dar un interes care nu vine numai prin simţuri, ci vine din contexte mai largi, în modul pe care vi l-am expus ultima oară.”
„Omul desfășoară în viața obișnuită unele gesturi care rămân inconștiente pentru spiritul său. El va închide, spre exemplu, ochiul atunci când îl atinge o muscă. Dacă acest gest al închiderii ochiului ar trebui mai întâi să fie gândit, atunci n-ar ieși prea multe din asta. Această activitate și încă multe altele au fost învățate mai întâi prin nenumărate erori. Astfel, și cele mai înalte entități și-au dobândit măreția doar datorită faptului că au fost expuse pe toate treptele evoluției lor la erori și doar treptat au dobândit capacitatea [corespunzătoare], astfel încât nu mai erau posibile erorile, pentru că ceea ce învățaseră devenise acum automat. Așa trebuie și noi să învățăm să desfășurăm unele lucruri în mod automat, lucru pentru care acum mai trebuie încă să folosim multă forță de gândire. Prin faptul că Eul nostru obișnuit se ridică și se naște Eul superior, este necesar să ne îngrijim ca în același timp gândirea să se desfășoare atât de logică și conform legităților, încât erorile să nu aibă loc, căci altfel intervine momentul în care Eul lasă gândirea inferioară de una singură, lucru prin care ia naștere o mare derută în natura inferioară. Cel care crede că gândirea ar fi ceva subordonat, un lucru pentru care nu ar trebui să ne străduim, acela nu e potrivit pentru viața esoterică. Tocmai acest lucru contează cel mai mult.”
„Suntem aşezaţi în lume ca oameni. În timp ce se desfăşoară viaţa noastră pământească, întreaga lume acţionează asupra noastră. Noi înfășurăm oarecum ceea ce acţionează în acest caz. Lumea ne oferă multe. Noi le ţinem laolaltă. În momentul când murim, lumea ia din nou la sine ce ne-a dat. Dar ea primeşte prin aceasta ceva nou. Noi am vieţuit toate acestea într-un anumit mod. Ceea ce primeşte lumea este altceva decât ne-a dat ea. Ea preia întreaga noastră viaţă. Ea îşi întipăreşte în eterul său propriu toată viaţa noastră.
Iar acum ne aflăm în lume şi ne spunem, în timp ce luăm mai întâi această vieţuire împreună cu corpul nostru eteric: Noi nu ne aflăm în lume doar pentru noi, ci lumea are o anumită intenţie cu noi, lumea ne-a aşezat în ea pentru ca să poată lăsa să străbată prin noi ceea ce se află în ea şi pentru a-l putea primi din nou, în forma modificată de noi. Noi nu ne aflăm aici ca oameni doar pentru noi, noi suntem aici pentru lume, de exemplu, cu privire la corpurile noastre eterice. Lumea are nevoie de oameni, pentru că ea, prin aceasta, se umple din nou cu conţinutul său propriu înnoit. Este – nu un schimb de materie – însă un schimb de gânduri între lume şi om. Lumea cedează gândurile sale cosmice corpului eteric omenesc şi le primeşte înapoi în stare umanizată. Omul nu există numai pentru sine însuşi, omul este aici de dragul lumii.”
„Din vremurile vechi ale evoluţiei Pământului, omul îşi pregăteşte în modul pe care vi l-am caracterizat, trupul fizic ca germene spiritual, preluându-l atunci când păşeşte în existenţa pământească. Dar de când a început epoca lui Christos-Michael, omul este tot mai mult transpus în situaţia – în prezent sunt puţini oameni în această situaţie, dar în viitor vor fi tot mai mulți – de a mai lua încă o hotărâre înainte de a coborî pe Pământ. Căci lumina cunoaşterii spirituale luminează în aşa fel încât ea luminează în acelaşi timp atât acest Pământ, cât şi regnul suprasensibil, astfel încât omul învaţă să ia o decizie datorită domniei lui Michael, atunci când şi-a preluat deja karma în trupul eteric, şi păşeşte spre calea spre trupul său fizic. Dacă pe Pământ se răspândesc tot mai multe cunoştinţe spirituale şi omul va vieţui tot mai mult în sine această iubire general-umană, pentru el va interveni o posibilitate, înainte de coborârea în viaţa pământească, posibilitate care va fi valabilă pentru omenirea viitorului. Omul îşi va putea spune: eu mi-am pregătit acest trup; dar trimiţându-mi acest trup pe Pământ şi luându-mi karma în trupul meu eteric, trup pe care l-am concentrat, văd că această karmă este în aşa fel încât prin ceea ce am făcut eu în vieţile mele pământeşti anterioare, am produs suferinţe grave unui om sau altuia.
Căci noi suntem mereu expuşi pericolului de a aduce daune altor oameni, prin ceea ce făptuim. Iar judecata asupra celor cu care am greşit altor oameni va lumina în mod deosebit în momentul în care ne mai aflăm în trupul eteric şi nu am intrat încă în trupul fizic. Însă acolo vor acţiona în viitor lumina lui Michael şi iubirea lui Christos. Şi noi vom fi transpuşi în situaţia de a realiza o modificare în decizia noastră, şi să predăm trupul pe care ni l-am pregătit nouă, altcuiva, şi anume să preluăm trupul pe care şi l-a pregătit acela căruia noi i-am pricinuit daune importante. Aceasta este schimbarea covârşitoare care va avea loc în viitor, începând din vremea noastră, în privinţa vieţii spirituale a omului.
Vom fi în stare să intrăm într-un trup pe care l-a pregătit un alt om, căruia noi i-am adus daune în mod deosebit; iar celălalt se va afla în situaţia de a pătrunde în trupul nostru. Şi în felul acesta, ceea ce vom putea îndeplini pe Pământ se va putea compensa karmic într-un cu totul alt mod decât înainte. Ca oameni, vom ajunge oarecum în situaţia de a ne schimba trupurile fizice între noi.
Pământul nu-şi va putea atinge niciodată ţelul dacă nu ar interveni această stare, căci altfel omenirea nu ar putea deveni niciodată pe Pământ un întreg, un tot. Or, aceasta trebuie să se întâmple! În evoluţia Pământului trebuie să vină vremea pregătirii stării planetare viitoare a Pământului, în care va fi imposibil ca cineva să se bucure de ceva pe Pământ în detrimentul altcuiva. Aşa cum frunza sau petala individuală a unei plante se simte membră a întregii plante, și resimte bucuria sau durerea întregii plante – vorbind figurativ –, tot așa trebuie să vină un viitor pe Pământ în care nici un om nu va vrea să-și aibă fericirea lui în detrimentul întregului, în care el însuși se va simţi ca membru al întregii omeniri. Iar această stare îşi are echivalentul său spiritual în faptul că învăţăm să pregătim trupul fizic al celorlalţi.”